Sebastian Moldovan

Începătorul vietii

            Învătătura despre obârsia dumnezeiască a sufletului nostru omenesc este unul dintre articolele de căpătâi ale dreptei credinte si oricine ar pune-o la îndoială s-ar afla pe sine în apostazie, în afara adevărului si a Sfintei Biserici a lui Hristos. Vremurile pe care le trăim scot însă în evidentă si o altă învătătură, nu mai putin importantă, cea despre obârsia divină si a trupului nostru. Tăgăduirea acesteia din urmă nu este o noutate, dar are astăzi o înfătisare aparte. Dacă de mai bine de un secol evolutionismul darwinist si neo-darwinist proclama sus si tare originea animalica a omului - teorie cu care ne-am obisnuit resemnati, căci ii lăsam pe dascăli s-o predea si pe copii s-o învete la scoală, fără să mai protestam (ca sa nu mai vorbim de naivele încercări ale unora de-a pune de acord Revelatia cu evolutionismul) - de câteva decenii asistam la un uragan al unei apostazii practice, apostazia uciderii de prunci, pe care l-a dezlăntuit “începătorul minciunii”. Ca astfel îsi împlineste poftele “cel ce de la început a fost ucigas de oameni” (Ioan 8, 44)  nu e de mirare. Marea si dureroasa mirare este aceea ca la crima reuseste sa-si facă părtasi tocmai pe cei pe care Dumnezeu - “de la care îsi ia numele toata paternitatea în cer si pe pământ” (Efes. 3, 15) - îi cheamă să fie împreuna lucratori cu Sine la taina venirii în existenta a celor ce încă nu sunt.

            Poate nu putin sunt aceia care, recunoscând gravitatea păcatului si primejdia osândei, caut sa-l evite, însă nu pe calea dobândirii virtutilor, prin lucrarea poruncilor, a postului si rugăciunii[1], ci pe cea a falsificării constiintei cu sofismele unor savanti care ar demonstra, se pretinde, ca viata omului ar începe nu cu zămislirea (fecundarea) ci cu aproape doua săptămâni mai târziu (cu asa numita nidatie sau implantare). Pana atunci, n-ar fi vorba decât de un “cocolos de celule” fără suflet, ce poate fi îndepărtat după dorinta. Înarmate cu aceasta “noua cucerire a stiintei”, o legiune de institutii de stat sau civile, organizează în numele “dreptului la sănătate” o campanie mondiala de “planificare familiala”, al cărei instrument îl reprezintă mijloacele contraceptive. Cum actionează acestea? Iată ce ne spune un pliant de popularizare realizat, printre altii, de Ministerul Sănătătii: “Mijloacele contraceptive nu urmăresc altceva decât să împiedice întâlnirea dintre spermatozoid si ovul sau sa determine modificări ale învelisului uterului pentru a nu fixa sarcina [...] Metodele contraceptive împiedica aparitia sau dezvoltarea unei sarcini.” (subl. mea) Asadar, se recunoaste senin ca metodele contraceptive sunt, în mare parte (si anume toate tipurile de pilule, steriletul) si contragestive[2]: împiedică implantarea embrionului uman în uter. Nu este o prevenire a sarcinii, ci o întrerupere a ei, adică un avort!

            Teoria despre neînsufletirea embrionului înainte de implantare care ar putea îndreptăti în mintea unora folosirea contraceptivelor nu numai ca nu are nici un temei stiintific, dar este în contradictie flagranta cu învătătura Sfintei Biserici despre statutul fiintei umane la începuturile sale (lămuririle necesare pot fi găsite în “Revista Teologica”, nr. 1/1998). Mai mult decât atât, indiferent de momentul în care Dumnezeu ii dăruieste suflet, trupul embrionului este si el opera singurului Creator al tuturor. Nimeni nu poate tăgădui - si aici aportul stiintei moderne este semnificativ - ca trupul fiecăruia dintre noi începe sa existe odată cu fecundarea. Prin urmare, interventia distructiva a omului în procesul conceperii este un act îndreptat direct împotriva actiunii creatoare a lui Dumnezeu! Modul cum recunoaste si afirma Biserica, prin Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti, aceasta lucrare dumnezeiasca de zămislire a unei noi fiinte umane, sub aspectul ei trupesc, este ceea ce urmărim sa înfătisăm pe scurt în continuare.

            În capitolul al treilea din Faptele Apostolilor ne sunt înfătisati Sfintii Petru si Ioan care, urcând la Templu sa se roage, întâlnesc un olog din pântecele maicii sale pe care îl vindeca în numele lui Iisus Hristos (3,1-6). Desigur, o minune ca aceasta nu sta în puterea sau cucernicia omeneasca (3, 12), ci apartine puterii Celui înviat, Cel pe Care, lepădat si omorât de bărbatii lui Israel, L-a înviat si L-a slăvit ca Fiu al Sau “Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, Dumnezeul părintilor nostri”(3,13). Sfintii Apostoli îl numesc în acest context pe Mântuitorul Hristos Începătorul vietii (3, 15). Or, aceasta viata al cărei Începător e Hristos nu e doar “viata de apoi”, ci viata în integralitatea ei, începând cu cea biologica. Numai Cel ce a zidit pe om îl poate rezidi; iar cine rezideste nu poate fi decât Ziditorul. Este o evidenta a credintei întemeiata pe cuvântul lui Dumnezeu - “Si a zis Domnul către Moise: Cine a dat gura omului? Sau cine a făcut rău la auz si surd, văzător si orb, au nu eu Dumnezeu?” (Iesire 4, 11) - si pe care întreg poporul lui Israel o recunostea: “Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere.” (Ioan 9, 32). Tocmai aceasta evidenta descoperita în minunea vindecării ologului din nastere o invoca Apostolii pentru a-L propovădui pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu înviat.

            Faptul ca rezidirea omului prin învierea Mântuitorului Hristos - “primul născut din morti” (Col. 1, 18; Apoc. 1, 5) - si zidirea lui prin actul procreatiei stau împreuna în iconomia mântuirii ni-l arata si Sfântul Ioan Gura de Aur, când tâlcuieste versetul din Gen. 4, 25: “De aceea si mama, când a pus numele copilului, l-a pus cu multumire, ca n-a atribuit pruncul născut nici firii, nici puterii de nastere, ci puterii lui Dumnezeu. Căci aceasta a desteptat si firea spre nastere. Si zice: “I-a pus lui numele Seth, zicând: Mi-a ridicat mie Dumnezeu alta samâta în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Uita-te cat de precis este cuvântul. N-a spus: “Mi-a dat Dumnezeu”, ci “Mi-a ridicat”. Iată ca aici, prin aceste cuvinte, ni se arata obscur semnele care prevestesc învierea. Cu alte cuvinte a grăit asa: “În locul celui mort, mi l-a ridicat pe acesta. Chiar dacă Abel a căzut la pământ de mana fratelui sau si a murit, însă puterea lui Dumnezeu mi l-a ridicat pe acestea în locul celui căzut.” Pentru ca nu era încă timpul învierii, Dumnezeu n-a ridicat pe cel căzut, ci pe altul în locul aceluia. De aceea a si spus: “Mi-a ridicat Dumnezeu alta sământa în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Ai văzut întelepciunea femeii? Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? [..] Pe aceasta s-o imitam toti. Sa atribuim totul harului de sus! Chiar dacă firea lucrează, insa nu prin puterea ei ci ascultând de porunca Creatorului.” (Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia, PSB 21, p. 248)

            Asadar venirea pe lume a omului nu stă într-o simplă putere de generare a firii, ci într-o interventie specifică a Celui ce a zidit-o si care lucrează prin ea. Sfântul Ioan Gura de Aur revine cu insistenta asupra acestui adevăr revelat. Mai întâi, referindu-se la cuvintele Evei, mama tuturor celor vii: “Si a zis: “Am dobândit om prin Dumnezeu”. Vezi ca pedeapsa ce s-a dat a făcut-o mai înteleaptă pe femeie? Căci atribuie pruncul născut nu firii ci lui Dumnezeu, si îsi arata recunostiinta. Ai văzut cum i s-a făcut osânda temei de povătuire? Căci zice, “am dobândit om prin Dumnezeu”. Nu firea, zice, mi-a dăruit pruncul, ci harul cel de sus.” (Ibidem, p. 214)

            Apoi, urmărind istoria dramatica a obârsiei poporului iudeu prin împlinirea făgăduintei făcute de Dumnezeu lui Avraam, marele ierarh foloseste prilejul pentru a-i mustra pe sotii care îsi dispretuiesc sotiile sterile: “Unii ca acestia judeca usor si fără socoteala, când atribuie femeilor lor nasterea sau nenasterea de copii; nu-si dau seama ca totul se datorează Creatorului firii; ca nici unirea dintre bărbat si femeie, nici altceva n-ar putea face nimic pentru nasterea de copii, dacă n-ar fi ajutorul mâinii celei de sus, care desteaptă firea spre nasterea de fii [...] După cum noi, ii spune Sara lui Avraam, închidem si deschidem casa, tot asa face si Stăpânul firii; cu porunca Lui închide si iarăsi, când vrea, deschide si porunceste firii sa îndeplinească lucrarea ei.” (Omilii la Facere, în Scrieri. Partea a doua, PSB 22, p. 52)

            Doua generatii mai târziu, nasterea fiilor lui Israel apare în chip lămurit ca o lucrare a providentei divine, ocazie pentru Sfântul Ioan Gura de Aur sa o reafirme: “”Si a deschis pântecele ei” (Gen. 29, 31) Din aceste cuvinte afla, iubite, ca Cel ce rânduieste totul este Creatorul universului; El trezeste firea spre nasterea de copii si ca fără ajutorul de sus nu-i de folos traiul împreuna al bărbatului cu femeia. De aceea a spus Scriptura: “A deschis pântecele ei”, ca sa cunoastem ca Însusi Stăpânul a vrut ca Lia sa aibă copii, pentru ca sa-i mângâie tristetea. Dumnezeu este Cel ce plăsmuieste pruncii în pântece si le da viata, precum spune si David: “Tu m-ai alcătuit din pântecele maicii mele” (Ps. 138, 12) Si iată ca Dumnezeiasca Scriptura ne arata ca prin puterea Sa Creatorul firii a făcut si una si alta: a deschis pântecele Liei, iar pe al Rahilei l-a închis. Dumnezeu lucrează cu usurintă pe toate pentru ca e Stăpânul firii.” (Ibidem, p. 225)

            Tâlcuirea Sfântului Ioan Gura de Aur nu este una arbitrara. El ne avertizează împotriva unor interpretări care, pentru a-si dovedi propria întelepciune, ignora precizia cuvântului Scripturii: “Noi, însă, va rog, sa nu dam ascultare acestora, ci sa ne astupam urechile la glasul lor, sa dam crezare cuvintelor dumnezeiestii Scripturi, urmând spusele ei.” (Omilii la Facere. Partea întâia, p. 153-154). Care sunt spusele Sfintei Scripturi care ne pot lamuri în problematica noastră si pe care avându-le în vedere Sfintii Părinti ne-au întărit învătătura mântuitoare despre alcătuirea de către Dumnezeu a fiecăruia dintre noi? Dacă locurile scripturistice nu sunt prea multe, ele sunt cat se poate de limpezi si adevărul lor delimitează granitele Bisericii, asa cum rezulta din slujba Tainei Botezului, în care trupul celui ce urmează a se boteza este uns cu untdelemn sfintit cu cuvintele Psalmului 118, 73: “Mâinile tale m-au făcut si m-au zidit”. Iată pe cele mai semnificative dintre ele:      

            “Mâinile Tale m-au plămădit si m-au făcut, după aceasta schimbându-mă m-ai doborât. Adu-Ti aminte ca din lut m-ai plămădit si iarăsi în pământ mă vei întoarce. Au nu ca laptele m-ai muls si nu m-ai închegat ca pe cas? Cu piele si carne m-ai îmbrăcat, m-ai tesut din oase si din vine. Viata si mila mi-ai dat, si cercetarea Ta a păzit duhul meu.” (Iov 10, 8-12) “

            “Ca Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mărtusisi-mă-voi Tie, căci cu înfricosare Te-ai făcut minunat. Minunate sunt lucrurile Tale, si sufletul meu le cunoaste foarte. Nu s-au ascuns de la Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, si fiinta mea întru cele mai de jos ale pamatului. Cele nelucrate de mine le-au văzut ochii Tai si si în cartea Ta toti se vor scrie.” (Psalmul 138, 13-16)

            “Precum nici oasele în pântecele celei însărcinate, asa nu vei cunoaste lucrurile lui Dumnezeu, pe toate cate le va face .” (Eclesiastul 11, 5)

            “Asa zice Domnul Dumnezeu Cel ce te-a făcut pe tine si te-a plămădit din pântece. Încă vei avea ajutor, nu te teme, sluga Mea Iacove si iubite Israele, pe care l-am ales.” (Isaia 44, 2; cf. 44, 24)

            “Si eu sunt om muritor asemenea tuturor si din neamul celui dintâi plăsmuit; si în pântecele maicii s-a întocmit trup vreme de zece luni, întărit în sânge din sămantă bărbăteasca si în somn de dulceata împreunându-se.” (Întelepciunea lui Solomon 7, 1-2)

            “Nu stiu cum v-ati zămislit în pântecele meu, nici nu v-am dat eu duh si viata si alcătuirea fiecăruia n-am mestesugit-o eu. Ci Ziditorul lumii Cel ce a plămădit facerea omului [..], si duhul si viata vouă iarăsi cu mila vă va da, devreme ce acum va treceti cu vederea pentru legile Lui.” (2 Macabei 7, 22-23)

            Doua întrebări importante se pot ivi în mintea cititorului si, nelămurite, pot deveni obiectii fata de cele de mai sus. Prima, este aceea dacă nu cumva numai primul om, Adam, este opera unei lucrări speciale a lui Dumnezeu, pe când urmasii săi sunt doar rezultatul unei lucrări a firii, desigur în virtutea puterii date ei de Creator. În ce raport se afla, asadar, facerea primului om cu nasterea urmasilor sai? La aceasta întrebare avem la îndemâna răspunsul Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei:

             “Iar dacă ar fi sa-i recunoastem celui dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mana lui Dumnezeu, acesta e unul numai de cinste iar nu de fire. Căci s-a făcut din pământ ca si toti [ceilalti], iar mana care l-a plămădit cândva pe Adam aceeasi [e cea care] si acum si întotdeauna plămădeste si ii constituie pe cei care vin după el. Si Însusi Dumnezeu ii zice aceasta lui Ieremia, precum am mai spus: “Înainte de-a te plămădi tu în pântece te stiu” (Ier. 1, 5), si despre toti a grăit: “Toate acestea le-a făcut mana Mea” (Isa. 66, 2); si iarăsi prin Isaia zice: “Asa grăieste Domnul Cel ce te-a izbăvit si te-a plăsmuit pe tine în pântece: Eu Domnul Cel ce  săvârseste toate, întins-am cerul singur si am întărit pământul” (Isa. 44, 24). Cunoscând aceasta si David psalmodiază: “Mâinile Tale m-au făcut si m-au zidit” (Ps. 118, 73), iar cel ce grăieste în Isaia: “Astfel zice Domnul Cel ce M-a plămădit din pântece ca sa-I slujesc” (Isa. 49, 5) aceleasi întelege. Deci, după fire nu se deosebeste de noi cu nimic, desi premerge în timp, devreme ce cu totii am fost constituiti si am fost ziditi de aceeasi mana.” (Despre Sinodul de la Niceea, Patrologia Greaca ....)

            Se poate ridica acum o a doua întrebare. Care mai este atunci rostul si rolul părintilor? Nu numai ca învătătura noastră de credinta nu ii pune în umbra si nu le micsorează aportul, ci dimpotrivă, doar ea ii arata pe părinti în autentica lor demnitate, aceea de săvârsitori ai “tainei creatiei omului”, taina pe care “omul civilizat” de astăzi n-o mai întelege si n-o mai recunoaste, spre propria lui nenorocire. Referindu-se tocmai la acest temei al poruncii cinstirii părintilor, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune: “Asadar, după ce am pus mai întâi ca o temelie necesara cunostinta dreapta despre Dumnezeu si le-a înrădăcinat stiinta despre Datatorul Legii, coboară la cele omenesti si înfătiseaza îndată ca vecin si unit cu respectul fata de Dumnezeu, pe cel fata de tata si de mama, prin care am fost adusi, la porunca lui Dumnezeu, la fiinta si existenta, tinând, asa-zicând, al doilea loc după Creatorul. Căci firea modelează în sine pe cel ce se naste prin porunca dumnezeiasca, printr-o lucrare neînvătată, imitând slava Creatorului. Si precum Dumnezeu e începutul si obârsia tuturor, ca Făcător si Creator, asa si fiecare dintre cei ridicati la stiinta de născători este ca o rădăcina a nasterii copilului ca născut din sine si ca un izvor al trecerii lui în existenta. Asadar, slujba tatălui si a mamei spre aducerea la existenta a tuturor celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.” (Închinarea si slujirea în duh si adevăr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237)

            În scrierile altui “dascăl al lumii si ierarh”, Sfântul Vasile cel Mare, aflăm subliniate atât contributia lui Dumnezeu, cât si cea a părintilor, într-un mod la care se cuvine sa luăm aminte. Pe de-o parte, Sfântul Vasile pune în evidenta contributia divina: “Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor si potrivit. Acesta este plăsmuit în sânurile materne de către Prea Înteleptul Mester al tuturor. Acesta în vremea durerilor nasterii merge spre lumina din acele cămări de nuntă întunecoase.” (Despre a nu ne lipi de cele lumesti, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, p. 557). Desigur, “acesta” nu poate fi decât omul întreg, suflet (identificat aici cu intelectul) si trup, unite într-o însotire nuptială, si nu doar sufletul sau doar trupul. În alta parte însă, pare a atribui lui Dumnezeu mai mult sufletul, iar părintilor mai mult trupul, cum face când se adresează unui tata: “Căci socot că este drept sa-i ceri ascultare în celelalte; căci, în privinta trupului, ti se supune atât prin legea firii, cat si prin cea civila după care vietuim. Sufletul însă, provine dintr-o obârsie mai dumnezeiasca si se cade sa fie îndatorat altei autorităti.” (Epistola 276, în Scrieri. Partea a treia, PSB 12, p. 562) Trebuie sa întelegem aici ca Dumnezeu si omul nu stau pe acelasi plan în sinergia procreatiei. Sufletul vine doar de la Dumnezeu; dar în privinta trupului, părintii sunt înăltati la conlucrarea cu Creatorul, asa cum il face Sfântul Vasile pe Dreptul Iov sa afirme: “El este Plămăditorul neamului meu, iar eu o unealta!” (Despre a nu ne lipi .., p. 526-527)

            Este o caracteristica a stilului Sfântului Vasile aceea de a înfătisa când una, când cealaltă dintre cele doua lucrări. De pilda, arătând începutul alcătuirii omului, spune: “Natura face întâi inima; inima ia de la natura structura sa în raport cu fiinta pe care are s-o alcătuiască, pentru ca trupul se tese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme si mărimi ale finitelor.”(Omilie la Psalmul I, în Scrieri. Partea întâia, p. 185) Însă, iarăsi, lucrarea naturii este opera proprie a lui Dumnezeu: “Asa de bine priveste Dumnezeu pe fiecare, ca priveste inimile pe care Însusi le-a plăsmuit fără vreun amestec de răutate. Ca simpla a plăsmuit Dumnezeu, Creatorul oamenilor, inima lor, ca sa păstreze în ea chipul lui Dumnezeu.” (Omilie la Psalmul XXXII, ibidem, p. 257)

            Considerarea inimii ca organ central e fiintei umane nu este întâmplătoare. Desigur, din punct de vedere strict biologic, inima nu este singurul organ vital (de altfel, capul, rinichii si chiar oasele ocupa un loc nu mai putin important în “anatomia duhovniceasca” a Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii). Altul e sensul acestui cardiocentrism. Inima reprezintă prin excelenta unitatea trupească-sufetească a făpturii umane. Sufletul dat de Dumnezeu si trupul plămădit prin lucrarea firii vin în existenta împreuna si rămân în vesnicie în providenta divina si în unitatea lor personala. Suntem persoane întrucât suntem în providenta lui Dumnezeu cu trup si suflet, de la începutul existentei noastre pana în eonul nesfârsitei îndumnezeiri pentru care ne-a hărăzit Creatorul.

            Dacă era cumva de înteles absenta din catehismele si manualele noastre de dogmatica sau morala dinainte de 1989 a acestei învătături de credintă fundamentale, absenta ei astăzi trădează o neglijenta greu de scuzat. Ea lipseste si din catehezele sau predicile prin care ierarhii si preotii îsi exercita slujirea învătătoreasca, iar urmările sunt, vai, pe cat de tragice, pe atât de usor de constatat. Se poate pune întrebarea când si de la cine ar trebui sa învete credinciosii acest capitol al dreptei credinte? Asa cum am putut constata, el exista în Sfânta Scriptura, în scrierile Sfintilor Părinti si chiar în cântările sfintelor slujbe. Dar oare e suficient sa contam numai pe râvna lor autodidactică? Sa rămână oare numai o “tema pentru acasă”? Realitătile înconjurătoare ne pretind, cred, altceva.