Mărturii

Misticismul constituie o aptitudine cu totul deosebită de abstractie. Străduinta ca printr-o trăire ascetică ''să ne omorâm mădularele cele de pe pământ'', căutarea de motive mistice sub materie, iubirea lui Hristos si ajungerea la comuniunea intelectuală cu El, caracterizează pe misticul, care se întoarce spre adâncurile cele mai intime ale inimii lui, dorind unirea mistică cu Hristos si izbutind-o prin suspine negrăite''.

Misticul se distinge de ceilalti prin devotiunea lui, din tot sufletul, către Dumnezeu. El se găseste într-o convorbire neîntreruptă cu El, prin rugăciune. Si pe bună dreptate. Pentru că el crede că omul este atât de slab pentru evitarea răului si pentru săvărsirea binelui, încât diagrama raportului dintre Dumnezeu si om pe care ne-a dat-o Apostolul Pavel, nu poate decât să producă un simtământ de adancă smerenie în sufletul oricărui credincios. Intr-adevâr Apostolul Pavel zice: ''Nu a celui ce voieste, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, Celui ce miluieste''. lar în altă parte: ''Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi si a voi si a lucra pentru bunăvoire''. Si Domnul zice: ''Nimic nu puteti face fără de Mine''.

Acestea nu constituie numai un adevăr zdrobitor împotriva îngâmfării omenesti si nu sunt în măsură de a da numai înfătisarea nimicniciei omului, ci arată în acelasi timp si puterea invincibilă a rugăciunii în viata. Cazul profetului Ilie aduce o adevărată răsturnare atât pe scară axiologică a crestinismului, cât si în ce priveste valorificarea factorilor civilizatiei. Ilie era un om întru totul asemănător nouă în slăbiciune si s-a rugat cu rugăciune fierbinte, să nu plouă si nu a plouat pe pământ trei ani si sase luni. Si iarăsi s-a rugat si cerul a dat ploaie si pământul a făcut să rodească roada sa''. Rugăciunea neîntreruptă este asadar misticism (adevăratul misticism), fiindcă prin rugâciune se poate lucra cea mai sfântă si cea mai tainică legătură cu Dumnezeu.

*

- Cei care se dedau misticismului trăiesc sub stăpânirea simtământului disparitiei în divinitate si trăiesc încă în situatia de inactiune si de stagnare, nefăcând nimic decât rugându-se?

- Nu, inactiunea nu este caracteristică misticismului crestin. Misticismul nu este static, isihastii nu socotesc că sufletul este absorbit în divinitate, după conceptia panteistă, ci ei consideră misticismul lor ca o cale către ceruri nesfârsită a sufletului de a se apropia de Dumnezeu, Cel ce este de altfel cu totul neapropiat. Puterile dumnezeiesti care aleargă către un centru, după cum spune un întelept, si care se găsesc în suflet, împing sufletul către Magnetul lui, către Dumnezeu. Mintea, vointa si sentimentul, într-o unitate demnă de admirat, sunt înrobite de dragostea dumnezeiască si se supun vointei divine, în asa măsură, încât omul nu are si nu voieste să ia cunostintă despre nici un alt lucru, în afară de Dumnezeu. Ei nici nu se uită pe ei însisi într-o fericită inactivitate, ci sunt activi, se întelege, în cadrul tipului de viată pe care o duc.

*

Neoplatonismul cu sistemul lui gnostic-fiziocratic credea că prin introspectie (întoarcerea către sine însusi) putea vedea cineva natura divină întrucât el considera sufletul ca o emanatie din Dumnezeu, punct de vedere care constituie o rătăcire fundamentală. Pe de o parte că sufletul nu provine dintr-o emanatie a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte faptul că ''in afară de înnoirea prin Hristos a chipului celui stricat al sufletului, introspectia nu duce la nimic altceva decât la reprezentarea naturii omenesti stricate'', întrucât chipul cel sfânt prin păcatul strămosesc a suferit întunecare. Pentru aceasta si Sfântul Grigorie Palama a numit pe cei din afară de renasterea crestină, care se ocupă cu introspectia privitori de chipuri, în contrast cu cei ai lui Hristos, care, cu adevărat, priveau chipul cel sfânt înconjurat de lumină strălucitoare. Ca atare, deosebirea dintre crestimsm si neoplatonism constă în însăsi baza temei misticismului.

Sfântul Grigorie Palama, si prin el întreaga dogmatică ortodoxă, ne incredintează că pentru omul ''cel nou'' al harului, asemănarea cu Hristos si unirea mistică cu El, constituie un bine făgăduit, obligatoriu, mai presus de întelegere si de demonstratie, de vreme ce prin duhul dat si prin împărtăsirea cu întreg Trupul lui Hristos, omul cel nou se uneste cu Hristos în chip mistic si devine necreat''.

Dar de privirea dumnezeiască a ''luminii necreate'' si de energiile harului nu se învrednicesc decât numai cei curati cu inima, pe care însusi Donmul i-a învrednicit: ''Fericiti cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu'' în veacul ce va să vină, dar si în cel din fată. Si tocmai sfintenia vietii constituie premisa cea mai necesară a misticismului Bisericii lui Hristos, în contrast cu religiile misterioase, care cu o simplă initiere învrednicesc pe credincios de descoperiri nespuse, sau în contrast cu neoplatonismul, cu Cabbala iudaică si cu misticismul teoretic al filosofilor, care se încred în mâreata lor fantezie. Presupun că ati înteles de acum că omul care este în Hristos Dumnezeu se îndumnezeieste devenind asemenea Lui, prin virtuti, apoi se uneste cu El, prin Harul Sfântului Duh.

Adevărul acesta dogmatic n-a provenit de la mistici, ci el constituie însâsi natura crestinismului. Crestinii mistici, dornici de a ajunge la bunul cel mai înalt, la unirea cu Dumnezeu, pe cât lucrul acesta este cu putintă omului, s-au indepartat de lucrurile cele trecâtoare ale lumii, răstignindu-se pe ei însisi ''împreună cu patimile si poftele''.

Si, ca să mai spun ceva, cunostinta aceasta are ca izvor mai mult inima, decât creierul.

Ea interesează în chip nemijlocit trăirea noastră deosebită, pentru că misticismul este o chestiune de inimă si, în strădania de a ne ajunge tinta, se pot ivi tot felul de rătăciri. Este foarte usor, bună oară, să acceptăm niscaiva idei mincinoase, ca adevărate, în virtutea faimoasei ''evidente'' stabilite a lui Cartesius, ca să mă leg numai de una din rătăcirile fandamentale ale filosofiei din afară. De asemenea este foarte usor să cultivăm sentimente care însală prin aparenta lor plăcută, în timp ce în realitate ele au fost semănate în inimă, cu multă subtilitate, de ''satan, cel transformat în înger de lumină'' (2 Cor. 11, 14). Sau, de asemenea, necunoscând învătătura Părintilor cu privire la energiile Duhului, să cădem în neoplatonism sau în panteism mistic, închipuindu-ne că sufletul nostru este o fărâmă de Dumnezeu, că el caută să se piardă în oceanul divinitătii si, în felul acesta să dorim un amestec cu Divinitatea.

Pentru aceasta, ca regulă a drumului vietuirii noastre mistice ''in Hristos'', noi folosim Sfintele Scripturi, pe Sfintii Părinti, si tinem seama, în principal, de curătia inimii, în care, atunci când este cu desăvârsire curată, nu mai poate încăpea nici o rătăcire, ea fiind luminată cu desăvârsire de lumina dumnezeiască. Vai si amar de cel care s-ar încrede în ideile lui si cu plăcere si-ar purta corabia sufletului pe mările cele primejdioase ale dulcetilor inimii fără un conducător încercat. ''Vai de cel singur'' căci, ''bărbatul cel lipsit de sfătuitor este vrăjmas lui însusi''.

Trebuie să stim că, spre deosebire de ascet, care are ca mod de viată spirituală ascetismul, misticul foloseste asceza numai ca un mijloc de a ajunge la scopul lui.

Stadiile mersului misticismului, în succesiunea progresivă sunt: acela al curătirii, al strălucirii si al unirii, care, la rândul lor se împart în mai multe trepte de suire, pe care trebuie să le urce cineva, ca să ajungă în vârful scării, adică la unirea cu Durrmezeu. ^

Suirile acestea, în limbajul Părintilor sunt următoarele: rugăciunea curată, căldura inimii, energia sfântă, lacrimile inimii, pacea gândurilor, curătirea mintii, contemplarea tainelor, strălucirea minunată, luminarea inimii, desăvârsirea. Aici se realizează porunca Domnului: ''Fiti desăvârsiti precum si Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârsit este''. Sufletul ajunge acum la starea aceea de întelepciune pe care dumnezeiescul Apostol Pavel o numeste ''intelepciunea ascunsă în taină'''.

Asadar, folosul individual este că, prin har, sufletul ajunge la desăvârsirea morală la care este îngăduit oamenilor să ajungă. Si deoarece nu se poate întelege desăvârsirea fără iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui, cel desăvârsit se roagă si imploră pe Dumnezeu, Căruia i-a devenit bine plăcut, cu care vorbeste acum, ''precum vorbeste cineva cu prietenul său'', pentru fratii lui, pentru ca în ce fel si chip să le vină în ajutor. Iar Domnul satisface toate dorintele sfinte ale aceluia care ''L-a iubit mult'' si care ''s-a facut fiu al lui Dumnezeu'' după har (Teoclit Dionisiatul, ''Intre cer si pământ'').

Pretutindeni misună astăzi acei seducători numiti ''guru'' însotiti de suite de adepti si învătăcei. Altădată, tinerii nostri îi căutau în Himalaia. Astăzi vin ei la noi, amestecandu-se în concurenta cu ofertele exotice.

***

Berger de pildă, consideră că metoda focalizarii reprezintă o optiune clară pentru pasivitate si ca atare, pentru demonia manipulării oculte. Cel ce aplică metoda se pune întâi în stare de pasivitate, eliminând ''capul''. Insul trebuie să înceteze a mai gândi. Concomitent cu această operatie, se deschid portile sufletului si ale spiritului pentru răul ontologic, întrucât acolo nu poate exista un vid, un vacuum neocupat. La întrebarea: unde este manipulatorul, cine de fapt, manipulează, criticii fundamentalisti, arată cu degetul spre satana: reflectia ratională, odată înlăturată, devine posibilă infiltrarea unor forte spirituale sau duhuri incompatibile cu prezenta gândirii rationale. Acestea având acum cale liberă, se instalează comod în spatiul vid creat prin ''focusing'' si începe manipularea ocultă a individului indus astfel in eroare de cel viclean.

Cu alte cuvinte, fortele autovindecătoare si transformatoare nu sunt deloc benefice, ci malefice, sunt duhuri necurate, demoni care câstigă influentă si control neîngrădit asupra omului. Această critică e aplicată si celorlalte, mai ales meditatiei zen, yoga si antrenamentul autogen care, toate prevăd faze de instatare în pasivitate si de eliminare a ''bruiajului'' cârcotas al fluiditătii rationale. Pentru a preîntâmpina vigilenta critică fată de metodele meditative, pentru a preveni acuzatia stigmatizantă de satanism si magie neagră, adeptii vorbesc de ''restructurare cognitivă'', justificând în felul acesta si metoda hipnozei, prin care se documentează credinta anticrestină în reîncarnare.

Fundamentalismul religios sustine, nu fără temei, că vacuumul creat prin meditatia de tip oriental precum si prin alte metode de renuntare, fie si temporară, la controlul volutional si rational, implică primejdia irecuperabilitătii partiale sau totale a personalitătii, primejdia infiltrării oculte si a ''posedării demonice'', bresa spre manipulabilitatea totală a individului, întrucât ulterior cedării, nu mai are loc restaurarea completă a autonomiei, ci doar una aparentă; cel manipulat e încredintat că ceea ce face e voit de el însusi, pe când adevărul este că vointa sa proprie, egoul au fost substituite de către instante heteronome oculte. Fundamentalismul nu e departe de adevăr în această interpretare. Secularizată, dezbrăcată de mit, ea ar putea să ne reveleze servitutiile ''transformării'' indivizilor prin psihotehnici, înainte ca acestia să fi fost antrenati într-un proces ireversibil. In domeniul spiritului nu e ca in cel al exercitiilor fizice, unde performantele musculare decad în absenta antrenamentului continuu.'' Schimbările din creier sunt întotdeauna definitive si practic ireversibile '' (New Age-Bruno Wurtz-Editura de Vest, Timisoara, 1992, Extrase).

***

S.Al.G.: Spre deosebire de Mircea Eliade, n-am fost în India. tara aceasta pe care nu o cunosc o port în inimă si-n minte. O văd scăldată în azurul întelepciunii si rourată de smerenie. Boierii si burghezii nostri spuneau pe la sfârsitul veacului trecut si în prima parte a celui de fată, că Franta le este o a doua patrie. Mie îmi este India.

N.St.: E si tara mizeriei, a unor exagerari...

S.Al.G.: (mânios) Asta-i o judecată în stil ''civilizatoriu'' si yankeu, stilul infam al omului ''luminat'', pentru care canalizarea si gadgaturile trec mult înaintea culturii! Cum de poti pune atât de mercantil si de sanogenetic problema? Nu, a cruta viata animalelor, a refuza să ucizi, a-ti unge tălpile cu miere ca să nu strivesti insectele si vietuitoarele de pe sol nu mi se par a fi ''exagerari'', căci la ele cred că ai binevoit să te referi. Imaginea autovehiculelor care opresc pentru a da prioritate vacilor nu-i deloc caraghioasă. E plină de tâlc si fireste, cu totul străină de mentalitatea monetară si arghirofilă si obsedată de ''practic'' a unor societăti voitoare a trăi numai pentru distractii si capitalizare...

N.St.: Dar vacile acelea sunt scheletice si hămesite, iar bandele de sobolani care circulă în voie...

*

Yoga, tantra, ocultismul si celelalte nu ne scot din maya, din iluzii si părelnicii; ne duc doar la alte iluzii (mai pitoresti, mai rare, mai impresionante), dar nu la esente. Suntem legănati, fermecati cu alte privelisti decât ale realitatii statistice însă nu iesim din cercul de cretă din juru-ne, din omul amăgitor în care ne-a scufundat--de-mi este îngăduit a mă exprima astfel--putemicul Krishna. Budha ne îmboldeste cu neantul. Hristos ne oferă totul.

*

Disting cu precădere două tipuri de cultură:

a) Tipul oriental, caracterizat prin interiorizare, însingurare, meditatie, iesire din vâltoare.

Tip bine conturat de G. Santayana: multumire cu sine, indiferentă totală cât priveste împrejurările exterioare (nu ele fauresc sufletul); averea nu contează, nici situatia (altundeva e centrul de gravitate), nu se dă ascultare celor ce sporovăiesc oamenii, nu se acordă celor ''ce se întâmplă'' mai multă atentie decât schimbărilor vremii; ceilalti sunt lăsati să trăncănească ori să tune în voia lor, înteleptul stă cuminte în coltisorul său, la umbră sau la soare, după cum e cazul, molfăie o bucată de pâine si nu-i pasă de nimic; stă si meditează, sprijinit pe călcâie sau asezat în pozitie de lotus si--uneori, rareori--comunică revelatiile primite de la Spirit. Acesta-i tipul asiatic-oriental-indian-yoghin-zenist.

Cât de ideal, excelent, superior pare! desăvârsit, nobil, întelept. Inatacabil, de fapt, nu-i. Pentru că nu-i complet.

b) Tipul întrupat.

Acesta se opune în adevăr tipului oriental sau mai bine zis îl completează, îl corectează, îl echilibrează.

E perfect evocat în aceste rânduri ale Părintelui Dumitru Stăniloae: ''Corporalitatea e manifestarea necesară a puterii de viată a eului. Ceea ce nu se poate exterioriza, ceea ce e neputincios fată de lumea externă e slab, e nedeplin ca putere de viată''. Iar mai departe: ''în orice om nu există coincidenta dintre esentă si existentă. In om existenta întotdeauna diferă de esentă, de unde si devenirea sa întru o fiintă completă''.

Ce rezultă din cele de mai sus? Că orientalii pierd din vedere materialitatea creatiei, facerea, întruparea. Nu suntem numai spirit. Nici în exclusivitate materie. Usor ne-ar veni să fim numai una din cele două. Iată nu-i asa, nu-i după vrerea noastră, ne aflăm implicati într-o dihotomie antagonistă.

Interiorizarea orientală nu rezolvă pe deplin încalceala. Spiritul îndeamnă către cultură: Materia către civilizatie. Nici aceasta nu se cade să fie defaunată, ocărâtă, măcar că permite libera dezvoltare a spiritului. Nu suntem, precum cred orientalii, spirit; ci spirit întrupat. Conceptiei i se opune--adică nu, i se adaugă spre împlinire conceptia europeană (occidentală, crestină) a întrupării.

Din acest punct de vedere, crestinismul rezumă conceptia europeană. Să ne spiritualizăm, să ne culturalizăm, să ne înduhovnicim, dar să nu uităm că suntem întrupati si că nu dispunem de putinta de a tăgădui corporalitatea si civilizatia. Nu putem nesocoti, desconsidera, înjosi realitatea, ''prezenta noastră în lume''; ne paste mereu riscul recăderii în sălbăticie.

Creatia ( facerea ) nu-i un blestem. Aceasta chiar constituie diferenta dintre cele două sisteme; europenii nu cred că facerea e un blestem, o grea osândă; că viata e si ea o pacoste sau în orice caz un ''neajuns'', cum se exprimă Cioran (Neajuns, zice, dar gândeste: belea, nenorocire). Europenii, ca unii care iau aminte la faptul întrupării, vor să spiritualizeze viata, nu să o neantizeze.

*

Există în cuprinsul lumii europene de astăzi tendinta pe care nu o putem ignora. E vorba de puternica atractie exercitată mai ales asupra tinerilor, de către formele religioase ale Orientului: budhismul, yoga, tantra, hinduismul, zenismul, taoismul. Acestea toate ne îndeamnă să ne punem întrebarea esentială: care este deosebirea caracteristică dintre crestinism si toate aceste mistici care în fapt au o viziune aproape comună asupra marilor probleme finale ale omului?

Mie unuia, marea deosebire mi se pare a fi aceasta: crestinismul iubeste si proslăveste viata, iar budhismul si congenerele lui o dispretuiesc si urmăresc, fiecare în felul ei, să o desfiinteze. Tema aceasta, a deosebirii dintre crestinism si budhism, am discutat-o îndelung cu răposatul meu prieten Sergiu Al. George, foarte interesat si foarte atras si el de misticile Orientului. Crestinismul făgăduieste omului viata vesnică, iar budhismul intrarea in neant si pieirea individualitătii. In crestinism omul mântuit va dobândi la judecata de apoi învierea trupului si viata vesnică pentru sufletul sâu si pentru trupul său induhovnicit. In budhism e cu totul altfel: eul (asa zisul eu) purificat va părăsi valea aceasta a plângerii căreia îi spune samsara, în mod definitiv si se va pierde în nedefinitul nirvanei. Există deci o deosebire totală între cele două sisteme, unul e al preamăririi vietii, celălalt al preamăririi lepădării de viată.

Deosebit de dramatică si de impresionantă mi se pare descifrarea textelor lamaiste a ''stării intermediare'' dintre moarte si o eventuală nouă întrupare a constiintei individuale. In bardo eul rătăceste puternic solicitat si ispitit de numeroase si felurite matrice care i se oferă ca mijloace de reintrare în samsara. Constiintele neevoluate se lasă ispitite si reintră în jalnicul, absurdul, fantasticul ciclu de morti si nasteri al samsarei. Constiintele evoluate resping însă solicitările acestea insidioase si-si caută refugiul si salvarea într-o lume de dincolo, care-i adevărata realitate, adică neantul.

Crestinismul, este cel căruia i se potriveste cel mai bine definitia dată de Unamuno omului: fiinta care tinde spre, si îsi doreste în principal vesnicia. Mistica orientală îi propune omului cu totul altceva: disparitia vesnică, contopirea într-un Tot în care nu mai există constiinta de sine si nu mai pot fi concepute ''persoane diferite''.

Ii mai spuneam lui Sergiu Al-George că budhismul mi se pare lipsit de acea iubire care-i fundamentală in invătătura crestină. Imi răspundea dându-mi exemplul acelui bothisattva care ar putea prin purificare să aibă acces la nirvana si care totusi nu o face si reintră în ,ciclul samsaric numai pentru a fi de ajutor semenilor săi. Da, exemplul este emotionant, insă nu rămâne mai putin adevărată falia dintre cele două viziuni. In crestinism viata este iubită si învesnicită, iar în budhism este considerată ca un blestem, o suferintă si un bucluc de care se cuvine să încercăm să scăpăm cât mai iute... Crestinismul gândeste în mod cu totul contra. Pentru crestinism viata este un dar minunat si Dumnezeu 1-a creat pe om nu atât pentru a fi slăvit de el (căci, fiind desăvârsit, nu are nevoie de preaslăviri), ci pentru a-i da si omului putinta să se învrednicească de incomparabila bucurie a conjugării verbului a fi. Aceasta-i dilema: existenta sau neexistenta, a fi sau a nu fi, cum spune Hamlet. Ce este crestinismul? Este religia lui a fi.

In teologia Părintelui Stăniloaie, întotdeauna plină de idei originale si de observatii profunde, dacă ar fi să mă opresc asupra unui punct anume as alege ideea centrală pentru opera sa, că originalitatea crestinismului vine mai ales din faptul că în crestinism Dumnezeu este persoană. Intreaga teologie a Părintelui Stăniloaie, de altfel, cred că poate fi considerată, mai presus de orice, personalistă. Dumnezeu este persoană. Credinciosul este persoană. Rugăciunea este calea prin care omul-persoană stă de vorbă cu Dumnezeu-persoană. De aici provine si dulceata extraordinară si unică a crestinismului, din această relatie de tip eu-tu, dintre om si Dumnezeul său. Omul nu se află în lume confruntat de o entitate abstractă, de un Tot nenumit si anonim, ci se află fată către fată cu o Persoană, căreia i se poate adresa nemijlocit într-o atmosferă de intimitate, încredere si revărsare a sinei. Suprema dovadă a personalitătii lui Dumnezeu o constituie întruparea Sa. Dumnezeu S-a făcut om. Pentru a ne cunoaste păsurile si necazurile dinlăuntru si direct, El n-a recurs la mijloace informationale intermediare, ci S-a născut din Fecioara si S-a făcut ca unul dintre noi, astfel încât să-i poată fi cunoscută conditia omenească nerestrictiv. De aceea si scria în Sfânta Evanghelie de la Ioan că I S-a dat putere de judecată Fiului Omului.

Nu unui Hristos Fiul lui Dumnezeu, ci Fiului Omului, adică Celui ce S-a făcut om, Care nu S-a informat trimitând pe pământ un referent sau un reporter, ci si-a asumat conditia omenească spre a Se informa de-a dreptul de la izvor.

Budhismul este o ghetărie, o algebră, un sistem... Ca si yoga, ca si taoismul. Eu 1-am cercetat atent: nu numai la Eliade (interpretat foarte serios si pătrunzător), ci si în volumele scrise de Evans-Ventz si latna Kazi Dasa Samdup (în engleză, traduse de-a dreptul din tibetană). Am înteles că dacă-i asa cum ne spune Cartea tibetană a mortilor atunci înseamnă că pământul acesta e iadul vesnic în care mereu revenim din bardo spre a ne întrupa de istov.

Lăsati-mă să cred în Hristos, să mă rog Lui ca Persoană, să-L iubesc, să nădăjduiesc în El care mă face liber (loan 8, 36; 31-32), în persoana Lui--vorba lui Noica--Persoana Lui cuminecabilă si comunicabilă.

Stiu de la fostii mei coreligionari si de la prietenii mei occidentali (si din toată ori mai toată literatura occidentală contemporană) că sunt dispusi să recunoască morala crestină dar că pentru nimic în lume nu se pot învoi cu personalitatea divină a lui Iisus. Iar Stăniloaie asta spune si dovedeste: că esenta ''binevoitoare'' a crestinismului constă în personalitatea lui Hristos, divino-umană! întreaga problemă e de informatică si comunicare. Biruitor si rational rezolvată de Crestinism.

(Rog a lua aminte că eu nu cunosc budhismul din ziare si reviste, ci pe cât se poate unuia care cunoaste sanscrita si tibetana--de la izvoare serioase ajutându-mi mult răposatii mei prieteni Sergiu Al-George si pr. Mihai Avramescu--Extrase din Nicolae Stheinhard).

***

Să fie sănătos cu universul lui ciclic si cu nirvana lui, eu rămân cu Hristos. Smerit, smerit, dar am si eu mândria mea; mă cred a fi o persoană, o făptură cu duh care poate intra în comunicare cu persoana Hristos (Dostoievski).

Calea Părintilor nostri cere credintă tare si îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii nostri încearcă să apuce toate darurile spirituale, între care si contemplarea imediată a Dumnezeului absolut, cu sila si grabnic. Se află destul de des la ei o tendintă de a stabili paralele între rugăciunea prin numele lui Iisus si yoga, meditatie transcedentală si alte practici asemănătoare. Trebuie să semnalez aici riscurile unei confuzii; este periculos de a se considera rugăciunea ca o ''tehnică'' dintre cele mai simple si dintre cele mai usoare conducând la unirea imediată cu Dumnezeu. Este indispensabil de a sublinia în mod categoric diferenta radicală care există între rugăciunea lui Iisus si toate celelalte teorii ascetice. Se înseală cei care se străduiesc să se golească mintal de tot ceea ce este trecător, relativ, pentru a ajunge la oarecare prag invizibil, de a dobândi constiinta a ceea ce au fost ei din veac, si de a realiza astfel ''identitatea'' lor cu Principiul întregii existente, pentru a se reintoarce spre Absolutul de dincolo de persoană si ''Fără Nume'' si de a se uni cu El, pentru a dizolva în oceanul suprainteligibil însăsi persoana lor, confundând-o cu forma individuală a existentei naturale.

Eforturile ascetice de acest gen au permis unora să se ridice până la o contemplare supraratională a fiintei, de a încerca un oarecare fior mistic si de a cunoaste starea de tăcere a mintii după ce cineva a străbătut limitele spatiului si timpului. In experientele de acest gen omul poate simti calmul, linistea rezultând din detasarea de fenomenele constant schimbătoare ale lumii vizibile, să descopere în sine libertatea duhului si să contemple frumusetea inteligibilă. El poate avea chiar o oarecare experientă a vesniciei.

Ultimul rezultat al unei astfel de asceze nepersonaliste a condus pe multi să considere că principiul dumnezeiesc este în însâsi natura omului; să tindă spre autoîndumnezeire, ceea ce este la originea marii căderi, să disceamă în ei oarecare ''absoluitate'' care, de fapt, nu este decât reflexul Absoluitătii dumnezeiesti în fiinta creată după chipul Ei; să încerce o oarecare dorintă de a se reîntoarce la starea de calm profund în care se găsea, pretind ei, înainte de venirea Sa în această lume. Această miscare spre profunzimile fiintei proprii nu este nimic altceva decât o atractie spre nefiinta din care au fost adusi prin vointa Creatorului. în tot cazul, când omul a trecut prin experienta golirii, acest fel de deraieri mintale pot apărea în duhul său. Nu este intentia mea de a enumera aici toate întelegerile intelectuale, toate formele posibile de intuitie intelectuală, dar voi spune din propria mea experientă că în toate acestea Dumnezeul Cel Viu, adică Cel Care Este cu adevărat, NU SE AFLĂ. Este vorba de o aptitudine naturală a duhului omenesc în miscarea sa ascendentă spre Absolut. Orice contemplare realizată pe această cale este o contemplare de sine, dar nu o contemplare a lui Dumnezeu. In aceste stări noi descoperim, desigur, o frumusete, dar este încă o frumusete creată, nu Fiinta primă. Si toate acestea nu conduc pe om la mântuire.

Adevărata eliberare începe când se acceptă deplin si fară îndoială revelatia: ''Eu sunt Cel Care este'' (Ies. 3, 14), Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Atottiitorul. (Apoc. 1, 18). Dumnezeu este Absolut personal, Treime deofiintă si nedespărtită (Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt). Pe acesta revelatie se zideste întreaga noastră viată crestină. Acest Dnmnezeu ne-a chemat de la nefiintă la această viată. Constiinta Dumnezeului Celui Viu si pătrunderea în taina căilor creatiei Sale ne eliberează de întunericul propriilor noastre idei privind Absolutul. si ne mântuieste, de atractia, desigur neconstientă dar totusi fatală, de a abandona orice existentă..Am fost creati în scopul de a fi asociati Fiintei dumnezeiesti, Celui care este cu adevărat. Hristos ne-a indicat calea: ''Strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată''(Matei7,14).

Intelegând profunzimile întelepciunii Creatorului; acceptăm suferintele prin care se dobândeste vesnicia dumnezeiască. Si când Lumina Sa ne acoperă cu umbra Sa, unim în noi contemplarea celor două extremităti ale adâncului: de o parte întunericul iadului, si de alta triumful biruintei. Suntem în mod existential introdusi in domeniul Vietii necreate. Iadul îsi pierde stăpânirea asupra noastră. Ne este dat harul de a trăi starea Cuvântului întrupat, a lui Hristos pogorându-Se în iad ca Biruitor. Atunci, prin puterea dragostei Sale, îmbrătisăm întreaga zidire în rugăciunea noastră: Iisuse, Stăpâne Atotputernice si Bun, miluieste-ne pe noi si lumea ta.

Astfel se petrecură lucrurile pentru mine în tineretea mea. Asceza mea spirituală consta în a mă dezgoli, printr-o concentrare mintală voluntară, de materialitatea trupului meu si de sensibilitatea lui, apoi de a-mi urma mersul spre Fiinta pură transcendentă anulând în mine principiul personal, gândirea si celelalte aspecte ale existentei cosmice. Astfel, în toti acesti ani, eu slujii pe ''dumnezeul filosofilor'' care, în realitate nu există.

In cursul tineretii mele am trăit în aceasta rătăcire, aflându-mă sub influenta cărtilor de mistică orientală si ca urmare a întâlnirii cu persoane venite din tări unde această modă de spiritualitate se cultivă de milenii. Nu este deloc usor a te elibera de această nebunie; în fată vi se poate ivi mereu argumentul potrivit căruia nu ati fi încă în aparentă în mod satisfăcător golit de tot ce este relativ în fiinta cosmică. In avântul spre desăvârsire trebuie, potrivit acestei perspective, sa depăsesti în sine principiul persoanei, căci el nu este decât forma vremelnică a existentei si impune la toate manifestările noastre; pe scurt, este vorba de a se orienta de bună voie spre dizolvarea sau spre distrugerea persoanei omenesti în nemiscatul ocean al Fiintei pure, al Absolutului suprapersonal.

Nu putem trece peste întrebarea: cine deci cunoaste? Cine se hotăreste pe sine însusi? Si încă o altă întrebare: Dacă am iesit din Principiul fără de început, cum deci a putut să se producă o atât de profundă degradare a fiintei mele? Pentru ce îmi trebuie acum să caut cu atâtea eforturi să mă separ de trup, pentru a deveni din nou ceea ce dintotdeauna am fost si ceea ce--în viziunea intelectuală abstractă--n-am încetat niciodată să fiu?

Practica meditatiei mele mă făcu să gust o liniste care mă eliberă de împrăstierile pricinuite de grijile vietii pământesti; ea îmi dâdu ceasuri de o intensă bucurie intelectuală, mă ridică în sfere asa-zise spirituale si mă asează mai presus de mediul care mă înconjura. Experienta mea orientală era sinceră, dar a îmbrăcat mai curând o formă intelectuală, detasată de inimă: asceza consta în a te goli mintal de tot ce este relativ. Incetul cu încetul dobândii convingerea că apucasem pe un drum fals, că mă îndepărtam de Fiinta adevărată, reală, si că mă îndreptam spre ne-fiintă. Dar cunostinta autentică nu apărea incă la orizontul mintii mele.

Am cunoscut în această vreme o tensiune extremă; starea intelectului meu se asemăna aceleia unei bărci subrede plutind într-o noapte adâncă pe o mare tulburată; când se ridica pe creasta unui val, când era aruncată cu mânie în adânc. Dar Cel pe Care îl părăsisem într-un oarecare fel, pe ''motiv de inutilitate'' nu mă lepădase pe de-a-ntregul si căută El însusi un prilej să mi Se arate. El puse deodată înaintea ochilor mei un text din Biblie, acela al revelatiei din Sinai: ''EU SUNT CEL CE SUNT''. Fiinta sunt Eu. Dumnezeu Stăpânul absolut al tuturor spatiilor stelare si al galaxiilor celor mai îndepărtate este personal--EU SUNT.

Acest Dumnezeu personal deveni pentru mine, nu în ordinea gândirii abstracte, ci intr-un mod existential, o evidentă pe care o trăii din întreaga mea fiintă. Toată stuctura vietii mele sprituale fu transformată, chiar dacă nu pe deplin limpede, de acum mintea mea stia totusi în ce directie să se îndrepte: lumina stelei polare stinsese privirea mea si intelectul meu nu putea să se ridice până la ea. Desigur, acest Dumnezeu este grozav de îndepărtat, dar este accesibil duhului nostru. Să pretinzi a fi dumnezeu în afara singurului Dumnezeu adevărat este o nebunie mai rea decât orice altă formă de nebunie. Dar când am dobândît constiinta grozăviei căderii mele, m-am pus pe tânguiri deznădâjduite si am vărsat lacrimi amare si fierbinti. Domnul mi-a dăruit desnădejdea care naste harul. Si atunci când plângeam asupra mea insămi ca asupra unui mort, vărsând lacrimi din belsug, fără a îndrăzni să-mi ridic gândurile spre El, El îmi apăru în lumina Sa. Astfel puse El începutul noii mele vieti, după ce m-a făcut să renasc în lacrimile pocăintei. Tot ceea ce mai înainte era atrăgător în această lume îsi pierdu farmecul si, fără a mă mai gândi la nimic altceva, mă pusei pe rugăciune.

*

In decursul meditatiilor mele--domeniu în care realizasem progrese prin concentrare--vedeam energia mea gânditoare asemănătoare unei lumini de slabă intensitate. Această lumină se afla în interioml cutiei craniene si în jurul ei; totusi inima mea nu participa la această experientă, căci ea trăia separată de creier.

Multi ani mai târziu, după ce am fost cercetat de milostivirea Prea înaltului Dumnezeu, observai că lumina necreată este calmă, unită, regulată; ea actionează asupra mintii, asupra inimii si chiar asupra trupului. Când o contemplă, întreaga fiintă se află într-o stare pe care ''pământul'' nu o cunoaste. Această lumină este lumina dragostei, lumina cunostiintei, lumina nemuririi si a unei păci minunate.

După ce am redescoperit pe Hristos, experienta mea orientală care durase sapte sau opt ani, îmi apăru ca o încălcare din cele mai groaznice fată de dragostea lui Dumnezeu. Fusesem cuprins de un fel de groază sfantă, având constiinta că eram un necredincios si un apostat si la gândul că voi rămâne pentru totdeauna nevrednic de un asemenea Dumnezeu (Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan)

***