NICHOLAS MICHAEL

 

 ÎN SFÂRSIT, ACASĂ

 

(Interviu realizat de Pr. Toderită Rusu la Aarhus, Danemarca, cu un convertit la Ortodoxie: Nicholas Michael)

 

Pr. Toderită Rusu: V-as ruga să faceti o trecere în revistă a biografiei dumneavoastră de până acum, pentru ca să fiti mai bine cunoscut de către credinciosii Bisericii noastre Ortodoxe…

Nicholas Michael: Am 36 de ani, m-am născut si locuiesc în Regatul Danemarcei. Viata mea nu a urmat calea pe care ar fi dorit-o părintii mei, în iubirea lor fată de mine. La 16 ani, am devenit narcoman si alcoolic. Viata mea s-a surpat chiar înainte de a începe. M-am înscris pe o cale a suferintei spirituale, emotionale si fizice, de care nu m-am putut des­prinde timp de încă 16 ani. Pentru cei ce n-au străbătut un astfel de drum al patimilor, ororile si degradarea sunt inimagi­nabile.

N-am fost educat într-o atmosferă crestină, dar întot­deauna am căutat "ceva", un "ceva" oricum "nepământesc". O vreme mi s-a părut că acest "ceva" l-am găsit în droguri si în alcool.

Am avut înclinatii artistice si, vreme de câtiva ani, cu tot viciul meu, am fost chiar muzician.

În mod inexplicabil, pe când eram tot mai asaltat de demonul betiei, a început să mă fascineze povestea vietii îm­păratului Nicolae al II-lea al Rusiei. N-a fost doar un interes oarecare, în stările mele de mare narcoză, doream să citesc si să meditez asupra unor fotografii vechi, negre si arse, vroiam să mă îmbăt si să ascult vechea muzică liturgică rusească, îmi venea să urlu! Simteam nevoia să plâng pentru acest condu­cător imperial ortodox si pentru familia lui, pentru tragica soartă a acestei tări mari. Zbuciumul a durat multi ani.

La 31 de ani, eram extrem de bolnav, atât psihic cât si fizic; la un pas de moarte. Aveam nevoie de ajutor si, ca din întâmplare, am întâlnit o comunitate de oameni buni, salvati ei însisi de la alcoolism si narcomanie. Ei mi-au sugerat să caut o solutie spirituală, pentru că, după spusa lor, cauza vietii mele mizerabile si a suferintei nu era alta decât o gravă criză de ordin spiritual. Am întrerupt băutura si drogurile brusc, într-o zi. Atunci m-au cuprins negurile spaimei si L-am rugat mult pe Dumnezeu să-mi deschidă o altă cale, o cale a Lui.

Am plecat spre Sankt Petersburg în vara anului 1995, dornic să văd unde locuise împăratul Rusiei cu familia lui. Am ajuns la Tsarskoe Selo, unde era resedinta imperială. Am par­ticipat la Sfânta Liturghie, pentru prima dată în viata mea, în mica biserică a palatului lui Alexandru, si am fost uimit de atmosfera spirituală a slujbei.

După trei luni de luptă cu ispita de a bea, sufeream încă atât de teribil încât transpiram si tremuram întruna.

Am simtit chemarea să mă rog Sfântului Tar Martir Nicolae [sanctificat în anul 2001]. Deoarece acestuia nu i se zugrăvise încă o icoană, m-am rugat dinaintea icoanei Sfântu­lui Nicolae, Făcătorul de Minuni, si totdeodată, cu rugăciune mută, Tarului Martir. Nestiind rugăciuni, m-am rugat din inimă: pentru toate rubedeniile mele, pentru a mă întoarce cu bine acasă, pentru cersetorii din fata bisericii.

Deodată, ceva s-a petrecut în mine. Inima mea s-a um­plut de o întelegere, nouă, si m-am putut convinge pe mine însumi să încep o viată altfel rânduită, curată si plină de rugă­ciune. Am avut descoperirea că Sfintii îngeri au plâns tot tim­pul zilelor mele de viciu si că n-a fost niciodată în voia lui Dumnezeu să păcătuiesc, torturându-mă de moarte.

După Sfânta Liturghie, prietenii m-au întrebat ce se întâmplase. I-am privit straniu. Le-am spus că nu stiu, dar că m-am simtit bine. Din ziua aceea, ispita de a bea m-a părăsit si nu s-a mai întors. Aceasta s-a întâmplat cu patru ani în urmă...

Ajuns acasă, am simtit o recunostintă fără margini, care îmi cerea să rostesc neîncetat, în sinea mea, cuvântul "multumesc". Dar nu venise încă vremea să devin ortodox, în orasul meu, nu era biserică ortodoxă. Cea mai apropiată se afla la Copenhaga, la câteva sute de kilometri. I-am trimis o scrisoare preotului de acolo, însă n-am primit răspuns...

Mi-am amenajat un mic loc de rugăciune, în casă, si început să mă rog lui Dumnezeu, de unul singur. Fără un îndrumător a fost foarte greu, căci calea era plină de capcane si ispite, în patru ani, viata mea lăuntrică a intrat încet-încet în declin, din cauza lipsei de comuniune cu alti ortodocsi. Atunci s-a întâmplat altă minune. La scoala locală de diaconie a venit un preot român ortodox, care a rămas vreo cinci luni. Evlavia acestui preot mi-a întetit flacăra credintei, gata să se stingă. Apoi, la biserica ortodoxă rusă din Copenhaga a fost numit un nou preot. L-am întâlnit... si Calea a început să mi se deschidă  iarăsi.

Un preot deosebit din Statele Unite mi-a trimis atunci o multime de cărti si materiale religioase, precum si un extra­ordinar dar în vederea apropiatului Botez - o aschie nepretuită din Sfânta Cruce a Domnului.

Preotul rus a hotărât să mă boteze, pe 16 iulie 1999, cu numele de Nicolae, după cel al Tarului Martir. Poate că Dum­nezeu m-a găsit pregătit acum, după patru ani de rugăciune si grele încercări de tot felul. Acum, simt că mă întorc, în sfârsit, Acasă!

Pr. T. R.: Cum vedeti si apreciati dumneavoastră cre­dinta ortodoxă?

N. M.: Credinta ortodoxă mi-a oferit o dragoste si o îngăduintă pe care niciodată nu le-am găsit altundeva, poate doar la iubita mea mamă si la părintii ei. Dar mama si bunicii îmbătrânesc si mor. Credinta ortodoxă nu moare. Este întot­deauna viată deplină. Ortodoxia mi-a oferit mijloacele spiri­tuale de folos în toate situatiile: întristare, bucurie, pătimire, supărare - orice. Mi-a oferit o lucrare zilnică si un ciclu duhovnicesc de trăire adevărată, cea mai profundă întoarcere către mine însumi. Venirea la credinta lui Hristos, Domnul nostru, este un bine ce nu seacă, niciodată.

Multi crestini ai altor denominatiuni interpretează de unii singuri Sfânta Scriptură, fără a întelege în Duh Cuvântul lui Dumnezeu. Asa ceva este imposibil în Ortodoxie, datorită comorii duhovnicesti care este învătătura Sfintilor Părinti ai Bisericii. Găsim în scrierile filocalice referiri la toate situatiile fundamentale de viată si solutii având totdeauna rădăcini în Sfintele Scripturi. Cine sunt eu ca să cred că pot citi de unul singur Scriptura si ca să interpretez de capul meu Cuvântul lui Dumnezeu?!

Pr. T. R.: Sunt încântat că ati înteles perfect spiritul Ortodoxiei în această problemă a interpretării Scripturii, care, dacă ar fi pricepută de toti, multe schisme si dezbinări s-ar evita.

N. M.: Cred că e aici o formă de megalomanie. Dacă am putea întelege singuri Biblia, fiecare ar putea deveni sfânt. Dar nu e asa. Eu am început să studiez Filocalia cu un preot, apoi am înmultit rugăciunea în acord cu lecturile din scrierile Sfintilor Părinti. Am cumpărat nu demult o Biblie organizată după ciclul pascal, cu comentarii din Sfintii Părinti, în acest fel mă simt si în sigurantă, si călăuzit de învătăturile Sfintei Tra­ditii. A citi Biblia fără un îndrumător e ca si cum ai încerca să întelegi o teză de doctorat, de 1200 pagini, având doar... scoala primară!

Mai mult chiar, acele rânduri din Sfânta Scriptură înte­lese de un om obisnuit în literă, iar nu în Duh, îi vor exalta ego-ul în cel mai nesănătos mod, biruind smerenia necesară si autentică, fără de care nimeni nu poate să se roage si să medi­teze la Adevăr. De altfel, rezultatele citirii Bibliei fără o îndru­mare în dreapta credintă se pot vedea la tot pasul. Multi mem­bri ai diferitelor denominatiuni pretind că Duhul Sfânt îi ajută să interpreteze Scripturile, când, în realitate, pe ei îi ghidează mândria devastatoare din propriul lor eu.

Sfânta Ortodoxie are o retea de sigurantă spirituală ce previne această situatie. Nu înteleg nici măcar cum functionează ceasul de mână! Cum as putea eu interpreta cuvântul lui Dumnezeu după propria-mi minte?! Diavolul simulează cele ce vin de la Dumnezeu, dar poate face aceasta numai prin patimi si concupiscentă. Când experiază progresul spiritual, omul învată să recunoască amăgirile, care sunt senzuale, niciodată spirituale. Cu cât cineva practică mai mult rugăciunea, cu atât diavolul va încerca să-i slăbească duhul credintei, manifestându-se, deghizat, în felurite chipuri. Libertatea sexuală, uma­nismul si ecumenismul contemporan sunt doar câteva dintre aceste deghizări, slăvite de către toate societătile democratice, căci diavolul se poate preface chiar în "înger de lumină". Ele primesc laolaltă numele de "crestinătate naturală si modernă", sub pretextul că "Dumnezeu doreste o Biserică Crestină

Pentru a evita astfel de capcane, adevăratii crestini tre­buie să cunoască învătătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe si pericolele descrise de sfintii apologeti ai Ortodoxiei.

Pr. T. R.: Mi-a plăcut ideea potrivit căreia Occidentul si-a confectionat propriul crestinism. Ideea vă apartine...

N. M.: Crestinătatea nu are nevoie să fie "moderni­zată" sau "reînviată" de către o societate modernă pentru a se "potrivi" timpurilor de azi. Mesajul spiritual deplin al cresti­nătătii este continut în Sfânta Traditie, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie si Sfintele Taine. Aceste valori sunt nedegradabile în timp, fiind deasupra timpului, iar Hristos, Domnul nostru, a întemeiat doar o singură Biserică. Nu două, trei sau patru! El a întemeiat ceea ce este astăzi Biserica Ortodoxă.

Cred că am fost călăuzit către această Biserică-Una pentru rugăciunile Sfântului Martir Nicolae, Tarul Rusiei. El este pentru mine modelul ideal de tată, sot si adevărat credin­cios. Toate relatările demne de încredere ne spun că a fost modest, iubitor, foarte loial si perseverent de-a lungul vietii sale. A fost conducătorul celui din urmă imperiu crestin orto­dox, cu adevărat iubitor de Dumnezeu si plin de smerenie, îl cinstesc foarte mult pentru că s-a încredintat lui Dumnezeu în toate si a purtat crucea grea a muceniciei cu răbdare si nelimi­tată îngăduintă. El a înteles în inima sa adevărul că omul nu poate trăi negându-si conditia de făptură a lui Dumnezeu. A fost cinstit si iubit de către oamenii simpli si tăranii din Rusia. Cea mai mare grijă a sa a fost întotdeauna binele Rusiei si al oamenilor de rând. Familia imperială a suferit grelele încercări ale captivitătii si mortii cu o credintă nemărginită. Cele din urmă cuvinte ale Tarului, când a fost executat de către crimi­nalii bolsevici, au fost: "Iartă-i, Tată, că nu stiu ce fac". El si iubita sa familie martirizată merită prosternarea noastră, a tutu­ror crestinilor ortodocsi, împreună cu toti noii martiri ai Rusiei, ai României si ai altor tări prigonite de vrăjmasii Ortodoxiei.

În urma acestor dezastruoase pierderi din lumea orto­doxă, foarte multe suflete au căzut victimă sectelor si ciuda­telor denominatiuni asa-zis "crestine". O, Doamne, primeste-ne pocăinta si iartă-ne! Doar preotii credinciosi si evlaviosi ai Bisericii Ortodoxe îi pot întoarce la Adevăr pe bietii oameni. Tineretul din Vest ar putea descoperi bogătia Ortodoxiei, dacă ar cunoaste tările ortodoxe si istoria lor.

Psihologia si filosofia nenutrite de dreapta credintă au fost absorbite de fenomenul New Age, îndepărtând si mai mult constiintele confuze de la Cel ce este Calea, Adevărul si Viata. Chiar si ortodocsii sunt ispititi să opteze pentru "solutia terape­utică sau psihologică" în momentele de dificultate. Dar armele într-adevăr bune nu sunt altele decât Sfintele Taine ale Bise­ricii, viata liturgică, neîncetata rugăciune, iubirea de semeni, lucrările de caritate, discrete, asa cum ne învată Mântuitorul.

A-l tine pe diavol la distantă presupune o luptă în care eu de multe ori simt sprijinul Patronului meu. Faptul că-i port numele îmi impune respect si-mi dă puterea să n-o apuc pe un drum nedemn de măretia duhovnicitătii iui imperiale, în acest fel, Sfântul Tar mă ajută tainic, zi de zi. Pe măsură ce înaintez, mă simt tot mai păcătos, îl rog zilnic pe Hristos să-mi dea sme­renie si să pot fi de ajutor celor robiti de narcomanie si alcoolism. Nu voi uita niciodată iadul din care abia iesisem când Tarul m-a lăsat să-i văd mijlocirea pentru mine dinaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Cei ce-si doresc să crească duhovniceste trebuie să rămână în Biserica dreptmăritoare, sub binecuvântarea Episco­pului si a Preotului, îndrumati de Duhovnic; să se simtă mădu­lare vii în Trupul tainic al lui Hristos, chiar si acolo unde nu există biserici de zid. Să se simtă persoane, în comuniune libe­ră cu Hristos si Biserica Lui, văzută si nevăzută, luptătoare pe pământ si biruitoare în cer. Noi însine, ca verigă în Sfânta Tra­ditie, desi nedemni, suntem Biserica, suntem Traditia Ortodoxă vie, atâta vreme cât rămânem nedespărtiti de ea prin vointă si faptă.

În încheiere, permiteti-mi să citez rugăciunea alcătuită în captivitate de Tarina Martiră Olga Nicolaevna, fiica Tarului Martir: "Dă-ne, Doamne, răbdarea Ta acum, / în zilele durerii noastre, / furia norodului s-o îndurăm, / si chinul supliciului. / Sfântul Mir al iertării Tale / să curete păcatul nostru si al seme­nilor nostri, / cu blândetea mielului jertfit / să purtăm, aseme­nea Tie, / o cruce însângerată. / Si când omul de nimic are mai multă trecere, / iar nebunii vin să ne prade, / să suferim rusinea cu umilintă, / o, Mântuitorule, ajută-ne! / Iar când ceasul tre­cerii pe cea din urmă poartă a-ngrozirii vine, / insuflă-ne pu­terea să ne rugăm zicând: / Tată, iartă-i pe ei! / Domnul nostru să ne mântuiască / si să ne ocrotească pe toti. Amin!"

Pr. T. R.: Vă multumesc si vă felicit pentru autentica întelegere si trăire în spiritul ortodox. Nu mă îndoiesc că veti fi un bun misionar printre danezi.

 

(în româneste de Pr. Toderită Rusu)