MARY MAGDALENE McCANN

 

ASCULTÂND GLASUL "LUMII VECHI"

CU URECHI CARE SĂ AUDĂ...

 

(Tulburătoarea confesiune a unei actrite americane convertite la Ortodoxie)

 

 

Dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că viata mea va fi în mod profund schimbată de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepărtate de sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viată american, fiinte dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrătisând secole de istorie, as fi respins această posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte constientă de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmări imediate si vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie lucrată de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut să audă... Misterioase sunt căile Domnului! Până în acel moment din viata mea, după lungi ani de frustrare spirituală, fusesem sigură că eram, în cele din urmă, pe adevăratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem să cred că, în aceste zile si în acest secol, nu mai este posibilă existenta unei traditii religioase pure. Am fost crescută în traditia protestantă, ca prezbiteriană. Încercasem sincer în prima tinerete, dar si mai târziu, după 30 de ani, să aflu întelesul real al învătăturilor acestei biserici, dar nu reusisem să-1 găsesc. Asa că am început să-mi caut hrana spirituală în altă parte. Totusi, credeam că ar fi posibil, chiar si-ntr-o vreme "fără Dumnezeu" ca a noastră, să se facă o artă sacră, iar sufletul umanitătii să strălucească, în ciuda întunecării orizontului, pentru sărmanii descendenti ai lui Adam. M-am străduit din răsputeri să-mi aduc modesta mea contributie la înăltarea sufletului omenesc.

Ca artistă de teatru, am hotărât să ofer productii spi­rituale oamenilor frământati de întrebări reale si însetati de adevăr. Am pus în scenă o piesă într-un act, mai putin cunos­cută, a poetului irlandez Yeats, intitulată Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am văzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu căutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei tea­trale. Talentatul regizor român Andrei Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea Tri­logie antică, după Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptională la care am putut lua parte, ca spectator la această piesă, a însemnat o cotitură în viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartă necunoscută mie; mă simteam de-acum pregătită, parcă, să întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, după spectacol, cu artistii români, am încercat cu insistentă să aflu cum de a fost posibil ca ei să realizeze o creatie teatrală atât de neobisnuită; ce au ei - sau ce stiu ei - pe care noi, aici în Vest, nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un răspuns întrebărilor mele repetate. Unul dintre acesti străluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea mea mai adâncă, întrebare pe care nici nu stiam măcar că mi-o puneam. M-a auzit întrebând: "Unde să găsesc oare Biserica cea adevărată?". Acea Biserică pe care o căutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încă, aceea pe care inima mea o presimtea că trebuie să existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlăuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: "Oricât de multi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un răspuns în cuvinte". Apoi a continuat, pe un ton categoric: "Trebuie să vii în România! Atunci ai să întelegi!", îmi amintesc exact ce am gândit atunci: "Păi sigur, ce să zic, iată-mă pe mine, o femeie fără bărbat si cu doi copii mici, străduindu-mă din răsputeri să supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie să vin în România!"...

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele două zile petrecute la Bucuresti, am văzut repetitiile la o minunată punere în scenă a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui Claudiu. Încă o dată, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce văzusem în alte părti. Mi-am muscat limba din nou, dorind să  întreb si să aflu cum de era posibilă o artă de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti până la trecătorile muntoase din Nord, străbătând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepa­vate, alături de cărute trase de cai, cu tărani si cu familiile lor. În cele din urmă, am ajuns la locurile unde întrebările mele aveau să primească răspunsurile fără cuvinte... Eram în lumea mănăstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tăcută în umbra adâncă a Mănăstirii Văratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheată pe acel pământ binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. După încă cinci zile, totul în mine a început să se schimbe. Stând în fata icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nici nu stiam că pot plânge... Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori căutam să pătrund înte­lesul acelor mănăstiri pictate; inima mea îsi depăsea limitele, revărsându-se în afară. Pricina era puterea învătăturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pătrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat să înteleg! Nu teatrul era ceea ce căutam, ci acel ceva din care arta sacră nu-i decât o răsfrângere: învătăturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastră coruptă; acestea erau cele către care fusesem adusă, în liniste si scăldată de rugăciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaseră - si continuau să-si închine - vietile lor acestei înalte chemări care este trăirea monastică, am fost primită înapoi, în turmă, cu prisos de bucu­rie. Călătoria mea era totusi departe de a fi împlinită. Fusesem doar pusă pe cale. A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de două ori în România: prima oară, ca să-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oară, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales să se convertească si să se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxă si am fost binecuvântată să-mi găsesc o biserică ade­vărată în New York - casă pentru familia mea - având un călugăr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în recenta călătorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase pri­etenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am făcut-o, am fost primiti cu multă căldu­ră, generozitate si dragoste de către călugării si călugăritele cu care am avut prilejul să ne întâlnim.

Sunt multe căi prin care noi, americanii, am putea răspunde dragostei lui Dumnezeu, căi ce ne-au fost constant arătate, prin intermediul celor care si-au dedicat lucrarea lor de o viată auto-purificării si ajutorării altor fiinte umane. Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacă noi am deveni constienti si recunoscători fată de neprecupetita lor strădanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind noi însine inclusi în această strădanie. Monahii români au fost profund impresionati auzind cum credinta ortodoxă devine cunoscută multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi să afle că unii dintre noi doresc din toată inima să-i ajute în lucrarea duhovnicească desfăsurată în mănăstirile din România. Desigur, rugăciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împărtăsi cu această "lume ve­che", care are atâtea să ne învete.

Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ti ascult che­marea, de oriunde mă aflu si oriunde mă îndrept!

(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)