DE VORBĂ CU UN GRUP DE PĂRINTI
Iubite Părinte Dumitru, în numele lui Iisus Hristos si spre
lauda lui Dumnezeu, un grup de părinti din împrejurimi, vă rugăm să ne dati
câteva cuvinte de folos si sfaturi duhovnicesti, să ne fie tuturor un îndemn
pe calea mântuirii.
- Spuneti-ne ce ati învătat mai mult în viată din marea scoală a suferintei,
din care ati gustat atât de mult?
- Problema este, că, dacă esti în suferintă, să accepti suferinta ca mântuitoare,
fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinta este usor de acceptat si
chiar simplă si-ti aduce bucurie.
- Cum poate crestinul să rabde mai cu folos suferinta, boala, sărăcia, închisoarea,
nedreptatea de tot felul si necazurile vietii?
- Noi stim că dintre toti oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel
mai drept, tară de păcat, si totusi a acceptat suferinta cea mai grea si răstignirea.
Si aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii si toti sfintii,
urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte si suferinte amare; apoi li
s-a deschis usa Raiului în mod sigur.
- Ce virtuti de bază îi trebuie crestinului, să poată trece cu folos povara
vietii pe pământ?
- Întâi, să fie crestin ortodox; al doilea, să stie că suferinta este indisolubil
legată de viata omului pe pământ; al treilea, să stie că la capătul suferintei,
prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor,
Raiul.
- Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viată si mai ales în suferintă, în închisoare?
- Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la
"Doamne, ajută-ne!", până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai
grele sau mai usoare, să fie apartenenta inimii în totalitate la ceea ce spune
graiul.
- Cum vă rugati în cei peste 20 de ani de puscărie, dacă acceptati să ne spuneti
această mare taină a inimii?
- Rugăciunea noastră în puscărie, ca si în viata de mai târziu, curgea limpede
ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai
totdeauna că Dumnezeu aude si te ajută să suporti greutatea.
- Ati cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?
- Da. Doi tărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul
de lângă Cluj. Le strălucea fata când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii
si prin ea lui Dumnezeu.
- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ati
făcut?
- Am botezat foarte multi rusi în urma frontului -sute de mii, începând de la
Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de
Kiev, am botezat peste 300 de rusi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam
atunci la mine Sfântul si marele Mir.
- Cum spovedeati si împărtăseati soldatii si rănitii pe front?
- Rănitii, totdeauna individual; soldatii, o singură dată în masă; restul individual.
În spatele frontului ofiterii si soldatii îsi spuneau cu multă încredere toate
păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fata mortii. Când
eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotati de Episcopia
Militară cu Altar portabil, o măsută cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine
soldătească si cărti. Cântăreti erau destui. Eram foarte bine dotati pentru
slujbe.
Pe front, când era liniste, le duceam soldatilor, chiar în transee, agheasmă
si anaforă. Le primeau cu mare atentie si bucurie, căci erau la un pas de moarte.
Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.
În Crimeea l-am împărtăsit pe Regele Mihai si altădată pe Maresalul Antonescu.
Si ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul
Chisinăului si, având împărtăsania în buzunar, imediat m-am împărtăsit. Apoi
am lesinat si m-am trezit la spital.
- Cum puteati săvârsi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?
- Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure
sau la un loc cât mai ferit de aviatia inamică, căci altfel era prăpăd.
- Dar pe cei ucisi pe front îi puteati îngropa crestineste?
- Da. în gropi comune, dacă erau mai multi, punându-le o cruce la cap. în spatele
frontului se afla o companie sanitară cu doctori si sanitari, care culegeau
rănitii si mortii. Rănitii erau dusi la spitalul de campanie ori în tară, iar
mortii erau înmormântati, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele
satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar,
chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.
- Cum pregăteati ostasii crestineste, înainte de a merge pe front?
- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie
ori Sfânta Agheasmă, cu predică si cu împărtire de anaforă si agheasmă si cu
brosuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam
numai agheasmă si aceasta foarte prescurtată.
- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea
Oranki? Ce momente unice v-au rămas în memorie?
- Nu era închisoare militară, ci lagăr international de prizonieri, în acest
lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orasul Gorki, azi Nijni
Novgorod, erau adunati în trei lagăre 10-15000 de ofiteri din toate natiile
Europei, ba si din Japonia. Eram organizati în formatii militare pentru muncă
si încartiruiti în clădiri si bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări,
toti de vită nobilă, toti intelectuali, cu bibliotecă, tipografie si viată de
obste. Tipăreau numai cărti de mare pret în serviciul Bisericii.
Sovieticii au desfiintat mănăstirea. Pe călugării si preotii adunati de la mai
multe mănăstiri si schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop,
i-au împuscat mortal prin anii 1919-1920, si i-au aruncat unii peste altii într-o
văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.
Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niste săpături necesare lagărului,
am dat peste niste cadavre descărnate - ca-n Profetul Ezechiel. Un lung sant
plin de moaste. Toti erau împuscati în cap, pentru că, la sfatul episcopului,
n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit,
un arhiereu ce purta la piept engolpion si icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea
conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă
sfintită de mine.
Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moastele întregi
ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am asezat într-un
sicriu făcut de noi românii si l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei
mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneste apa în sus, după cum este
de curată viata aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt si astăzi. Am văzut
atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu usurintă, ca si cum
abia ar fi murit!
- Pot fi considerati sfinti acei călugări martirizati pentru Hristos? Dar ceilalti
crestini ucisi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiti
sfinti si martiri?
- Da! Toti, în masă! Cum sunt Sfintii martiri, preoti si călugări, de la Oranki".
Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Si la noi, prin păduri
si prin munti au fost împuscati preoti, iar numele lor au fost amintite prin
diferite articole din ziare. Si acestia pot fi socotiti martiri nationali si
martiri crestini.
De curând doi cercetători moscoviti, îndrumati de mine, au făcut scurte cercetări
si au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritătile actuale nu le-au permis
mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.
Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de
apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informatii. Cercetătorii moscoviti
mi-au spus că au stat si ei de vorbă cu acest călugăr si au confirmat spusele
mele.
În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la usi,
că nu era voie să ne rugăm public. În rest fiecare se ruga la culcare si la
sculare, cum stia de la mama de acasă, dar toti se rugau. Moartea era în bordei:
păduchi, plosnite, tifos, iar dincolo de usă era un ger cumplit si munci neomenesti.
Aceeasi atmosferă a fost si în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk,
de la Marea Albă, Borcuta si alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce
s-a terminat războiul, încet, rusii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au
lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieseam pe un
platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice si, în sărbători,
Sfânta Liturghie.
Am reusit să ne adunăm până la 23 de preoti ortodocsi români la Oranki, slujind
toti un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procovete.
Ne confectionaserăm toti epitrahile din foi de cort nemtesti, cu desene de păduri
sau de copaci. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război si adus
în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Pitesti.
La serviciile religioase făcute de noi, preotii ortodocsi, asistau si celelalte
nationalităti în frunte cu preotii lor. Acestia erau încântati de psalmodierea
ortodoxă si de corul bărbătesc - circa 100 de coristi -sub bagheta profesorului
de muzică Sima din Bucuresti, de la biserica Sfântul Anton. *
* A se vedea pe larg în cartea mea de amintiri "Oranki", care apare la Editura Tehnică din Bucuresti.
- Cum va rugati Duminica la Oranki, împreună cu ceilalti români?
- Asa cum am spus mai sus. Ne adunam toti pe acel platou la Oranki, săvârseam
împreună Sfânta Liturghie, ne împărtăseam cu totii, rosteam o predică vie, de
îmbărbătare, dădeam slavă lui Dumnezeu pentru toate si ne retrăgeam la masă
si în dormitoare.
- Prizonierii de alte confesiuni apreciau cultul ortodox?
- Foarte mult. Luau parte în masă, împreună cu preotii lor catolici sau protestanti
la Liturghia noastră. Erau vizibil încântati că slujba noastră era în totalitate
cântată si nu recitată, ca la catolici sau protestanti, si totdeauna cu predică.
- Am înteles că tipăriti câteva cărti cu amintirile din lagăre. Este adevărat
că omul se roagă mai puternic în suferintă?
- Da. În conditiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu;
iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin "Doamne, ajută-mi!".
Si Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi si astăzi!
- Ati cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?
- Toti. Se rugau exceptional de mult seara sau noaptea. chiar si în paturile
lor.
- Ce amintiri mai frumoase v-au rămas de la poporul rus si cum ati caracteriza
acest mare popor crestin ortodox, chinuit mereu de extreme?
- Rusii, în marea lor majoritate - cu toate persecutiile la care au fost supusi
arhiereii, preotii si călugării rămasi fără biserici si fără preoti -, au rămas
credinciosi Bisericii pravoslavnice, iar femeile au dus mai departe traditia
acestei mari Biserici. Acum Ortodoxia renaste în Rusia, în Ucraina, în Belorusia,
în Siberia si Caucaz. Apar preoti, se redeschid biserici si se construiesc altele.
Apar episcopi eparhioti si mănăstiri de călugări si călugărite. Dar lucrătorii
în via lui Dumnezeu încă sunt putini, pentru milioanele de crestini din Rusia
si pentru imensele spatii pravoslavnice. Dar vor trece încă ani buni până ce
această Biserică, care a dat atâtia martiri din ierarhia bisericească, va renaste
total si vom spune răspicat: "Biserica Pravoslavnică a renăscut total,
ca si pasărea Phoenix din propria cenusă".
Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră, de la Patriarh până la
ultimul dascăl. Noi am regretat totdeauna că în puscăriile românesti sau în
lagăre n-am avut nici un ierarh român ortodox.
Toate păcatele se vor ierta oamenilor - dacă oamenii se pocăiesc din inimă -,
dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în veacul de acum, nici
în cel viitor.
- Credeti că persecutia ateistă, care a chinuit tările ortodoxe atâtia ani,
a fost o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre sau o încercare de
sus pentru a ne întări si a face milioane de sfinti noi?
- Eu cred că a fost o încercare de la Dumnezeu. Dacă mă gândesc la tăranul român
cinstit si bun crestin, nu concep ca Dumnezeu să-i fi pedepsit de dragul pedepsei.
La noi, mănăstirile si femeile credincioase au salvat credinta ortodoxă! Tot
meritul este al lor.
- Ce minuni deosebite ati văzut si ati trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?
- Oamenii credinciosi, sătui de foame, de păduchi si tifos, si condamnati la
moarte, au supravietuit iesind la timp din puscărie cu fruntea sus, străluminati
de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preotii si călugării umili
în frunte. Cel mai bun între noi a strălucit însă un tăran, Tudor Popescu, de
pe lângă Podu Iloaei.
- În ce măsură puscăria poate fi considerată un canon de pocăintă pentru păcatele
fiecăruia si ale Neamului nostru?
- Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele si ale altora s-a dovedit a
fi mântuitoare. Pentru păcatele Neamului, jertfa noastră a fost insuficientă,
căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric si încă nu
sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată crestinătatea
a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vietuit, acolo a învătat oamenii, acolo
ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi si S-a înăltat
la cer de pe Muntele Eleonului.
Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului crestinism
este la Ierusalim si nu în altă parte! Acest lucru trebuie afirmat si în viitor.
Acolo trebuie să se întâlnească toate formele de crestinism si să-si dea mâna
frătească, anume la Mormântul lui Iisus si nu în altă parte.
- Cum vi s-au părut închisorile din România, fată de cele din Rusia?
- Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia! Eu am stat
un an de zile într-o închisoare. din Moscova si era mai dulce regimul, mult
mai omenesc decât cel de la Aiud sau Jilava.
- Cu ce mari personalităti ati stat la închisorile din tară?
- Cu profesorul Nichifor Crainic, cu care am stat în celulă singuri, izolati
sase luni. El făcea poezii în gând, căci nu avea pe ce să le scrie, iar eu mă
închinam sau meditam. Ar fi foarte multe de spus aici.
Am stat si cu profesorul Ioan Petrovici - la sectia a II-a, unde el, o iarnă
întreagă ne-a tinut, la cei 40 de detinuti din celulă, un curs de filosofic.
Eram la zarea cu toti generalii, ministrii lui Antonescu, socialistii lui Titel
Petrescu si diverse organizatii paramilitare, cu Gabriel Tepelea si cu altii.
- În ce împrejurări ati fost trimis din Rusia în tară, în anul 1949?
- Mi-au găsit rusii un manuscris copiat pe coajă de mesteacăn la Oranki, numit
Hotarul cu cetăti. *
* Cartea, Hotarul cu cetăti", apare Ia Bucuresti.
Adică cetătile Basarabiei de pe Nistru. Pentru acesta am fost
condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Dar înainte de a mă
împusca, am strigat în instantă: "Sunt cetătean român! Conform legilor
internationale, trebuie să fiu judecat în România!"
Între ultimii prizonieri români am venit si eu cu un dosar penal din care reiesea
că eu am sustinut tot timpul că Basarabia si Bucovina de Nord sunt tinuturi
românesti. Chiar si în scris sustineam aceste adevăruri. Si-am fost judecat
în tară, punându-mi-se în seamă alte probleme minore. Doar Tribunalul Militar
din Bucuresti nu putea să se facă de râs si să afirme că Basarabia si Bucovina
sunt provincii rusesti. Nici n-au deschis vorba despre aceste probleme, care
i-au usturat atât de mult pe rusi. Si cei de la Bucuresti m-au condamnat la
închisoare la Jilava, apoi la Aiud si în lagărele de muncă, până în august,
1964.
- Putem considera numărul mare de oameni nevinovati închisi la noi de comunisti,
ca o jertfă de iertare si ispăsire natională?
- Da. Am spus mai sus că jertfa noastră nu a fost suficientă si n-a rodit. Altfel
cum s-ar putea explica ameteala de astăzi din societatea românească?
- Cum se rugau cei închisi prin puscării pentru Hristos? Puteati face în celule
ceva slujbe ca preot, cum ar fi Sfânta Liturghie, Spovedania sau să primiti
Sfânta împărtăsanie?
- Nu. Aici în puscăriile românesti, nici pomeneală. Părintele Calciu din America
sustine că a făcut Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăsanie în Aiud. Eu nu cred.
Făceam toti rugăciuni comune, agheasmă mică si spovedanie. De altfel cu o spovedanie
completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului
credeam că Raiul ne este deschis. Eu cred si acum acelasi lucru. Căci Sfânta
împărtăsanie este coroana Harului pe care-i poate primi crestinul, dacă merită
s-o primească. Acolo în puscărie n-a fost posibil.
- Ce mari personalităti au rezistat mai bine în puscării si au fost modele de
urmat pentru toti?
- Prea multi au fost. Si buni si corecti. As gresi dacă as nominaliza pe cineva.
Repet, totusi, că eu m-am minunat de puterea de credintă a tăranului Tudor Popescu.
Mai sus decât el nu cunosc să fi fost altul. Au fost si câtiva călugări buni
si credinciosi.
- Ce ati învătat, ca preot misionar, spre slava lui Hristos, în cei aproape
24 de ani de închisoare si tortură?
- Cred că nu am învătat nimic. Eu fusesem crescut si educat de părinti, care
se rugau puternic; de profesorii de la Seminar si de la teologie, care mi-au
crescut spatiul credintei si simteam o mare bucurie sufletească, ca o îmbăiere,
când puteam pune de acord ceea ce spunea gura cu apartenenta inimii la rugăciune.
Atât. Simteam cum îngerul meu de lumină mă atingea aprobativ cu aripa pe umărul
drept.
- Când v-ati eliberat si cum ati ajuns preot la Ghindăoani, Neamt, după eliberare?
- M-am eliberat în preajma zilei de 23 august, 1964, în urma unui decret de
amnistie generală pentru politici. Mai aveam de executat încă 18 ani de detentie!
Am iesit între ultimii cinci detinuti. Un militian ne-a dus până la gară, ne-a
scos bilete si ni le-a dat la fiecare în mână; ne-a salutat frumos, chiar prieteneste,
si s-a dus în treburile lui. Din gară am întors privirile spre masiva închisoare
de la Aiud. Era pustie, cum pustie este si astăzi.
Erau acolo părintele Ioan, profesorul Simionescu de la Iasi, tăranul Tudor Popescu
de la Podu Iloaei, un băiat tânăr, Georgică, si eu, subsemnatul. Ne-am închinat
frumos spre Răsărit si am plecat cu totii în Moldova, cu trenul Cluj-Iasi. Ne
părea rău că am părăsit puscăria; ne învătasem cu ea. Ne părea normală viata
de puscărias cu greutătile ei, dar si cu bucuria îmbăierilor spirituale pe care
le-am cunoscut în lagărele rusesti si puscăriile românesti.
Am fost numit, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iasi,
ca preot paroh la biserica din Ghindăoani, judetul Neamt. La l mai 1965 m-am
prezentat la parohie si am rămas acolo timp de cinci ani si jumătate. La 6 octombrie,
1970, am fost scos din serviciu de către securitate, partid si mitropolie, pensionat
în 24 de ore si trimis la Hârlău, unde stau si astăzi, în propria mea casă.
Am stat aici cu domiciliul obligatoriu până la 22 decembrie, 1989, când un trimis
al securitătii de la Iasi mi-a comunicat că sunt liber ca orice cetătean din
republică, si-n această stare mă găsesc si acum.
- Ca preot misionar la Ghindăoani, ce momente deosebite v-au rămas în memorie
si la inimă?
- Oamenii din Ghindăoani m-au primit cu mare teamă. Au evitat orice contact
cu mine. Numai preotul pensionar Costică Ghiorghiescu m-a primit în casa lui
timp de o săptămână. După aceea am găsit o casă cu chirie în apropiere de biserică,
unde m-am si instalat. Aveam un pat, o masă, 2 scaune; la răsărit câteva icoane
si o candelă dintr-un pahar. Pentru mine era tot ce-mi doream. Masa o luam la
mosul Gheorghe Amariei, epitropul bisericii. Acolo am si stat până ce m-au scos
din sat.
Oamenii m-au condus până deasupra Băltătestilor, bocindu-mă ca pe un mort. Când
am ajuns la soseaua Piatra Neamt - Târgu Neamt, trecea o masină-cursă în care
m-am si urcat, luându-mi rămas bun de la oamenii care mă conduseseră; ne-am
despărtit, făcându-le doar din mână. Femeile si bărbatii plângeau. Eram mort
pentru ei. Am ajuns la Pascani, cu altă cursă până la Hârlău si a doua zi la
securitatea din Hârlău mi s-a comunicat că rămân sub supravegherea politică
a lor, cu domiciliul obligatoriu, în casa mea si a surorii mele. Asa am rămas
până la revolutia din 1989.
- Ce program de slujbe aveati la Ghindăoani si de ce vă căutau oamenii?
- Eu, neavând familie si fiind dornic să slujesc lui Hristos, mai întâi am săpat
grădina si am pus câteva straturi de zarzavaturi. Apoi, liber de alte probleme,
am deschis biserica si deschisă a fost tot timpul cât am stat eu în Ghindăoani.
Acasă n-aveam ce face.
Am chemat câteva femei la biserică, am scos din biserică toate covoarele si
presurile, vesmintele, steagurile, cărtile, dulapurile, servetele si perdelele
si, venind si alti credinciosi, s-au apucat de spălat si călcat cu multă tragere
de inimă.
În Altar am făcut eu curătenie, ajutat de mosul Haralambie, care era paracliser
si cu alti credinciosi. Am chemat un mester, care, ajutat de oameni, a sters
de fum si de praf toată biserica, Altarul si toate icoanele. Duminica următoare,
la 8 mai, 1965, când au venit oamenii în masă la biserică, au rămas mirati si
nu le venea să creadă. Biserica strălucea de curătenie, iar în ogradă mai fumegau
resturile de vechituri găsite prin biserică.
Am început cu emotie. Le-am spus oamenilor să nu se teamă de mine că, desi sunt
de meserie puscărias, totusi sunt si preot; si chiar am slujit prima Liturghie.
Ei s-au uitat la mine; m-au cântărit în tăcere. Aveam bocancii peticiti, pantalonii
la fel, un pardesiu vechi, dat de pomană de un preot din Bucuresti, iar pe cap
o bască. Când am iesit din biserică prin dos, ei se uitau ca la o altă arătare.
Tăceau si nu mi-au arătat nici o simpatie. Mi-am văzut de treabă, în săptămâna
următoare am deschis usa bisericii si asa a rămas până la plecarea mea fortată.
Mi se făcuse un proces tinut la Protoieria din Târgu Neamt, la care au participat
aproape toti preotii din judetul Neamt. Au vorbit împotriva mea profesorul Risipeanu,
secretar de partid al judetului Neamt, apoi colonelul Popa, comandantul securitătii
Neamt, consilierul administrativ de la Mitropolia din Iasi, doi protopopi un
inspector bisericesc.
Dintre colegii mei de la Piatra Neamt si Târgu Neamt au vorbit în număr de 16.
Toti erau împotriva mea, cerând să fiu dat afară pentru că eram creanga uscată
a Ortodoxiei românesti, vaca băligată care făcusem de râs cireada arătoasă a
Ortodoxiei si alte cuvinte foarte apropiate de trivialitate. Eu stăteam în fruntea
lor pe un scaun, în spate un căpitan de securitate iar în lateral alti doi ofiteri.
Aveam un caiet si ceva de scris si, fiind bun la desen, cât vorbeau, le-am făcut
portretul fiecăruia dintre ei.
În spatele meu stăteau staretii, staretele, secretarii mănăstirilor de la Neamt,
ba chiar si unii din prietenii mei; dar nimeni nu mi-a luat apărarea.
Am fost acuzat că îi astept pe americani si că am tinut tot timpul deschisă
biserica din Ghindăoani, nu numai în zilele de sărbătoare. Nimeni, dar absolut
nimeni nu mi-a luat apărarea. Absolut toti au tăcut! Nu m-au dus la Aiud; si
eu stiam acest lucru, căci nu pot fi arestati politic cei ce au vârsta peste
60 de ani. N-au avut încotro si, cum am spus mai sus, mi-au fixat domiciliu
obligatoriu la Hârlău. Mi s-a pus în vedere că n-am voie să intru în nici un
Altar. Eu, însă, fusesem coleg cu mitropolitul Iustin si am stat în bancă unul
lângă altul. El avea să devină Patriarh la Bucuresti, iar eu, colegul lui, fără
biserică, la Hârlău. Însă oamenii, care, la Ghindăoani, veneau puhoi zilnic
la biserică, m-au căutat si la Hârlău si mă caută si astăzi.
Acuzatiile aduse la proces erau perfect întemeiate. Eu făceam misiune în biserica
din Ghindăoani, iar oamenii veneau la mine si, vorba consilierului de la mitropolia
din Iasi, "la biserica din Ghindăoani se face pelerinaj". Neavând
altceva de lucru, fără nici un fel de gospodărie si obligatii, îi primeam acasă
sau la biserică pe toti crestinii - fără alegere -, căci aveau nevoie de preot.
Se pare că la acea dată numai la Ghindăoani era biserica deschisă în permanentă
si preotul în Altar.
- Deci acesta a fost motivul că v-a scos din parohie!
- Da. Pentru că biserica din Ghindăoani era permanent deschisă, iar oamenii
mă căutau, stiind, spre surpriza lor plăcută, că aici este un preot care "mai-mai
s-ar culca în biserică". Chiar mă gândeam să-mi pun vara un pat în clopotnită.
Securitatea era permanent în biserică. Oameni necunoscuti, bine îmbrăcati, foarte
atenti la ce spun si la ce predic. Eu, însă, acolo făceam religie, spre neplăcerea
lor. Nu era nici o referire politică în ceea ce predicam eu. Stiam că sunt urmărit,
însă nu mă feream să mă întorc din nou la puscărie. Simteam chiar o bucurie,
aducându-mi aminte de Jilava, de Aiud si de alte locuri sfintite prin suferintă.
- Ce ispite mari ati avut aici, ca preot? Este adevărat că două femei rele au
încercat să vă otrăvească? Cum v-ati vindecat atunci?
- Da, la usa Altarului, într-o Duminică două temei străine mi-au dat un pomelnic,
o prescură si un sfert de vin cu care am făcut slujba în ziua aceea. Au spus
că sunt de la Suceava si că au un proces a doua zi. De aceea au plecat imediat.
Eu însă voiam să le găzduiesc la un credincios din apropiere. Ele au refuzat
si au plecat. Unii spuneau că ele erau vrăjitoare si voiau să se răzbune pe
mine, că femeile care veneau aici refuzau farmecele lor. Altii spuneau că erau
trimise de securitate ca să mă omoare.
Eu însă i-am iertat pe toti. După slujbă, mi-am dat seama că am fost otrăvit.
Am căzut în Altar, bolnav. Eram verde la fată. Oamenii m-au dus acasă, m-au
întins pe pat iar femeile mă boceau. M-am închinat: "Acum slobozeste pe
robul Tău, Stăpâne... ". Am văzut ca o lumină puternică în fata mea, am
zâmbit căci mă simteam fericit. Si atât.
M-am trezit la spitalul din Piatra Neamt cu câtiva doctori în jurul meu. Mi-au
spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică. Eram slăbit căci trecusem
prin moarte, însă fata mea lumina. Mi-au spus câtiva bolnavi din salon. Mă salvase
Dumnezeu, căci El mai avea treabă cu mine.
- Cum ar trebui să fie un preot bun astăzi în parohie?
- Când eram mai tânăr am scris un articol cu titlul Preotul care ne trebuie.
Acest articol-conferintă a fost imediat publicat în presă. A fost găsit bun,
căci răspundea la întrebarea aceasta. Un preot bun trebuie să fie mai întâi
un om de rugăciune. Apoi să săvârsească sfintele slujbe cu evlavie, să aibă
o familie model, să-si iubească enoriasii, să respecte cu sfintenie rânduiala
si canoanele Bisericii, să trăiască cu Hristos în inimă si să se jertfească
pentru poporul lui Dumnezeu.
- Poti fi preot bun, în alte conditii?
- În nici un caz. Prietenul meu Neculai Opris, din strana stângă, sustinea în
celulă la Aiud, unde eram 12 preoti, că este de ajuns să fii un bun profesionist
al Altarului; că asa a învătat el în "Mica Romă", adică la Blaj. Eu
n-am putut suferi această părere eronată si, cu voia lor, am abordat problema
ca la Pastorală, sustinând, cum o sustin si astăzi, că preotia este o misiune,
nu o functie. Alt răspuns nu cunosc.
- Cum v-ati simtit duhovniceste cu domiciliul fortat acasă, în cei douăzeci
de ani de urmărire? Cine vă urmărea mai mult si ce voia?
- Securitatea din Iasi avea la Hârlău un maior, Zaharia, care făcea politică
de duplicitate. Ce raporta el la Iasi, nu puteam să stiu. Nu stiu de ce striga
la mine, mă înjura; dar tot el îmi făcea cu ochiul. Juca teatru. N-am avut de
suferit nimic de pe urma lui. Informatorii de pe aici dădeau informatii scrise.
Au fost un preot si zece mireni.
M-am ferit de probleme politice, primind în casa mea foarte multi crestini care
mă căutau. Acelasi lucru îl fac si astăzi. Oprelistea făcută de a sluji nu mi-a
fost ridicată nici astăzi. Mă închin în casa mea, iar pe crestinii care vin
în casa mea îi primesc si cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ascult. Dar Bunul Dumnezeu
îmi sopteste mereu: Unde sunt adunati doi sau trei în numele Meu, acolo sunt
si Eu.
- Cum vă puteati ruga acasă singur, când toti vă evitau?
- Nu mă evitau decât preotii. Crestinii veneau din 30 de sate cu nevoile lor.
A fost un preot tânăr de la Bivolari care nu s-a temut. Cinste lui. Este si
un teolog, care, la fel, m-a vizitat foarte des si mă vizitează si acum.
După revolutie, mai ales în ultimul timp, sunt foarte asaltat de părinti călugări
si frati din mănăstiri, care mă întreabă câte ceva. Sunt foarte multumit de
vizitele lor. într-o vară, în două rânduri, a fost si părintele Constantin Galeriu
de la biserica Sfântul Silvestru din Bucuresti, iar dintre ierarhi, Prea Sfintitul
Serafim de la Sibiu a venit la mine de câteva ori. Acesta este cel mai pur ierarh
din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române de astăzi!
Apoi vin multi, foarte multi monahi si frati de mănăstiri, care, în modestia
lor, strălucesc de credintă; caută cea mai bună cărare care-i poate duce în
Rai. Noi stim că aceste cărări sunt foarte multe, dar toate, târâs-grăpis, suind
muntele Golgotei, sfârsesc prin a bate puternic la usa milostivirii lui Dumnezeu.
- Ce ati învătat în cei 20 de ani de "puscărie" si urmărire la domiciliu,
cât ati stat în casa părintească?;
- Corect, n-am învătat nimic. Se pare că am destulă experientă de viată, nu
de preotie si nici de activitate pastorală. Mie si acum mi se pare că, fără
suferintă fizică sau morală, nu se poate ajunge la Rai. Aud că sunt oameni care
au credintă curată si dreaptă si prin fapte de milostenie, la capătul vietii,
sunt primiti în Rai. Asa si trebuie să fie, după judecătile lui Dumnezeu.
Crestinul pe care l-am numit de vreo două ori în această anchetă, nu este altul
decât Tudor Popescu, care strălucea prin credintă si prin fapte bune. Cu o firimitură
de pâine din portia lui, dar mai ales prin răspunsurile de neasteptat de la
el, vindeca si însenina pe cei din celulă. Cunosc un preot de la Aiud care în
fiecare zi trimitea la un detinut bătrân, de la sectia a II-a, portia lui de
turtoi, iar el se hrănea numai cu ceaiul din gamelă. Turtoiul îl trimitea, cum
am spus, în fiecare zi basarabeanului Gherman Pântea, fost "sfătulist"
de la Chisinău.
- Ati urât vreodată pe cei care vă păzeau, vă persecutau sau vă urmăreau pe
ascuns?
- Nu i-am urât niciodată. Dimpotrivă, stiindu-i căzuti, i-am ajutat. Chiar si
astăzi fostilor informatori ai securitătii le adresez cuvinte frumoase, căci
eu nu pot să urăsc decât păcatul, nu pe oameni.
- Acum, la capătul vietii pământesti, ce sfaturi ne dati nouă celor care n-am
fost în suferintă pentru credintă, pentru Hristos? Ne putem noi mântui fără
suferintă?
- Da. Am spus întotdeauna că suferinta este mântuitoare, numai dacă o accepti
fără murmur. Dar căile care duc la mântuire sunt multiple si sunt arătate în
toate cărtile noastre sfinte, faptele milei trupesti si faptele milei sufletesti.
Dacă nu 1 alungi de la poarta ta pe cel sărac si-i dai o bucată de pâine sau
bani si dacă îl înveti pe cel căzut drumul cel bun, ca să se ridice din mocirlă,
încet-încet unii ajung până acolo să-si iubească si vrăjmasii.
Mai mult decât aceasta nu i se poate cere bietului om. Iar cea mai puternică
dovadă a iubirii stă în faptul că îti pui viata ta în primejdie, pentru salvarea
vietii fratelui tău.
Asta am încercat noi să facem, uneori cu opinteli si cu murmurare de protest,
pentru care astăzi îmi dau seama la capătul efortului meu, că jertfa noastră
nu a rodit pentru că a fost insuficientă. Vor mai fi necesare si alte jertfe
pe viitor, stiind noi toti, că o cetate poate fi mântuită, dacă în mijlocul
ei se află 50 de drepti. Dar, atunci la Sodoma unul a fost găsit drept - Lot.
De aceea cetatea a pierit în flăcări.
Mă întreb: "Oare câti drepti se găsesc în mijlocul poporului român? Si
cât atârnă în cumpăna dreptătii divine comportarea lor morală si omenia? Poate
fi salvat oare poporul român de la nimicire prin numărul de drepti din mijlocul
multimii de strâmbi? Deocamdată observ că Bunul Dumnezeu stă în cumpănă! Până
când?
- Ce virtuti principale ne trebuie astăzi, ca să ne putem mântui?
- Aceleasi, tuturor. Se văd în orice tratat de morală crestină. Călugării au,
însă, avantajul că se izolează de lume si că sunt mai apărati de ispite, în
schimb, artileria grea a satanei trage necontenit în mănăstiri cu obuze de calibru
greu.
Cred si acum că ierarhi, monahi sau simpli credinciosi se pot mântui prin credintă
dreaptă si prin bunătate faptică. În timp de pace, asta este singura cale arătată
de Dumnezeu.
- De ce anume au mai multă nevoie mănăstirile noastre azi, ca să poată slăvi
pe Dumnezeu si să ajute la mântuirea oamenilor?
- Mănăstirile să se întoarcă total la observarea integrală a canoanelor Sfântului
Vasile cel Mare. Toti monahii merg la desăvârsire, lăsând în urma lor toate
problemele din viata socială. Au o singură lucrare si un singur drum: stăruinta
de a ajunge luminosi la poarta Raiului.
Ceilalti se luptă cu nevoile si cu poftele din greu. Si acestia pot ajunge în
Rai prin credintă bună si cât mai multă omenie.
Este nevoie de pus ordine în viata monahală, în ultimul timp au bătut si bat
la poarta mănăstirilor tineri si tinere, buni în credintă dar total nepregătiti
pentru viata monahală, care înseamnă rupere de lume si de ispitele ei.
Aici, în mănăstire omul - cioban sau profesor -, devine frate cu celălalt. La
fel ciobanul ca si înteleptul pot bate la poarta Raiului, să intre si să stea
pe scaun de egalitate, căci alta este judecata si aprecierea lui Dumnezeu. Noi
asteptăm de la mănăstiri o foarte puternică trezire de credintă faptică.
Mănăstirile au fost, sunt si vor fi principalele focare pentru renasterea spiritului
crestin ortodox, în spatele lor se orânduiesc preotii de mir si crestinii. Dar,
deasupra tuturor este Dumnezeu, Care nu doarme niciodată si le poartă de. grijă,
popoarelor crestine mai ales.
De cele mai multe ori, ca în Vechiul Testament, apare un om trimis de sus, care
arde pentru credintă si lumea se ia după el. Sunt multi călugări buni, stiuti
mai ales de Dumnezeu, stiuti chiar si de mine. As nota aici pe Părintii Cleopa
si Paisie de la Sfânta Mănăstire Sihăstria. Au strălucit si strălucesc în credintă,
dar păcătuiesc fiindcă nu au creat în jurul lor o armată de ucenici. Ce se va
întâmpla oare? Oare se va pustii Sihăstria după moartea lor? "Să nu fie!",
zic ca Sfântul Apostol Pavel. Eu stiu că Bunul Dumnezeu poate ridica si din
pietre ucenici.
Mănăstirea Sihăstria rămâne mănăstire bună si la locul ei pe cât se poate omeneste
de curată. Dar părintii de la conducere să se hotărască, până nu-i târziu, să
organizeze o Sihăstrie reală cu câtiva monahi sihastri, mai în fundul pădurilor;
mai netulburati de pelerini. Poate că gresesc în aprecieri, dar nu văd altă
iesire. Căci la drept vorbind, ce sihăstrie este asta de la Sihăstria?
Este o mănăstire vizitată, poate cea mai vizitată, dar si cea mai tulburată
de pelerini, care vin aici cu moravuri si cu goliciune, smintind cu trupurile
lor golase mai ales pe tinerii călugări. Ce-i de făcut? Poate stiti voi vreo
altă iesire! Căci transformarea duhovnicească în credintă si morală pleacă de
la noi, preotii, si de la călugări, cu conditia să ardem păcatele, să aprindem
candele fecioarelor întelepte. Se pare ca-n Oltenia, la Mănăstirea Frăsinei,
lucrurile stau altfel. Femeile, ca si la Sfântul Munte, n-au acces deloc acolo
în mănăstire.
- Cum ar putea ajuta mai mult mănăstirile la întărirea credintei ortodoxe în
sate si orase, împotriva prozelitismului sectar?
- Este foarte simplu din cuvânt, dar greu de realizat faptic. Renasterea în
Duh a crestinismului ortodox se face mai întâi prin mănăstirile vii, al doilea
prin preotii de vocatie, al treilea prin credinciosii buni. Mai ales la sate
si la periferiile oraselor.
Eu cred că este foarte necesar ca în fiecare centru universitar să se creeze
câte o catedră despre Iisus Hristos si învătăturile Lui, mai ales astăzi când
tinerii îl caută pe Hristos.
Pentru intelectualul român, care merge de la învătător până la academician,
sunt necesari preoti foarte culti, pătrunsi de credintă, dar si de cunostinte
laice.
Prozelitismul este de suprafată si nu lasă urme de nevindecat, stiind noi, că
orice preot de mănăstire sau de mir caută să fie misionar în Altarul sau în
obstea pe care o conduce. Este necesar ca cei ce fac parte din conducerea bisericească
să organizeze un corp misionar, care să lucreze mai ales în parohiile contaminate
de microbi. Misionari de talia părintilor Toma Gherasimescu, Toma Chiricută
de la Zlătari si Petru Chirica din Iasi nu mai sunt acum în tara noastră. Insă
este absolut sigur că se vor mai găsi monahi si preoti de mir care să-si asume
această misiune.
- Care este rolul major al duhovnicilor din mănăstiri, mai ales astăzi?
- A fost dat ca exemplu de duhovnic priceput Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria,
despre care au vorbit foarte frumos poetul Ioan Alexandru si toată lumea.
Duhovnici buni până acum de curând au fost si încă mai sunt: Părintele Cleopa,
cei de la Mănăstirea Antim din Bucuresti, părintele Ilarion Argatu de la Cernica,
Arsenic Papacioc de la Techirghiol si altii foarte priceputi pe care eu nu-i
cunosc. În genere, mai toti preotii în vârstă sunt buni duhovnici si sunt căutati
de credinciosi, care se folosesc de ei.
- Ce să facem, că ne lipsesc duhovnicii si monahii de rugăciune în majoritatea
mănăstirilor din tară? Cum vedeti o reînnoire a monahismului românesc astăzi?
- Am vorbit mai sus că, cea mai mare nădejde a noastră stă în puritatea sufletească
a credinciosilor si în mănăstiri.
Însusi prin faptul că părintii monahi au renuntat la viată, la poftele ei, iradiind
în alt sistem de viată, ei sunt exemple vii în care omul se poate realiza. Este
un drum greu care te duce la Rai. însă, dacă noi, oamenii Bisericii, am recomanda
tuturor monahismul mântuitor si dacă oamenii ne-ar asculta, s-ar pustii pământul
si am putea face - matematic vorbind -, calculul sfârsitului vietii pe pământ.
Mântuitorul a spus doar: Cine vrea, să vină după Mine. Nu poti să fii monah
fără triplu jurământ; nu poti să fii preot fără har si fără călcătură de preot,
adică fără trăire în Hristos. Este necesar să ne întoarcem cu traiul la exemplul
monahilor din pustia Tebaidei, de la Stanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, de
la Sfântul Munte si de la Sihăstria veche si înteleaptă.
- Ce amintiri sfinte aveti de la Mănăstirea Sihăstria?
- Două amintiri sfinte.
Am văzut acolo, într-o vară, prin anul 1966-67, după slujba de noapte, după
ce s-au stins lumânările, că a rămas în pridvor numai călugărul de rând, care
citea în gând Psaltirea. Alti doi călugări foarte bătrâni, au rămas în biserică,
adânciti în rugăciune până au iesit toti crestinii de la Utrenie si se închinau
cu mâinile până la pământ. Ardea o candelă în Altar iar alta la strana Maicii
Domnului. Ei au îngenunchiat si s-au lungit cu fata la pământ, cap lângă cap
si picioare lângă picioare, rugându-se usor, soptit.
Eu eram în ultima strană, în semiîntuneric, neobservat de ei sau neglijat, cu
capul în mâini, spunându-i Bunului Dumnezeu ce mă doare. Printre degete am văzut
o lumină care izvora din capul celor doi călugări bătrâni, ce se găseau lungiti
pe pământ unul lângă altul aproape de mine. Stiau ei sau nu stiau?
Deasupra capetelor lor, la o înăltime de 10 cm pâlpâia o lumină verzuie care
juca. Se stingea si iar se aprindea, într-o tăcere totală mă uitam la ei si
nu-mi venea să cred. M-am închinat usor ca în fata unei minuni. Apoi cei doi
călugări s-au ridicat în! acelasi timp, s-au închinat, au trecut pe lângă mine,
parcă mă mustrau, si s-au dus la chiliile lor; stăteau lângă trapeză.
A doua amintire sfântă. Era cu o zi înainte de Sfântul Dumitru. Venisem la Mănăstirea
Sihăstria de cu seară. Dimineată, înainte de a pleca acasă, asteptând cursa
de sase care duce la Târgu Neamt, am intrat în biserică si m-am închinat usurel.
Apoi m-am retras în ultimul rând de străni si mă gândeam. Afară era semiîntuneric
si ploua urât ca la munte, toamna târziu.
-În Altar, Părintele Cleopa - fiind de rând -, pregătea Sfânta Proscomidie.
în fata lui ardea o candelă si pe masa proscomidiei era cartea si sfesnicul
cu o singură lumânare, în biserică, la Maica Domnului, o candelă aprinsă cu
lumina rosiatică.
Eu, cum am spus, fiind în ultima strană, în semiîntuneric cu capul în mâini,
mă rugam linistit. La un moment dat am auzit că a intrat cineva în biserică.
M-am uitat fără interes. Intrase o femeie. Slujba încă nu începuse; Părintele
Cleopa îsi vedea linistit de proscomidie.
Femeia care intrase, mergea încet-încet, având un suman si broboadă neagră si
opinci în picioare. A îngenunchiat si a sărutat linistită icoanele, stând mai
mult la strana Maicii Domnului, căreia i-a sărutat mâna. Apoi a venit în mijlocul
bisericii si se ruga: "Doamne, ajută-mă!", "Doamne nu mă lăsa!".
Mai tăcea, mai repeta această rugăciune de talia Sfântului Petru. Când tăcea
cred că se ruga profund, că la un moment dat a apărut deasupra capului ei, la
o distantă tot de 10 cm, o coroană ca arama la culoare care juca în jurul capului.
Eu m-am temut, tot asa cum mă temusem când văzusem lumina în jurul capului celor
doi călugări pe care o văzusem de trei ori.
La un moment dat părintele Cleopa, întorcându-se cu fata spre biserică, a văzut
lumina. Nu-i venea să creadă. S-a închinat adânc, dând din cap Ia vederea luminii
sub formă de coroană si a început să plângă... În acest timp femeia s-a ridicat,
s-a înclinat si, usor, fără să supere sfintii, a iesit afară din biserică. Am
mers în acelasi autobuz. Era femeie în vârstă, si ofta mereu. Cine stie ce necazuri
avea. Mai târziu, părintele Ioanichie a scris într-o carte această întâmplare
povestită de Părintele Cleopa si văzută de mine, la care a exclamat: "Ai
văzut, Părinte Ioanichie, că sunt mireni care se roagă mai adânc si mai frumos
decât călugării?".
Eu cred acum că femeia de pe valea Bistritei era egală în credintă cu călugării
bătrâni ca vremea. Toti trei urcau acelasi munte, dar miruiti de Duhul Sfânt.
- Ce doriti astăzi mănăstirilor noastre?
- Mănăstirile sunt toate bune si harnice si lucrative. Cred că sunt suprapopulate,
iar tinerii ucenici nu au unde să se adăpostească, nu au unde să facă ucenicie,
pentru că sunt putini duhovnici bătrâni, si nu are cine-i forma. Socotesc că
noul contingent de ucenici trebuie scolit duhovniceste, să cunoască bine ce
înseamnă voturile călugăresti si să fie primiti în tagma călugărească mult mai
târziu, la 30 de ani. Nu-i o treabă bună cu călugări la 20 de ani si ieromonahi
la vârstă fragedă. Mănăstirile să se întoarcă la canoane, pe care să le respecte
cu foarte multă strictete.
Cu cât sunt mai multi monahi într-o mănăstire, cu atât scade viata duhovnicească.
Celor ce cresc le trebuie cunostinte dogmatice, morale si cunostinte despre
viata îmbunătătită a marilor monahi din toată istoria, cu profunde exemplificări,
cu foarte multe îngenuncheri, care omoară poftele, si cu cât mai multe rugăciuni
de taină. Cei nou veniti au căpătat cunostintele de la cursuri, dar viata monahală
în sine o deprind de la duhovnicii pe lângă care convietuiesc.
Asa se cunosc canoanele si se practică viata călugărească.
Cât despre viata din Mănăstirea Sihăstria ce pot să spun? Doar că aici se încearcă
mai mult decât în altă parte. Se încearcă să se trăiască faptic comunitarismul
crestin si acesta-i mare lucru.
Toate mănăstirile din tara noastră si din toată Ortodoxia se află în profundă
renastere morală. Noi stim că monahismul este armata de geniu a crestinismului,
a bisericii lui Hristos. Dacă mănăstirile strălucesc de viată curată si de credintă
nepătată, străluceste si tara.
Binele si virtutea se exemplifică prin puterea de a trăi crestineste. Una este
să crezi puternic, alta este să trăiesti profund si faptic crestinismul, Evanghelia
lui Hristos. Drumul este greu, dar posibil de realizat. Mă gândesc si la Biserica
rusă si la monahismul rusesc. Acolo-i greu războiul, dar Mântuitorul nostru
Iisus Hristos este prezent si la noi si acolo. El ne-a spus tuturor: îndrăzniti,
căci Eu am biruit lumea!
Fiecare în dreptul său să lucreze chiar mai mult decât i se cere, si într-un
veac de om lumea crestină - mai ales cea ortodoxă -, va lumina puternic si pentru
ceilalti care lenevesc spiritual sau care n-au auzit până acum de Iisus Hristos,
căci totusi, nu oricum, lumina lui Hristos vine de la Răsărit! De la Sfântul
Mormânt, cel dătător de viată.
- Ce cuvânt duhovnicesc transmiteti Părintelui Cleopa?
- E greu să lauzi pe un călugăr îmbunătătit, fără să-i stirbesti modestia. Multă
lume I-a căutat si-i caută pe Părintele Cleopa. El a învătat crestinismul si
duhovnicia, ciobănind la oile mănăstirii. Se vede cât colo că a citit mult,
fără dascăli. Cunoaste mai mult decât toti călugării viata marilor monahi, iar
credinta o trăieste sentimental.
Este sigur că la Dumnezeu ajung mai usor cei curati la inimă. Se bucură de mult
har si de o vădită putere de convingere. Aceste daruri îl apropie foarte mult
de cei care pun întrebări. La Dumnezeu este mult, ca un talant să-i faci doi;
ca cinci talanti să-i faci zece. Părintele Cleopa îi întoarce Bunului Dumnezeu,
la capătul vietii sale, cei unsprezece talanti!
Părintele Ioanichie are de la Dumnezeu darul vorbirii, dar mai ales al scrisului
bisericesc. Să scrie mereu, cât mai corect posibil si să nu se oprească din
scris, decât când va avea vârsta mea, 86 de ani! Scrisul, ca si vorbitul, sunt
în slujba lui Dumnezeu.
Cred eu, în nepriceperea mea, că-i necesar să-si aleagă organizat 50 sau 100
de subiecte puse în ordine: învătătură, morală, exemplificare de viată crestină
si la capătul acestei munci duhovnicesti să se trezească cu o bibliotecă de
100 de subiecte care să lămurească toată viata crestină. Este foarte necesară
organizarea scriiturii. Bunul Dumnezeu i-a dat harul de a scrie cursiv si usor
pe întelesul tuturor si acest talent este obligat să-i urmeze neabătut toată
viata.
Căci scrisul este o lumină care pleacă din altă lumină; de la o inimă crestină
la mai multe inimi crestine. Si asa lucrează harismele Sfântului Duh.
- Ce doriti să rânduiască Dumnezeu României Ortodoxe, poporului nostru binecredincios
si smerit si lumii crestine în general?
- Tara noastră este, prin excelentă, tară de credintă crestin-ortodoxă. Noi
asa am apărut în istorie, în aceeasi viziune născuti ca români si botezati drept
crestini. Sământa crestinismului a fost adusă la noi de Sfântul Apostol Andrei,
în Dobrogea, în sudul Moldovei, în sudul Basarabiei si în tinuturile Scitilor
de la nordul Mării Negre.
Crestinismul a fost apoi adus prin ostasii romani si prin călătorii si negustorii
greci. Mai târziu, din părtile muntenesti, pleacă la Sinodul I ecumenic un episcop
de la Tomis. Urmează în toată istoria răsăritului Europei un veac de frământări
în care istoria nu a adus încă lumină.
Când ne-am organizat în cele trei state românesti noi eram toti buni români
si buni crestini. Se vorbeste de Sfântul Nichita - episcop de Remesiana că a
fost apostol dacic. Sigur că asa a fost. Se găseste si o poezie a episcopului
Paulin de Nola, care era prieten cu Sfântul Nichita si face aprecieri laudative
la adresa Sfântului Niceta de Remesiana, numindu-l "Apostol al Dacilor".
Dar el nu a predicat la Nord de Dunăre, ci dacilor adusi de împăratul Aurelian,
la 271 după Hristos, când si-a retras legiunile la sud de Dunăre. Atunci au
trecut Dunărea si o parte din dacii mai bogati, punându-se la adăpostul legiunilor
romane dincolo de granita Dunării.
Dacii sărăciti în marea lor masă, au rămas în toată Tara Românească si s-au
bătut cum au putut cu hunii si cu gotii si cu toate popoarele barbare pentru
existenta lor. Trebuie să recunoastem că s-au bătut frumos, neorganizat, însă
pe căprarii, 1000 de ani.
Când apar popoarele slave la sud de Dunăre, ei împing mai la sud, în Muntii
Balcani, pe dacii romanizati, care vor apare în istorie mai târziu sub numele
de aromâni în Balcani si în Pind. Ei sunt aromânii de azi.
Iugoslavii se asează în Sudul Dunării în veacul al VI-lea si bulgarii în veacul
al IX-lea, acceptati de împăratii de la Constantinopol ca buni agricultori,
crescători de vite si buni legumicultori, între noi cei rămasi în Dacia, si
românii din Muntii Balcani si Pind se interpun două popoare slave - iugoslavii
si bulgarii.
La întemeierea Tărilor Române, odată cu noi apar în istorie cehoslovacii, polonii
si rusii. Noi la ora aceea eram români, toti crestinati. Tot atunci se crestinează
cehoslovacii, polonii, Tările Baltice, Finlanda si cnezatele rusesti. Toate
aceste popoare au apostolii lor. Se stie anul crestinării si cine anume i-a
crestinat. Noi, corect vorbind, în afară de Sfântul Andrei nu stim pe altcineva
care să ne fi crestinat. Clar! Apărem în istorie în aceeasi zi de întemeiere
ca stat, ca români si crestini ortodocsi, tinând spiritual de Patriarhia din
Constantinopol. Si asa am rămas până astăzi. N-avem nici un motiv să ne schimbăm
identitatea.
Sectantilor care, acum după revolutia din tară, au venit puhoi să ne crestineze,
socotindu-ne păgâni, le-am arătat bisericile si mănăstirile noastre pline de
crestini, închinându-se. Si toti "apostolii Apusului": evanghelisti,
iehovisti, baptisti etc, au dat înapoi. Căci noi stăm adânc ziditi, de 2000
de ani, pe credinta în Iisus Hristos, pe care o tinem de la Sfântul Apostol
Andrei. Iar centrul religios al tuturor crestinilor este Ierusalimul, unde a
trăit, a activat, a fost crucificat si îngropat si de unde a înviat Iisus Hristos,
Mântuitorul nostru.
Mormântul lui Hristos se află în biserica cea mare din Ierusalim, nu la Roma,
nu în America de unde au venit si vin peste noi sectele, ca o ploaie acidă care
a încercat să ne usuce sufletele de crestini ortodocsi.
După 2000 de ani de viată crestină, sfânta noastră credintă dăinuie si mereu
l-am biruit pe satana. Vânturile pustiitoare de suflete ale amărâtilor de "evanghelisti"
sau sectanti ai veacului XX n-au avut si nu au ce căuta la un popor care trăieste
de 2000 de ani în lumina Ierusalimului si a învierii.
Acolo este locul care i-a plăcut lui Dumnezeu, acolo a venit Fiul lui Dumnezeu
în lume, acolo a trăit si a activat 33 ani. Acolo a fost răstignit pentru păcatele
"evanghelistilor" de azi si de acolo S-a înăltat la cer. Iar la sfârsitul
veacurilor tot acolo va veni să judece toate popoarele, nu numai pe cel evreiesc,
ci toate popoarele crestinate si necrestinate, având mandat de la Tatăl ceresc,
să ne judece pe noi pământenii, pe toti crestinii din toată lumea, indiferent
cât de corect cred sau cât au strâmbat credinta. Crestinismul acolo este, nu
în Muntii Cordilieri, nici în Alpi, nici pe Himalaia, ci la Ierusalim. Nouă
ne-ar plăcea ca judecata obstească să fie în România, iar Domnul nostru Iisus
Hristos să-Si aseze scaunul de judecată pe Ceahlău. Si eu îi spuneam unui preot
catolic într-un lagăr din Rusia, că as fi fost încântat dacă Blândul Copil Iisus
Hristos S-ar fi născut la Hârlău. Însă Bunul Dumnezeu a decis cu mii de ani
înainte, că Pruncul Iisus se va naste din Sfânta Fecioară Măria într-o pesteră
din Betleem. Si asa a fost. Poporul român să rămână în veac bun si crestin ortodox.
- Sperati într-o unire ortodoxă a tuturor Bisericilor crestine?
- Pe cât se pare, după schisma crestină din 1054, si crestinii din Răsărit si
cei din Apus au tânjit, nu le-a priit această ruptură, si în decurs de aproape
o mie de ani s-au făcut multe încercări de reunire. Apoi, apare în secolul XVI
reforma dintre crestinismul mediteranean si crestinismul nordic. În acest timp
crestinismul răsăritean ortodox străluceste în Rusia pravoslavnică până la revolutia
din 1918, iar Ortodoxia din Balcani, Asia Mică, Nordul Africii intră sub crunta
dominatie turcească.
După 1918, tot Răsăritul Europei trece prin persecutia ateistă, în 1988 - 1989,
popoarele se scutură de sub tutela comunistă si se organizează sub forma de
democratie apuseană. Crestinismul devine liber si se organizează încet, dar
sigur pe vechile dogme si canoane statornicite si experimentate în aproape două
mii de ani. În această lume dezrobită, crestinismul se găseste într-un mare
reviriment moral-crestin, mai cu seamă ortodox.
Ortodoxia martiră prinde aripi noi si, deocamdată, se reorganizează pe vechile
temelii. Nimic nu-i stă în cale. Si în viitor, în decurs de zece ani, Ortodoxia
va străluci în fruntea crestinătătii cu niste crestini care si-au dovedit credinta,
au suferit material si tot felul de greutăti politice, dar cu ajutorul lui Iisus
Hristos se văd triumfători.
Mai departe depinde de noi, de lucrul nostru, căci Sfântul Apostol Pavel ne
spune: Lucrul tău fă-ti-l deplin. Si dacă noi, oamenii Bisericii, vom pricepe
acest îndemn, toată Ortodoxia va triumfa, va străluci prin trăire ortodoxă.
Cei din Apus de pe acum întrevăd o renastere răsăriteană care-i va trezi si
pe ei din marasmul în care se complac, si îi va sili să se gândească, să se
întoarcă la crestinismul primar, care a predicat credinta prin faptă, prin suferintă,
prin închisori si moarte si nu prin enciclici. Va trebui să ne informăm despre
viata celor martirizati si a celor care au trecut prin suferintă, ca, după cum
spune Sfântul Apostol Pavel, dacă se va simti nevoia, să ne urmăm credinta stăruitoare,
care a mers până la închisoare si chiar până la moarte.
În această luptă epocală, Ortodoxia a dus un război foarte greu, cu multi morti
si răniti, dar a triumfat.
Oricine poate să vadă că Ortodoxia este de două ori martiră: sub turci, 500
de ani, iar sub comunisti, 70 de ani. însă a renăscut curată si luminoasă precum
pasărea Phoenix din propria-i cenusă.
În istoria crestinismului au fost zece persecutii mari anticrestine. Sub ochii
nostri si-a manifestat satana vrăjmăsia tot în Răsăritul Europei pentru a unsprezecea
oară pe Altarul Mănăstirii Oranki, unde se află 11000 preoti si călugări ucisi
prin împuscare de ateismul comunist rusesc, prin anul 1920. În mijlocul lor
era un arhiereu care n-a intrat în putrefactie. Se poate oare aseza pe acelasi
piedestal moral si de luptă eroică Apusul cu Răsăritul, cu Biserica martiră
a Răsăritului? Niciodată!
Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morti pentru credinta crestină,
în acest timp cele două Biserici ale Apusului, catolici si protestanti, n-au
ridicat nici un deget în sprijinul celor închisi sau omorâti pentru credintă.
Au trăit lumeste, îmbrăcati în vison si purpură, mâncând la mese bogate si,
din când în când, jelindu-ne pe noi.
Bine ar fi fost dacă cei din Apus ar fi strigat tare în apărarea Ortodoxiei!
Dar n-au făcut-o. S-au făcut că n-aud gemetele celor din închisori si a celor
ce-au fost siliti să-si pună capul pe butuc. Au predicat tot timpul mila si
dragostea, dar ei n-au întins nici o mână de ajutor celor flămânzi, celor zilnic
bătuti, celor împuscati. Pe toti ne va judeca Bunul Dumnezeu după credintă si
după faptă.
Noi toti să nu ne temeni decât de judecata lui Dumnezeu. Căci El este Cel care
ne va răsplăti fiecăruia la arătare. Căci lucrătorul trebuie să fie vrednic
de plata Lui. Amin.
Asa să fie! Amin. Amin. Amin.