Clark Carlton
ESECUL FUNDAMENTALISMULUI
De
ce fundamentalismul nu a putut opri avalansa liberalismului din crestinismul
american
Putine cuvinte din limba engleză au dobândit
o conotatie atât de negativă ca fundamentalismul. Pentru cei mai multi termenul a ajuns sinonim cu
obscurantismul, ignoranta si duhovnicia meschină. Adesea oamenii îl folosesc
pentru a-i descrie pe cei cu principii religioase conservatoare sau traditionaliste.
Astfel, pentru mass-media americană, musulmanii care iau în serios Coranul si
se îmbracă sau se comportă potrivit lui, sunt etichetati ca fundamentalisti.
Prin aceasta, ei sunt diferentiati de acei musulmani care au adoptat principiile
materialismului si liberalismului occidental, fiind astfel asimilati din punct
de vedere social si inofensivi din punct de vedere politic.
Desi fundamentalismul se referă în mod normal
la o anumită miscare din cadrul crestinismului evanghelic american, el este
adesea folosit cu sens peiorativ pentru orice crestin care tine cu tărie la
convingerile sale si a cărui abordare a Scripturilor nu este ‘iluminată’ de
standardele criticii biblice moderne. Uneori chiar si crestinilor Ortodocsi
care nu acceptă metodele teologiei academice contemporane, li se pune eticheta
de fundamentalisti de către Ortodocsii mai ‘progresisti’.
Această întrebuintare a cuvântului cu sens peiorativ spune adesea mai
multe despre cel care îl foloseste decât despre cel căruia i se atribuie.
Datorită folosirii (si răstălmăcirii) răspândite
a termenului, am dori sa-i investigăm istoria si, în mod concret, să examinăm
natura abordării fundamentaliste a Scripturilor. Ironia face ca atât fundamentalistii,
cât si adversarii lor ‘progresisti’ – sau modernisti – împărtăsesc aceeasi abordare
fundamental rationalistă a Bibliei. Fundamentalismul si modernismul nu sunt
diametral opuse, ci mai degrabă doua fete ale aceleiasi monede.
Originile
fundamentalismului american se află în miscarea evanghelică britanică din secolul
XIX. Teama de liberalism pe de o parte si de o renastere a Catolicismului pe
de alta a generat o reactie conservatoare din partea aripii evanghelice a Bisericii
Anglicane prin anii 1920-18301.
Acesti evanghelizatori, cunoscuti sub numele de Recorditi, credeau în inspiratia
verbala a Scripturilor si în întoarcerea pre-milenară a lui Hristos. Desi marea
majoritate a Recorditilor au rămas în Biserica de Stat Anglicană, un număr considerabil
dintre ei s-a rupt de ea. Cel mai numeros si mai influent grup de separatisti
din secolul XIX aveau să fie Frătia din Plymouth. Prin scrierile pastorului
J.N. Darby, Frătia a ajuns cunoscută pentru principiul separatismului, potrivit
căruia istoria s-ar împărti în epoci sau dispense. Dispensa pre-milenară a devenit
principiul de bază al fundamentalismului american prin influenta lui C.I. Scofield
si a rusinoasei editii Scofield Reference a Bibliei.
În SUA Alianta Evanghelică s-a constituit în
1846 ca reactie împotriva liberalismului.
În 1895, la o întrunire ce a avut loc la Cascada Niagara, evanghelistii
au publicat o listă cu cinci principii fundamentale. Acestea sunt: caracterul
infailibil al Scripturii, divinitatea lui Hristos, nasterea din Fecioară, iertarea
de păcate, învierea fizică a lui Hristos si întoarcerea sa iminentă.2
De atunci tot felul de liste cu ‘principii fundamentale’ aveau să fie publicate
de către diverse grupuri. După 1910, o brosură intitulată ‘Principii fundamentale’
s-a bucurat de o imensă popularitate. Astfel s-a ajuns ca miscarea să împrumute
numele de la încercarea de a defini elementele fundamentale ale credintei crestine.3
Imaginea populară a fundamentalistilor avea
să fie construită de predicatori înflăcărati precum Billy Sunday, J. Frank Norris
(“tornada texană”) si de imaginea fictivă a apărării viziunii creationiste din
Inherit the Wind [Mosteneste vântul] confectionată
la Scopes de cea mai răsunătoare figură de politician ratat, William Jennings
Bryan, la procesul din 1925. Declaratia sa glumeată potrivit căreia mai degrabă
ar cunoaste Stânca Veacurilor, decât veacul stâncilor, a devenit icoana verbală
a curentului fundamentalist anti-intelectual pe care criticul literar din Yale,
Harold Bloom, îl numeste în derâdere grupul de ‘nestiutori’. Si totusi, până
si Bloom a fost nevoit să recunoască existenta unui curent fundamentalist mai
adânc si mai riguros din punct de vedere intelectual, îndărătul acestui obscurantism.4
La acesta trebuie să ne întoarcem pentru a întelege metoda fundamentalistă
de interpretare biblică.
Reactia
rationalistă la rationalism
Centrul teologic al fundamentalismului american
de la sfârsitul secolului gravita în jurul renumitului seminar teologic Princeton din
New Jersey. Teologia profesorilor de la Princeton (B.B. Warfield, Charles si
A.A. Hodge iar în secolul XX Gresham Machen) fusese temelia intelectuală a gândirii
fundamentaliste. Acestia, folosindu-se de traditia scolastică de tip calvin,
aveau să opună rezistenta unui crestinism ortodox (asa cum îl întelegeau ei)
împotriva avanalsei crescânde a teologiei liberale.
Până la mijlocul secolului , Iluminismul francez, cu accentul său pus pe ratiune,
avea să roade atât în Marea Britanie, cât si în America. În vreme ce americanii
au fost oarecum străini de spiritul anticlerical din Franta, rationalismul iluminist
si-a croit la ei drumul înăuntrul bisericilor, dând nastere la ceea ce avea
să reprezinte un pericol si mai mare pentru integritatea crestinismului american
decât un asalt frontal împotriva lui. Datorită, în mare parte, criticii importate
din universitătile din Germania, crestinii au început să fie tot mai sceptici
fată de povestirile miraculoase din Biblie, interpretându-le după criterii iluministe.
Această metodă 'deconstructivistă' în stare latentă, amestecată cu implicatiile
teologice si antropologice ale teoriei darwiniste asupra evolutiei, au prezentat
un pericol clar si actual pentru întelegerea Protestantă a crestinismului.
Pentru a combate acest asalt rationalist, teologii de la Princeton nu s-au refugiat
într-o negare obscurantistă a stiintei si logicii, ci s-au înarmat cu metoda
teologică scolastică lăsată mostenire de la primii Reformatori.5
Ei se opuneau rationalismului nu prin a nega ratiunea, ci prin propriul lor
fel de rationalism. Aici trebuie căutată explicatia pentru esecul Fundamentalismului
de a stăvili puhoiul de liberalism din crestinismul american.
Jean
Calvin a fost un savant umanist care s-a folosit de metodele stiintifice ale
vremii sale pentru a interpreta textul biblic.6 În acest sens el poate fi considerat
un pionier al criticii moderne. Pe de altă parte, acceptarea sa a priori a autoritătii
Bibliei si a crestinismului 'ortodox' l-au determinat să apere doctrinele crestine
traditionale împotriva acelor Reformatori radicali care negau Treimea sau divinitatea
lui Hristos. Aceasta i-a făcut pe fundamentalisti ca Warfield să-l considere
pe Calvin infailibil. Abordarea calvinistă a Bibliei este greu de cuprins într-o
definitie,7
iar istoria exegezelor biblice Protestante din perioada care a urmat confirmă
ambiguitatea metodei umaniste adoptate de Calvin.
Si, într-adevăr, tocmai abordarea umanistă
a Bibliei ca text autonom - la fel ca orice alt text - a determinat dezvoltarea
Protestantismului începând cu secolul XVI. Atât deconstructivismul liberal al
Scripturilor cât si apărarea fundamentalistă a Bibliei îsi află originea în
Reforma Protestantă si în accentul pus pe Biblie ca singura autoritate crestină.
Crestinismul
ca ideologie
Reforma Protestantă a fost o adevărată revolutie
teologică. Insistând numai pe Biblie,
Reformatorii au transferat centrul reflectiei crestine de la revelatia lui Dumnezeu
oamenilor prin persoana lui Dumnezeu-Omul, asa cum a fost trăită istoric prin
participare sacramentală în Trupul Său, Biserica, la mărturia scrisă a acelei
revelatii. În mâinile Reformatorilor crestinismul a devenit o ideologie derivată
dintr-un text. Începând cu secolul XVI Biblia a ajuns în centrul atentiei crestine,
nu experienta vie a unirii cu Hristos în Biserică.7
Liberalii sau modernistii aplică metoda deconstructivistă
textului sacru pentru a-si confirma propria versiune a ideologiei crestine cu
ceea ce societatea contemporană consideră ca acceptabil din punct de vedere
filosofic si stiintific. Fundamentalistii pe de altă parte folosesc metoda scolastică
a argumentelor logice si a dovezilor stiintifice (precum arheologia) pentru
a dovedi veridicitatea istorică a textului biblic si implicit pentru a 'dovedi'
veridicitatea teologică a versiunii lor de ideologie crestină. Si unii si altii
pun accentul numai pe un text, smuls din Trupul viu al lui Hristos.
Trebuie precizat că oricât de eronată ar fi
pozitia fundamentalistilor, ea are meritul de a avertiza asupra pericolului
pus de liberali. Critica academică a dus la o devastatoare slăbire a credintei
în lumea Protestantă. Crestinii Ortodocsi, adesea nedumeriti de pretentiile
intelectuale ale Academiei americane, ar face bine să învete această lectie
înainte de a urma orbeste exegezele biblice moderne din dorinta de a fi 'la
modă'. De asemenea, fundamentalistii au înteles că această evolutie a lucrurilor
pune în pericol însăsi conceptia crestina despre viată.
Din păcate metoda teologică folosită de fundamentalisti
este în esentă aceeasi cu cea folosită de adversarii lor. Ei nu au putut rezista
atacurilor rationaliste ale liberalilor pentru că semintele liberalismului se
găseau în însăsi metoda lor. Atât încercările liberalilor de a demonstra că
Scripturile nu condamnă de fapt comportamentul homosexual, cât si cele ale fundamentalistilor
de a demonstra că vinul pe care Iisus l-a băut nu a fost tocmai fermentat, divulgă
aceleasi metode de rationalizare si cazuistică.
În mod asemănător, liberalii au încercat să
împace crestinismul cu teoria evolutionistă prin interpretări contrafăcute,
evolutioniste ale Genezei. Fundamentalistii le răspund transformând Scripturile
într-un text stiintific, identificând veridicitatea crestinismului însusi cu
veridicitatea mărturiei 'stiintifice' a Bibliei. Liberalii răstălmăcesc Scriptura
adaptând-o propriilor lor vederi. Fundamentalistii o răstălmăcesc raportându-se
la textul biblic nu pentru că este mărturia scrisă a revelatiei lui Dumnezeu
omului, ci ca la o enciclopedie de cunoastere stiintifică si istorică - un 'sistem
de adevăr' exhaustiv.8
În cele din urmă fundamentalistii au adus propriile
lor noutăti si inovatii. Istoricul Justo Gonzalez observă această ironie: "în
vreme ce fundamentalismul se declarase apărătorul ortodoxiei traditionale avea
să dea nastere la noi interpretări ale Bibliei".9
Bizarele sisteme religioase ale fundamentalistilor sunt de o seamă cu inovatiile
crestinismului liberal.
De
ce a esuat Fundamentalismul
Pentru un Ortodox crestinismul nu este un sistem teologic rezumat din textul
Bibliei, ci viata în Hristos, adică
în comuniune cu Trupul viu al lui Hristos, care este Biserica. Biblia este mărturia
revelatiei lui Dumnezeu. Biserica
este experienta vie a prezentei Sale.
De aceea Scripturile nu pot fi tratate ca un text din care pot fi izolate ‘adevăruri
si principii eterne’. Biblia poate fi cu adevărat înteleasă numai în contextul
vietii sacramentale a Bisericii, care, de bună seamă,
nu este nimic altceva decât viata divino-umană a lui Hristos dăruită
omului. Fără Biserică – iar Biserica a existat temporal si logic încă dinainte
de textul Scripturii -, Biblia rămâne un text obscur.
1 Ian S. Rennie. "Fundamentalism
and the Varieties of North Atlantic Evangelism" [“Fundamentalismul
şi gama de Evanghelism nord atlantic”], Evangelicalism: Comparative Studies of Popular Protestantism in North
America, the British Isles, insulele and Beyond 1700-1990 [Evanghelism:
Studii comparate de Protestantism popular în America de Nord, insulele britanice
şi restul lumii], ed. By Noll, Bebbington, and Rawlyk (New York:
Oxford University Press, 1994. Pp. 333-350.
2 Justo L. Gonzalez. The Story of Christianity
[Povestea creştinismului]; vol. 2. The Reformation to the Present Day [De la Reformă ână în zilele noastre] (San Francisco: Harper
& Row Publishers. 1984), p. 257.
3 Martin Marty, Pilgrims in Their Own
Land: 500 Years of Religion in America [Pelerini
în ţara lor: 500 de ani de religie în America] (New York: Penguin
Books. 1985), p. 379.
4 Cf. Harold Bloom. The American Religion:
The Emergence of the Post-Christian Nation Religia americană: Naşterea
naţiunii post-creştine (New York: Simon and Schuster, 1992).
5 Metoda scolastică Reformată este continuată astăzi de
scriitori ca Norman Geisler.
6 Cf. William Bouwsma. John Calvin: A
Sixteenth Century Portrait [Jean
Calvin: Un portret de sexol XVI] (New York: Oxford University Press.
1988), p. 120ff
7 Am dezvoltat această teza în detaliu în The Way: What Every Protestant Should Know About the Orthodox Church
[Calea: Ce trebuie să ştie
fiecare Protestant despre Biserica
Ortodoxă] (Salisbury. MA: Regina Orthodox Press, 1997).
8 Cf. A.A. Hodge. The Confession of Faith:
A Handbook of Christian Doctrine Expounding the Westminster Confesion
[Mărturisirea credinţei:
Un manual al doctrinei creştine ce respinge crezul de la Westminster]
(Edinburgh: Banner of Truth Trust. 1958 [1869], p. 37.
9 Gonzalez. P. 257.