Sebastian Moldovan
IOAN ALEXANDRU - POET AL LOGOSULUI VIETII
La
25 decembrie 2001, asadar în ziua Nasterii Domnului, Ioan Alexandru ar fi împlinit
60 de ani. Poate că acest prilej, ca si comemorarea săvârsirii lui din viată,
ar n-ar fi trecut neobservat dacă năpraznicele ore ale lui 11 septembrie n-ar
fi îngropat aproape orice altceva sub uitare mediatică (si astăzi ceea ce nu
se află în paginile aurii ale mas-mediei nu mai există). Omagiat anul precedent
(demn de apreciat aici debutul deslusirii teologice a operei sale prin tezele
de licentă ale Deliei Delcă - Jertfă si
comuniune în Logos. O viziune eclesială a existentei în opera lui Ioan Alexandru
-, si Danielei Blaga – Ioan Alexandru,
un poet peregrin prin Evanghelii -, absolvente ale Facultătii de Teologie
Ortodoxă din Sibiu), aproape neamintit în anul ce s-a încheiat, cu exceptia
aparitiei la editura Dacia a volumului de convorbiri cu E. Simăndan. Rândurile
de fată nu-si propun să-l evoce iarăsi pe „diaconul limbii române”, cum l-a
numit inspirat si cucernic un exeget sibian, prof. dr. Ioan Maris, cât, oarecum
reparatoriu, pe diaconul dăinuirii neamului românesc. Mai precis, pe întemeietorul
si primul presedinte al Miscării Salvarea Vietii-Brâncoveanu. A fost o angajare
crestină si civică fată de care vocatia poetică nu a fost deloc străină, cum
se va vedea; de altfel, cred că fără explicitarea acestei angajări operei sale
poetice nu i se poate face o interpretare cuprinzătoare.
Nu
am fost martor al evenimentelor care au dus în mai 1990 la înfiintarea miscării
pro-vita bucurestene si altcineva, mai potrivit, este chemat să-i scrie istoria.
Câteva relatări pe care le găsim consemnate în manifestul publicat cu aproximativ
un al după aceea, intitulat „Dreptul la viată – revista Miscării Salvarea Vietii-Brâncoveanu”
nu ne lămuresc îndestul despre
contributia lui Ioan Alexandru. Între 10 si 13 mai 1990, a participat, ca reprezentant
al României, la Congresul Mondial pentru Salvarea Vietii de la Oslo (Norvegia),
ca la întoarcere să fondeze, împreună cu Părintele Nicolae Tănase, Vasile Despa
si altii, prima filială română a retelei mondiale de organizatii pro-vita. A
fost ales ca patron Sf. Mucenic Constantin Brâncoveanu (la vremea aceea încă
necanonizat), „cel cu 11 copii, martir si părinte al neamului, sub domnia căruia
a înflorit tara de copii”, după cuvintele initiatorilor (op. cit., p. 4), iar ca sediu sacramental si liturgic a fost aleasă
biserica Sf. Gheorghe Nou, din inima Bucurestilor (P-ta 1848, kilometrul 0 al
tării), unde se află moastele martirului voievod. În această sfântă biserică,
mărturisea P. Nicolae Tănase, au început membrii asociatiei să se roage stăruitor
lui Dumnezeu să-si poată pune în aplicare programul si să le dăruiască primul
copil salvat de la avort. Rugăciunea lor pentru prunci, răspândită ulterior
în toată tara, poartă amprente ioan-alexandrine:
„…De
ce-i atâta pustietate în România? Pentru că te-am izgonit. N-am făcut loc la
căsuta noastră, la măsuta noastră, în viata noastră pruncului Hristos, Dumnezeul
nostru, care odată cu venirea Lui aduce toate binecuvântările în viata noastră
si îngăduie să vină si ceilalti pruncuti. / Când a dansat mai frumos Ioan Botezătorul?
/ Când a fost prins de bucurie cerească? În momentul când a simtit pe Hristos
în pântecele Fecioarei Maria…/ Să fie lăsat pruncul, plămada aceasta sfântă
să ajungă cocon pe fata pământului ca să-l cunoască pe Hristos, să devină preoti,
savanti, oameni de vază apărând tronul Maicii Domnului care este Tara Românească
si ea, apărând pământul acesta de toate netrebniciile.” (ibid., p. 2)
Cu
acel prilej s-a alcătuit si un document programatic. Diagnoza făcută acolo tragediei
familiei românesti si remediile propuse ca directii de actiune ale miscării
sunt, din nefericire, de o persistentă actualitate. Nu au ajuns la publicul
larg decât putine despre cum anume a slujit Ioan Alexandru acestui ambitios
si necesar program. Avem mărturia unor cuvântări dramatice în Parlament, cerând
clasei politice patriotism adevărat, precum si o altă mărturie, din scaunul
suferintei si exilului când, nu cu multă vreme înaintea adormirii, făcea următorul
apel patetic si testamentar: „Nu putem intra în anul 2000 omorând în continuare
poporul român. Nu avorturile sunt solutia, ci înfierile. Dacă tu, Românie scumpă,
nu poti să nu avortezi copiii, îi voi înfia eu, cât sunt de bolnav si de neputincios!”
(înregistrat pe filmul „Lăsati copilasii…” al Fundatiei Master Media, 2000).
„Trimite
pruncul Tău Dumnezeule cel viu în ieslea Betleemului, în casa pâinii inimii noastre te rugăm să asculti lacrimile noastre si
să te înduri să trimiti pe Hristos în viata noastră. Stim absolut sigur că dacă
se naste un pruncut în casa noastră se naste Însusi Hristos, pentru că nu degeaba
a lăsat cerurile cerurilor să se înomenească chip de om luând; fiecare prunc
care se naste este chipul lui Hristos în casa noastră.” (ibid.,
subl. aut.)
Despre
cum Logosul înomenit înomeneste lumea, scria poetul deja în Imnele
Transilvaniei: „Copiii sînt un dar de la cuvînt./ Tot ce rodeste este curătie/
Si vulturii sînt sfinti cînd se-nmultesc,/ Si arborii-nclestati în vijelie./
…/ Cît de frumos e pelicanul sfînt/ Jertfind de dragul puilor, din sine/ Si
puii cresc în cuib si se-ntăresc/ Si mîine vor fi patrii pe coline.” (Rodnicie,
Imnele Transilvaniei, Ed. Cartea Românească,
1976, p. 48)
Tot
ce rodeste este, asadar, pătruns de sfintenia Logosului întrupat, ale Cărui
metafore, simboluri si alegorii sunt vulturul, arborele, pelicanul sau cuvîntul
însusi (urmăriti paginile minunate dedicate acestor figuri poetice în Iubirea de Patrie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1978).
Dacă aici pruncii apar ca daruri ale Logosului, ei sunt în altă parte,
ca si în Rugăciune, icoanele însufletite ale Logosului-copil: (citat!-motivul
irod?). Mai direct afirmă acest lucru, în „Lacrimile pruncilor înjunghiati”,
scurt text din manifestul pomenit mai sus: „Copilul în sânul maicii sale este
în starea cea mai neajutorată, dar si cea mai de glorie a chipului lui Dumnezeu
în lume, când copilul nu are nici o vinovătie. … Copilul …este în starea dumnezeiască
de umanitate pură, iar noi în starea cea mai pură a fiintei omenesti facem atentat
împotriva lui Dumnezeu, omorându-l pe Hristos, pentru că în fiecare prunc ce
se naste îl vedem pe Hristos.” (Dreptul
la viată, p. 9)
Asa
cum Hristos-Domnul, Noul Adam, este primul născut între multi frati (Rm. 8,29),
primul născut din toată făptura (Col. 1,15), primul născut din morti (Col. 1,18),
tot astfel Betleemul biblic, casa Pâinii Vietii (ebr. beit
lehem, casa pâinii), nu este decât primul ipostas al Patriei celei adevărate,
toposul (tinutul) vietii transfigurate de Jertfă si Înviere, plin de toată roada
cea necesară traiului de aici si euharistiei de veci: „Si holda îngropată sub
pământ/ De unde-atîta milă si putere/ Că iată tara-i înecată-n grîu/ Si pruncii
mîncă pîine de-nviere/…/ Cine de unde si-ncotro se duc/ Nu întreba acum pe înserate/
Luceafărul de ziuă fiul meu/ Sîngele lui cunoaste-le pe toate.” (Fiul meu, ibid.,
p. 280-281) Răzbate aici mărturisirea colindelor străvechi că tot binele si
toată darea vietii noastre, cuprinse sub chipul pâinii, vinului si untdelemnului,
îsi au obârsia si totodată apoteoza în carnea, sângele si sudoarea Mântuitorului
jertfit. Pentru înaintasii nostri, grâul poartă în bobul său chipul Domnului,
iar Ioan Alexandru tinea să ne reamintească identitatea metabolică pe care vechea
civilizatie crestină o stabilea între tot omul si pâine: „În iconografiile vechi
pruncul nou născut avea înfătisarea unei pîini ovale, a bobului de grâu de culoarea
arămiu-cenusie-aurie, culoarea fetei omului./ Omul este astfel fructul pîinii,
este întruparea grîului (…), este această pîine atinsă de vînturi ceresti si-n
puterea spiritului, fiinta hrănită cu pîine se numeste om.” (Iubirea
de Patrie, p. 340)
În
rânduiala spiritului, adică a existentei de sus, rostul pâinii este să se prefacă
în om, iar rostul omului este să se prefacă prin jertfă si înviere, trup si
suflet, în duh. Există un prototip al acestei prefaceri, un prototip ale acestei
umanităti ce se transfigurează: mama, a cărei esentă christică Ioan Alexandru
o discerne în testamentul lui Neagoe Basarab către mama sa Neaga (cf. eseul
cu acest titlul din Iubirea de Patrie)
si în spiritualitatea plasticizată a sfintelor ctitorii domnesti din Tara Românească
(Călător prin Tara Românească, ibid.).
„Prin nasterea de prunci, femeia devine ctitor sfînt, simbol, iese din rîndul
naturii si intră în rînduiala spiritului. (…) Prin nastere de prunci femeia
moare, trece prin spaima si durerea mortii, are o experientă covîrsitoare în
plus din care iesind, ea înviază si pruncul se naste … (…) Această iubire jertfitoare
a mamei, întocmai înteleasă de fiul ei, este adevăratul ctitor al celei mai
frumoase ctitorii a lui Neagoe, Mănăstirea Curtea de Arges.” (ibid.,
p. 338-9) Si: „Acest ceas al jertfei, acest ceas al nasterii în sudori, bucuria
nasterii, putinta jertfei pentru celălalt, o sărbătoresc ctitoriile toate din
Tara Românească.” (ibid., p. 110)
Asa cum o vede Poetul, arhitectura lăcasurilor este izomorfă cu trupul celei
ce naste („Bucură-te, catedrală, că în pântecele tău Hristos se hirotoneste
preot!” îi striga episcopul Proclu al Constantinopolului Preacuratei Fecioare),
întelegând astfel cum se îmbisericeste lumea prin jertfa femeii. „Acolo unde
femeia naste locul se sfinteste, într-un fel, tinutul este desălbăticit.” (ibid., p. 115) Lumea se civilizează prin mamă, devine patrie, iar
patria devine biserică, căci în sânul ei se deprinde, prin rugăciune si lucrare,
putinta comuniunii si jertfei pentru ceilalti.
Pentru
un intelectualism mostenitor al gnozelor maniheiste, nasterea e o lucrare a
speciei, o servitute înjositoare, iar eliberarea de ea este sinonimă cu biruinta
creatiei spirituale împotriva procreatiei (gnosticism ce străbate cultura europeană
până la noi prin bogomili, catari, mistici renani, alchimisti, romantici, slavofili
- prin acestia din urmă intrând si în operele unor gânditori răsăriteni -, teosofi,
nihilisti s.a.). În schimb, Sfânta noastră Traditie cunoaste o primă si întemeietoare
unire cu Dumnezeu tocmai prin darul creatiei, si materiale si spirituale. Nu
existăm în virtutea unui hazard biochimic, ci în virtutea iubirii Ziditorului.
De aceea, bunăoară, toate rugăciunile noastre de pocăintă fac apel stăruitor
la Dumnezeu tocmai ca Ziditor al nostru, nu doar al proto-părintilor ci si al
fiecăruia dintre noi în parte („toti,
lucrul mâinilor Tale”). Ceea ce apreciază în vocatia maternă Ioan Alexandru,
mostenitor al Traditiei exprimate de cultura crestinismului popular si a Sfintilor
Părinti, nu este simplu fapt biologic al nasterii unei oarece făpturi, ci jertfa
de a purta în pântece, a naste, creste, ocroti si educa om, făptură-chip al
lui Dumnezeu. Omul e născut de om, spuneau si anticii; dar acest om născut si
ocrotit oferă la rându-i celei (celui, celor) ce se jertfesc pentru el, deci
în ordinea libertătii, calitatea de imitatori ai lui Dumnezeu. Să-l cităm pe
Sf. Chiril al Alexandriei: „Si precum Dumnezeu e începutul si obârsia tuturor,
ca Făcător si Creator, asa si fiecare dintre cei ridicati la stiinta de născători
este ca o rădăcina a nasterii copilului ca născut din sine si ca un izvor al
trecerii lui în existenta. Asadar, slujba tatălui si a mamei spre aducerea la
existentă a tuturor celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.”
(Închinarea si slujirea în duh si adevăr,
în Scrieri. Partea întâia, PSB 38,
p. 237) Nu acest adevăr îl neagă cu încrâncenare pro-avortionismul?
O
mamă, ardeleancă, văduvă de război, este înfătisată ca si capăt al unui neam,
rămăsita ei fără de care civilizatia, obiceiurile, credinta si omenia însăsi
nu pot defel dăinui (Scrisoare de la Mama, ibid.)
Conceptii tribale, protocroniste, nationalist-sovine, ce trebuie demascate si
înfierate în numele spiritualitătii democratice si progresiste, a liberalitătii
fără frontiere pentru care combat atâti ilustrii confrati cărturari? Să-i dăm
cuvântul, atunci, unuia dintre cei mai mari filosofi politici ai vremii noastre,
evreica Hannah Arendt: „Miracolul care salvează lumea, domeniul lucrurilor omenesti,
de la ruina ei normală, „naturală”, este în cele din urmă faptul natalitătii,
în care se înrădăcinează ontologic facultatea de a actiona. Cu alte cuvinte,
e vorba de nasterea unor noi oameni, de faptul că o iau de la început, de actiunea
de care sunt capabili prin dreptul de a se naste. Numai experierea totală a
acestei capacităti poate oferi lucrurilor omenesti credinta si speranta (…).
Tocmai această sperantă si această credintă în lume si-au găsit fără îndoială
expresia cea mai succintă, cea mai măreată în mica frază a Evangheliilor care
îsi anuntă ‚vestea cea bună’: ‚Un prunc s-a născut nouă’.” (Condition
de l’homme moderne, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1988, p. 43; pentru spirite
mai sceptice fată de virtutile evidentei, recomandăm capitolul „Ordinea extinsă
si cresterea demografică” din lucrarea altui monstru sacru, F. A. Hayek, Infatuarea
fatală. Erorile socialismului, Ed. Antet, f.a.)
Ioan
Alexandru era constient că realitătile tării se depărtează aproape inexorabil
de spiritualitatea obârsiilor într-o prefacere împotriva legământului dumnezeiesc
al vietii si transfigurării ei în duh. În locul toposului jertfei si învierii,
tinutul neamului ajunge necropolă si crematoriu, loc de holocaust neizbăvitor.
Numai lamantatiile Ieremiei mai agrăiau, în clipe de urgie, asemenea fărădelegi:
„Multe-s si durerile noastre ascunse/ Ce nu se lasă nici de plâns pătrunse/
Ne dor rănile tării nevindecate/ Ne dor caii omorâti pe sate/ Satele ne dor/
Turlele fără de clopote/ Pruncii azvârliti la gârlă din pântece/ Mai multi ca
stelele de vară/ Ucisi de dogmele fără de tară/…/ Apoi sufletele duse fără lumânare/
Fără mărturisire/ Strămutate-n loc de-ncineratii/ Nevindecate-n alte generatii/
Boala sufletului nu se duce/ Fără jertfa Mielului pe cruce/ Leacul de foc lumină
din lumină/ Maranatha ce-a venit să vină.” (Tinut, Imnele
Putnei, Ed. Cartea Românească, 1985, p. 316) Acestea se scriau la mijlocul
anilor ’80. Ce oribilă buclă a istoriei, revenită din pricina ignorării învătămintelor
ei, este incriminată prin imaginea cailor omorâti! În anii ’50 regimul a întreprins
o barbară ucidere în masă a cailor sătenilor în încercarea de a-i sărăci, de
a-i colectiviza si de a-i proletariza prin santiere si orase (cititi evocarea
tulburătoare a acelui sfârsit de tară si copilărie din fascinantul volum de
amintiri Bat clopotele în Ardeal,
Ed. Făt Frumos, Bucuresti 1991). Si tot atunci si pentru aceeasi cauză a dezrădăcinării
din vatră, patrie si Biserică, regimul a liberalizat pentru prima dată, după
model sovietic, avortul la cerere (Decretul nr. 436/1957). Acum, în deceniul
al nouălea, regimul mai încerca o dată, după încercarea din 1966, să pună stavilă
hemoragiei letale incontrolabile declansate atunci si mai căuta să aducă în
alimentare pustii hrana cea de toate zilele prin contracte obligatorii pe animale
si produsele agricole. Cu ce rezultat? Bărbatii omorau viteii si mânjii de îndată
ce se năsteau, asfixiindu-i în saci de plastic, iar femeile chiuretau clandestin
si sinucigas. Populatia denunta, pe soptite sau prin porta-voci din exil, sărăcia
lucie si politica demografică, dar refuza să vadă cauzele situatiei. Era misiunea
poetului să strige adevărul în gura mare, ca altădată cetele de feciori în ajunuri
de praznic sau profetii de odinioară: „Nu sărăcia păcatul/ Întunecă mintile
si pustieste satul/ El aprinde dezmătul în cântece/ El omoară pruncii-n pântece/
Mucegăind necolindate ferestile/ Săvârsit păcatul/ Nemărturisirea lui omoară
satul/ Nerecunoasterea alunecării/ Înnăduse lumina lumânării/ Justificarea răului
ucide/ Fluturii omizi mormintele hrisalide/ Spânzură a sarpe fiecare bâtă/ Până
păcatu-n cruce se strămută”. (Strigătură, Imnele
Maramuresului, Ed. Cartea Românească, 1988, p. 194)
Rău mai mare decât răul: justificarea si nemărturisirea, îndrăgirea păcatului si refuzul căintei. Poetul chema la lepădarea de lepădare, prin Jertfa Mielului si metanoia, singurele care pot extrage din veninul sarpelui leacul nestricăciunii si nemuririi. N-a fost asa. Glasul său si al unor preoti striga în pustie, iar pustia aceasta nu era ascunsă după Cortina de Fier. El era constient si de dimensiunea planetară a răului; nu a fost un anti-occidentalist (ca dovadă angajamentul crestin-democrat si simpatiile pro-americane si neo-protestante), însă a avut ochi să vadă metastaza materialismului ateist si hedonist: „Din Japonia pînă în America latină, din Oslo la Bucuresti, peste toată fata pămîntului se junghie zilnic ceea ce are planeta asta mai sfînt si stăm cu mîinile încrucisate.” (Dreptul la viată, p. 3) Cu decenii înaintea sa, un alt tăran crestin ce-si împlinea chemarea sacerdotală si profetică prin sudorile artei, Constantin Brâncusi, remarca: „Malthusianismul se aplică prin avorturi si unelte anticonceptionale ieftine. Este cancerul Occidentului.” (după Calinc Argatu, „Pace si bucurie” cu Brâncusi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 2001, p. 19) Când a vrut să pună degetul în carnea vie a rănii si să formuleze miza tragediei, Ioan Alexandru s-a referit tocmai la ateism, la o „lucrare tenace antihristică si diabolică de educatie păgînească”, de succes de vreme ce a reusit „să ne îmbolnăvească mai pe toti de această boală sinistră, de nedumnezeire, pentru că avem sentimentul că sîntem niste animale livrate mortii si odată cu moartea s-a terminat totul.” (Dreptul la viată, p. 9, subl. aut. Aprecieri similare în Dialoguri cu Ioan Alexandru, Ed. Dacia, 2001) Această păgânizare continuă si astăzi, desi în învătământul nostru se predă de un timp religia. Dar ce poate face o oră pe săptămână în fata tuturor celorlalte discipline, cu biologia în frunte, care îi conving pe elevi despre existenta unui univers care n-are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat si valorificat. Dacă mai adăugăm si programele de educatie sexuală si mai fără Dumnezeu ce năpădesc discret dar sigur curricula scolară, ne putem da seama de măsura în care un neam întreg îsi livrează mortii propriul destin!
Dacă izbăvirea nu ne poate veni decât de la Mântuitorul Hristos, lucrarea eficientă a ei presupune o altă educatie, cu adevărat crestină. Omul este ceea ce este învătând, îl cita Ioan Alexandu pe Pindar, marele poet al patriei antice. Educatia presupune însă educatori, exemple vii de virtute, si nu există educatori mai apti pentru misiunea lor decât părintii, trupesti si duhovnicesti, dacă ei îsi iau misiunea în serios. Războiul nevăzut începe întotdeauna în interior, iar în cazul mamei acesta coincide chiar cu sânul ei; până la această întâie vatră a vietii trebuie să pătrundă educatia, ceea ce însăsi natura venirii pe lume a omului ne sugerează, căci „pruncul stă în pîntecele maicii sale exact în formă de rugăciune”, asa cum observa ochiul străvăzător de esente al poetului. (ibid.)
În acelasi timp, poetul angajat, prin Revolutie, ca om politic stia că educatia presupune si spirit si pâine, si maică si vatră, că e nevoie de reformă economică, socială, politică, de integrare internatională, adică de o altă organizare a vietii, în toate dimensiunile ei. Dar ceea ce face ca toate acestea să-si afle consistenta, coerenta si finalitatea este solidaritatea frătească întru credintă si neam: „Suntem o semintie care nu se poate mântui în risipire. Suntem chemati să-i strângem pe toti românii în jurul Altarului lui Isus Hristos, în jurul Evangheliei lui Isus Hristos care este si Dumnezeul poporului român!” (Dialoguri…, p. 48-49) Fără ea, nu putem petrece cum se cuvine vremurile-vămi ce ni s-au dat pentru judecarea răului strâns de generatii, pentru curătirea necesară unui nou început al neamului. Trecând prin marea risipire în căutarea avutului si bunăstării, nu avem voie să uităm de readunarea interioară si înspre vatra părintească, a neamului si a Bisericii. În ultimul volum original de versuri, într-una din acele incantatii cu nimic deosebite peste ani de nenumărate altele, decât prin însăsi căldura - mereu proaspătă, mereu alta - a inimii care celebrează taina Logosului, Ioan Alexandru rostea succint ectenia dăinuirii:
„Multul omului nu-i în afară/ Cerul lăuntric să-l dobândim ca tară/ Cât un potir bisericuta strâmtă/ Cu cerurile turlele cuvântă/ Mânuta pruncului si a muierii/ Se-ngână-n a Ta cu-a-nvierii/ Unul cu altul stingere de sine/ Până să trecem vămile cu bine” (Familie, Imnele Maramuresului, p. 308).