CAPITOLUL XX
PENTRU LEPADAREA DE LUME SI CUM CA CEL CE SE LEAPADA DE LUME TREBUIE SA SE
INSTRAINEZE, SI CARE ESTE INSTRAINAREA CEA ADEVARATA
1) Zis-a un batran : de stie monahul vreun loc care are sporire si pentru trebuintele
trupului nu se duce acolo, unul ca acesta nu crede ca este Dumnezeu.
2) Un frate l-a intrebat pe un batran zicand : cum, parinte, neamul nostru nu
poate sa stie nevointa parintilor ? Si a raspuns batranul : pentru ca nu-L iubeste
pe Dumnezeu, nici nu fuge de oameni, nici nu uraste materia lumii. La omul ce
fuge de oameni si de materie, de la sine si vine pocainta si nevointa. Caci
precum cel ce voieste sa stinga focul care s-a aprins in holda sa de nu va apuca
mai inainte sa taie partea cea din fata focului, nu poate sa-l stinga, asa si
omul, de nu se va duce la loc unde cu osteneala sa-si afle painea sa, nu poate
sa dobandeasca nevointa. Caci sufletul de nu va vedea, nu va pofti degraba.
3) Un frate l-a intrebat pe un batran zicand : care este lucrul instrainarii
? Si i-a raspuns batranul : stiu un frate instrainat, care s-a aflat la biserica
si intamplator s-a facut agapa si a sezut sa manance cu fratii la masa. Iar
unul a zis : cine l-a oprit pe acesta ? Si i-au spus fratelui : scoala-te, si
du-te afara ! Si el sculandu-se a iesit, iar altii mahnindu-se s-au dus si l-au
adus inauntru. Dupa aceea l-au intrebat : oare, ce este in inima ta, ca ai fost
scos afara si iarasi ai fost adus inauntru ? Iar el le-a raspuns : m-am gandit
in inima mea, ca sunt intocmai ca un caine care, cand este alungat se duce si
cand este chemat, vine.
4) Povestit-a unul din parinti : erau doi frati aproape de el, unul strain si
altul cunoscut. Si cel strain era putin mai lenevos, iar cel cunoscut foarte
osarduitor. Si s-a intamplat de a murit mai inainte cel strain. Batranul fiind
vazator cu mintea, a vazut multime de ingeri, cum ii povatuiau sufletul si daca
au ajuns la cer si era aproape sa intre, s-a facut cercetare pentru dansul si
a venit glas de sus zicand : vadit este ca era putin trandav dar pentru instrainarea
lui, deschideti-i ! Apoi a adormit si cel cunoscut, adica cel de loc si in vremea
mortii au venit toate rudeniile lui. Si a vazut batranul ca nu este nici un
inger nicaieri si s-a minunat. Atunci, a cazut cu fata la pamant inaintea lui
Dumnezeu zicand : Doamne, cum cel strain fiind trandav, a dobandit astfel de
slava, iar osarduitorul acesta nu s-a invrednicit de nimic de acest fel ? Si
i-a venit glas catre el, zicand : osarduitorul cand era sa moara, a deschis
ochii sai si si-a vazut rudeniile plangand si i s-a mangaiat sufletul. Dar cel
strain, desi era trandav pe nimeni dintre ai sai n-a vazut si suspinand a plans
iar Dumnezeu l-a mangaiat pe el.
5) Un frate instrainandu-se l-a intrebat pe un batran : vreau sa ma duc la ale
mele. Si i-a zis lui batranul : aceasta s-o stii, frate, ca venind din lume
aici, aveai pe Domnul care te povatuia. Dar de vei intoarce, nui-L vei mai avea.
6) Un frate cerea binecuvantare de la un batran, silindu-se sa mearga in cetate.
Iar batranul a zis catre el : nu te sili sa mergi in cetate, ci sileste-te sa
fugi de cetate si asa te vei mantui.
7) Doi frati trupesti s-au dus sa locuiasca intr-o manastire, dintre care unui
pustnic, iar celalat cu ascultarea si orice si zicea lui parintele, fara iscodire
facea. Astfel, si zicea de multe ori : mananca de dimineata, si manca. Si iarasi
: nu manca pana seara si nu manca si altele asemenea. Orice si poruncea, cu
bucurie implinea. Pentru ascultarea lui , era slavit de toti in manastire. Fratele
lui insa, pustnicul, zavistuindu-l, a zis intru sine sa-l incerce pe el de are
ascultare. Si mergand la parintele, i-a zis : trimite-l pe fratele impreuna
cu mine, sa mergem pentru o trebuinta. Si l-a slobozit pe el avva. Deci, dupa
ce au venit ei la rau, in care era multime multa de crocodili, a zis fratelui
pustnicul : pogoara-te in rau si treci. Si s-a pogorat si venind crocodilii
si lingeau trupul si nu l-au vatamat. Iar pustnicul vazand i-a zis : iesi din
rau, si a iesit nevatamat. Asa, calatorind ei au gasit un trup, aruncat pe cale.
Si a zis pustnicul : de am fi avut vreo haina veche am fi pus peste dansul.
Raspuns-a fratele : mai vartos sa ne rugam, poate va invia. Si au stat la rugaciune
si rugandu-se ei a inviat mortul. Si se mandrea pustnicui zicand : pentru pustnicia
mea a inviat mortul. Iar Dumnezeu a descoperit parintelui manastirii toate.
Si intorcandu-se ei, a zis parintele catre pustnic : fiindca l-ai ispitit asa
pe fratele tau la rau, pentru ascultarea lui a inviat mortul.
8) Zis-a un batran : desi s-au ostenit aici sfintii, au luat de acum si partea
la odihna. Aceasta o zicea pentru ca erau slobozi de grija lumii.
9) Zis-a un batran : monahul cel ce dupa ce s-a lepadat de lume, se da pe sine
iarasi la raspandirea si osteneala acestei ticaloase vieti, la a da si a lua,
este asemenea cu un sarac ticalos si lipsit de brana cea de nevoie. Cu aceasta
neafland cum sa se hraneasea si sa se imbrace, din multa lenevire se da la somn
si se vedea in vis bogat, dezbracat de hainele cele intinate si imbracat in
haine stralucite si de bucurie desteptandu-se, afla saracia cea de fata. Asa
si monahul care nu se trezeste, ci isi cheltuie zilele in raspandire, batjocorit
este de ganduri si inselat de dracii care isi bat joc de el. Ei ii pun in minte
ca pentru Dumnezeu este raspandirea si osteneala lui si pentru aceasta va avea
plata; unul ca acesta in ceasul departarii sufletului de trup, se afla pe sine
gol, sarac si lipsit de toata fapta buna. Abia atunci va intelege de cate bunatati
pricinuitoare este trezvia si luarea-aminte de sine, si de cate munci este aducatoare
raspandirea vietii acesteia.
10) Zis-a un batran : mai bine este a locui cu trei care se tem de Domnul decat
cu multi care nu au frica de Dumnezeu. Caci in zilele cele mai de pe urma la
chinovii dintr-o suta abia de se vor afla cativa care se mantuiesc. Iar intre
cincizeci nu stiu de se vor afla. Caci toti se vor abate, iubind mesele, imbuibarea
pantecelui si iubirea de argint. Asadar, multi sunt chemati, dar putini alesi.
11) Un frate l-a intrebat pe un batran : de voi vedea pe vreunii din cei ce
petrec cu mine ca se intorc la lume, cum pot sa nu ma smintesc ? Si i-a raspuns
batranul : trebuie sa iei aminte la cainii care vaneaza iepuri : precum acolo
unul din caini vazand iepurii, alearga neoprindu-se pana il va ajunge, pe cand
ceilalti nu pe iepure, ci numai pe cainele ce alearga vazandu-l alearga si ei
pana la un loc. Pe urma, intelegand se intorc inapoi. Insa cel ce a vazut iepurele
alearga dupa el si nu inceteaza din alergare pana ce il va ajunge. El nu cauta
la cei ce s-au intors inapoi, nici nu se sperie de prapastii si de maracini.
Ci numai la acela cautand dupa care alearga. Asa si cel ce-L cauta pe Stapanul
Iisus Hristos si se sileste sa-L ajunga, la Cruce neincetat luand aminte, toate
le trece cu vederea si paseste peste smintelile pe care le intampina, pana va
ajunge pe Cel rastignit si-L va apuca viu si asteptandu-l pe alergator.
12) Un frate l-a intrebat pe un batran : cum cei ce vietuiesc in lume, trecand
cu vederea postul si defaimand rugaciunea, departandu-se de privegheri si de
toata mancarea saturandu-se si dupa poftele lor facand de a da si a lua, sl
intre dansii mancandu-se si in juraminte cea mai mare parte a zilei cheltuind-o,
nu cad, nici nu zic ca au gresit, si nici de la Impartasanie nu se departeaza
? Iar noi monahii de-a pururi suntem in posturi si in privegheri, la culcatul
pe jos si la mancarea uscata pironiti, de toata trupeasca odihna lipsiti, plangem,
ne caim si zicem ca ne-am prapadit si suntem vinovati de gheena. Atunci batranul
suspinand, a zis : frate, nu cad mirenii. Dupa ce au cazut cu cadere strasnica
si cumplita, nu se pot scula, nici n-au unde sa cada, caci in caderea cea dintai
petrecand ei pentru multa nestiinta, nici nu stiu ca au cazut, si ce grija are
diavolul sa se lupte cu cei ce totdeauna zac ? Iar monahii aratati, impotrivindu-se
vrajmasului, de-a Pururi se lupta.cu satana. Pentru aceea si biruiesc uneori,
iar alteori sunt biruiti si nu inceteaza sa cada si sa se scoale, sa necajeasea
si sa fie necajiti, sa loveasca si sa fie loviti, pana ce cu darul lui Dumnezeu
il vor birui si slab si neputincios pentru dansii il vor face. Abia atunci desavarsit
impacandu-se cu Dumnezeu si dobandind alinarea si bucuria Lui inauntrul lor,
totdeauna se odihnesc.
13) Zis-a un batran : un frate era ispitit de un gand noua ani si din evlavie
se osandea zicand : mi-am pierdut sufletul. Si aceasta o zicea fiindca se socotea
pe sine pricinuitor al ispitei. Mai pe urma ingreuindu-se si deznadajduindu-se
precum nu se cuvenea de mantuirea sa, a zis : ma voi duce in lume, de vreme
ce m-am prapadit. Iar dupa ce a dat sa se duca, i-a venit un glas pe cale, zicand
: cei noua ani, in care ai fost ispitit, cununi ti-au pricinuit tie. Pentru
aceea, intoarce-te la locul tau si te vei usura de ganduri. Si intorcandu-se
fratele a aflat odihna. De unde intelegem ca razboaiele pricinuiesc cununile.
14) Zis-a un batran : la inceputul lepadarii monahului de lume nu se slobod
dracii sa-l ispiteasca pe om cu silnicie, ca nu spaimantandu-se de lucru sa
se intoarca la lume degraba. Iar daca va spori cu vremea si cu lucrul monahul,
atunci se slobod asupra-i razboaiele poftelor trupesti si ale celorlalte dezmierdari,
poate si al maniei, al uraciunii si al celorlalte patimi. Atunci are nevoie
omul sa se smereasca si sa planga, osandindu-se si prihanindu-se numai pe sine.
Si asa, prin ispite se invata rabdarea iscusita si dreapta socoteala, apoi alearga
la Dumnezeu cu lacrimi. Iar unii tulburandu-se de lucrul aeesta si ingreuindu-se
de scarba nesuferita, au cazut in adancul deznadajduirii si s-au intors iarasi
cu inima in lume, iar unii si cu trupul. Noi insa fratilor, niciodata sa nu
deznadajduim sau sa ne imputinam, ci vitejeste si cu indelunga rabdare sa suferim
ispitele, multumind lui Dumnezeu pentru toate cate ni se intampla noua. Caci
multumirea catre Dumnezeu risipeste toate mestesugurile vrajmasului.
15) Zis-a un batran : daca atunci cand facem noi cele rele ne iarta Dumnezeu,
indelung rabdand, oare nu mult mai mult ne va ajuta noua cand vom voi sa facem
cele bune ?
16) Au venit odata sapte frati din Alexandria, la avva Macarie, ispitindu-l
si i-au zis : spune-ne noua, parinte, cum sa ne mantuim ? Iar batranul suspinand
le-a zis : o, fratilor, fiecare din noi stie cum sa se mantuiasca, dar nu vrem
sa ne mantuim. Atunci ei au zis catre dansul : mult dorim sa ne mantuim, dar
nu ne lasa gandurile cele rele. Ce vom face ? Iar batranul le-a raspuns : de
sunteti monahi ( adica singuratici ), ce cautati cu mirenii, sau pentru ce va
duceti unde petrec mirenii ? Cei ce s-au lepadat de lume si s-au imbracat in
cinul cel sfant dar petrec intre mireni, se amagesc. Caci, in zadar le este
toata osteneala si departe sunt de frica lui Dumnezeu. De la mirean nimic nu
dobandim, decat odihna trupeasca. Si unde este odihna trupeasca, acolo frica
lui Dumnezeu nu poate locui si mai ales in monah. Monahul pentru aceasta se
cheama monah, adica singuratic, pentru ca noaptea si ziua vorbeste cu Dumnezeu
si cugeta numai cele ce sunt ale Lui, nimic avand pe pamant. Iar monahul cel
ce petrece cu mirenii si zaboveste cu dansii vreodata mai mult decat o zi, sau
cel mult doua si asta pentru trebuinta cea de nevoie si pentru ca nu poate sa
traiasca altfel, ( adica sa-si vanda lucrul mainilor sale si sa cumpere cele
spre trebuinta sa ) trebuie sa se intoarca degraba si sa se intoarca inaintea
lui Dumnezeu curat, pentru acele una sau doua zile, pe care le-a facut in lume
pentru nevoia firii. Deci, cel ce nu face asa, ci adeseori merge la mireni,
nesilindu-l vreo nevoie, sau zaboveste impreuna cu ei, nu este cu adevarat monah,
nici nu se va folosi candva, ci necazuri va dobandi din petrecerea cu mirenii.
La inceput, cand se apropie de ei, isi infraneaza limba, posteste si se smereste
pana ce se va face cunoscut si-i va iesi vestea cum ca cutare monah este robul
lui Dumnezeu. Indata satana pune in mintea mirenilor sa-i aduca toata trebuinta
de vin si de untdelemn, de aur si de tot felul, zicand despre dansul : Sfantul
! Sfantul ! Iar el auzind cuvantul acela, se trufeste si ineepe sa sada cu ei,
mancand si band, odihnindu-se si la cantarea de psalmi sculandu-se unde isi
inalta glasul ca sa zica mirenii ca cutare monah canta si privegheaza si sa-l
laude. Primind laude, mai mult se trufeste si se inalta. Astfel pleaca de la
el cu totul smerenia. Deci, de si va zice cineva vreun cuvant aspru, el raspunde
mai aspru. Si asa mania ajutorandu-se de slava desarta, creste in el. Inca si
pofta mai tare se aprinde in el vazand adeseori femei si copii sau auzind cuvinte
lumesti. Pentru aceea si preacurveste in toate zilele si nu simte, caci se zice
: tot cel ce cauta la femeie spre a o pofti a preacurvit cu ea in inima sa.
Se mai ispiteste sa adune cele de trebuinta peste an, pentru sine si pentru
cei ce vin la el, dupa care le indoieste spre mai multa paruta odihna a celor
ce vin la el. Si din aceasta pricina aduna aur si argint. Deci nu inceteaza
a adauga la rautatile sale, pana ce dracii il vor amagi desavarsit, departartandu-l
de la Dumnezeu si aruncandu-l in prapastia iubirii de argint. Caci iubirea de
argint este radacina a tuturor rautatilor, precum a zis apostolul. Si pe cat
este departe cerul de pamant, atat de departe este de slava lui Dumnezeu monahul
cei iubitor de argint. Si nu este rautate mai presus decat rautatea monahului
iubitor de argint. Monahul cel ce intampina vorbe lumesti, are trebuinta de
multe rugaciuni ale sfintilor parinti caci de nu vor putea ceva putin sa-l foloseasca
pe el, ca celui ce se arunca pe sine la moarte, cine il va ajuta ? Nu iubiti
lumea, nici cele ce sunt in lume ! De iubeste cineva lumea, dragostea lui Dumnezeu
nu este cu el. Si Iacov, fratele Domnului graieste : de se pare cineva ca este
prieten lumii, vrajmas lui Dumnezeu se face, caci dragostea lumii acesteia este
vrajba catre Dumnezeu. Deci, sa fugim fratilor, de lume, precum fuge cineva
de sarpe, ca cel ce este muscat de sarpe sau moare, sau abia se face sanatos.
De folos ne este noua sa avem un razboi iar nu multe si nenumarate. Spuneti,
fratilor, parintii nostri unde au dobandit fapta cea buna ? In lume sau in pustie
? Stim ca in pustia cea neumblata de mireni. Iar noi de suntem in lume, cum
vom putea sa dobandim fapta cea buna ? Caci de nu vom flamanzi si nu vom inseta
si nu vom patimi de frig si de nu ne vom departa de materiiie lumii si nu vom
muri voilor trupului, cum vom fi vii cu sufletul ? Cum vom dobandi Imparatia
Cerurilor ? Ostasul de nu va lupta in razboi si sa biruie ( dupa care va lua
si bani ), nu se invredniceste de cinste. Iar noi, mancand si band si intre
mireni petrecand, intre care am fost si mai inainte, cum ne vom invrednici de
Imparatia Cerurilor ? Monahul cel ce are aur, argint, sau materie, nu crede
ca poate Dumnezeu sa-l hraneasca, Cel ce hraneste si fiarele si pestii marii.
Si daca nu poate sa ne dea noua paine, nici Imparatia Lui nu poate sa ne-o dea.
Asadar, la ce ne ostenim ? Spuneti-mi fratilor ! Ingerii in cer, aur si argint
gramadesc sau slava lui Dumnezeu ? Si noi, pentru ce ne-am lepadat de lume ?
Ca iarasi bani si materie sa adunam, sau sa ne facem ingeri ? Oare nu stiti
ca ceata care a cazut din cer se implineste cu monahi ? Caci aceasta inseamna
chipul nostru ingeresc, dupa cum zic toti.
17) Zis-a un batran : trebuie sa fugim de toti cei ce lucreaza faradelegea,
chiar prieteni sau rude de ne vor fi, dregatorie preoteasca sau imparateasca
de vor avea. Caci departarea de la cei ce lucreaza faradelegea ne daruieste
noua dragostea si indrazneala catre Dumnezeu.
18) Tot aceasta a zis : nu este de folos sa se lipeasca cineva de calcatorii
de lege, nici in biserica, nici in targ, nici la alt lucru, ci trebuie sa se
departeze de prietenia lor. Tot calcatorul de lege este vrednic sa fie ocolit,
fiind partas muncii celei vesnice.
19) Zis-a un batran : sa nu locuiesti in locul unde vezi pe vreunii ca au zavistie
asupra ta fiindca nu sporesti.