O MÃRTURIE ANONIMÃ

ORTODOXIA ÎN ARIZONA

(Pioasã relatare monahiceascã despre sfintirea unei biserici ortodoxe într-o mãnãstire din inima Americii)

"Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi cãuta: sã locuiesc în casa Domnului în toate zilele vietii mele, ca sã vãd frumusetea Domnului si sã cercetez locasul lui."  (Psalmul 26, 7-8)

Într-adevãr, aceastã "Casã a Domnului" a primit un sens nou si puternic pentru noi. Iar târnosirea bisericii mãnã­stirii noastre se vede limpede cã este încoronarea tuturor strã­daniilor noastre din ultimii ani si punctul culminant al harului venit din mâna Domnului.

Preasfintitul Episcop Jovan ne spunea sãptãmâna tre­cutã cã, venind spre mãnãstirea noastrã si gândindu-se la comunitatea noastrã de surori si maici, ne-a asemãnat, în mintea Preasfintiei Sale, cu israelitii Vechiului Testament, cãlãtorind 40 de ani prin nesfârsitul pustiu pentru a ajunge în Tara Fãgãduintei. Si eu însãmi, gândind la acest lucru, gãsesc asemãnarea ca pe o încurajare. Interesant este faptul cã Prea­sfintia Sa nu este primul care face aceastã analogie cu viata noastrã, îmi arunc privirea înapoi cu un an si jumãtate: din întunericul acelor vremi adânc tulburate, lumina nãdejdii a strãbãtut spre noi atunci când, pe neasteptate si în scurt timp, am fost acceptate sub omoforul Preasfintiei Sale. Atunci am rãmas mute si fãrã cuvânt. Ni se pãrea prea mult ca sã intrãm în har, prea mult har pentru a-l putea cuprinde, dupã o atât de lungã noapte! Într-adevãr, Dumnezeu "vindecã pe cei zdrobiti cu inima si leagã rãnile lor" (Psalmul 146, 3).

Scurtã vreme dupã aceastã întâlnire cu Episcopul Jovan, am început pregãtirile pentru vizita sa la noi (în California). În ziua de prãznuire a Optinei [celebrã mãnãstire din Rusia] Preasfintia Sa si Episcopul Irinej (un suflet atât de cald si de minunat) au venit si ne-au uns cu Sfântul Mir pe fiecare dintre maici si surori, primindu-ne astfel în Biserica Ortodoxã canonicã, confirmând-o în treaptã pe Maica Staretã si împãrtãsindu-ne pe toate cu trupul si sângele lui Hristos. Îmi amin­tesc cuvintele Preasfintiei Sale, cât de mult a dorit ca toti sã ne împãrtãsim împreunã dintr-un potir si cât de mare lucru este acesta pentru el! Si ce as putea spune eu despre ce a însemnat aceasta pentru noi?! Episcopul Irinej a fost atât de miscat încât, vorbind despre acest eveniment, l-a asemãnat cu o "altã Cincizecime". Si nu numai cã ne-a spus nouã acest lucru, dar tot asa l-a descris si în fata întregului Sinod al Episcopilor din Serbia.

În aceeasi perioadã, Dumnezeu ne-a deschis o cale pentru a face ultimele pregãtiri pentru procurarea noii proprie­tãti (în Arizona), care este, prin ea însãsi, o carte a miracolelor. Surorile au lucrat fãrã rãgaz la pregãtirea mutãrii. Este evident cã, indiferent de fortele care au lucrat la început pentru muta­rea noastrã, toate au fãcut parte dintr-un plan mai mare spre un nou început pentru noi, o adevãratã înviere, simbolizatã prin "Tara Fãgãduintei". Si as putea sã adaug cã, în cele mai stresante momente, ne-am agãtat atât de puternic de acest gând - ca de unica noastrã sansã de viatã - cã "Dumnezeu, cu sigurantã are ceva mai bun pentru noi, asa nevrednice cum suntem, încât, desi El ceartã pe copiii Sãi, nu ne va pãrãsi niciodatã". Dar niciodatã nu ne-am putut imagina cât de frumos ni se va revela în timp darul Sãu. Si asa cum m-am strãduit sã vã spun, totul s-a petrecut pas cu pas... Iar pe mãsurã ce noi înaintam pas cu pas, tot asa înainta si întelegerea de cãtre noi a minunii darului divin.

Ajunul anului nou ne-a gãsit în noua noastrã proprie­tate, sub umbra mãretului munte Graham, care ne aminteste de spusele Psalmistului: "Cu spatele te va umbri si sub aripile lui îti vei afla nãdejdea". Tema cântãrilor noastre a devenit Psalmul 120: "Ridica-voi ochii mei la munti, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a fãcut cerul si pãmântul" (vv. 2-3); si când ne uitam la munte, ne aminteam de unde ne va veni ajutorul.

Prãznuirea Nasterii Domnului a sosit cu pace si bucurie. Ne-am obisnuit cu iarna desertului, ne-am bucurat de pri­ma zãpadã care a cãzut în timpul liturghiei, când Preasfintitul ne fãcea prima vizitã. El a mai petrecut cu noi si primele trei zile ale Postului Pastelul - acelea au fost, cu adevãrat, zile sfinte. Am postit cu toatele si, la sfârsitul Ceasurilor, Vlãdica ne-a vorbit despre cele duhovnicesti. Au fost niste zile nepã­mântesti. Am continuat singure tot ciclul de rugãciuni ale Postului.

În Sâmbãta lui Lazãr, cununa bucuriilor noastre a mai primit un juvaer de pret: Pãrintele Dorotheos, care a stat alãturi de comunitatea noastrã la bine si la greu, a fost hirotonit în preot. Sfintirea a avut loc la Phoenix, ceea ce a fost o mare binecuvântare pentru noi; nemaifiind obligate sã ne ocupãm de treburile casnice, am putut lua parte toate la slujbã. A fost o tainicã si nemaivãzutã binecuvântare: am avut sentimentul cã întreaga Bisericã îl hirotonea. Slujba nu s-a tinut deci în mo­desta noastrã bisericutã, ci în Catedralã, cu mai multi preoti slujitori si multi credinciosi sârbi din oras. Pentru a mai adãuga ceva despre hirotonire, mi s-a pãrut cã vãd "cea mai sacrã dintre jertfe" - si aceste cuvinte nu exprimã mãretia slujbei nici pe departe, desi le rostesc având ochii plini de lacrimi. Cele dintre noi care l-am cunoscut pe Pãrintele Dorotheos pe par­cursul anilor întelegem prea bine cât l-a costat pe el acceptarea preotiei: era ca si cum ar fi fost însusi jertfit pe masa Sfântului Altar. Si l-am vãzut pe Vlãdica apãsat de autoritatea slujbei iui si de greaua rãspundere a preotiei. Vlãdica trãieste la un înalt nivel de moralã crestinã, încât ne simtim rusinate de graba noastrã în a ne gãsi justificãri pentru greselile pe care le facem si simtim asupra noastrã puterea exemplului sãu de a ne îmbunãtãti mereu viata. De atâtea ori am auzit de pe buzele lui: "Biserica" vã cere cutare si cutare lucru, dar el o spune cu atâta piosenie si simt al datoriei, probate prin propria sa trãire. Cât priveste pe Pãrintele Dorotheos, aceastã trãire înaltã a ierar­hului a aprins în el dorinta de a se ridica la rându-i spre ace­leasi înãltimi.

Nu este fãrã însemnãtate faptul cã hirotonirea a avut loc în ziua Bunei Vestiri, care marca pentru noi un an de când începusem citirea "Psaltirii cu nedormire". Când am început citirea Psaltirii, zi si noapte, a fost în nãdejdea de a putea face din mãnãstirea noastrã un loc al rugãciunii. Tot atunci, tinta noastrã era sã ajungem sã avem liturghie zilnicã si mai aveam de asteptat un an pânã ce Pãrintele Dorotheos urma sã fie hirotonit.

În timpul Sãptãmânii Patimilor, dupã hirotonire, am putut primi din mâna noului preot - Dorotheos - toate tainele si odoarele: Sfânta împãrtãsanie, Cina de Tainã, Maslul, cobo­rârea de pe cruce, Sfântul Aer, împodobit cu nenumãrate flori rosii din desert si Sfintele Pasti [pâinea specialã de Pasti]. De Pasti a fost prima liturghie sãvârsitã de cãtre Pãrintele Doro­theos si prima liturghie a Sfântului Ioan Gurã de Aur. Am avut mai multi oaspeti - rusi din Tucson, îmbrãcati în costume nationale si încãrcati de daruri. Primul nostru Paste a avut loc într-o primãvarã de desert, când pânã si cactusii erau gata sã înfloreascã.

Sãptãmâna Luminatã a fost ocupatã cu pregãtirea pen­tru târnosirea bisericii. Printre cântãrile pascale, mãnãstirea a fost lustruitã, florile plantate, biserica pregãtitã: am pus crucile pe turlã si pe usile împãrãtesti. La îndemnurile Maicii Starete, ne-am pregãtit si templul inimilor noastre, ca sã fie sfintite o datã cu biserica.

Poate cã ar trebui sã mã întorc putin înapoi, pentru a-mi aminti cum a apãrut gândul târnosirii bisericii. La scurtã vreme dupã ce am ajuns în Arizona, Maica Staretã a adus vorba despre acest lucru. Desi eu am sustinut foarte puternic idea, nu am realizat atunci pe deplin sensul consacrãrii. Cu ocazia primei vizite a Episcopului, Maica Staretã a adus vorba despre târnosire. Vlãdica a întrebat: "De ce?". Si Maica a rãs­puns: "Pentru cã vrem sã avem permanent un înger în altar". Dupã mai multe discutii, s-a ajuns la fixarea datei: Sâmbãta Luminatã, datã care s-a dovedit a fi cât se poate potrivitã.

Alegerea Sfintei Anastasia ca patroanã a bisericii s-a petrecut oarecum deosebit. La început nu ne-am gândit la aceastã Sfântã. Vlãdica ne-a întrebat ce hram vrem sã ne ale­gem si noi i-am spus cã încã nu ne-am hotãrât. Fireste, Sfântul Paisie Velicikovski putea fi o alegere foarte probabilã, el fiind patronul mãnãstirii, dar noi doream sã avem si o bisericã dedi­catã Maicii Domnului. Maica Staretã sugera si posibilitatea unei capele dedicate Sfintei Anastasia, dar totul rãmânea nedecis. La un moment dat, a venit vorba despre icoana Sfintei Anastasia pe care Jasminka, o femeie pioasã din California, se angajase s-o picteze si s-o doneze mãnãstirii. Problema era unde sã punem icoana. Vlãdica a spus: "Depinde de patronul cãruia îi veti dedica biserica". Atunci a devenit brusc foarte clar pentru Maica Staretã si pentru tot soborul cã biserica trebuia dedicatã Sfintei Anastasia. Interesant, numele ei în­seamnã "înviere" [gr. anastasis], reflectând învierea pe care am trãit-o sub oblãduire episcopalã în noua noastrã casã, dupã suferinta ultimilor doi ani, asemenea patimilor Mântuitorului pe cruce.

Sensul patronajului Sfintei Anastasia are mai multe substraturi legate de sfintenia Episcopului nostru. As dori ca vorbele mele sã poatã descrie aceastã persoanã rarã, care se dovedeste a fi un adevãrat ascet, un pãstor desãvârsit, un paznic al sfinteniei Bisericii si un pãrinte iubitor. Dintru început, Preasfintitul ne-a spus de mai multe ori: "Sprijiniti-vã pe mine! Dati-mi mie greutãtile voastre!". Si simteam în cuvin­tele lui puterea spiritualã de a-si asuma aceste greutãti. Istoria vietii lui este unicã. Când era copil, era gata sã moarã, si tatãl sãu a fãcut o promisiune sincerã lui Dumnezeu, cã dacã fiul sãu va fi salvat, îl va dedica Domnului. Dar aceastã fãgãduintã a rãmas ascunsã tuturor: numai tatãl si mama o stiau. La vârsta de zece ani, Jovan a vizitat mãnãstirea din vecinãtatea casei lor si a simtit o mare dorintã de a rãmâne acolo. Tatãl, care se temea cã fiul sãu ar putea fi influentat de promisiunea lui, a încercat sã-l opreascã de la hotãrârea aceea, fiind prea tânãr. Tatãl sãu era un om puternic, foarte pios si drept, si era fiu spiritual al Sfântului Nicolae Velimirovici. Când, în sfârsit, tatãl a acceptat ca fiul sãu sã rãmânã în mãnãstire, i-a spus cã dacã vreodatã fiul va întina cumva numele familiei sale, el va veni în persoanã si-l va pedepsi drastic. Acest cuvânt venea din puternicul sãu simt moral al onoarei si din sfintenia fãgãduintei fãcute lui Dumnezeu, dar si pentru a-l face pe fiu sã înteleagã responsabilitatea fatã de curãtia vietii monahale. Dupã câtiva ani, Jovan a fost mutat într-o altã mãnãstire, fãrã nici un fel de legãturã cu comportametul sãu. Tatãl a auzit despre aceastã mutare si, crezând cã era legatã de purtarea lui, nu l-a mai vizitat câtiva ani. Într-un târziu, mânat de dor, a venit la mã­nãstire: fiul crescuse si era de nerecunoscut. Ajuns pe patul de moarte, si-a dorit sã-l mai vadã o datã pe Jovan. El si-a binecuvântat fiecare copil în parte, dar venindu-i rândul lui Jovan, tatãl i-a spus simplu: "Tu ai Biserica, sã te învete ea". L-a întrebat dacã este cãlugãr deplin (tuns). Numai dupã ce a auzit cã tânãrul avea schima îngereascã, tatãl a putut muri în pace.

Apoi, Pãrintele Jovan a fost hirotonit preot. Desi era în mãnãstire de multi ani, era încã foarte tânãr. Dupã 15 ani de vietuire în Studenita, bãtrânul Staret al locului s-a retras si Pãrintele Jovan a fost rugat sã preia stãretia. Era cel mai tânãr cãlugãr din mãnãstire! I-a fost foarte greu. Îsi aminteste cum veneau credinciosii si-i cereau sã-i conducã la... Staret. El îi ducea la biroul stãretiei, pe care, fireste, îl gãseau gol. Atunci le spunea: "Staretul nu este aici", ascunzându-le cã el era acela.

Încã de la construirea mãnãstirii Studenita, moastele Sfintei Anastasia fuseserã îngropate acolo. Din pricina jafurilor repetate ale pãgânilor, aceastã îngropare se sãvârsise în tainã, astfel cã, dupã 800 de ani, nimeni nu mai stia exact locul.

Pãrintele Jovan privea adesea icoana Sfintei, zugrãvite în frescã pe unul dintre peretii bisericii principale. Odatã, pe când se ruga cu evlavie dinaintea Sfintei, i s-a revelat cu precizie locul unde se aflau moastele ei. A primit binecuvântare sã le dezgroape si s-a constatat cã erau autentice. Dumnezeu i le descoperise prin Harul Sãu.

Dupã aceasta, Pãrintele a avut un accident grav, dupã care, datoritã unei vãtãmãri grave la coloanã, a rãmas imo­bilizat la pat, sub îngrijirea severã a unor medici.

Autoritãtile comuniste ale tãrii voiau ca moastele sã disparã. Atunci s-a întâmplat ceva straniu. Doi cãlugãri, pe care Pãrintele îi cunostea, au venit la el la spital si l-au întrebat: "Vrei sã te vindeci?". Pãrintele s-a uitat cu mirare la ei si i-a vãzut albi ca hârtia la fatã. "Ce vesti îmi aduceti?", i-a întrebat el, crezând cã cineva din mãnãstire murise. Ei i-au povestit cum amândoi, independent unul de celãlalt, avuseserã acelasi vis: Sfânta Anastasia li se arãtase în somn si le spusese cã dacã Pãrintele Jovan vrea sã fie sãnãtos, sã iasã din spital si sã vinã la mãnãstire, pentru a-i proteja moastele. Privindu-i, Pãrintele a înteles cã spuneau adevãrul. Dar cum sã plece, din moment ce era tintuit la pat?!

Le-a cerut doctorilor sã-l lase sã plece; ei s-au spãimântat, rãspunzându-i cã este imposibil, în cele din urmã, i-au dat o ambulantã si a plecat la mãnãstire. Exact înainte de a ajunge, o femeie, care voia sã fure moastele, reusise sã con­vingã pe câtiva cãlugãri sã i le dea ei, pentru a le ascunde. Când Pãrintele a intrat în mãnãstire, ea avea deja moastele în mâini. Pãrintele a cerut imediat monahilor care îi erau credin­ciosi sã-i ia moastele, si sã le punã într-un loc foarte sigur, sub cheie, iar cheia sã-i fie adusã lui. Apoi s-a întors la spital, luând cheia cu el. La scurtã vreme dupã aceea, a putut pãrãsi spitalul si s-a întors la mãnãstire complet vindecat.

Dupã 15 ani de stãretie, a fost sfintit Episcop si numit Vicar al Patriarhului Pavle (socotit de asemenea, de cãtre toti credinciosii, un om sfânt). Când a fost nevoie sã fie trimis un Episcop în America, Patriarhul Pavle l-a ales pe Preasfintitul Jovan. A primit cu greu si ne-a mãrturisit cã, dupã stabilirea sa în Statele Unite, a plâns mai mult decât a dormit. Dar când i s-a spus: "Biserica îti cere...", a stiut exact ce înseamnã asta. Faptul de a avea mãnãstiri în dioceza sa îi este de mare ajutor. Astfel, Dumnezeu a ascultat, în egalã mãsurã, si rugãciunile Preasfintiei Sale, si pe ale noastre, împlinindu-le deopotrivã.

Vlãdica Jovan ne-a ajutat, de la început, în toate felurile si s-a îngrijit în mod special de târnosirea bisericii noastre. I-a vorbit despre sfintire unui sârb din Phoenix, patro­nul unui atelier de monumente. Acesta, pe numele lui Rade, a fost miscat pânã ia lacrimi si s-a oferit sã ne ajute. Vlãdica l-a rugat sã ciopleascã el Sfânta Masã, lucru pe care l-a fãcut cu credintã si piosenie. Avea în depozit un bloc de piatrã francezã pe care îl tinea pentru o ocazie specialã si a socotit cã acum venise vremea sã îl foloseascã. A sculptat din el o minunatã Sfântã Masã, pe care a donat-o mãnãstirii. A adus-o la noi în ajunul Floriilor, împreunã cu Vlãdica. Are aceeasi nuantã ca si nisipul desertului nostru. Tabla mesei se sprijinã pe un stâlp masiv, sculptat cu cercuri la bazã. Vlãdica ne-a spus cã aceste cercuri de la baza stâlpului reprezintã logodna noastrã, a trãi­toarelor în mãnãstire, cu Hristos si ne-a cerut sã nu acoperim Sfânta Masã pânã jos, ci sã lãsãm sã se vadã baza stâlpului si inelele. În ziua premergãtoare consacrãrii, Rade a mai adus o frumoasã cruce, sculptatã din aceeasi piatrã, pe care a asezat-o pe suprafata frontalã a stâlpului.

Târnosirea unei biserici este o slujbã foarte elaboratã. Pentru Episcop am cusut o îmbrãcãminte albã, pe care a purtat-o peste vesminte o parte din slujbã, pentru a-i proteja hainele arhieresti. Aceastã îmbrãcãminte este, dupã purtarea ei, sfâsiatã cu pietate, pentru ca Arhiereul sã poatã iesi din ea. La sfârsitul ceremoniei, întregul vesmânt alb este sfâsiat în fâsii subtiri si fiecare credincios primeste o bucãticã din el. În prima parte a slujbei, tot pentru protectia vesmintelor, preotii poartã câte un sort alb în fatã. A trebuit sã facem o altã masã de altar, provizorie, unde sã punem Sfintele Daruri si sã înlocuim vechile sfesnice de pe altar cu altele noi. Prin grija lui Dumnezeu, am primit la vreme, din România, o îmbrãcãminte foarte frumoasã pentru analog si pentru alte lucruri folosite în bisericã.

În bisericã totul trebuia sã fie în ordine. Am pregãtit bureti de mare pentru spãlarea Sfintei Mese, servete albe si curate, aghiasmã si un mãnunchi de busuioc pentru stropirea aceleiasi Sfinte Mese. Întreaga atmosferã era plinã de parfumul busuiocului. Mai erau 6 nuieluse cu un capãt învelit cu vatã si cu panglici albe pentru ungerea Sfintei Mese si a peretilor bise­ricii cu Sfântul Mir, o tavã fierbinte pentru topirea târnoselii, care fusese pregãtitã din vreme cu tãmâie, smirnã si cearã de albine (de la stupii mãnãstirii).

Era vineri când Vlãdica a sosit la mãnãstire. A fost pri­mit de sobor la poarta de intrare si condus în bisericã, unde a intrat în altar, cercetând cu grijã ca totul sã fie bine pregãtit. Acesta era obiceiul Preasfintiei Sale, sã se pregãteascã pentru orice serviciu pe care îl fãcea. Ne spunea odatã cã, desi a oficiat peste o mie de botezuri, totusi, înainte de fiecare botez, se pregãteste de ca si cum ar fi pentru prima oarã...

A luat cutiuta cu moaste, aduse pentru a fi puse în Sfânta Masã, si a asezat-o pe un suport cu stelute, acoperind-o cu acoperãmântul de catifea, frumos brodat de noi, pentru Sfântul Potir. Cu multã cucernicie, a luat apoi cutia si a pus-o pe o mãsutã, în fata icoanei Mântuitorului de la catapeteasmã. Toate candelele si lumânãrile din bisericã au fost stinse, rãmâ­nând aprinsã numai o lumânare de pe masa cu Sfintele Moaste. Apoi ne-a vorbit, explicându-ne sensul slujbei, spunând cã Sfânta Masã va rãmâne aici pânã la înfricosata judecatã a lui Hristos, chiar dacã, material, va fi mutatã sau distrusã. A fost un gând care ne-a inspirat mult, fiindcã el corespundea cu ideea noastrã de permanentã aici, la mãnãstire. Cât am stat în California, niciodatã nu am avut acest sentiment. Vlãdica a subliniat cât de important era pentru noi sã avem o pãrticicã din moastele Sfintei Anastasia si ale Tarului martir Lazãr din Kosovo, puse în cearã. Acesti sfinti, ne-a spus el, vor fi mereu cu noi ca o protectie si, de aceea, va trebui sã pãzim si noi Sfânta Masã, cu multã grijã.

În seara de vineri am fãcut priveghere în vederea zilei urmãtoare, întregul vãzduh era plin de rugãciune. Niciodatã nu am simtit o usurintã de a ne ruga ca atunci. Toatã lumea era scufundatã în rugãciune. Poate cã aceasta se datora prezentei Preasfintitului, sau prezentei Sfintilor ale cãror moaste erau cu noi. Pe la jumãtatea slujbei, a sosit un autobuz plin cu cei ce ne cunosteau, din California. Biserica s-a umplut. Am vãzut-o pe Jasminka aducând icoana Sfintei Anastasia, pictatã nu de ea, ci de cineva din Iugoslavia, si dând-o Vlãdicãi. Stiam cã va veni si auzisem cã icoana era foarte frumoasã. Era însã acoperitã. Vlãdica i-a spus Maicii Starete sã o descopere si sã o arate. Apoi icoana a fost pusã pe analog: avea o atât de sfântã fru­musete, încât cu greu îti puteai desprinde privirea de ea! Vlãdica a tãmâiat-o plin de cucernicie.

Dupã priveghere, am mers prin întuneric, pe drumul care ducea la clãdirea principalã a mãnãstirii. Deasupra noastrã sclipeau miliarde de stele, "lãmpi de priveghere", cum le descrie Episcopul Nicolae. Când am intrat în curticica lumi­natã, parcã ne aflam în altã lume. Mesele erau frumos aco­perite, candelele si lumânãrile dãdeau o luminã nefireascã. Dupã cinã, Vlãdica a mai stat cu noi în semiîntuneric si ne-a vorbit. Ne-a asemãnat cu copiii lui Israel. Cuvintele îi erau pline de putere. Ne-a spus cã poate noi nu vedem roadele vietii noastre monahale, dar ele existã si, cu timpul, vor strãluci. Ne-a vorbit despre semnificatia afierosirii bisericii Sfintei Ana­stasia. Aceasta era prima bisericã dedicatã ei, iar ea a fost cea dintâi femeie sârbã tunsã în monahism. Ne-a mai spus despre o discutie telefonicã avutã chiar înainte de a veni la mãnãstire. Vorbise cu Pãrintele Iulian, Staretul de la Studenita, unde se gãsesc moastele Sfintei Anastasia. Pãrintele Iulian era pe patul mortii, iar când Vlãdica i-a spus cã urma sã închine biserica acestei Sfinte, Pãrintele Iulian a început sã plângã.

Eram fericite cã tocmai Vlãdica Jovan venise sã con­sacre Biserica, Preasfintia Sa, cãruia Dumnezeu îi dãduse în grijã moastele Sfintei Anastasia! De-a lungul anilor, Maica Sta­retã cãlãtorise de patru ori în Serbia, împreunã cu alte surori, si se închinaserã moastelor Sfintei. Fãrã îndoialã, Sfânta ne-a cãlãuzit sã intrãm sub omoforul Episcopului Jovan, stiind cã, aceastã bisericã va fi a ei. La sfârsitul discutiei, Vlãdica i-a dã­ruit Maicii Starete o cruce pectoralã de aur.

Sâmbãtã dimineata, surorile alergau în toate pãrtile pentru a face ultimele aranjamente. Ne asteptam la vreo 200 de persoane. Mesele erau întinse afarã, acoperite cu fete de masã, iar mâncarea era gata. Peste tot atârnau ghirlande de flori.

Preasfintitul a intrat în bisericã întâmpinat de cântarea noastrã: "îngerul a strigat". Si-a pus degrabã vesmintele. Pre­otii citeau în altar psalmii specifici pentru slujba de târnosire. La un moment dat, toti slujitorii au iesit din altar, urmându-l pe Preasfintitul, care purta pe cap moastele. S-a format o proce­siune cu cruci si steaguri: maicile, corul, Maica Staretã, Epis­copul cu clerul si toti credinciosii. Am ocolit biserica de trei ori, cu anumite opriri, în timp ce corul cânta aceeasi cântare de la hirotonire: "Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati încununat, rugati-vã Domnului sã se miluiascã sufletele noas­tre... Slavã Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria Mucenicilor, a cãrora propovãduire este Treimea cea de-o-Fiintã".

Dupã ultima ocolire, Episcopul s-a oprit în fata usii închise a bisericii, lovind cu un ciocan în ea si strigând, pe un glas anume: "Cine este împãratul Slavei?". Din interior au rãspuns câteva surori care rãmãseserã înãuntru pentru acest ceremonial: "Domnul puterilor, Acesta este împãratul Slavei". Atunci usa s-a deschis si am intrat înãuntru. Preasfintitul s-a dus în altar, si-a pus peste vesmintele arhieresti acel vesmânt alb protector cusut de noi, iar preotii si-au pus sorturile. A început spãlarea Sfintei Mese, peste care s-a turnat aghiasmã din belsug. Preotii spãlau Masa cu buretii. Toate miscãrile lor erau iuti, în special ale Episcopului, si cu mare concentrare. Sfânta Masã a fost apoi rapid uscatã cu servete curate, s-a turnat peste ea apã de trandafiri, la cele patru colturi au fost lipite cu cearã icoanele celor patru evanghelisti imprimate pe satin si, în timp ce preotii cântau troparul fiecãruia, Sfintele Moaste au fost introduse într-o scobiturã, în centrul Sfintei Mese, si acoperite cu un capac exact cât scobitura. S-a îmbrã­cat Sfânta Masã în cãmasa ei de in, apoi s-a pus fata de masã brodatã si toate obiectele sacre care trebuie sã stea pe ea: chivotul în care se pãstreazã Sfânta împãrtãsanie pentru bol­navi, sfesnicele, Evanghelia, Crucea, cutiuta cu Sfântul si Marele Mir... Proscomidiarul a fost si el consacrat. Episcopul a luat o vergea lungã de sase picioare, a înmuiat-o în Sfântul Mir si a uns cu ea Sfânta Masã si cei patru pereti ai bisericii, apoi a stropit cu aghiasmã catapeteasma cu icoane. La început, el ne-a explicat cã, o datã cu biserica, toate obiectele din ea trebuie sã fie sfintite. Chiar si lumina care, pânã acum, era datã numai de lumânarea de pe locul cu Sfintele Moaste, a fost adusã din altar, candelabrele au fost aprinse, precum si toate lumânãrile, în clipa în care a început Sfânta Liturghie, toate pãreau si chiar deveniserã noi. În timpul slujbei, bisericuta noastrã era întesatã de lume. La sfârsitul Sfintei Liturghii am iesit în curte, pentru masa de obste. De data aceasta, Maica Staretã si surorile slujeau la masã. Un grup de maici si surori cântau cântãri religioase, între care si o cântare dedicatã Sfân­tului Sava, care a mers la inima Preasfintitului. Vlãdica a multumit tuturor si i-a dat lui Rade o gramatã de multumire pentru Sfânta Masã dãruitã bisericii. Atmosfera era pasnicã si plãcutã, fiecare era multumit si fericit.

Ben, fostul proprietar al fermei, a participat, cu sotia sa, la slujbã, iar dupã aceea a rãmas cu noi toatã dupã-amiaza. Multã lume s-a dus la el si i-a multumit pentru terenul pe care l-a vândut spre a se ridica acolo o mãnãstire.

Seara am avut priveghere de obste pentru Duminica Tomei, iar dupã cinã ne-am adunat în sala cea mare, spre a folosi posibilitatea de a-i pune întrebãri Preasfintitului Jovan. Aceastã întâlnire cu Episcopul ne-a amintit de adunãrile Bise­ricii de la începuturile ei.

Zorii Duminicii si-au adus binecuvântarea lor: muntele era de un alb strãlucitor, acoperit de zãpadã nouã. Pãrintele Hilarion a fost hirotonit diacon. Vlãdica s-a ostenit sã citeascã o parte din  hirotonire în limba englezã. Sufletele noastre erau pline de bucurie si ochii plini de lacrimi când ne-am luat rãmas bun de la Preasfintia Sa.

Viata si-a reluat cursul, cu toate grijile ei, dar pentru noi aceastã sfintire a bisericii a însemnat sfârsitul unui lung drum de nesigurantã si un nou început duhovnicesc, o reîn­viere, o centrare a trãirii noastre pe Bisericã si în jurul Sfintei Mese, unde cerul coboarã pe pãmânt.

"Ce voi rãsplãti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua si numele Domnului voi chema... Fãgãduintele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporul Lui, în curtile casei Domnului, în mijlocul tãu, Ierusalime" (Psalmul 115, 3-4 si 9-10).

(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)