Modul de închinare

          Până si în domeniul unei spiritualităti personale lucrurile sunt departe de a merge bine. În ceea ce priveste închinarea, Protestantismul a fost vătămat de manifestări extreme, variind de la slujbe si predici seci până la ceea ce s-ar putea descrie mai exact drept isterie de tip 'harismatic'. Si aceasta se datorează, cred, tocmai divortului autoimpus, de autoritatea si influenta stabilizatoare a Sfintei Traditii, de succesiunea apostolică, de liturghiile bogate, echilibrate, verificate de vreme si adevărate, ale Bisericii istorice. [1]

Protestantii de azi sunt atât de departe de sacramentele vii ale Bisericii veacurilor, rânduite de preoti si episcopi cu legitimitate, cu mostenire istorică si apostolică, încât au sfârsit prin a se aseza în afara Bisericii istorice si a Sfintei Ei Traditii, Traditie în care au crezut toti crestinii, de peste tot si din toate timpurile.[2] Protestantismul si secularismul se aseamănă prin aceea că amândouă sunt desacralizate -Protestantismul în atitudinea sa ani-sacramentală, iar secularismul în ostilitatea sa materialistă.

          Judecând după esecul Protestantismului modern în a-i călăuzi pe credinciosi de-a lungul căii sacramentale a Bisericii din vechime, se pare că toate încercările de a fi popular, relevant, evanghelist sau la modă, ori chiar cu credinta în Biblie, nu-si pot satisface menirea de a sluji lui Dumnezeu în contextul unei Biserici Sfinte, Unice, Universale si Apostolice.[3]

          Multi Protestanti respectă câteva din rânduielile credintei crestine vechi.  Iar rezultatul e că multi au dat roadă duhovnicească.  De exemplu, Armata Salvării sau cele peste o mie de centre destinate ajutorării femeilor gravide cu sarcini nedorite, care oferă alternative avortului si care într-adevăr arată milă si întelegere pentru femei si copii în numele lui Hristos.  Aceste centre sunt toate gospodărite de Protestanti evanghelici.  Cu toate acestea, cred că drept urmare a pierderii continuitătii istorice în denominatiile Protestante (indiferent de ceea ce se spune ei rămân Protestanti) si o mare parte din Biserica Romano-Catolică profund influentată de Protestantism  nu trăiesc în deplinătatea crestinismului adevărat si istoric.  Din proprie experientă, din ceea ce am văzut cred că si unii si altii stiu foarte putin despre lumina crestinismului istoric, chiar dacă ei vorbesc despre lumină, citesc si scriu despre lumină si pretind că sunt în lumină.  Lumina pe care o percep majoritatea Protestantilor  e destul de confuză tocmai  pentru că le lipsesc uneltele de care să se ajute pentru a ajunge la deplinătatea acestei lumini, în special în domeniul închinării.  Protestantii si în mare măsură Romano-Catolicii (deveniti si ei aproape Protestanti) sunt precum copilul care-si lipeste fata de vitrina cu bomboane: pot percepe vag credinta apostolică sacramentală a veacurilor dar nu pot s-o guste.  Precum scormonitorii în gunoaie pe o plajă părăsită, Protestantii (si multi dintre Romano-Catolici) adună resturi, fârmituri  din credinta străveche si atât.[4]

          Fată de bine documentatele practici de rugăciune ale Bisericii Ortodoxe, cei mai multi Protestanti nu au sacramente sau rugăciuni liturgice autentice.  E posibil să mai aibă fragmente, ecouri dintr-un trecut istoric crestin, dar ele sunt doar vagi amintiri răsfirate la întâmplare.  Protestantii si Romano-Catolicii sunt epava si rămăsitele din ea, scăldate de valuri si aduse la tărmul modernitătii.  Multi Protestanti, chiar dacă sunt cu adevărat spirituali, nu au acele unelte de credintă pe care le detine doar Biserica istorică.

          Un studiu al Bisericii istorice arată că rugăciunea de tip Protestant, asa cum este practicată în ziua de azi, nu mai prezintă nici o asemănare cu rugăciunea sacramentală, liturgică a întregii Biserici din răsărit sau din apus, în cea mai mare parte din ultimii două mii de ani.  Acesta nu este un punct de vedere teologic, cu atât mai putin o judecată morală; este pur si simplu afirmarea unui fapt istoric.  Practicile Bisericii sunt bine documentate.[5]

          Cea mai mare parte din modul Protestant de rugăciune a devenit atât de mult orientat spre divertismentul ieftin, trivial adesea, încât până si frica de Dumnezeu, potrivit învătăturii Bisericii (conditia fundamentală pentru căinta individuală) pare să se fi pierdut cu totul.  Taina credintei a fost înlocuită pe de o parte cu o teologie rationalist, iar pe de alta cu distractii frivole, subiective si derizorii.

          Părintii Bisericii au prevenit asupra consecintelor produse în urma desacralizării, cu mult timp în urma.  Astăzi, de acele previziuni pare să nu mai asculte nimeni.  Sfântul Evgarie Pustnicul, unul din Părintii desertului din veacul al patrulea, scria:  “Rugăciunea este nefolositoare si desartă când nu e făcută cu frică si cutremur, cu trezvie si cu băgare de seamă.  Când cineva se apropie de un rege pământean, o face cu frică, tremur si atentie; cu atât mai mult se cuvine atunci să Îl slăvim si să ne închinăm astfel înaintea Lui Dumnezeu Tatăl, Stăpânul a toate si în fata Lui Hristos, Împărat peste toti împăratii.”[6]

          În comparatie cu rugăciunea liturgică veche a Bisericii istorice, chiar si asa-numitele denominatii Protestante (precum luteranii, Episcopalii si, din păcate, multe comunităti Romano-Catolice americanizate) si-au pierdut respectul pentru autoritatea apostolică.  În afara acestor denominatii Protestante mai apropiate de spiritul liturghiei, în locul vechii liturghii a Bisericii au apărut o sumedenie de născociri care de care mai arogante:  spectacole  variind între comedie, recitaluri, isterie în masă, discursuri politice, sporovăială fără sfârsit, trăire “cultică” si cultură de mase de tip populist.[7]  Aceste spectacole religioase sunt conduse de o grămadă de impostori a căror autoritate de a învăta, boteza sau împărtăsi sacramentele stă nu în succesiunea apostolică, în Sfânta Traditie, nici măcar în doctrină, ci doar în popularitatea lor, în statutul lor de vedetă.

          Desi spun că Îl iubesc si urmează pe Iisus, multi Protestanti sunt vulnerabili la orice modă trecătoare - spirituală sau politică.  La fel ca mine, înainte de convertirea mea la Ortodoxie, ei trăiesc de pe o zi pe alta, înrădăcinati spiritual doar în propriile lor emotii si sentimente, în interpretările personale, subiective si denominationale din Scriptură.[8]                                   

         În adâncul inimii lor cei mai multi Protestanti sunt departe de a fi fericiti.  Multi sunt instinctiv constienti că cea mai mare parte din învătătura biblică pe care o urmează este făcută de om, recentă, si că diferă doar cu putin de un cult al personalitătii.  Dar simpla întelegere că lucrurile nici pe departe nu merg nu pare să fie de ajuns.  Pentru cei mai multi Protestanti  faptul că există o alternativă nu este luat în seamă.  Sunt condamnati de obisnuintă, ignorantă si lipsă de informare să îsi creeze “biserici” una după alta; iar acestea nu sunt decât o încercare de a inventa roata apostolică din nimic.