DE VORBĂ CU CÂTIVA INTELECTUALI

- Spuneti-ne si nouă ceva despre lagărul de la Mănăstirea Oranki si despre călugării care au fost martirizati de comunisti acolo!

- Oranki era mănăstirea nobililor rusi, în centrul Rusiei, aproape de Volga, în anul 1918 comunistii au desfiintat-o . si au făcut acolo lagăr de călugări, închizând în ea peste 11000 de călugări din toate mănăstirile Rusiei. Erau printre ei si preoti călugări si preoti de mir, si aveau în frunte un episcop.

În anul 1918 a venit de la Moscova o delegatie militară comunistă si i-a întrebat:

- "Mergeti cu noi, sau nu? Aveti 24 de ore timp de gândire!" Iar episcopul le-a zis:

- Este prea mult până mâine! Vă dăm răspunsul în 10 minute!" Atunci episcopul s-a întors spre călugări si i-a întrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia să vă faceti mucenici pentru Hristos! Vreti să vă uniti cu comunistii? Sau vreti să vă dati viata pentru Hristos si să vă numărati în ceata sfintilor mucenici? Să nu vă temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheamă la El!" Atunci au strigat toti într-un glas: "Vrem să murim pentru Hristos!"

Si asa au fost împuscati toti cu mitraliera în cap, timp de o lună de zile, câte 300-500 în fiecare zi, fiind îngropati într-o văgăună mare din curtea mănăstirii. Unii săpau santul, apoi erau împuscati, iar altii îi acopereau cu pământ si săpau mai departe santul; apoi si ei, la rândul lor, erau împuscati, până i-au îngropat pe toti. Iar pe episcop l-au împuscat la urmă si l-au îngropat, asezat pe un mic scăunel, între călugării ucisi.

A fost un adevărat masacru în masă al călugărilor rusi sub comunisti, unic în Istoria Bisericii contemporane, despre care nu se vorbeste nimic si nu s-a scris nimic până acum. Eu sunt singurul preot ortodox care mai sunt în viată, martor ocular la descoperirea moastelor acestor sfinti martiri de la Oranki, unde am stat în lagăr ca preot militar între anii 1942-1948. Am scris si o carte despre acest fenomen, aflată sub tipar la Bucuresti, care se cheamă "Oranki".

În lagăr la Oranki erau vreo 14000 de prizonieri de război de la Stalingrad, români, nemti si alte natii europene, si ne trebuiau closete.

Atunci comandantul a pus niste soldati să sape o groapă mare în spatele bisericii, deasupra unei văgăuni. Săpând acolo s-a dat de osemintele acestor călugări împuscati.

Atunci câtiva soldati români au venit la mine si mi-au spus:

- Părinte, Bejan, am găsit un sant plin cu trupuri de călugări, împuscati în cap, căzuti unul peste altul, îmbrăcati în haine negre călugăresti! Ce să facem?

- Săpati în continuare cu atentie si vedeti ce mai găsiti! După un timp iar au venit la mine.

- Părinte Bejan, am găsit un preot bătrân neputred, asezat pe un scăunel între ceilalti călugări. Se cunoaste bine cum a fost împuscat în cap; are la gât un lant cu cruce si o icoană de metal cu chipul maicii Domnului!

- Fratilor - le-am spus -, mergeti la comandantul lagărului si-i raportati. Aici este o mare minune. Toti călugării acestia, în frunte cu episcopul neputred sunt sfinti, sunt mucenici ucisi de comunisti prin anul 1918-1920. Nu mai facem closet aici!

Pe un scaun mic sedea asezat un arhiereu, ori poate staret de mănăstire, sau episcop. După ce l-am cunoscut? Avea engolpion pe piept si o cruce alături de engolpion, cum poartă episcopii.

Crucea aceea i-au furat-o cei care săpau la closet. Au tăiat-o bucăti si au împărtit-o. Engolpionul l-am salvat eu, dar I-a luat comandantul lagărului. L-am chemat eu acolo. Iar el a zis: "Dar acesta ce se chinuieste pe scaun? Scoateti-l de aici si îngropati-l undeva, ca oamenii!" Si m-a delegat pe mine să fac acest lucru.

Am vorbit la atelierul lagărului si s-a făcut un scaun puternic de stejar. L-am asezat si l-am legat aici pe piept în crucis, ca să stea drept. M-am dus, l-am stropit cu aghiasmă de la cap până la picioare, stropind si toate celelalte schelete care erau acolo. Apoi am înmormântat din nou arhiereste pe acei episcop, lângă o fântână din incinta Mănăstirii Oranki, pe acel scaun.

Acela este un sfânt în toată puterea cuvântului.

În fântâna aceea izbucneste uneori apa în sus, după vrednicia celui care ia apă de acolo. Vara, la 6 august, vin la această fântână preoti bătrâni fosti prin puscării, unii infirmi, care au scăpat cu viată din puscăriile Siberiei si fac Sfânta Liturghie acolo; apoi se reîntorc la casele lor. Am asistat si noi, cei din lagăr la Sfânta Liturghie.

Cu porunca comandantului de lagăr i-am făcut o carcasă puternică din lemn de stejar, ca să nu fie turtit si a rămas închis în acea carcasă de stejar. Dar am văzut la el o minune. Era împuscat în cap. Când l-am scos dintre ceilalti călugări trupul lui neputred s-a întins ca si cum atunci ar fi murit.

Aceasta am povestit-o la doi tineri intelectuali rusi, unul de origine română, si lucrul acesta i-a impresionat pe amândoi. Pe urmă acesti cercetători s-au dus acolo la Oranki să constate dacă cei 11000 de călugări martiri se află în acel loc. Dar n-au putut, pentru că la Oranki, unde am fost noi prizonieri, s-a făcut o puscărie de femei si nu le-a dat voie să se apropie. Au încercat să capete aprobare pentru deshumarea lor, dar asta este o treabă mare, grea, ca să deshumezi 11000 de schelete si să le înmormântezi crestineste; nu este lucrare de doi oameni. Asta-i lucrarea unui sat întreg si mai mult. Gânditi-vă 11000 de trupuri de călugări f ornează o armată întreagă! Aceasta-i oastea împăratului ceresc! Sfinti ai lui Hristos! Noi, când i-am descoperit, i-am acoperit cu pământ din nou. N-am mai făcut closet acolo. Am făcut în altă parte. A rămas asa în mila lui Dumnezeu si în stiinta Lui. S-au dus cei doi studenti, au făcut o săpătură si au constatat exact ce-am spus eu si ei au căpătat încredere. Au găsit osemintele, nu l-au găsit pe arhiereu, că n-au săpat în dreptul lui, cum le-am dat eu schita acelei văiugi în care erau răsturnati unul peste altul călugării si preotii împuscati. Nu l-au găsit pe episcop pentru că au săpat numai 2 metri, cu voia autoritătilor. Au astupat la loc după ce au găsit schelete unul peste altul. Au căpătat mare încredere si au venit din nou la mine să confirme spusele mele. La dânsii nu-i atâta libertate religioasă ca la noi, este mai putină, încă spiritul comunist este foarte puternic si atunci au amânat treaba aceasta sine die.

- În ce an ati găsit moastele?

- I-am descoperit în 1942, toamna, dar au fost executati în 1918. Atunci la preotii si călugării din Rusia li s-a pus întrebarea de către comunisti: 'Mergeti cu noi sau nu?". Toti acestia au răspuns:

Nu! Rămânem cu Hristos!". Atunci au fost împuscati acolo la fata locului, cum v-am spus mai sus.

- Osemintele acestea înseamnă că sunt moaste de oameni sfinti!

- Sigur că da! Martiri adevărati, ca în timpul persecutiilor romane. Unsprezece mii de martiri toti.

Numai călugări si preoti, în frunte cu acel episcop sfânt. Nici un om din sat. Din secolele MII n-au mai fost ucisi asa de multi martiri ca sub comunisti.

Era obiceiul la Mănăstirea Oranki unde ne aflam în lagăr că, în fiecare an, pe 6 august, la "Schimbarea Domnului la Fată", se adunau preoti rusi veterani, bătrâni si unii infirmi, care fuseseră închisi prin Siberia, si făceau o Sfântă Liturghie la acea fântână, la care asistam si noi. Erau unii preoti cu viată sfântă. Lângă această fântână am îngropat moastele acelui episcop sfânt, pe care l-am găsit întreg între cei 11000 de călugări mucenici, îmi pare rău că i-am uitat numele.

- Au dat voie autoritătile celor doi tineri să ia din osemintele martirilor de Oranki?

- Nu, nimic! Doar atât, să constate că sunt. Autoritătile se făceau că nu stiu nimic. Ce-i interesa?

Eu i-am trimis la un martor ocular de acolo, nu stiu dacă mai trăieste, căci în 1918 reusise să scape un călugăr rasofor de la Oranki, care devenise morar într-o pădure în taiga, acolo pe o apă. Avea moară si toti oamenii se duceau si-si măcinau ovăzul acolo; porumb doar nu era, nici mei. II chema părintele Teodot. Cu el am intrat în legătură prin 1944-1945, si datele despre această ucidere în masă el mi le-a furnizat, după ce noi am constatat existenta acestor oseminte. El singur a reusit să scape de acolo, singur! Cum a reusit, nu stiu. Era din partea locului. S-o fi ascuns pe undeva.

- Cum l-ati întâlnit pe acest călugăr Teodot?

- Într-o iarnă grea ne-a scos să tăiem lemne de foc într-o pădure mare la nord de lagăr. Ne păzeau ceasovoii rusi, gardieni civili înarmati. Cum mergeam eu singur prin pădure, am dat de o casă mică pe valea unui pârâu. Am bătut la poartă. A iesit un rus bătrân cu barbă si m-a întrebat cine sunt si ce doresc.

I-am spus că sunt prizonier la Oranki si că sunt preot ortodox român. De treizeci de ani nu mai văzuse preot ortodox. Era în mijlocul pădurii. El trăia foarte bine crestinismul acolo la moară. Eram un străin pentru el, însă a căpătat încredere în mine. S-a convins că sunt preot ortodox. Era simplu călugăr; nu putea face nimic ca preot. Stia toată rânduiala. Avea o carte de pe care-si făcea canonul, seara după ce termina lucrul.

Era foarte credincios. Nu prea cred să mai trăiască. Cădea în genunchi totdeauna când mergeam eu acolo si-mi spunea si mie: "Stai în genunchi!". Când stăteam în genunchi, ne închinam amândoi. El spunea ce stia, ce-si mai aducea aminte; eu eram mai bine dotat ca el. Am reusit noi să punem mâna pe un ceaslov de la un rus.

Avea un fel de magazie cu de toate, unde era moara. Era o moară de apă cu două pietre care măcinau, prin căderea apei.

Prima dată când ne-am întâlnit, m-a întrebat:

- Esti preot ortodox? si a început a plânge.

- Da, i-am răspuns.

- Atunci să-ti spun si eu o taină: Sunt călugăr din Mănăstirea Oranki. Mă cheamă Teodot si în 1918, când eram tânăr, am fugit noaptea, ca să nu mă ucidă. Mi-am făcut apoi o căsută si o moară de apă în această pădure. N-am mai întâlnit un preot ortodox de când am plecat de la Oranki!

Eu i-am spus cum am descoperit acel sant cu călugări împuscati si apoi l-am întrebat:

- Ce s-a întâmplat acolo în mănăstire, căci am găsit un sant mare plin cu călugări?

El, plângând, mi-a spus:

- Comunistii atei, când au intrat la putere, au prins 11000 de călugări si preoti din toate mânăstirile si i-au închis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari călări si ne-au întrebat: "Vreti să mergeti cu noi?" Iar episcopul si cu toti călugării au răspuns: "Nu mergem cu voi, că sunteti atei! Vrem să murim pentru Hristos!".

Eu am reusit să scap. Si asa i-au pus să sape un sant mare si lung de sute de metri si i-au împuscat într-o lună pe toti, iar la urmă pe episcop. Ei singuri îsi săpau santul si singuri îl astupau. Dar erau plini de credintă în Hristos si trăiau numai în post si rugăciune până i-au ucis ateii.

- Când v-au arestat pentru prima dată si care au fost motivele?

- Acolo n-am fost ca arestat. Acolo am fost ca prizonier de război între anii 1942-1948. Am stat destul de mult în lagărul de la Oranki si pe mine m-au pasionat lucrurile astea, cum v-ar fi pasionat si pe dumneavoastră.

- Spovedeati si botezati, acolo în lagăr?

- Nu era voie nici să te închini, însă am ajuns până la urmă să botez niste rusi si niste copii. Cu mare pază, cu mare frică, dar am ajuns.

- Si cum îi botezati?

- Prin turnare. Erau maturi. Unde să-i bagi? Le turnam apă pe cap! Preotii nostri "în Ardeal, sub influenta catolicilor, fac botezul prin turnare, toarnă agheasmă pe capul copilului, chiar a copiilor, nu numai a maturilor, si-i botează. Dar stiti că prin Asia Mică, uneori foarte rar, se botezau cu nisip, îl bagi în nisip, căci orice pietricică contine un bob de apă. Orice stâncă are apă. Si cu nisip se face botezul din lipsă de apă.

- Dar cred că nu le mai făceati Mirungerea si toate celelalte. Rămâneau doar cu formula Botezului prin turnare!

- Le spuneam: "Când se clarifică viata crestină în tara voastră, mergeti la un preot care va apare între voi acolo, si spuneti-i că sunteti botezati, dar că nu sunteti miruiti!" De unde mir? Mă multumeam să-i botez si era perfect de valabil Botezul. Deocamdată, Mântuitorul, pe mine si pe sfintia ta, ne-a trimis la predicare si la botez.

Nu stim dacă totodată a apărut si taina Mirungerii sau mai târziu, pe la 12-14 ani. Dar noi o aplicăm imediat si nu este altceva decât înscrierea crestinilor în oastea Domnului.

Eu am avut ocazia de la începutul războiului să botez multi rusi,- de la Nistru până în Siberia. Ne cerea episcopul armatei, Partenie Ciopron, să-i înregistrăm pe cei botezati. Absurd! Trebuia să faci cancelarie. Era absurd! Veneau oamenii: "Părinte, uite, noi nu suntem botezati! Uite, avem apă!" Era cald, vara. "Hai până la râu si ne botează", si-i botezam si-i miruiam. Atunci aveam si Sfântul Mir cu mine.

Odată am botezat într-o singură zi, într-un sat, 300 de insi. Crezi că-i usor să-i bagi pe toti în apă, să-i botezi după rânduiala? I-am băgat în apă, i-am scufundat, că aveam loc, si i-am scos asa ca la Iordan. Buni, foarte bucurosi oamenii! Iar soldatii nostri toti, cu ofiterii, s-au tocmit nasi pentru Botez.

Crezi că a fost o operă usoară? în fată băteau tunurile si eu făceam misionarism, că stiam bine ruseste încă înainte de a mă duce la război si în prizonierat. Am lucrat în Basarabia la Consiliul Social timp de 5 ani, câte 3 luni de zile. Pur si simplu am făcut limba rusă cu un învătător si un preot. O stiam, dar nu perfect. O limbă rusă imperfectă, dar mă întelegeam cu oamenii.

- Pe Regele Mihai unde l-ati cunoscut?

- În tară l-am întâlnit. Eram elev în Bucuresti, în clasa marelui voievod Mihai, si după aceea în război. A venit regele în Crimeea, cu Antonescu si ne-au decorat acolo la Sevastopol pe cei care meritam să ne decoreze. Regele Mihai mi-a pus pe piept "Coroana României" cu panglică de cavaler; Antonescu mi-a dat altceva, nu mai tin minte că asa de multe medalii am primit încât nu-mi mai amintesc.

Eu mă duceam în fiecare zi în linia I-a. Era foarte riscant! Mă duceam prin transee si le duceam anaforă la soldati. Ba într-o bună dimineată, înaintea unui atac, ostasii mâncau în compania respectivă. Compania avea 200 de soldati si 40 de ofiteri. Mâncau. Am asteptat si i-am împărtăsit după mâncare, cu împărtăsanie adevărată. Plecau la război! Au murit jumătate din ei în acea dimineată!

- De unde aveati Sfânta împărtăsanie?

- Eram foarte bine organizati. Episcopia militară ne dăduse la toti un altar portativ, un altar de campanie. Si ce căutam? Căutam o pâine, că nu aveam prescuri! Apoi căutam un pahar cu vin. îmi pregăteam pentru multă vreme Sfintele Taine, asa cum se fac la noi la Sfintele Pasti. Aveam cutiute întregi cu Sfinte pentru mare nevoie.

Odată la un Pasti, într-o zi am împărtăsit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzăsesc. Erau 3600 de oameni. Toti, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat. Am avut timp pentru toti acesti oameni.

- Îi spovedeati înainte de a-i împărtăsi pe toti ostasii, sau îi dezlegati în comun?

- Îi spovedeam cu spovedanie de obste, adică în comun, pe toti, căci stăteam pe front, ca orice soldat. Eu le spuneam: "Acum ziceti după mine!" Si după ce le citeam rugăciunea de spovedanie îi întrebam: "Ati furat?" Si toti răspundeau: "Am furat!"; "Ati curvit?", "Am curvit!"; "Ati spus minciuni?", "Am spus minciuni!" Si-i întrebam în public toate păcatele mari, pe care le aveam notate într-o hârtie la mine. Apoi le făceam dezlegarea. O singură dezlegare mare.

Înainte de împărtăsanie îi dezlegam si pe capetele lor cu formula Sfintei Spovedanii. După aceea îi împărtăseam, împărtăsania a durat cam cinci ore. A doua zi plecau în linia I-a pe front. Mureau care erau îngăduiti de Dumnezeu de murit, altii cădeau răniti, care erau rânduiti de sus să fie răniti, iar unii scăpau sănătosi.

- Erau ortodocsi toti ostasii pe care-i spovedeati si-i împărtăseati?

- Erau toti români, erau soldatii nostri. Toti români. Poate printre ei să fi fost si vreun adventist sau de altă credintă; dar mergeau la spovedanie căci erau cu moartea în fată. N-am găsit nici unul care să zică: "Nu, eu sunt adventist sau baptist si nu mă spovedesc la sfintia ta!" N-am avut cazuri.

Un singur ofiter a avut o retinere, dar până la urmă l-am convins să se spovedească; si a doua zi a fost rănit. Curvise cu o rusoaică în noaptea respectivă.

Mata nu i-ai fi dat voie! Nici eu, în timpuri normale, nu i-as fi dat voie să se împărtăsească. Dar a doua zi a fost muribund, fiind grav rănit. N-a murit. A murit în închisoare la Gherla mai târziu.

Adică am făcut niste lucruri care nu sunt înscrise nicăieri, sunt la latitudinea episcopului armatei si a noastră, a preotilor militari. Te-a trimis să ai grijă sufleteste de 3-4 mii de ostasi, trebuia să le porti de grijă. Mă duceam în linia I-a si le duceam anaforă si aghiasmă. Asta o făceam sub formă de litie, că doar nu făceam Liturghie în fiecare zi. Nu făceam decât Duminica.

- Ce alte greutăti ati mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

- Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut si prin închisori si prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine.

Simteam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. II simteam că mă apăsa. Simteam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare. Si am slujit prin lagăre. La început cu pază la usa lagărului. După aceea ne-am luptat cu politrucele din lagăr si am căpătat aprobare de la Moscova să facem slujbă în lagăr. Si politrucul de la Oranki, care era evreu, de loc chiar din Hârlău, ne aducea în lagăr prescuri si vin de Tokay pentru Liturghie.

Eu sunt acela care a reusit să facă prima Liturghie acolo în lagărele acelea cumplite. Si după mine s-au luat si catolicii si protestantii si toti preotii ortodocsi.

Noi făceam slujba în sobor. Era foarte frumoasă. Un profesor de muzică de la Bucuresti, Sima, a făcut un cor bărbătesc de 100-150 de oameni. Vara făceam Liturghie pe un platou, unde se făcea dimineata adunarea generală, când ne numărau. Si veneau toti soldatii. Absolut! Nu era unul să spună: "Eu sunt bolnav si mă întind pe pat si mă odihnesc", în jurul nostru veneau toti preotii catolici si protestanti si foarte multi nemti, spanioli, italieni, ce erau pe acolo. Veneau si-i vedeai cu lacrimile în ochi.

Liturghia noastră, părinte, este, nu numai sfântă, ci si frumoasă si plină. Este mult mai frumoasă. Mi-a spus o nemtoaică de aici din Hârlău, care-i catolică: "Părinte, cu plăcere mă duc la dumneavoastră la biserică, pentru că slujba este frumoasă. Se cântă, nu se recită. Mă duc si la biserica mea catolică, dar nu simt nimic. Slujba ortodoxă este plină si de bucurie si de cântări frumoase". Am reusit s-o trec la ortodocsi. Acum! Aici! Am si împărtăsit-o zilele astea, că-i bolnavă.

- Înainte de a fi prizonier, în 1942, cu ce v-ati ocupat?

- Este greu de explicat. Este foarte mult. Am fost profesor. Este greu de explicat cum am ajuns la preotie, în 1940 eram la Hotin, în cetate, cu regimentul respectiv si eram sublocotenent de vânători. Si a venit un ordin de la regele Carol, nu de la guvern, care spunea: "Toti teologii sau seminaristii care vor să se hirotonisească sunt liberi două luni. Vă duceti acasă, vă duceti unde stiti, vă însurati, faceti ce doriti, veniti cu hârtiile la noi să ne arătati că v-ati preotit si ati scăpat de război".

Printre acestia eram si eu. În 1940, cu putin timp, cu vreo 6 luni înainte de război, am venit la Bucuresti si în două ore m-am căsătorit civil si religios. Se putea atunci si nu era nevoie decât de o procură. Am găsit o colegă cu care m-am întâlnit pe stradă si ea a spus: "Hai să ne căsătorim". N-am cerut-o eu. Ne-am căsătorit. N-a durat această căsătorie, că era făcută pripit. Dar nu-mi venise mie în minte să mă fac preot celibatar. Era mai bine. Am mai încurcat o femeie!

Bineînteles că dacă am ajuns în puscărie, a divortat si s-a recăsătorit, încât nu a mai fost o problemă. Dar nu trebuia să fac gestul acesta. Totdeauna l-am regretat. Am venit la Cernăuti, unde era mitropolit Tit Simedrea care mi-era foarte bun prieten si un mitropolit foarte cult. Un muntean si un bun crestin, care a ajuns mitropolit la Cernăuti. El m-a hirotonit preot aici.

Când m-am dus la regiment, în cetate la Hotin, cu forme că sunt hirotonit, stiind că-mi dă drumul acasă si-mi face formele, m-am prezentat la ofiterul de stat major si i-am pus pe masă hârtiile de hirotonie si de căsătorie. S-a uitat zâmbitor la mine si mi-a spus: "Domnule sublocotenent, te duci la atelierul de - croitorie si spune-i sefului croitorilor să-ti mai pună două trese pe umăr". Ca sublocotenent aveam o tresă si mi-a mai pus două si am devenit căpitan.

M-am întors înapoi la ofiterul de stat major si mi-a spus: "Din momentul acesta esti preotul nostru militar". N-am scăpat! De atunci n-am mai fost liber până în 1964! Asta este. Asa a fost voia lui Dumnezeu!

- Ati spus că ati fost în prizonierat până la 1948, si pe urmă?

- Am venit în 1948 în tară si în loc să-mi dea drumul acasă, m-au băgat în închisoarea militară. De acolo am fugit acasă. Păi, unde să fug decât acasă? Dar m-au găsit aici la Hârlău. Chiar aici. Si m-au dus înapoi acolo. Nu m-au pedepsit, decât că am făcut vreo 10 zile de carceră. Si am asteptat să fiu judecat. Eu veneam din Rusia, cu un dosar. Acolo a fost o propagandă prin lagărele de ofiteri, poate si de soldati, ca să se înscrie în diviziile de voluntari, să lupte alături de armata rusă împotriva lui Antonescu, a regelui si împotriva nemtilor. Eu am fost printre cei care n-am acceptat, pentru că depusesem un jurământ de credintă regelui Mihai.

Nu eram dezlegat de acest jurământ. Chiar am fost luat si dus prin lagărele de soldati să-i dezleg de jurământul fată de rege si fată de poporul român. N-am acceptat!

- Dar ce jurământ era?

- S-a făcut un jurământ cu toti functionarii publici, când s-a suit regele pe tron! Când regele Carol a fost alungat în Apus, fiul lui, Mihai, a acceptat să fie rege al României în locul lui. Eu eram atunci în Bucuresti si am fost de fată în momentul în care patriarhul Nicodim i-a luat lui Mihai jurământul de rege în Catedrala Patriarhiei. Era într-o dimineată de marti,

În 6 septembrie, 1940. Să fi fost vreo 20 de oameni. Era Antonescu, era regele, era Patriarhul si vreo câtiva ministri si ofiteri superiori.

Era o formulare specială, că devine rege al Românilor si o să facă si o să dreagă cutare si cutare lucru. Era un jurământ dat cu mâna pe Sfânta Evanghelie si pe Sfânta Cruce, în fata Sfântului Altar si a lui Dumnezeu, că va sluji Tara si Biserica Ortodoxă cu credintă până la sfârsitul vietii lui.

Apoi noi pe loc am depus jurământul de credintă fată de rege, în frunte cu patriarhul. Era logic. Si pe urmă toti ministrii si functionarii. Functionarii numai si toată armata au depus jurământul. Chiar pe crucea mea a depus jurământul un regiment din Bucuresti. Am depus jurământul si eu, ca preot militar.

- Cu crucea pe care ati găsit-o la pieptul episcopului ce-ati făcut?

- Crucea au furat-o soldatii. Era de aur si au tăiat-o în bucăti si au luat-o ei, cei care săpau closetul. Nu am putut s-o scap. Era acolo o sălbăticie! Se mânca om pe om. Nu puteam. N-am putut.

Atât am putut să-i fac episcopului, o carcasă de stejar, să-i facem un scaun nou, că era putred celălalt si să-i asez pe scaun, într-un mormânt nou, lângă fântâna din curtea Mănăstirii Oranki, asa cum se înmormântează arhiereii. Acolo l-am acoperit cu carcasa de stejar si l-am învelit cu pământ.