DE VORBA CU UN GRUP DE PARINTI

   - Binecuvântati, iubite Părinte Dumitru!

   - Dumnezeu să vă binecuvinteze, părintilor!

   - Dornici de sfaturi duhovnicesti, ne-a îndemnat Duhul Sfânt să vă facem o vizită si să vă cerem cuvânt de folos, asa cum ne-ati dat si cu alte ocazii. Ne bucurăm că vă vedem din nou, că sunteti oarecum sănătos si vă sărutăm sfintitele mâini.

   - Mă bucur si eu că mă vizitati aici în "sihăstria" mea de la Hârlău. Nu mă simt totusi singur. Mă mângâie Dumnezeu, mai ales prin rugăciune. Mă mângâie si credinciosii care vin cu atâta evlavie să le dau sfaturi si să mă rog pentru ei.

   - Povestiti-ne cum ati intrat în preotie si ce moment sfânt va miscat mai mult.

   - In anul 1940, mitropolit al Bucovinei de Nord, cu sediul la Cernăuti, era Tit Simedrea. Un ierarh foarte destept. Era din Teleorman. Istoric mare. El m-a hirotonit. Inainte de hirotonie mi-a zis asa: ''Eu te hirotonesc, dar să stii, când vei sta cu mâinile pe coltul Sfintei Mese si eu îti voi pune mâinile pe cap, să ceri de la Dumnezeu o harismă. Harul preotesc îl au toti preotii egal, dar harismele nu le au toti. E o deosebire. Stim de harul Preotiei, una din cele sapte Taine, pe care îl au toti preotii, dar harisma este un dar special, pe care îl are cineva. Poate să nu fie preot; dar în special preotii îl au, dacă îl cer!'' Si am cerut. Si mi-a dat, părintilor. Orice candidat trebuie să ceară o harismă, când citeste arhiereul cele trei rugăciuni. Ai timp să ceri de la Dumnezeu o harismă. Uită-te la Sfântul Pavel si vezi ce daruri sunt de la Duhul Sfânt: predica, puterea de pătrundere în inima omului, harul de a vindeca bolnavi, harul scrisului. Crezi că-i usor să ai cinci talanti? Trebuie înmultit, dublat harul. Mă bucur sincer că ati venit!

   - Ne bucurăm si noi că vă vedem. O să vedeti cât sunt de importante aceste mesaje ale bătrânilor duhovnicesti. Ei învată din experienta proprie, din harul lui Dumnezeu, din osteneala lor, pe cei mai tineri. M-ati refuzat de trei ori, când v-am cerut un dialog!

   - Am dus o luptă cu mândria!

   - Trebuie să lăsăm ceva haric după noi.

   - Este bine ce spui, dar sunt atâtea cărări ce duc la Dumnezeu! Ai recunoscut odată că eu am mers pe o cale spinoasă, si nu regret. Dacă as mai merge o dată, as merge si mai la fundul glodului!

   - O cruce care vi s-a rânduit de sus si v-ati asumat-o integral.

   - Am fost fericit!

   - Aceasta este greu de spus si de înteles pentru noi, care am trăit numai pe uscat si pe covor. Una este să stai în pădure si să cugeti la Dumnezeu si alta este să stai la Stalingrad si să-ti fluiere gloantele pe la urechi. Dar să zaci în lagărele din Siberia!

   - Si totusi, cu ajutorul Domnului, am reusit. Cine m-a ajutat? Am simtit pe umăr bătaia mâinii lui Hristos: ''Să nu te temi!'' Si dădeam asa cu mâna, să văd cine mă bate. Nu era nimeni...

   - Este bine să lăsăm ceva după noi. Mă gândesc la mine. Ucenici nu am, fapte bune nu! Măcar câteva scrieri duhovnicesti la nivelul poporului să lăsăm!

   - Măi omule, noi ne cunoastem bine! Stiu ce faci! Si gândurile bune sunt fapte la Dumnezeu! Dar ai fapte! Ce-s cărtile astea? Preotul are fapta bună: liturghia harică, liturghia cuvântului, predica. Mergeti în toată lumea si predicati Evanghelia la toate popoarele. Esti pe drumul cel bun! Ce vrei? Iar dacă ai de gând să devii sfânt, atunci retrage-te vreo zece kilometri mai în mijlocul pădurii, fă-ti acolo sihăstrie si mergi pe drumul desăvârsirii!

   - Eu nu mă bizui.

   - Eu cred că nu poti trăi, decât dacă esti activ!

   - Harisma mea misionară o simt...

   - Asta-i care-o faci. Este bine s-o si ceri. Dar ti s-a dat. Ai puterea de a scrie pe întelesul tuturor. Imi pare rău că am vorbit de rău pe Alexandru Todea. El era măturător la puscărie. Eu îl salutam totdeauna când ieseam din celulă. Era acolo si Părintele Stăniloae si Benedict Ghius. Militianul era un cantor si când mă lovea, ajungeam cu nasul în tinetă. Ei aveau o vorbă: ''Omorâti-i pe răspunderea mea!'' Cei mai multi au murit. Mă vezi pe mine că-s viu? Avea Dumnezeu ceva treabă cu mine!

   - Va să zică luati câte un pumn pentru un salut!

   - Ei! Insă acela era milostiv. Si la Jilava se bătea, dar la Aiud se bătea mai sistematic. Bătăile nu erau asa de grele, însă două carcere erau foarte grele. Iarna, te băga în closet, fără geamuri, numai în cămasă si izmene, zece, cincisprezece zile. Mureai! Vara, te băga într-o celulă fără lumină, unde ardeau mereu deseuri de la fabrica de tâmplărie. Te coceai, mureai fără aer!

   - Oameni sadici, născuti să facă rău!

   - Dacă le spunea directorul, ce aveau să facă? Dar toti erau răi. Temnicerii nici pe timpul Apostolului Pavel nu erau buni.

   - Mai fericit a fost sfârsitul pe cruce al Sfântului Apostol Petru, decât dacă ar fi fost altfel. Ucenicul trebuia să urmeze Dascălului!

   - Până la ora când a fost răstignit Mântuitorul, aceasta era cea mai grea pedeapsă. Moartea pe cruce. Se scurgea încet, încet sângele si mureai încet, lesinând. Apoi îti băga sulita în coastă sau îti sfărâma picioarele de la genunchi în jos.

   - Barbarie grozavă! Mai că i-au întrecut pe cei din Siberia! Auzisem de niste episcopi, când am fost eu acolo, că se turna apă pe ei la minus 50 de grade în Siberia si ei erau vii si se făceau sloi de gheată.

   - Si aici s-a făcut la Aiud, în carceră. Turna apă pe ei, fiind curent. Mureau încremeniti si crispati.

   - Mica Rusie era la noi!

   - Programul era de dincolo! Nu puteam sti câti au murit la Aiud. Nu se păstrau nici un fel de scripte. Ii îngropau la groapa comună. Toată noaptea îi cărau la groapă cu o căruta cu un cal ros. La rusi au murit mai multi si-i căram noi cu cărute de lemn. Noi eram si cai si boi de tractiune. Ii încărcai în cărută, goi, bubosi, râiosi. Rusii aveau milioane de detinuti cu domiciliu fortat. Basarabeni, bucovineni. Mureau pe capete. Se făcea un sant mare si îi răsturnam acolo. Aruncai putin pământ peste ei si veneau altii la rând; în fiecare zi. Santul se numea "cotlovan", care s-ar traduce un fel de cuibar. O singură dată mi-au permis mie să fac o slujbă generală pentru toti mortii de acolo. Cred că erau cel putin zece mii de ofiteri. Am fost singurul preot care am fost admis cu mare insistentă să fac un fel de parastas din ceea ce mi-am adus aminte. Eu eram atunci în lagărul Mânăstârca. Ii aduceau din diferite lagăre. Mânăstirea Oranki avea două schituri. Unul care se chema chiar ''Schit'', cum ar fi Sihăstria, în care se duceau călugării la liniste si altul ''Mânăstârca''. Acolo la Mânăstirea Oranki aveau gospodărie cu vite si capre. Erau două lagăre. Unul cu detinutii lor si unul tot acolo, cu prizonieri de război. Erau milioane de deportati de-ai lor, femei si bărbati peste tot, până în fundul Siberiei!

   - Gulag-ul sau iadul rusesc.

   - Atâta trebuia: să ai grijă să fii pregătit pentru moarte! Toti erau pregătiti pentru moarte. Ceilalti ne invidiau pe noi pentru că aveam preoti. Dacă aveau vreun preot, era foarte fricos. Nu-si permitea ce ne permiteam noi. Când m-au condamnat la moarte, în 1948, la Moscova, eu am strigat: ''Eu sunt cetătean român! - nu roman ca Sfântul Pavel! - Mă bucur de privilegiile altor tări, ca si altii care apartin altor popoare. Aici sunt prizonier de război. Nu aveti voie să mă condamnati la moarte!'' S-au consultat si au zis: ''Ai dreptate! Te trimitem în tara ta, să fii judecat acolo!''

   - V-a salvat Dumnezeu de la moarte!

   - Altii n-au avut curajul să strige. Si eu am strigat într-un fel de disperare, singur în fata unui tribunal. Ziceau rusii: ''Aici n-ai nici un fel de drept. Ai vorbit de Basarabia că este românească!'' Stiau că am mai scris ceva. Erau foarte bine informati. Eu trebuia să fiu scos si împuscat alături, cum auzeam că-i împuscau pe ceilalti în curtea închisorii. Judecătorii erau rusi. Iti citeau incriminarea si vorbeau unul cu altul în ruseste si... la moarte! Am scăpat, cu mila lui Dumnezeu, si sunt viu! Am trecut prin multe, dar am scăpat si foarte uimitor că mintea încă-mi merge. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

   - Acesta-i mare lucru: harul lui Dumnezeu care ne umbreste pe toti cei ce credem în El!

   - Ei, părinte! Dac-ai sti câte picioare de cal, mate si oase am mâncat! Erau oase pe care le aduceau cu vagonul. Mi-aduc aminte că eram într-un vagon si un ofiter rodea dintr-un capăt al osului si eu din celălalt. Ne uitam unul la altul, parcă unul avea mai mult os. Numai să nu simtim foamea! Pe urmă am râs amândoi si ne-am pupat. Foamea o simti până la a patra zi, apoi este asa de dulce în gură, parcă mănânci zahăr si lesini, mereu; mereu lesini si râzi, râzi până mori! Mori foarte linistit. Intâi ai salivă, apoi nu mai ai nici asta. Se termină cu apa din corp. In două cazuri nu se murea greu: când te împuscau sau când mureai de foame si de înghet. De exemplu, când te duceau de la o gară până la un lagăr, mergeai vreo sută de kilometri prin zăpezi mari, până la gât. Cei mai multi rămâneau în urmă, se asezau în genunchi, se închinau frumos, strigau cât puteau: ''Iertati-mă, fratilor!'' Iar rusul care mergea în urmă îl împusca în cap si gata, rămânea acolo. Il mai duceau doi, dar nici tu nu rezistai. Dac-ar fi fost zăpada ca la noi, de zece-douăzeci centimetri... Dar mergeai până la gât în zăpadă. Acolo când se asează zăpada, este de 1,50 sau 2 metri si se formează drumuri pe deasupra. Primăvara rămân ca niste baricade, din care se vede pe unde ai mers iarna la lucru. Zăpezile se topesc târziu, prin iunie. Acolo noi trăgeam la ham. Toate cărutele cu toate încărcăturile noi le duceam, câte opt, cu niste frânghii, pieptis. La vale să vezi picioare rupte! Acolo rămâneau. Eu zburdam! Nu mă durea nimic!

   - Când vă apar cărtile?

   - Prima, Hotarul cu cetăti, a apărut prin iulie. Apoi apare în curând Oranki<$FOranki si Vifornita cea mare au apărut la Ed. Tehnică - Buc.>. Se cam tem să le tipărească. Este un act de curaj al lui Gabriel Tepelea, în prezent senator. A fost cu mine la Aiud. Are optzeci si cinci de ani. Eu am scris aceste cărti nu pentru tipar, ci ca niste documente ale timpului. Că dacă nu le tipăresc, ajung la Sihăstria toate. Asa mă gândeam.

   - Si Părintele Cleopa are câteva cărti scrise prin păduri si le strângem. Ne-am gândit să facem un spatiu sacru, două chilii memoriale, în cinstea Părintelui Paisie, care a fost un sfânt, si a Părintelui Cleopa.

   - Trebuie neapărat să păstrati aceste locuri, în memoria lor, si când nu va mai fi nici Părintele Cleopa, să ne aducem aminte.

   - Chiar azi am zis să facem un spatiu pentru relicvele anilor grei. Părintele Cleopa are cutia unde tinea o bucătică de sfinte moaste, Sfânta Impărtă-sanie, trusa lui pentru Impărtăsanie ca pustnic, timp de nouă ani de zile, cât a stat în muntii Rarău si Stănisoara.

   - Trebuie să-l mai provocăm o dată pe Părintele Cleopa, că lucruri minunate ne mai spune. Cum se ruga, cum se pregătea pentru Sfânta Impărtăsanie, cum îi făcea ispite diavolul. Sunt lucruri pe care noi nu le mai trăim astăzi.

   - Mie îmi pare rău că nu v-am întâlnit pe amândoi la puscărie, să văd ce-ati fi făcut!

   - Cu greu am fi rezistat! Dumnezeu îi dă fiecăruia partea lui. Nu-i dă mai mult decât poate să ducă! Credeti asta?

   - Ii dă si mai mult, dar îi dă si putere. Ori îi dă ca pedeapsă. Uneori m-am simtit pedepsit, dar n-am murmurat. Luam asupra mea păcatele altuia. Am să dau un exemplu real. Odată era o sfadă puternică într-o celulă mai mare. Si îi supraveghea un ofiter ungur, că erau unguri mai toti gealatii; mai toti! Directorii de la puscărie mai întotdeauna au fost evrei cu grad de colonel. De ce i-a pus asa? Si erau vreo douăzeci-treizeci de detinuti într-o celulă mare. Se certau de la niste fleacuri. Eu stăteam de vorbă cu un foarte bun preot greco-catolic, nu stiu de la ce parohie, dar sincer simpatizant al Ortodoxiei. Il pomenesc si acum la rugăciune. A murit! Ofiterul ungur a ascultat la usă. Vedea prin vizetă cine gesticula si s-au mai suduit între ei că erau oameni inferiori, în amestec, si intelectuali. Eu eram singur preot acolo si încercam să fac pace, dar te mai busea unul cu un pumn:

   - Dumneata ce faci aici?

   - Noi avem treburile noastre. A deschis usa când s-au potolit si m-a găsit pe mine perorând pentru pacea camerei. Era datoria mea.

   - Dumneata esti preotul Bejan?

   - Eu sunt.

   - Ce-i aici?

   - Nimic. A fost o altercatie, ceva obisnuit în puscărie între români si unguri.

   - Pe ce temă?

   - Pe apartenenta Ardealului la Ungaria sau la România.

   - Dumneata ce crezi?

   - Sunt două treimi de români în Ardeal si o treime unguri, nemti, si altii!

   - Pe asta te sprijini?

   - Dar cum altfel? Majoritatea sunt români. Dumneavoastră vi se garantează toate libertătile! (Parcă acum nu tot asa este!) Dumneata ce crezi?

   - Egal. Acum să-ti spun ceva. Eu am pândit aici la usă când s-au luat la ceartă. Care-i vinovat după părerea dumitale?

   - Părerea mea este că a avut dreptate românul si n-a avut ungurul.

   - Eu am ascultat, si dreptatea este inversă. Mata esti părinte, dar văd că spui minciuni. Il apesi pe celălalt si ocrotesti pe român, si eu trebuie să-l pedepsesc pe ungur. Mata stii că eu sunt ungur? Vezi în ce situatie mă pui?

   - Aici nu-s unguri sau români, i-am zis eu. Aici sunt detinuti, egali în suferintă si cine a gresit, stati aici între noi si ne judecati.

   - Dumneata, stiu că esti un preot bun si curajos, să-mi spui drept care-i vinovat? Eu i-am spus invers decât se astepta el.

   - Pentru ce minti? - mi-a zis militianul.

   - Dacă am mintit, îngerul meu scrie asa: ®Părintele Bejan la ora cutare a mintit!Ż Subliniază. Si apoi l-am salvat pe cel care trebuia încarcerat de dumneavoastră. Si spune Dumnezeu repede îngerului: ®Treci la faptă bună. A salvat pe cutare!Ż Si a început a râde ungurul:

   - Ai dreptate!

   - Asta-i dreptate, i-am zis, să-l aperi pe cel care-i pe punctul de a fi pedepsit prea grav, de a fi pedepsit pentru un pumn sau doi? Este o minciună inofensivă. Ungurul n-a înteles. Si am adăugat că un doctor îi spune unui bolnav: ''Mai trăiesti vreo zece ani!'' Eu merg, îl împărtăsesc, văd că bolnavul este pregătit pentru Impărătia Cerurilor si îi spun: ''Are dreptate doctorul. Nu te teme!'' Omul primeste Impărtăsania cu mare plăcere, face cruce. Peste o lună moare. Eu am gresit? Am spus, ca si doctorul, o minciună admisă. Domnul a spus categoric, să nu minti. Eu am spus o minciună inofensivă, din necesitatea acelui muribund si omul a murit linistit, iar îngerul a scris aceasta. Am avut de-a face cu multi muribunzi. Ii dai o sperantă, oricum ar fi, chiar dacă ar fi în ultima clipă a vietii. Să vezi ce linistit si frumos moare. Lasă capul asa într-o parte si îsi dă duhul în bratele lui Hristos!

   - Să vă mai întreb ceva, Părinte Dumitru. Este o trezire a poporului spre Dumnezeu, - o reînviere a religiozitătii la tărani, elevi si chiar la studenti. Cum vedeti această desteptare a poporului spre Biserică, spre mânăstiri? Vin tineri care solicită să intre în mânăstire. Aveti harisma aceasta de preot. Cum vedeti viitorul României de azi si de mâine? Poate aveti altă dimensiune a realitătii pe care o trăim.

   - Nu, părinte! Mai întâi stiintific si logic; dintr-o cădere într-o extremă se trece într-o altă extremă. Este natural fenomenul de a trece de la ateism la credintă. Iar cei care vin la mânăstire sunt trimisi de Dumnezeu, dar numai cei care sunt constienti că vin la mânăstire, părinte. Sunt unii care nu pot judeca, că viata monahală este mai grea decât oricare fel de trai al omului. Poate este asigurată o rufă, un pat, mâncarea si căldura! Dar artileria satanei bate cu precădere în mânăstiri. Esti mai ispitit decât mine!

   - Monahul tânăr este si mai ispitit, că are douăzeci de ani.

   - Rânduielile noastre canonice nu ne permit să avem mânăstiri mixte?

   - Femeia în sine este o ispită.

   - Asa-i.

   - Numai dacă o privesti ai intrat în păcat.

   - Atuncea, chiar vă întreb, femeia care merge pe stradă, dacă se smintesc bărbatii de ea, are păcat?

   - Are, dar mai putin decât bărbatii.

   - Dar dacă si oamenii se smintesc de bietele femei? Mă gândesc la acelea care au tinută indecentă. Acelea într-adevăr sunt vinovate.

   - Se expun. Da.

   - Atunci cu căsătoria cum rămâne?

   - Dacă ar privi toti duhovniceste ar fi izbăviti de acest păcat. Din punct de vedere călugăresc, al desăvârsirii, femeia este o ispită pentru cei care luptă pentru sfintenie. Dar pentru cei care doresc să se căsătorească sau care sunt căsătoriti, femeia este mamă, sotie sau fiică. Să luăm aspectul firesc al lucrurilor. Adică iubirea trupească, firească.

   - Dar iubirea dintre cei doi soti, care este iubire firească, nu este păcat?

   - Nu este, atâta vreme cât Dumnezeu a zis: Cresteti si vă înmultiti... Părinte, păcatul se tine mai tare de călugări. Si de preoti se tine, în genere, dar aceia nu-si dau seama. In altar este un singur moment în care diavolul nu se poate apropia. Numai la Sfânta Epicleză. In rest îi ispiteste pe toti prin uitare, somn, răspândirea mintii, bani si altele. El lucrează si în biserică, prin oameni. Isi face meseria! Mântuitorul a spus că dacă privesti femeia si o poftesti, este desfrânare cu mintea; iar dacă o realizezi, este păcat cu fapta.

   - Este curvia mintii, a ochiului, a imaginatiei, care este mai mică.

   - Da nu poti scăpa. In nici un caz. Nici Părintele Cleopa nu poate scăpa de ea.

   - Stiti ce spune în viata Sfântului Sava? Sfântul Sava mergea cu ucenicul din pustiul Iordanului spre Ierihon. Intre timp a trecut o fată prin fata lor. Si Sfântul stia că ucenicul se sminteste si zise ucenicului: ''Nu-i asa că era chioară fata aceea?'' ''Ba, avea doi ochi!'' ''Era chioară, că m-am uitat la ea''. ''Ba nu, părinte, m-am uitat bine la ochii ei si-i avea pe amândoi''. Si l-a prins.

   - Umor, umor de sihastri, dar nu-i de râs.

   - Sfântul Sava a zis: ''Pentru că te-ai uitat la ea ai să stai 30 de zile în canon''. El a observat că ucenicul lui s-a uitat cu patimă la ea.

   - Să stiti un lucru. Sfintia voastră aveti o regulă de viată; cei din pustie au altă regulă de viată. Părinte, între mine si Sfintia ta este o distantă de la pământ la cer. Ai depus trei voturi când ai intrat în mânăstire. Eu nu le-am depus!

   - Dar le-ati trăit totusi; le-ati împlinit!

   - Incerc.

   - Ati dus o cruce mai grea ca noi!

   - Nu, părinte. Nu.

   - E adevărat că noi am depus voturile.

   - Nu, părinte, eu am trăit bine oriunde am fost!

   - Jurământul te saltă sus dacă îl respecti, adică îl pui în practică. Dacă juri si promiti că faci si nu faci, atunci vai de capul nostru.

   - Eu când ajung la Mânăstirea Sihăstria nu pot intra... Mă închin la poartă. Intru într-un loc unde se practică sfintenia.

   - Dumnezeu stie!

   - Sfintenia... Eu nu merg la sfintenie; eu merg la mântuire, iar sfintiile voastre, care sunteti în fata mea si vă iubesc ca pe niste frati, mergeti la sfintenie. După cum zice Mântuitorul către tânărul care l-a întrebat: Doamne, ce să fac să mostenesc viata vesnică? Si i-a spus poruncile. Dar el a zis: ''Simt că nu-s multumit cu asta. Ce-mi mai lipseste?'' Si Mântuitorul i-a spus: Du-te, vinde-ti averea si urmează-Mi. Asta împliniti sfintiile voastre. Sunt si cei care merg bine îmbrăcati, încăltati, au alte preocupări cât mai lumesti, cât mai apropiate de viata modernă. Pe când călugărul, poartă curea si sandale, încercând să urmeze sfintilor. Cum purta si Sfântul Ioan Botezătorul.

   - Traditie monahală.

   - Toti călugării sunt încinsi cu curea. Părintele Cleopa are si el curea. Eu port curea la pantaloni, să nu-mi cadă, dar cea pe care o purtati dumneavoastră e un simbol.

   - Cureaua simbolizează legătura patimilor.

   - Da, sunt mai mult ca un simbol; toată viata călugărească este un simbol. Mergeti pe urmele Mântuitorului! Nu vă multumiti cu mântuirea. Vreti si o sfintenie. Nu-i de mirare că din rândurile călugărilor ies atâtia sfinti!

   - Da, că ei s-au consacrat să urmeze toată viata lui Hristos!

   - Sperati la o reînviere a Ortodoxiei, la noi românii, cum era între cele două războaie?

   - Acum am intrat în criză si este foarte majoră, datorită ateismului, care a trecut peste noi, a lipsei de educatie religioasă si a lipsei de preoti misionari de elită. Am întrebat un preot care a fost de Pasti la Roma, dacă l-a văzut pe papă. Sigur, l-a văzut. Ei mostenesc fălosenia romană, în timp ce noi avem smerenia bizantină, si aceea vine de la Ierusalim. Chiar cel mai bun dintre ortodocsi sărută si piatra dinaintea Mormântului, apoi si pe cea de deasupra Sfântului Mormânt. Biserica noastră este si ea decăzută, dar este pe drumul sfinteniei. Noi am mostenit alt spirit; spiritul de la Ierusalim, de la greci, mai aproape de Evanghelie. Noi suntem adevăratii mostenitori ai crestinismului. Avem centrul nostru, Ierusalimul, si avem două mii de ani de credintă. Să vrem să uităm si nu putem!

   - Este o continuitate apostolică!

   - Este a noastră si nu putem renunta la ea. Asta-i existenta primă, calitatea Ortodoxiei, Biserică de mare traditie, de mare sfintenie. Ortodoxia este azi chiar pe drumul înviorării. Este făcut începutul. Dar să tineti minte: armata de geniu a Bisericii o formează mânăstirile, monahii! Dumnezeu nu cere mai mult, decât să faci dintr-un talant doi. Faceti doi! Este destul. Este greu să faci trei! Dar sunt care îi înmultesc. Părintele Cleopa este cunoscut. Dar sunt acolo călugări modesti, care-s foarte buni, părinti care-s minunea lui Dumnezeu. Toti vor să se mântuiască. Si Dumnezeu îi tine încă ascunsi! Asta face mânăstirea: se roagă neîncetat! Pe aici în lume este mai greu. Unul moare, altul se botează. Este drept că si Mântuitorul recunoaste raporturile bune între crestini si stăpânire. Chiar dacă era păgână. Dă-i Cezarului, ce-i al Cezarului ... Când împăratul pământesc cere ce-i al lui Dumnezeu, atunci nu-i dai nimic. Fii atent cu el! Biserica noastră prin asta a gresit până acum cinci ani: prin frică! Eu am fost foarte amărât. Am avut un preot foarte bun, greco-catolic si destept. A stat vreo doi ani la Roma, dar nu era influentat de catolicism. El trecuse cu inima la Ortodoxie. A murit în puscărie. Acela trebuie sfintit!

   - Cum îl chema?

   - Nicolae Oancea. Era ardelean. Si unul, Mereu Ioan. Cântam la aceeasi strană amândoi. Ei spuneau că românul s-a născut ortodox si nu poate fi decât ortodox. A fost în spatele uniatiei împăratul Leopold de la Viena. Apoi a fost Stalin, care i-a trecut la Ortodoxie pe uniti. Asa au făcut si în Biserica din Ucraina. A fost un act politic. Si acum este un act politic, care-i în favoarea lor. Nu poate un preot greco-catolic să-l pomenească pe Papă.

   - Ce ziceti de mânăstiri? Tineret mult, bătrâni putini, duhovnici mai de loc!

   - Părintilor, de ce-L excludem pe Dumnezeu din opera Lui de mântuire? Noi doi mântuim Biserica? Noi doi o renovăm, o ridicăm? Dar Dumnezeu ce face? Doarme? Am să vă spun ceva: eu am datorie fată de Dumnezeu. Toate-s prevăzute la morală si-n catehisme. Dar să stii că Dumnezeu, Care este iubire, are obligatii fată de preotul Dumitru Bejan si fată de Părintele Cleopa! Si eu îi cer: ''Doamne, din datoriile pe care le ai, fă-Ti datoria fată de mine!'' Nu strig, că nu-s nebun. Dar îi cer. "Doamne ajută!" S-o spui din inimă! Noi sperăm că Dumnezeu si din pietre face prooroci si duhovnici!

   - Face!

   - Sperăm că si din tineretul acesta, Dumnezeu va ridica unele fete duhovnicesti! Eu am gresit că nu am venit la Sihăstria acum zece ani. Regret tot timpul.

   - Eu v-am invitat, iubite părinte!

   - Stiu. Nu m-am putut dezlipi de oameni. Aici este un popor bun, părinte! Dumnezeu este obligat să sustină Biserica Ortodoxă pentru că-i a Lui. El a întemeiat-o. Si este cea mai curată din toate formele de crestinism. Eu am stat de vorbă cu protestanti si catolici si, în nesmerenia mea, am spus că am făcut un ''sinod ecumenic'' în lagărul de la Oranki, în 1946, realizat cu asistentă de preoti si de popor care urmăreau discutiile astea. Sigur, nu aveam nici o posibilitate de informare si a fost foarte plăcut, tinând mult, o vară întreagă. Si rusii ne-au urmărit până ne-au împrăstiat. Erau 1200 de preoti catolici, vreo mie de pastori protestanti si 23 de preoti ortodocsi. Din greseală ne-au adunat în acelasi lagăr, la Oranki. Si noi am zis: dacă ne-au adunat, vom sta de vorbă. Si la Aiud au făcut greseala asta. Eram vreo zece celule una lângă alta, numai de preoti, si toti stiam alfabetul morse, si discutam tot felul de probleme, stând cu spatele si bătând cu degetele în perete. Odată, la Constanta, m-au prins pe mine la perete, dar nu stiau de ce stau asa. M-au întrebat si le-am spus că mă reazim. ''Dar vorbeai''. ''Da, dar este voie să vorbesti în celulă''. ''Nu, vorbeai la gura sobei, să te audă celălalt la gura sobei''. ''Domnule militian, hai să-ti fac o demonstratie''. Am vorbit la perete prin morse cu un altul, l-am chemat si i-am spus că vine militianul. L-am întrebat pe militian: ''Ai înteles ceva? Asa comunicăm noi!'' Celălalt era un preot chiar din Constanta. Il cunosteam bine.

   - Iar mă gândesc la tineretul nostru. Ne asaltează tinerii! Ce sfaturi să le dăm?

   - Caută, părinte, caută. Vor cuvânt, dar mai ales vor să vadă ce faci, se uită, întreabă. Eu am spus, părinte, să mă ierti, să vadă ucenicul cum se închină duhovnicul lui, cum îngenunchează, cum posteste, cum îsi duce viata în unire cu Hristos.

   - La biserică ne întâlnim cu totii.

   - Nu numai în biserică. Să cititi împreună câte un acatist, câte un paraclis la miezul noptii. Eu am deprins asa de când eram tânăr. Canonul si-l face călugărul în chilia lui. In chilie rămâne părintele singur cu Dumnezeu. Când obosesti, te culci mai devreme. Când nu, stai de vorbă cu Dumnezeu. Eu am acest obicei. Spun exact: ''Doamne, uite, femeia asta, are o fată grav bolnavă în spital; dacă moare rămân cinci copii în urma ei. Hotărăste Tu!'' Vine femeia peste trei zile: ''Părinte, fata mea se simte mai bine!''

   - Mila Domnului, vezi? Vorbiti cu Dumnezeu ca un fiu către tatăl său!

   - Absolut. Si să stii că asta de la tata o stiu: ''Doamne, mi s-a îmbolnăvit vaca sau boul sau oile. Dar am sase copii. Trebuie să-i hrănesc, să-i îmbrac!'' A doua zi vaca dădea lapte cum trebuia. Tata era foarte credincios si mama sfârâia când spunea "Tatăl nostru". Nu stiu ce avea în gât că sfârâia, iar noi ne speriam. Ne asezam în genunchi si spuneam si noi rugăciunea. Spuneam cu foc "Tatăl nostru". Ingenuncheam frumos. Amândoi odată se rugau părintii mei. Se asezau în genunchi si asa se ridicau cu totul spre icoane! Tărani!

   - Evlavia poporului de ieri era foarte mare.

   - Eu am spus, că Biserica Ortodoxă Română, în cei 50 de ani de comunism, a fost salvată de mânăstiri si de femeile credincioase.

   - Este idee originală.

   - Cu totul originală. Eu am spus ce am văzut eu, ce am simtit, ce am trăit. Imi pare rău că am scris pe scurt, că asa mi-ai spus!

   - Vă rog să mai adăugati, Părinte Dumitre!

   - Esti simpatic, părinte! Esti pe drumul cel bun. Dar cauti o pâine mai albă decât cea albă!

   - Sunt bătrân, părinte, ucenici am putini, lume vine multă. Ce vedeti mai bun pentru mine să fac de azi încolo, spre slava lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui si spre mântuirea mea?

   - Nu te poti lăsa de scris! Asta este prima calitate pe care ti-a dat-o Dumnezeu. Nici nu trebuie, că nu este altul.

   - Avem oameni culti, dar nu scriu.

   - Este si greu de scris! Să nu crezi că-i usor.

   - Faci nopti albe, alergi, ceri ajutorul lui Dumnezeu si trebuie să treacă tot cuvântul prin inimă, să fie încărcat de har si de emotie sufletească...

   - Eu stiu, părinte. Până nu am în minte si-n inimă un răspuns, nu-l dau.

   - Si se trece totul prin inimă si se comunică, se întrupează gândul, ideea, cartea.

   - Absolut. Asa cum l-am dat, asa este. Nu mai poti modifica. Dacă te referi la experienta mea, sunt fericit că am avut această experientă. Nu pentru că sunt un unicat în problema asta, că asa a vrut Dumnezeu. Dar, părinte, am fost fericit! Muream de foame si de frig dar eram fericit; zâmbeam si închideam ochii celor ce mureau. Erau plini de păduchi si mureau de tifos, iar eu n-aveam nimic!

   - Harul lui Dumnezeu!

   - Păduchii mergeau în cohortă pe trupurile noa-stre, iar eu nu m-am îmbolnăvit.

   - Vă păzea harul lui Dumnezeu!

   - Păi asta am simtit-o. Ti-am spus. Si în război am simtit-o în două ocazii, în care am fost supus unui bombardament de artilerie rusească. Când am mers în Basarabia am stat aproape de Orhei, se chema Isacova, un sat mare si era spre Duminică. Si am făcut Vecernia. Am băgat un batalion de ostasi în biserică, i-am spovedit în grup. Au si tras, după ce am iesit din biserică, drept în altar. Au tras trei ghiulele mari de artilerie grea de la rusi. Au urnit biserica din loc, dar n-au dărâmat-o. Altarul s-a dus într-o parte, dar n-au stricat nimic. Eu am rămas încă în altar si am strâns antimisul si Sfântul Potir, că îi împărtăseam pe soldati, chiar dacă mâncaseră. Jumătate au murit, jumătate s-au salvat.

   - Au murit multi?

   - Nu prea. Noi am avut foarte putini morti, mai multi răniti. Erau mai prost învătati rusii decât noi. Mai fricosi. Dovadă că i-am dus până la Volga pe toti. Când s-a creat al doilea front în Europa de americani, atunci am dat înapoi. Nu se putea cu două fronturi. Totdeauna nemtii au fost bătuti când au fost prinsi între două fronturi.

   - Ce părere aveti? Eu simt că am intrat în pridvorul Apocalipsei. Semnele se văd peste tot. Tulburări între neamuri, între popoare, neîntelegeri între oameni, s-au dublat divorturile, iar desfrâul, alcoolismul si sectele s-au întins ca un cancer peste tot.

   - La noi nu este chiar asa.

   - In străinătate femeile sunt la a treia, a patra căsătorie. Singura tară în care preotul dă sentinta pentru divort este Grecia.

   - Si la noi era asa. Nasterile nu se înregistrau la comună, ci numai la preot. Până la Cuza preotii eliberau certificate de botez, de stare civilă. Au venit "bonjuristii" si francmasoneria si s-a trecut la o societate laică!

   - La greci, nu poti intra într-un serviciu fără să-ti dea preotul adeverintă că esti botezat si că mergi la biserică.

   - Ei sunt detinătorii tezaurului bizantin, creatori si păstrători ai sinoadelor ecumenice. Italia reprezintă Catolicismul, iar Grecia, Ortodoxia!