CAZUL KALLISTOS WARE

 

"Iubirea este atât ceva ce avem deja si

izbucneste spontan în inimile noastre, cât si

ceva ce trebuie să învătăm... Iubirea este

atât punctul de plecare, cât si cel de sosire."

(Preasfintitul Kallistos)

 

"În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare", cântă Biserica Ortodoxă într-un tropar. Preasfintitul Kallistos Ware, pe atunci Timothy, avea saptesprezece ani când s-a întâlnit pentru prima oară cu Ortodoxia. O amintire încă vie si strălucitoare: "Era într-o sâmbătă după-amiază", ne povesteste Preasfintia Sa. "Treceam pe una dintre străzile Londrei când, deodată, am văzut o biserică pe care n-o cunosteam, împins de curiozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic - nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos. Apoi, obisnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat că biserica nu era cu desăvârsire goală, în picioare, de-a lungul peretilor, erau niste oameni. Erau si icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor. Sentimentul de gol de la început s-a transformat în opusul său si m-a coplesit impresia unei extraordinare plenitudini. Prin icoane si mâna aceea de credinciosi am perceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simteam parcă sorbit în sus, înăl­tat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pământ!".

Fără să stie, Kallistos Ware retrăia experienta trimi­silor printului Vladimir la Constantinopol, într-o zi a anului de gratie 988. "Când, mult după aceea, am citit relatarea lor", adaugă părintele, "ardea inima în mine. Dar atunci, născut fiind în 1934 din părinti anglicani practicanti, nu stiam mai nimic despre Ortodoxie. Nu întelegeam limba slavonă. Structura si sensul slujbei la care nimerisem, privegherea de sâmbătă seară, îmi erau total necunoscute, fiind o slujbă care se oficia pe vremea aceea, la Londra, numai în Biserica rusă. Si nu avea nimic fastuos: corul era mediocru, credinciosii putini, icoanele caracteristice stilului decadent al secolului al XIX-lea, locul - o întunecoasă si foarte mare clădire gotică, pe care Biserica anglicană o împrumutase rusilor. Nu, ceea ce m-a atras atunci n-a fost splendoarea exterioară, a fost ceva lăuntric: evlavia credinciosilor, sentimentul tainic si foarte puternic de comuni­une cu sfintii. Din acest moment, înainte chiar de a fi citit ceva despre Biserica Ortodoxă, despre doctrina si cultul ei, am stiut că-i apartin, că vreau să devin ortodox1. Astăzi sunt fericit că n-am descoperit Ortodoxia prin lecturi sau întâlniri, ci prin Liturghie. Cred că e drumul cel mai bun".

Dar, cu toată convingerea sa intimă, Kallistos Ware a mai asteptat încă sase ani până la convertirea formală, în timp ce studia la Oxford (patru ani limbi clasice si doi teologie), l-a întîlnit pe preotul ortodox local, părintele Vasili Krivosein, mai târziu arhiepiscop în Belgia si autor al unei valoroase cărti despre Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). Devine mem­bru al foarte activei Asociatii anglicano-ortodoxe "Sfintii Alban si Serghie", unde cunoaste conferentiari străluciti pre­cum Nikolai Zernov si părintele Lev Gillet, cunoscut mai bine cu numele său de scriitor: "Un monah al Bisericii de Răsărit"2, învată astfel, putin câte putin, să cunoască mai bine Ortodoxia. Este atras în mod special de patru elemente, în primul rând, de puterea Traditiei, de continuitatea vie a Bisericii din Răsărit cu Biserica Apostolilor, a Martirilor si a Părintilor, departe de rupturile si diviziunile care au afectat crestinismul occidental începând încă din Evul Mediu. Al doilea, Liturghia si simtul profund al comuniunii cu sfintii, al unitătii Bisericii pământesti cu Biserica cerească. Al treilea, Rugăciunea lui Iisus, chema­rea Numelui si lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, asa cum s-a făcut arătată, bunăoară, în figura Sfântului Serafim din Sarov (1759-1833), care i-a mers imediat la inimă. Si, în sfârsit, expe­rienta martiriului: a grecilor sub otomani (despre care a scris o carte3) si a rusilor sub regimul comunist.

La capătul acestei prime perioade de initiere si maturi­zare, Kallistos Ware este primit în Biserica Ortodoxă, în 1958. Avea 23 de ani. Desi, prin sensibilitatea sa, se simtea apropiat de spiritualitatea rusă, a intrat în arhidioceza greacă de sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. "Bise­rica rusă din diaspora mă atrăgea", explică Preasfintia Sa, "dar eram constient de precaritatea situatiei sale canonice. Pe de altă parte, cunoscând greaca veche, îmi era usor să înteleg Litur­ghia bizantină. Si credeam că viitorul Ortodoxiei în Occident era mai degrabă în Patriarhia Ecumenică. Dar aceasta nu în­seamnă că sunt sectar sau fanatic. Nu voi condamna pe nimeni dacă alege mai degrabă o jurisdictie decât alta. Cred că occi­dentalii care se convertesc trebuie să se ducă acolo unde se simt acasă". Ironia sortii, episcopul său grec nu se socoteste vrednic să se ocupe personal de un occidental si-l trimite la un preot al Bisericii ruse din diaspora, părintele George Sermetiev (+1971), care-i devine duhovnic.

Urmează apoi, din 1958 până în 1965, o destul de lungă perioadă de călătorii si studii pe care le face într-un fel ca autodidact. Dorind să cunoască centrele duhovnicesti ale Ortodoxiei, să cerceteze manuscrise si să adune materiale pen­tru teza sa de doctorat despre istoria monahismului si Sfântul Marcu Monahul4, se duce la Muntele Athos, la Ierusalim si în Insula Patmos. În acelasi timp, la initiativa marelui editor en­glez Penguin, scrie si prima sa carte, o prezentare sintetică - si istorică, si teologică - a Traditiei Răsăritului crestin: Ortodoxia - Biserica celor sapte Sinoade. Publicată initial în 1963, tradu­să si editată în franceză în 1968, cartea sa devine repede un titlu "clasic" al literaturii ortodoxe. Epuizată demult, a trebuit să fie reeditată la Desclľe de Brouwer, într-o versiune complet adusă la zi. "Această nouă versiune este mai nuantată, mai pu­tin abruptă si mai putin violentă ca prima, mai ales în problema filioque5, explică autorul, în anii saizeci, eram mult influentat de Vladimir Lossky6. Si acum am o mare admiratie pentru el, dar sunt mai putin categoric în această privintă. Deosebirea dintre Occident si Răsăritul crestin în problema Sfintei Treimi rămâne desigur importantă, dar mai putin decât se pretinde de obicei. Se atribuie Occidentului puncte de vedere care apartin unor autori scolastici si sunt departe de a constitui o normă. Personal, cred că Fericitul Augustin nu este atât de diferit de Părintii capadocieni. Filioque nu are ce căuta în Simbolul cre­dintei, dar, în Occident, există maniere de a-l explica în acord cu Ortodoxia".

În 1963, Kallistos Ware ia drumul Canadei, unde pe­trece sase luni într-o mănăstire a Bisericii diasporei ruse. Dar viziunea rigidă si îngustă a monahilor de acolo l-a întristat. Afirmatia - curentă în aceste medii, desi nu generalizată - că Duhul Sfânt nu poate fi dobândit decât de ortodocsi îl sochea­ză, cu atât mai mult cu cât contrazice propria sa experientă du­hovnicească si trecutul său de anglican, întelege că nu aici este locul său si revine în Marea Britanic. Abia sosit, noul arhi­episcop grec, Athenagoras II, îl cheamă si-l numeste secretarul său. În 1965 este hirotonit diacon; primeste numele de Kallistos, care-l asază sub patronajul unui autor filocalic, Sfântul Callist Xantopol. Episcopul său îl trimite la Patmos, la Mănă­stirea "Sfântul Ioan Evanghelistul", unde petrece un an de zile. Îsi împlineste astfel visul de adolescent: se călugăreste. "Mă gândisem la acest lucru, fără să iau decizia formală, de pe la vârsta de 16 ani, când eram încă anglican", precizează Kallistos Ware. "Apoi, bineînteles, am avut îndoieli. Si nu numai o dată, ca student, m-am gândit la căsătorie. Dar m-am întors mereu la monahism".

Kallistos Ware si-a exprimat viziunea, foarte ortodoxă, despre raportul dintre căsătorie si monahism, într-un text de o rară frumusete: "Căsătoria si viata monastică se completează si se echilibrează cam în felul în care se completează si se echili­brează în teologie calea catafatică si cea apofatică. [...] Ambele sunt Taine ale iubirii. Dar ceea ce sotul si sotia realizează unul prin celălalt, călugărul se străduieste să dobândească direct. [...] Amândouă căile sunt expresii reale ale preotiei împără­testi, universale, a celui botezat. Amândouă sunt necesare Bisericii si nici una din ele nu poate fi înteleasă cu adevărat decât în lumina celeilalte. [...] Monahul si crestinul căsătorit sunt, si unul, si celălalt, deopotrivă ascetici si trupesti, [...] în sensul că mărturisesc potentele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagă păcatul si afirmă lumea. Diferenta dintre ei stă doar în conditiile exterioare ale luptei lor ascetice. [...] Pentru noi toti, căsătoriti sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja si izbucneste spontan în inimile noastre, cât si ceva ce trebuie să învătăm si pentru care trebuie să luptăm si să suferim mereu. Iubirea este atât punctul de plecare, cât si cel de sosire. Iubirea este în centrul viu al fiintei noastre: este chiar esenta noastră si, dacă nu iubim, nimic nu suntem. Oriunde am fi, în căminul nostru sau în mănăstirea noastră, să ne străduim să devenim mai deplin ceea ce suntem deja"7.

În 1966, Kallistos Ware este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la Oxford, unde primise numire la Universi­tate. Singurul ortodox în colegiul profesorilor, va preda cursul de "Studii ortodoxe orientale" la catedra Facultătii de Teolo­gie, în 1982, "împotriva vointei sale", este hirotonit episcop vicar de Diokleia (Asia Mică), sub autoritatea diecezei orto­doxe din Marea Britanie.

La Oxford, Kallistos Ware s-a nevoit în ascultarea pe care i-o dăduse duhovnicul său de la mănăstirea din Patmos, părintele Amphilokios (+1970): să facă punti. Să fie un "po­dar" (adică cel care ajută la trecerea frontierelor, la depăsirea lor, pentru reunirea celor divizati de ele), să deschidă trecători între Orient si Occident. Este o lucrare pe care a împlinit-o la două nivele, în primul rând, între ortodocsii uniti în aceeasi credintă si în Duhul Sfânt, dar de atâtea ori separati în fapt de granitele de nationalitate si jurisdictie, în 1966, la Oxford nu era decât o comunitate rusă. Athenagoras II îi cere să înfiinteze o parohie greacă. O face, dar - fără nici o greutate - în colaborare cu rusii. Rezultatul? în 1973, eveniment absolut exceptional, cele două comunităti hotărăsc să-si unească fortele si să construiască, împreună, o singură biserică. "Astăzi", explică Preasfintitul Kallistos, "avem două parohii (greacă si rusă), două jurisdictii (Patriarhia Ecumenică de Constantinopol si Patriarhia Moscovei), două calendare (iulian si gregorian), dar o singură biserică, în Dumnezeiasca Liturghie suntem una, o singură adunare de credinciosi. Cu exceptia unor sărbători care se oficiază la date diferite, cei doi episcopi de Oxford slujesc împreună, de fiecare dată în trei limbi: engleză, greacă si slavonă. Desigur, situatia nu este întotdeauna ideală, nici prea lesnicioasă, dar încercăm să mărturisim unitatea pan-ortodoxă". Cert este că, alături de Londra, locul parohiei atât de active a Mitropolitului Antonie de Suroj, orăselul Oxford a devenit, de-a lungul anilor, unul dintre cele mai vii centre orto­doxe din Europa. Un semn al acestei vitalităti si a strălucirii sale sunt cei nu mai putin de doisprezece preoti hirotoniti aici până acum si trimisi în cele patru colturi ale tării!

"Pod" si "podar" a fost Kallistos Ware si între Orto­doxie si Occident. Mai întâi prin învătătura sa, care se adre­sează mai ales studentilor neortodocsi, ca si prin prezenta sa activă în Asociatia "Sfintii Alban si Serghie". Apoi prin scrisul său, în reviste de dialog ca Eastern Churches Rewiew, ieri, si Sobornost, astăzi, sau în cărti ca Approches de Dieu dans la tradition orthodoxe8, care a introdus multi occidentali în cresti­nismul răsăritean, în sfârsit, prin traducerile sale: Triodul si Mineele marilor sărbători, adaptate limbii lui Shakespeare, în colaborare cu Maica Maria de la mănăstirea din Bussy-en-Othe (Franta); dar mai ales Filocalia Părintilor neptici9, florilegiu de texte ascetice si mistice din secolul al IV-lea până în al XVI-lea, publicate la Venetia în 1783 de Macarie al Corintului si Nicodim Aghioritul, a cărei editie engleză o coordonează el însusi, făcând consideratii substantiale despre "spiritualitatea filocalică"10. "Metodă stiintifică" (Nicodim Aghioritul), scoală a rugăciunii, Filocalia este, cum spune Sfântul Filotei Sinaitul, o cale "spre împărătia dinăuntru si împărătia lumii de apoi" si are ca scop îndumnezeirea, comuniunea omului, aici si acum, cu Dumnezeu cel deodată cunoscut si necunoscut, imanent si infinit transcendent. Căile Filocaliei: nepsis-ul (trezvia, ve­ghea) si isihia, adică linistea lăuntrică a inimii curătite de orice gând si de orice imagine, în sfârsit, instrumentul său: chemarea numelui Domnului sau Rugăciunea lui Iisus (însotită, eventual, de tehnici corporale sau respiratorii).

La ora la care Ortodoxia este pândită, aici si în alte părti, de ritualism, este fundamentală această reamintire a prio­ritătii "omului celui lăuntric" (cf. Romani 7,22; II Corinteni 4, 16; Efeseni 3, 16) asupra celui din afară, a rugăciunii inimii asupra celei a buzelor, a lăuntricului asupra exteriorului, a duhului asupra literei. Cum explică Nicodim Aghioritul în in­troducerea sa la Filocalia, nevointele ascetice, împlinirea rân­duielii, ostenelile trupesti, respectarea sfintelor canoane, oricât de importante ar fi, sunt pentru viata duhovnicească ce sunt si frunzele pentru pomi. Singure nu sunt suficiente nici pentru păstrarea credintei si traditiei ortodoxe, nici pentru cresterea duhovnicească. Esentialul, "singurul lucru necesar", este până la urmă fructul, adică trezvia lăuntrică, păzirea mintii si curătia inimii, singurele mijloace de a ne "întoarce la harul desăvârsit al Duhului ce ne-a fost dat la început prin Botez".

Cuviosul Nicodim Aghioritul sublinia vocatia univer­sală a Filocaliei. Cuviosul Paisie Velicikovski (1722-1794), dimpotrivă, temându-se ca ea să nu cadă în mâinile unor per­soane nepregătite sau lipsite de îndrumare duhovnicească, s-a împotrivit mult timp ca traducerea făcută de el în slavonă să fie tipărită. Kallistos Ware este cu totul de partea Cuviosului Nicodim. Calea filocalică si practicarea Rugăciunii lui Iisus, care este inima acestei căi, nu sunt rezervate exclusiv mona­hilor sau ortodocsilor, cu conditiile să "apartii deplin si activ Bisericii" si să duci o "viată sacramentală regulată". Ca si po­runca Sfântului Apostol Pavel, "Rugati-vă neîncetat!" (I Tesaloniceni 5, 17), ea se adresează oricărui crestin, oricare i-ar fi ocupatia în lume. "Chemarea Numelui este o rugăciune de o extremă simplitate", scrie Preasfintia Sa. "Este o rugăciune ce poate fi adoptată de toti: nu pretinde nici vreo cunoastere specială, nici vreo pregătire complicată. [...] Fiind atât de scurtă si simplă, Rugăciunea lui Iisus poate fi rostită oriunde si oricând, [...] în autobuz, în timpul lucrului, în grădină sau în bucătărie, îmbrăcându-ne sau mergând, când suferi de insom­nie, în perioadele de disperare sau tensiune, când alte forme de rugăciune sunt imposibile. Din acest punct de vedere, trebuie să recunoastem că este o rugăciune foarte potrivită pentru tensiunea lumii moderne. [...] Este o rugăciune potrivită pentru toate etapele vietii duhovnicesti, de la cea mai elementară până la cea mai avansată"11.

Cale de rugăciune si transformare lăuntrică, această spiritualitate filocalică ar putea fi, împreună cu lucrarea de slu­jire a celor sărmani, piatra unghiulară a ecumenismului de mâi­ne. Un ecumenism al inimii, în plină înflorire fată de ecumenismul oficial al institutiilor si al comisiilor teologice, care se află astăzi într-un punct mort, dacă nu chiar în regres.

Kallistos Ware, în orice caz, este frapat de succesul Filocaliei în Occident. Prima versiune engleză, tradusă din sla­vonă (două volume mari de 420 pagini, fără numeroasele ex­plicatii), s-a reeditat deja de vreo zece ori de la cea dintâi aparitie a sa (din 1951-54). Primele volume ale noii traduceri în curs, din limba greacă, s-au reeditat deja. "Influenta Filo­caliei n-a încetat să crească", explică Preasfintia Sa. "în mod paradoxal, opera a avut efectul cel mai puternic nu în secolul al XVIII-lea al lumii grecesti aflate sub turci, nici în «sfânta Rusie» pre-revolutionară, nici într-o altă tară de traditie orto­doxă, ci, mai ales, în Europa occidentală si în America de Nord, în ultima jumătate a acestui secol"12. Pregătit mai ales de publicarea în mai multe limbi a Povestirilor unui pelerin rus13, Occidentul s-a arătat a fi un teren în mod special recep­tiv fată de Filocalie. "E uimitor, dar încurajator în acelasi timp, ca o culegere de texte duhovnicesti, destinate la origine gre­cilor ce trăiau sub puterea otomană, să aibă adevăratul ei impact două secole mai târziu în Occidentul secularizat si post-crestin, printre copiii acestor «Lumini» pe care Macarie si Nicodim le priveau cu cea mai mare teamă", continuă Kallistos Ware. "Sunt cărti ce par a fi scrise mai putin pentru timpul lor si mai mult pentru generatiile viitoare. [...] Adevărată «bombă cu întârziere» duhovnicească, Filocalia este cu sigurantă una dintre acestea. Adevărata epocă a Filocaliei este mai degrabă secolul nostru decât cel de al XVIII-lea. Desi este imposibil să măsori prin statistici viata de rugăciune, se poate spune că invocarea Numelui este astăzi practicată, mai mult ca niciodată în trecut, atât în Răsărit, cât si în Occidentul crestin. Iar cei ce citesc si practică Filocalia nu sunt, cei mai multi, nici uni­versitari, nici teologi calificati sau specialisti bizantinologi, ci oameni simpli, care nu cunosc, în general, Ortodoxia, si poate nici chiar prea multe despre trăirea vie a credintei crestine, dar sunt pur si simplu interesati de viata Duhului. Bineînteles, este riscant să se izoleze experienta duhovnicească de orice context doctrinar, sacramental sau comunitar si trebuie să avem grijă să nu se cadă în anumite forme de gnosticism caracteristice mis­cării New Age. Acest pericol trebuie să ne invite la prudentă si vigilentă, dar nu este un motiv să ne retragem si să ne închi­dem în noi însine. Există astăzi o enormă sete spirituală în ini­mile oamenilor si este datoria noastră să le răspundem, să-i ajutăm în căutarea lor, mai ales facându-le accesibile comorile ce ne-au fost încredintate. Eu cred că Duhul Sfânt se poate manifesta si printr-un text. Dacă cineva este de bună-credintă si caută cu sinceritate si smerenie, oare nu-l va îndruma Dum­nezeu pe calea cea bună, dându-i ceea ce îi trebuie? Filocalia este una dintre căile posibile, o răscruce. Să avem încredere în Duhul Sfânt!".

Există, într-adevăr, persoane care au început să prac­tice Rugăciunea lui Iisus fără să fie crestini, ca pe o mantră. Si, putin câte putin, în mod inconstient, puterea Numelui a lucrat în ei si le-a deschis inima spre prezenta personală si spre Fata lui Hristos.

Traditională, echilibrată, niciodată polemică, Ortodo­xia predicată si proslăvită de Kallistos Ware este, după cum se vede, una cu fermitate deschisă. "Lumea are nevoie nu de o Ortodoxie zgribulită, exclusivă, acuzatoare si închisă în ea în­săsi, ci de una îndrăzneată, primitoare, tolerantă si generoasă. Si putem fi toate acestea fără a fi obligati să ne diluăm Tra­ditia", declară Preasfintia Sa. "În acest sens, nimic nu-i mai în­tristător decât atitudinea negativistă pe care o au numerosi ortodocsi fată de Occident si modernitate. După mine, aceasta reprezintă o deviere, căci Ortodoxia este, fundamental, o afir­matie si nu o negatie. Din nefericire, trebuie să recunoastem că astăzi Ortodoxia este deseori bântuită de temeri nefondate. Frica este cea care ne închide fată de altii, fată de Occident. Să nu ne speriem! Să avem încredere în Traditia noastră! Nu sunt pentru compromisurile doctrinare, dar stiu că am fost mult ajutat în formarea mea ortodoxă de scrierile unor romano-catolici ca Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean Daniľlou, de anglicani ca Michael Ramsey, arhiepiscop de Canterbury, care a scris cea mai bună carte pe care o cunosc despre Schimbarea la Fată. Da, există aici, pe plan spiritual, schimburi ce pot fi deosebit de fructuoase. Occidentul, întâlnirea cu Occidentul, ne poate ajuta chiar să ne întelegem mai bine si să ne aprofundam Ortodoxia".

"Din acelasi motiv regret si atitudinea antiintelectuală si anticulturală a unor ortodocsi, convertiti sau nu", mai subli­niază părintele. "Buna folosire a ratiunii umane, înteleasă nu în sensul unui rationalism strâmt, este cu desăvârsire în traditia si duhul Părintilor Bisericii. De ce ar trebui atunci să-i renegăm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Victor Hugo si atâ­tia altii? Nu apartin oare si ei mostenirii noastre culturale? Este important pentru ortodocsii din Occident să cunoască bine poezia, arta, cultura tărilor în care locuiesc. De ce n-ar fi posi­bil să fii în acelasi timp ortodox pe plan duhovnicesc si occi­dental pe plan cultural? Nu există în asta nici incompatibilitate, nici contradictie, ci doar o tensiune creatoare, precum cea pe care o găsim, de exemplu, în definitia dogmelor, unde se în­cearcă unirea a două adevăruri paradoxale, antinomice. Există, bineînteles, un risc. Dar trebuie să ne asumăm si riscurile. De multe ori, oamenii care intră în Biserica Ortodoxă cred sau speră să găsească un răspuns imediat, rapid si sigur la toate întrebările lor. De parcă aici n-ar trebui să fie loc pentru îndo­ială sau ezitare! Personal, nu cred că aceasta este adevărata Ortodoxie. Căci există o formă de certitudine pe care Biserica nu poate să o aibă; mai bine zis, nu trebuie să o caute. Duhul Bisericii este un duh de explorare, apofatic. Adevărul nu este alcătuit din argumente care dau răspunsuri sistematice la toate întrebările, ci este o lumină. Si ca orice lumină, e înconjurată de umbre si întunecimi. Să avem smerenia să recunoastem că avem multe probleme nerezolvate la care Occidentul, cu tra­ditia lui, ne poate ajuta să găsim solutii".

Este, mai ales, cazul slujirii sociale. "Există un real pericol pentru ortodocsii din Occident să se rupă nu numai de mediul lor cultural, ci si, într-un sens mai larg, de actiunea socială", constată Kallistos Ware. "Retragerea din lume într-un cerc strâmt, protector si plin de sigurantă, un microcosmos li­turgic în care totul este armonios si frumos, ar fi o trădare a plenitudinii Ortodoxiei. Căci adevărata Ortodoxie respinge se­pararea dintre sacru si secular. Dumnezeu poate fi găsit peste tot, în fiecare persoană. Totul este potential sacru: totul poate deveni sacru. Locul central, din nefericire uitat adesea, pe care spiritualitatea noastră îl dă pildei despărtirii caprelor de oi la Judecata din urmă (cf. Matei 25, 31-45), este o mărturie. Cred că trebuie, ca ortodocsi, să ne angajăm în slujirea celor săr­mani. Să trăim asta! Să iesim din gogoasa noastră, să mergem în întâmpinarea celuilalt, să-L descoperim pe Hristos în aproa­pele nostru. Să ne inspirăm de la nebunii întru Hristos care merg înaintea nevoiasilor, a lepădatilor, a prostituatelor, a beti­vilor, a tuturor acestor proscrisi ai pământului pe care clerul «respectabil» nu-i va întâlni niciodată!".

Kallistos Ware îi iubeste mult pe "nebunii întru Hristos". Pentru părintele Kallistos, ei sunt expresia extremă si sublimă a caritătii, a iubirii lui Hristos care participă total la suferinta celuilalt, desăvârsind deofiintimea cu neamul ome­nesc, pe cruce. "Nebunul întru Hristos", ne mai spune Kallistos Ware, arată că "nu-i ajutăm pe altii prin ce spunem, ci prin ce suntem, prin maniera noastră de a trăi. Credinta nu se predică prin elocventă sau prin argumente subtile, ci prin reală compa­siune"14. Pentru aceasta trebuie să-ncepem prin a ne realiza vo­catia proprie. "Să devii, constient si activ, ceea ce esti deja în mod potential si secret, în virtutea creării tale după chipul lui Dumnezeu si a re-creării tainice prin Sfântul Botez", proclamă Kallistos Ware. "Să devii ceea ce esti: mai exact, să revii la tine însuti; descoperă-l pe cel ce deja este în tine; ascultă-l pe cel ce niciodată n-a încetat să vorbească în tine; posedă-l pe cel ce chiar acum te posedă!"15.

 

Maxime Egger

 

(în româneste de Maica Siluana Vlad)

 



1 Dans la Lumiere du Christ, 1980, p. 426.

2 Cf. Jľsus - simples regards sur le Sauveur, Chevetogne, 1962, p. 199, şi La Priere de Jesus, Chevetogne, 1963, p. 119.

3 Eustratios Argenti. A Study of the Greek Church under Turkish Rule, Oxford (Clarendon Press), 1964, p. 196.

4 Cf. introducerea pe care Kallistos Ware a consacrat-o lui Marcu Monahul, Traites spirituels et theologiques, Abbaye de Bellefontaine («Spiritualitľ orientale» -Nr. 41), 1985, pp. IX-LI.

5 La articolul Crezului oficial al Bisericii, asa cum a fost definit la Constantinopol în 381, care mărturiseste că "Duhul Sfânt purcede de la Tatăl", latinii adaugă precizarea : "si de la Fiul" (filioque). Pentru bizantini, acest adaos, hotărât unilateral, a rupt comuniunea eclezială. De altminteri, reducând dimensiunea personală a Sfântului Duh si făcând din Fiul un principiu originar, el atentează la plinătatea adevărului revelat în Sfânta Treime.

6 Cf. Essai sur la theologie mystique de l'eglise d'Orient, Cerf («Foi vivante»), 1990, p. 248.

7 "La vie monastique - Sacrement d'amour'', în Contacts, 11/1981, Nr. 114, pp. 136-150.

8 Desclue de Brouwer, 1982, p. 221.

9 Cf. Philocalie des PŔres neptiques, Abbaye de Bellefontaine, 11 vols.,1979-1991. Sub formă de extrase, Petite Philocalie de la priŔre du caeur,Seuil («Points-Sagesses»), 1979, p. 248, şi Nouvelle petite Philocalie, Labor et Fides, 1992, p.195

10 The Spirituality of the Philokalta", în Sobornost, 13/1, 1991, pp. 6-24.

11 În Introducerea egumenului Hariton. Cf. L 'Ari de la PriŔre, Abbaye de Bellefontaine («Spiritualitľ orientale» - Nr. 18), 1966, pp. 5-44.

12 Op. cit., nota 10.

13 Ed. Baconniere/Seuil («Points-Sagesses»), 1978, p. 184.

14 "The Fool in Christ as Prophet and Apostle", în Sobornost, 6/2,1984, pp.6-28.

15 "La Puissance du Nom", în Elisabeth Behr-Siegel, Le Lieu du Coeur, Cerf, 1989, pp. 123-154.