DE VORBĂ CU CÂTIVA CREDINCIOSI

- Ce ne puteti spune despre părintele Daniil Tudor, staretul schitului Rarău?

- În lume se chema Sandu Tudor. El avea o revistă a lui, numită "Credinta". Am scris si eu la revista lui când eram student. Revista lui apărea în o sută de mii de exemplare. Era destul de mult. Avea buni gazetari. Apoi a fost închis la Aiud. Acolo a murit în infirmerie, prin 1961.

- Unii spun că a murit neîmpărtăsit la Aiud. L-ati întrebat dacă vrea să se împărtăsească si nu a vrut să primească?

- Da. A spus că el mai are de trăit. Chiar dacă mai ai de trăit, ce-ti strică Sfânta împărtăsanie? "Dar de unde stiu eu că-i Sfânta împărtăsanie?" - zicea el. Era Sfânta împărtăsanie. O primeam de la un militian. Greu, dar aducea. Pe militieni nu-i controla.

- Unde slujeati? Afară?

- Nu. în lagăr slujeam afară. La Aiud, numai în celulă. Sfânta împărtăsanie o puteam da numai la cei din celulă cu mine. Erau Sfinte uscate, ca pentru cei bolnavi. Eu am avut un buzunar întreg cu Sfânta împărtăsanie. Militianul îmi aducea Sfânta împărtăsanie împachetată frumos. O punea la piept. I-o dădea un preot din oras.

- Îmi pare rău că nu s-a împărtăsit, săracul.

- Nu, nu s-a împărtăsit, a plecat asa. Dar Dumnezeu are milă de fiecare.

însă în domeniul religios, cu poeziile sale era în fruntea celor care au productie literară cu caracter crestin. El a compus si un frumos acatist al rugului aprins. Fără discutie erau bune. în tot ce a scris, a atins probleme religioase crestine, dar a spus că nu I-a răsplătit Biserica. Acum ce să facem? Nu ne răsplăteste Biserica, dar să ne învrednicim să ne răsplătească Dumnezeu. Uneori spunea că este bun de episcop. Eu dădeam din cap!

- Teologia ati făcut-o numai la Bucuresti?

- Da. Am făcut-o la Bucuresti, sectia istorică. Exista o sectie istorică unde era profesor Iorga. El venea la Hârlău la o rudă de-a lui care era preot. Mai mult am învătat când venea aici, decât la scoală. Am învătat si la scoală, dar aici mai cu temei. El era foarte tacticos, îmi zicea: "Măi, Mitică, uite cum stătea problema aceasta în Evul Mediu; uite ce înseamnă bătălia de la Rovine sau de la Călugăreni". îmi spunea esentialul, pentru că restul stiam eu de la examene, încât am câstigat foarte mult venind în contact cu dânsul.

- Era si credincios?

- Era. Nu era desfrânat. Era ortodox curat, avea cinci copii buni, sotia o ardeleancă bună. Nu poate fi acuzat de nici un păcat, părintilor. Tinea la Biserică si la neamul românesc!

- Cum putem dobândi mântuirea sufletului?

- Sunt două conditii să ajungi în Rai: ori te faci prost pentru Hristos, ori esti întelept. Nu prost în sensul prostiei, ci al nevinovătiei.

- Asa deci: ori prost si duhovnicesc, ori întelept si sfânt.

- Eu scriu amintirile tuturor din prizonierat, pentru că îi reprezint pe toti; nu sunt numai eu. Eu vorbesc la persoana întâi, dar vorbesc în numele a 10000 de oameni care erau în lagăr. Cartea mea, care va apărea în curând, reprezintă acea unitate de prăpăditi.

Eu m-am simtit bine si în Rusia si în puscăriile românesti. Am plutit, mă simteam mai sus cu o palmă de la pământ. Odată ne-au bătut în grup în celulă la Jilava cu parii. Pe mine nu m-a durut deloc. Era organizată bătaia. M-am învinetit si eu ca ceilalti, dar nu m-a durut. Eu i-am pansat pe ceilalti.

- V-a mângâiat Dumnezeu, părinte Dumitre!

- Părintilor, adesea am simtit o palmă pe umărul meu!

- Mâna lui Dumnezeu.

- Si la Timisoara am simtit. Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu; dar am si eu un înger, cum ai si sfintia ta si părintele si toti cei botezati.

- Acesta-i mare lucru, părinte, în marea suferintă să simti mâna lui Dumnezeu cu tine. Să nu te simti părăsit.

- Am simtit-o, părinte, tot timpul.

în lagărul din Rusia, de la Oranki, eu am făcut, părintilor, al optulea "sinod ecumenic", cu catolicii si cu protestantii. O vară întreagă a tinut.

- Erati multi?

- Noi ortodocsii eram 25 de preoti; catolicii 1200 de preoti, iar protestantii 1000-1200. Te copleseau. Protestantii erau de origine germană si suedeză. Eu eram purtător de cuvânt al ortodocsilor. Catolicii nu se întâlneau cu protestantii si nu au vrut să ia parte la "sinod". Mă interesa problema unirii crestinilor si mai ales unirea bisericilor.

Noi i-am reprezentat pe catolici la "sinod" si luam partea catolicilor. Catolicii nu admiteau discutii după ortodocsi. "Cu protestantii este exclusă discutia". Noi stăteam de vorbă cu oricine, că doar nu obligi Biserica ta; tu nu esti reprezentantul Bisericii, decât că esti preot ortodox.

Nimeni nu-si calcă învătătura sa. Să ne cunoastem. Fiecare rămâne la confesiunea lui. Când am ajuns să începem discutiile - era vară, frumos - a venit Dr. Ludwig si a spus:

- Nu ne putem aduna cu dânsii.

- Dar ce aveti?

- Este un ordin să nu avem contact cu protestantii.

- Si ce să facem?

- Trebuie să cerem aprobare de la "Sfântul Părinte"!

- Cum să ceri, domnule, aprobare de aici din lagăr? Discutăm doar noi cu voi. Pe urmă discutati voi cu ei, că voi aveti dreptul.

- Nu avem nici un drept.

- Dar nu văd cine vă interzice vouă aici în lagăr! O mie de pastori protestanti când îi pot eu aduna la Iasi sau Bucuresti? Dumnezeu ne-a pus aici fată în fată, pe atâtia reprezentanti ai confesiunilor crestine, cu scopul de a ne cunoaste. Si dacă ne vom cunoaste mai bine, s-ar putea ca gândul cel bun al unirii noastre să nu mai sperie pe nimeni. Această discutie se află mai pe larg în cartea numită Oranki, care o să apară cât de curând.

Se vorbea mult atunci prin gazetele rusesti despre aparitia unei internationale crestine, -un fel de apropiere între toti crestinii de diferite confesiuni. Si rusii ne-au urmărit să vadă la ce rezultat am ajuns. Pe urmă ne-au împrăstiat pe toti prin lagăr, aproape de 3000 de preoti. Când ne-au izolat, ne-au izolat ca să scape de influenta noastră. Si în puscărie la Aiud au gresit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o sectie unde erau numai preoti. Pe urmă au văzut că asa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecati, de toate nuantele până la baptisti, iehovisti si cu acestia trebuia să duci o luptă foarte sustinută că erau obraznici.

Când au văzut că discutiile sunt în toi, ne-au împrăstiat printre ceilalti. Câstigau ceilalti că eram printre ei si îi spovedeam. De împărtăsit nu puteam să-i împărtăsim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Si atunci făceam conferinte.

- Vă lăsau să vorbiti?

- Da, numai să nu răcnesti. Mai cântai, pe urmă te opreau. Vorbeam din celulă în celulă prin alfabetul Morse. Eu aveam bune legături cu militianul de la Aiud, care până si ziarul mi-l aducea. Acela nu a bătut niciodată pe nimeni. Era om de omenie. Fusese dascăl la o biserică. Aceluia îi păstrez o foarte bună amintire, era foarte corect, în general militienii de puscărie sunt fiare, sunt alesi anume. L-am întrebat: "De ce ai părăsit slujba de dascăl?" "Acestia mă plătesc mai bine!" Dar nu a dat nici o palmă, nici nu a suduit.

- Au fost mai severi gardienii de la Oranki?

- Nu, ei erau afară de lagăr. Administratia interioară a lagărului o detineau cei care erau mai multi în lagăr.

- Cine erau majoritari la Oranki?

- La Oranki noi românii am fost majoritari. Si noi am avut tot timpul conducerea lagărului. Românii se purtau frumos cu toată lumea, au fost numai români buni. Rusii de la lagăr nu erau răi.

- Paza lagărului cum se făcea?

- Ca pază erau câteva rânduri de sârmă cu curent electric. Eu cu un învătător de la Râmnicu Sărat am încercat să fugim. Am mers până la Volga, dar muream de foame! Cum să vii tocmai din Ural până la Hârlău? Am făcut si isprava aceasta, într-o zi ne-au găsit. Dormeam sub o căpită. Nu ne-au bătut, ne-au dus înapoi la lagăr si ne-au dat o lună de zile carceră. Dădeau o dată pe zi mâncare, un ceai cu sare în el!

- Ceai cu sare?

- Nu era rău, fratilor! Eu parcă mă jenez să vă spun, nu-i de crezut.

- Dar totusi mureau multi.

- Mureau, dar nu din cauza lipsei de hrană. Mureau din cauza frigului, a păduchilor, a tifosului. Din cauza inanitiei au murit cei mai multi dintre străini. Dintre ofiteri au murit cam 60 %, din trupă, 90 %. Din spanioli, dintr-o divizie au rămas 17! Dintr-o divizie de italieni au rămas 170. Noi am fost cei mai rezistenti, pentru că noi, de la sublocotenenti până la generali, eram feciori de tărani, învătati cu gerul. Acasă mănânci mămăligă cu ceapă. Noi am supravietuit foarte frumos, dar datorită si credintei în Dumnezeu. Toti eram ortodocsi.

Am ajuns să facem slujbă foarte frumoasă, vara, pe un platou. Acolo am aranjat un fel de altar, înalt de l -1,5 metri si acolo făceam Liturghia.

- Si vă lăsau rusii?

- La început nu făceam slujbă, decât cu pază la usa bordeiului. La început nu era Liturghie, era un fel de bolmojeală. Aghiasmă o stiam pe de rost. Aceasta era salvarea noastră: rugăciunea si nădejdea în Dumnezeu. La început ne cereau să le dăm predicile pe care le vom tine în scris. Noi, nimic! Până la urmă răcneam pe platoul acela. Erau mii de oameni, care ascultau, veneau si nemtii toti. Veneau toti catolicii, toti protestantii, plângeau că nu au văzut o Liturghie asa de frumoasă, ca la ortodocsi. Un profesor din Bucuresti a făcut un cor bărbătesc de răsunau pădurile!

- Dar vin de unde aveati, Prea Cucernice? N-ai vin, ce să faci?

- La început nu făceam liturghie. Mai târziu am ajuns la un fel de tocmeală, într-un lagăr am întâlnit un evreu de la Hârlău, fusesem colegi în scoala primară. Era securist la Oranki, dar s-a purtat frumos cu toată lumea. M-au chemat acolo si eu le-am spus: "Domnilor, ducem lipsă de cutare". Ne-a mai îmbunătătit el, dar nu avea mare putere. I-am zis: Noi am face Liturghie Duminica, dar nu avem vin. "Vă aduc eu". Ne aducea în fiecare săptămână câte un litru de vin de Tokay. Vin unguresc.

- Important este faptul că evreul aducea vin pentru Liturghie la ortodocsi.

- A dat ordin la brutărie să ne facă prescuri, si i-am arătat cum să le facă. Ne-a dat voie la atelier si ne-am făcut potir, disc si copie, din tablă si lemn, ca în epoca primară a catacombelor!

Sunt foarte interesante. Stii ce mă gândeam eu, atunci când le făceam, la atelier? Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: că a fost o vreme când vasele Bisericii erau de lemn si sufletele slujitorilor erau de argint. Acum vasele Bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut!

Le-am adus în tară în 1948, când m-am întors din Rusia.