DE VORBA CU CATIVA CALUGARI

   - Dati-ne un sfat pentru Sihăstria. Iată că Părintele Cleopa vrea să ne lase. Ce să facem?

   - Eu am spus următorul lucru si îl repet, părintilor, să mă iertati: sunteti toti cu un picior în Rai! Trageti-l si pe celălalt.

Vrednic este lucrătorul de plata sa. Să vă chinuiti să trageti si al doilea picior în Rai!

   - Cu ucenicii nostri ce să facem?

   - Atâta faceti: un picior îl aveti tras în rai, că de aceasta este Sihăstria, învătati-i cum să-l tragă si pe al doilea. Vă ajută fapta bună, osteneala, rugăciunea si lacrimile dumneavoastră.

   - Ce fericit este cel ce a primit de sus darul lacrimilor! Este greu să le primesti si greu să le păstrezi!

   - Ti-am povestit de cei doi călugări bătrâni de la Sihăstria. Rămâneau numai candelele de la altar si de la icoana Maicii Domnului si dincolo călu-gărul care citea Psaltirea. Linistit, frumos. Părinte Ioanichie, asta-i Sihăstria: să rămâi singur în ea! Cinci minute să rămâi singur cu Dumnezeu!

   - Singur, da!

   - Dar să fii tu cu Dumnezeu. Si am văzut că deasupra capetelor lor, după ce se întindeau pe burtă asa, cum se întind călugării când depun jurământul, cu mâinile întinse, cu picioarele întinse si cu capul la pământ, deasupra camilafcelor lor juca câte un cub verzui, o rază de lumină dumnezeiască.

   - Lumină să fi fost sau altceva?

   - Lumină, da. Deasupra. Cam la zece, cinci-sprezece centimetri deasupra fiecăruia dintre capetele acestor doi călugări. Ce spuneau în gând? Nu stiu ce spuneau! Dar am văzut noi odată, am urmărit lucrul acesta si am văzut. Cineva mi-a spus: "Poate au văzut si altii lumina"; dar eu stiu că nu au văzut. Si acesta este un dar! Da. Am văzut aceasta deasupra capetelor lor. Niciodată nu am îndrăznit să-i tulbur sau să-i întreb cum îi cheamă. Ieseam după dânsii si îi urmăream, dar nu îndrăzneam. Erau prea sfinti ca să-i tulbur. Sfinti!

   - Aceasta este taina vietii noastre!

   - Părinte, Părintele Paisie va fi sfintit!

   - Cred că da, cu timpul.

   - Acei doi călugări poate nu vor fi sfintiti, dar au fost sfinti!

   - S-au atins si ei de bătrânii lor, de icoane, de harul Duhului Sfânt!

   - Au atins până unde poate zbura omul îndumnezeit. Da, ti-am dat exemplu. Dar sunt călugări modesti la Sihăstria, poate si la Neamt. La Neamt este Sfântul necunoscut, care s-a aflat în curte sub pavaj, în 26 mai, 1986.

   - De la Neamt. Da, sunt taine mari cu sfintii!

   - Neamtul nu este prea bine văzut si totusi de acolo s-a ridicat un sfânt pe care o să-l aducem în tară. De la Neamt, nu? Cuviosul Ioan Iacob!

   - Mai usor se sfinteste unul care trăieste în mânăstire; dar are si mai mari obligatii.

   - Eu să stau în fata dumneavoastră? N-am depus jurămintele pe care le-au depus Părintele Veniamin si Părintele Ioanichie: să trăiesti în castitate, în sărăcie si în supunere!

   - Da, jurămintele sunt de la Sfintii Părinti. Asa cum le-au lăsat ei.

   - Si ce frumoasă este slujba călugăriei! Foarte impresionantă! A murit pentru lume si apare un om nou! Sunt două conditii să ajungi în Rai: ori te faci nebun pentru Hristos, ori esti întelept. Nu nebun în sensul prostiei, ci al nevinovătiei.

   - Asa deci: ori nebun si duhovnicesc, ori întelept si sfânt.

   - Dar aveti putere prin rugăciune, părinte. Am un regret, totusi, pe care îl spun părintelui Ioanichie acum. Am putut acum zece ani, când a murit ultima mea soră, să vin la Sihăstria. Dar nu m-am putut desprinde de oameni! ''Cui ne lasi, părinte?'' - îmi ziceau credinciosii din partea locului.

   - Noi am fi dorit să vă retrageti la Sihăstria! Acolo aveti toate îndemânările. Dar dacă spuneti că nu puteti...

   - Nu rezist. Nu rezist, părintilor. Aerul de munte este prea tare. Eu am numai un sfert de plămân. Am lucrat în mină si am silicoză. Si aici pe cât se pare, încă mai este nevoie de mine. Incă-i nevoie. Acum am terminat slujba si am făcut acatistul Sfântului Mucenic Mina, că el este astăzi. Sunt multi care au pagubă si se roagă la Sfântul Mina.

   - Dacă veneati la Sihăstria, era mai bine! Veneau ei acolo o dată pe an.

   - Nu, sunt oameni săraci, care vin pe jos 20-30 de kilometri.

   - Atunci, veneam noi, o dată pe an, pe aici si îi mângâiam si iar ne întorceam la Sihăstria.

   - Au nevoie, părinte! Are să fie greu, după ce mor eu! Spun si despre mine acest lucru; am 85 de ani, dar ispita nu mă ocoleste. Dumnezeu ne-o ierta de toate păcatele acestea.

   - Aveti 85 de ani?

   - Am împlinit zilele acestea.

   - In ce zi sunteti născut?

   - 26 octombrie, de Sfântul Dumitru.

   - De aceea v-au pus si numele de Dumitru?

   - Da. La ora trei după amiază am fost născut. Tata a fost foarte bucuros că Dumnezeu i-a dăruit si un băiat, că avea cinci fete!

   - Toate au plecat la Domnul! Absolut sunt singur. Am mai avut un frate pe care l-am înmormântat eu la Odesa, pe front.

   - Dar la noi, când se va duce Părintele Cleopa, ce durere va fi atunci?

   - Si la mânăstire va fi greu când veti trece din viată.

   - Este greu, că vor rămâne călugării tineri si fratii fără duhovnici bătrâni.

   - Incă ai timp să cresti ucenici, încă ai timp!

   - Eu am un ucenic tânăr care vă iubeste.

   - Nu-i destul unul. Măcar doi, trei să aveti fiecare.

   - Stiti ce călugăr bun este acesta? Eu îl am la spovedanie si în primăvară când să-l hirotonească a vrut să fugă. ''Ce să fac, părinte?'' - m-a întrebat. ''Frate iubit, nu fugi, că te prinde Hristos! Te cheamă la lucru în via Lui! Nu-L refuza!'' Stiti că a făcut ascultare? Plângeam si eu si el de bucurie! Părintele este ponderat si slujeste frumos.

   - Ai grijă de el. Ti-a intrat o nestemată în mână. Slefuieste-o!

   - Sunt suflete bune, de o rară sinceritate si ascultare. Dumnezeu ne dă si nouă fii duhovnicesti în mânăstire, dar asteptăm să crească, să se formeze sufleteste.

   - Cu timpul.

   - Este vorba de preotie. La noi este un gol, pentru că generatia noastră a fost scoasă din mânăstiri, în anii 1959-1963, prin decretele ateilor, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Iubite Părinte Dumitru, ne bucurăm că ne-ati dat putin răgaz si cuvânt de mângâiere. Ce alt cuvânt de folos îmi mai dati?

   - Ti-am spus că esti cu un picior în Rai! Trage-l si pe celălalt!

   - Cu scrisul ce părere aveti? Să mai scriu sau nu?

   - Poti să scrii cât vrei, pentru lauda lui Dumnezeu si folosul oamenilor. Fă o bibliotecă, este tare bine. Tare ne trebuiesc lucrurile acestea. Nici nu-ti dai seama cât de folositoare sunt lucrurile acestea. Fă o bibliotecă, omule, cu toate problemele acestea care îl interesează pe tăran. ''Poporul de jos''. Aceasta este baza noastră... Despre Sfânta Impărtăsanie, Sfânta Spovedanie, Sfântul Maslu, etc.

   - Am scris despre acestea.

   - Cum a făcut Părintele Nicodim Măndită. A făcut tiraj mare. Noi îl cumpăram toti. Eu am spus odată - îmi pare rău că mă mândresc -, când eram foarte tânăr, la începutul războiului, cu încă trei preoti scoteam în fiecare Duminică o foaie cu patru pagini, numită ''Ziua Domnului''. Pe prima pagină era Evanghelia. Pe paginile a doua si a treia era explicatia Evangheliei, iar pe pagina a patra erau pilde din viata crestinilor. La început am scos-o în 200 de exemplare, cât mergea la biserică în Bucuresti. Costa 14 bani bucata. In fiecare Duminică, când se dădea anaforă, unul din preoti împărtea foaia aceasta gratuit. Cineva punea câte un leu si se aduna cât trebuia.

   - Rămânea si pentru săraci?

   - Totdeauna! Am ajuns în câteva luni de zile să scoatem în fiecare săptămână 30000 de exemplare! Toate mergeau la tară în pachete. Le trimiteau pe la parohii.

   - Sihăstria ar trebui să facă ce a făcut un preot, aici, într-un sat la noi, Toma Gherasimescu. Era preot celibatar din judetul Bacău.

   - El era vestit în toată tara.

   - Cel mai bun misionar intern.

   - A murit în puscărie?

   - Nu. Am fost cu el în aceeasi celulă. Părintele Toma Gherasimescu era un preot foarte cult si un mare misionar. Era de la Comănesti. Nu s-a căsătorit. Părintii i-au lăsat o casă si un ogor. El le-a vândut si si-a cumpărat o tipografie. A dat examenul de capacitate pentru învătământul religios odată cu mine.

   - Si unde este îngropat Părintele Toma Gherasimescu?

   - La Mânăstirea Dealu. S-a dus acolo, că nu avea cine-l îngriji. Acolo este un azil de călugări si preoti bătrâni. Acolo a murit.

   - El cum a suportat puscăria? A fost si el bărbătos în suferintă?

   - Foarte mult. Am stat cu el si cu mai multi părinti jumătate de an, în aceeasi celulă. Il atacau, în prostia lor, niste ardeleni greco-catolici. Eu i-am luat totdeauna apărarea. Si ultima oară când i-am dojenit, că eram vechi în puscărie si cu lagăr, cuvântul meu era totusi aprobat până la urmă. Eram destul de bine organizati în puscărie. Le-am spus: ''Când se va scrie "Istoria misionarismului intern în România", în fruntea tuturor, iată, pe acest preot pe care voi îl denigrati am să-l pun!'' El a plâns! El avea o activitate antisectară foarte puternică. Unde se ducea el cu brosurile lui, vorbea la obiect, se stingea secta. Mari succese a avut!

   - Desigur, conta si viata lui harismatică.

   - Da! De aceea trebuie să te gândesti la el. Eu singur as subscrie pentru Părintele Toma Gherasimescu. Tare a trăit frumos si a suferit mult pentru Hristos!

   - Părinte, dar pe Părintele Daniil Tudor l-ati cunoscut?

   - Părintele Daniil Tudor a scris ''Acatistul Rugului aprins'', în versuri. Este un acatist foarte frumos.

   - Se face la unele biserici permanent!

   - Acatistul a rămas din puscărie. Sandu Tudor, devenit în 1951 ieromonah, nu era prietenos cu nimeni. Mie îmi era simpatic, că am scris si eu la ziarul lui ''Credinta'', în Bucuresti. Eu îl apăram, dar el era dificil. Asta era firea lui. Fusese egumen la schitul Rarău.

   - Unde a murit el?

   - La Aiud. A murit frumos, spovedit si împărtăsit.

   - Cine l-a împărtăsit acolo în puscărie?

   - Iată eu. Aveam Impărtăsanie. O tineam ascunsă în gulerul cămăsii si când mă pregăteam, mă împărtăseam. Iar dacă cineva din detinuti era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam si-l împărtăseam pe ascuns si asa pleca la Hristos.

   - Vă aducea de afară Sfânta Impărtăsanie?

   - Mie îmi aducea un militian, care mai înainte fusese cântăret la biserică.

   - Si militianul voia să vă aducă Sfintele Taine?

   - Era crestin, părinte! Striga la tine si te lovea cu parul, dar te si servea. Făceau si ei ce puteau. Dar noi nu le puteam răsplăti sub nici o formă. Totdeauna am avut Impărtăsanie. M-am întors acasă si tot cu Impărtăsanie de acolo m-am împărtăsit. Un preot din oras ne-o trimitea. Este acolo o biserică cu clopote care cântă. Sunt asa de armonizate, că plângi! O biserică nouă, frumoasă.

   - Se auzea în puscărie, când sunau clopotele?

   - Da. Eram la o distantă de doar 500 de metri si băteau direct în puscărie clopotele. Toate slujbele le anunta. Si Pastile le sărbătoream frumos. Preotul acela ne trimitea ouă rosii, cozonac si pască. Dumnezeu să-i răsplătească! Imaginati-vă cum făceam noi Pastele! Când cânta toată puscăria ''Hristos a înviat!'', militienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Invierii! Acolo si la Oranki!

   - Dar ce-i ardea pe ei să vă bată?

   - Era directorul care-i îndemna: ''Bateti-i, măi! Nu vedeti că sunt crestini?''

   - Eu cred că nu a fost o luptă contra românilor, ci contra crestinilor!

   - Da. Pe fată. Cei mai persecutati am fost noi, preotii ortodocsi. Am avut totusi o strângere de inimă. Greco-catolicii au avut cinci episcopi cu domiciliu fortat la mânăstiri, nu chiar în puscărie. Unul dintre ei a intrat în puscărie, că a făcut slujbă afară, lângă catedrală, în grădina publică din Cluj. L-au băgat în puscărie, Rusu îl chema. Este mort. Ceilalti toti au murit exilati prin mânăstiri. De exem-plu, Hossu a murit la Căldărusani. Noi nu am avut nici un arhiereu în puscării. Greco-catolicii se mândreau că la ei sunt persecutati episcopii lor. Aveau motiv să fie persecutati, pentru că au fost toti episcopi catolici care duceau politică de spionaj în favoarea Papei.

   - Erau antinationali.

   - Erau tari prin Vatican si au făcut frumoasă puscărie arhiereii lor. Eu i-am cunoscut, pentru că eram vechi în aceste probleme. Au fost demni, preotii catolici au fost demni. Episocopul Rusu, nu. Se bătea cu cei din celulă, care erau greco-catolici. Se băteau pur si simplu. Se certau pentru fleacuri. Pentru o bucătică de turtoi mai mare se băteau. Bun a fost Părintele Benedict Ghius. Foarte bun.

   - Era o somitate. Răbda cu blândete toate, ca un sfânt. S-a sfârsit la Mânăstirea Cernica.

   - Numai eu îl salutam când treceam pe la usa lui. Totdeauna îl salutam pentru că era în celulă cu Părintele Stăniloae.

   - Erati multi la zarcă, la Aiud?

   - Da. Două sute. Iar, în total, la Aiud erau până la zece mii de detinuti. Noi nu am acceptat reeducarea la Aiud. Le-am spus că rămânem asa cum suntem. Ne-au pedepsit, dar nu sunt supărat. Ne dădeau câte o jumătate de portie de mâncare. Eram învătati cu mizeriile acestea. Noi am fost cinci oameni care am iesit ultimii din puscărie, la 22 august, 1964.

   - Ultimii cinci?

   - Este părintele Ioan, Preotul Dimitrie Bejan, un profesor din Iasi, Simionescu, foarte bun crestin si încă doi tărani, foarte buni, foarte buni! Cred că cel mai bun om care a iesit de la Aiud este un tăran, Toader Popescu dintr-un sat de pe lângă Iasi, un adevărat sfânt, părinte. Nu stiu dacă mai trăieste sau nu, dar era realizat, părinte. A suferit mult si nu a protestat niciodată! Eu mai protestam, mai căutam încă dreptate.

   - Puteti face rugăciunea inimii?

   - Da, cu mila Domnului. In puscărie am dobândit- o. Acum o fac mai ales noaptea, când sunt singur cu Dumnezeu. Să vă zic o minune: La una din sedintele conduse de colonelul politic de la Aiud si de alti politicieni de pe acolo, după ce au încheiat toate socotelile, unul din ei zise: ''Domnule colonel, dati-mi voie să-l provoc pe Părintele Bejan, care îmi este foarte "simpatic". ''Care-i acela?'' Eu m-am ridicat. Eram chiar în fruntea tribului, să nu scap nimic din ceea ce spun ei acolo. ''Tu esti?'' ''Da!'' ''Părinte Bejan, mata crezi în îngeri?'' ''Cred. De ce să nu cred? Nu am motive să nu cred! Ei sunt tot niste creatii de natură spirituală în slujba lui Dumnezeu. Anghelos înseamnă, în limba greacă, trimisi. Sunt curierii lui Dumnezeu''. ''Vrei să-mi arăti si mie un înger, aici de fată?'' mi-a zis el. Stau si mă uit la dânsul. ''Chiar vrei să vezi un înger?'' l-am întrebat. Tăceau chitic, nu se auzea nici o răsuflare. Ziceau: ''Ia să vedem ce face popa acesta!'' Si tocmai atunci când astepta el, atunci a venit întâi un nor foarte întunecos.

   - Erati afară, în curte sau unde?

   - Nu, în sala de mese; dar sala de mese avea două geamuri sus, la intrare si la iesire. Si norul acela aproape că a întunecat sala de mese, si a venit o răpăială de ploaie rapidă, cu tunete si fulgere. Si îi zic: ''Dă-mi voie, domnule Dancu, să mă rog!'' ''Ai un minut voie'' Mi-a dat voie. Toti cei de la tribună stăteau curiosi. Trebuia ca eu să le arăt un înger! Era un vânt puternic afară si norul s-a dus. Si printr-o spărtură a geamului a pătruns ochiul soarelui, o rază si a fugit de la usă pe perete în sus. Zic: ''Asta-i îngerul!'' Toti au crezut că este un înger! A fost o rază! In mod sigur a fost o rază de soare, scăpată printre nori.

   - Dumnezeu a vrut să mângâie pe cei din suferintă si să rusineze pe cei necredinciosi!

   - Dar a fost scăpată chiar la noi! In momentul si în clipa aceea! Si am zis: ''Domnule Dancu, acesta a fost îngerul!'' ''Nu cred. A fost o rază!'' - mi-a spus el. ''Dar si îngerul este o rază! Dvs. stiti ca si mine, că îngerul este o rază de lumină!'' A tăcut directorul. Pe urmă m-a băgat la carceră, pentru zece zile, în întuneric vesnic! Primeam numai câte un ceai pe zi. Apă caldă!

   - Motivul?

   - Că le-am arătat la toti îngerul! Părinte, iartă-mă, dar am fost îndrăznet! Acestea sunt pentru unii lucruri desarte, dar asa a fost. Am scris mai multe cărti si o să se tipărească. Fără Dumnezeu nu puteam face nimic!

   - Domnul Tepelea v-a mai vizitat?

   - Nu a fost deloc. Nu are timp. Este prins cu problemele lui. Este senator din partea tărănistilor.

   - V-a cerut vreun manuscris pentru tipar?

   - Mi-a cerut. I-am dat lui două manuscrise, la care am făcut si corectura în pagină: Hotarul cu cetăti si Oranki. Ii mai dau încă două: Vifornita cea mare si Satul blestemat.

   - Dar nu stim când o să apară.

   - Dacă au ajuns la corectura în pagină, o să apară.

   - Spuneti-mi ce titlu generic ati pus la cărtile sfintiei voastre?

   - ''Amintiri din prizonierat si mărturii''. Am cinci cărti, Părinte Ioanichie.

   - Mie mi-ati spus că aveti zece!

   - Am, dar numai cinci le-am dat la tipar. Eu am scris mult, părinte, si scriu destul de usor, ca si sfintia ta. Dar eu scriu putin mai literar.

   - Da. Aveti dreptate.

   - Am acest talent de la Dumnezeu. Tata era un foarte bun povestitor. Am mai scris încă trei volume: ''Comportamentul intelectualilor, sub regimul comu-nist'', ''Comportamentul lucrătorului de la Malaxa, sub regimul comunist'', ''Diferenta dintre satul colectivizat si satul necolectivizat''. Acum nu mai sunt actuale! Ar trebui să le modific, dar nu mai am putere. Am scris si un fel de dictionar, numit Index biblic. L-am trimis la Bucuresti, la Institutul Biblic, pentru tipar. Indexul biblic este un dictionar la care am lucrat 40 de ani. Dacă vreti să-l tipăriti, luati-l!

   - Hai să mergem, Părinte Dumitru!

   - Dacă îmi dai mâna să mă ridic... Mă chemi la Sihăstria, dar eu abia mă ridic din pat. Am gresit, Părinte Ioanichie! Acum zece ani puteam veni...

   - Mie îmi pare rău că nu ati venit atunci! Ce să-i spunem Părintelui Cleopa? El stie că noi am venit aici.

   - Să-i spui că-i sărut mâna dreaptă si să se roage pentru mine, cum mă rog eu în fiecare seară si dimineată: Ioanichie, Veniamin, Paisie si Cleopa.

   - Mă pomeniti? Multumim, bogdaproste că ne pomeniti la rugăciune!

   - Nu pot altfel, părinte.

   - Bogdaproste!

   - Ca să spun drept, îmi sunteti dragi. Vă iubesc pentru că slujiti Biserica lui Hristos si mângâiati lumea care vine acolo.

   - Si noi vă iubim. Vă stim de 30 de ani.