VII. "RENASTEREA HARISMATICĂ"

UN SEMN AL VREMILOR

"Costa Deir luă microfonul si ne povesti cum i se frânge inima când se gândeste la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca să coboare Duhul Sfânt si în Biserica lor, asa cum coborâse în Biserica Catolică. În timp ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. După rugăciune urmă un lung mesaj în limbi si o interpretare la fel de lungă prin care eram înstiintati că rugăciunile fuseseră auzite si că Duhul Sfânt va sufla cu putere si va trezi Biserica Ortodoxă Greacă... În acest răstimp era atâta plânset si strigare în jurul meu, încât am început să mă retrag, nemairezistând din punt de vedere nervos... Si totusi m-am auzit spunând un lucru surprinzător: "Într-o bună zi, când toată lumea va sti că Duhul miscă Biserica Ortodoxă Greacă, să tinem minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început".

Pat-King, in Logos Journal. sept. - oct. , 1971, p. 50. Acest "'jurnal harismatic international" nu trebuie confundat cu revista Logos a părintelui E. Stephanou (N. ed.)

^*

Sase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întâlnre "harismatică" interconfesională la Seattle), comunitatea crestinilor ortodocsi începu într-adevăr să afle că "duhul harismatic" se miscă în Biserica Ortodoxă Greacă. Părintele Stephanou în revista Logos consemnează acest eveniment, care începuse să se manifeste deja într-un număr de parohii grecesti si siriene din America si acum se împânzea peste tot, fiind activ promovat de Părintele Eusebius.

După ce cititorul va parcurge descrierea acestui "duh" în paginile care urmează, descrierile apartinând reprezentantilor de frunte ai acestei miscări, el va vedea cum a pătruns acesta în lumea ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor astfel de "crestini interconfesionalisti".

O concluzie se desprinde cu sigurantă din relatarea de mai sus: spectaculoasa "renastere harismatică" la care suntem în prezent martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emotionalism si revivalism protestant, cât mai ales rezultatul lucrării unui "duh" care poate fi invocat si care poate face "minuni". Întrebarea la care ne vom strădui să răspundem în paginile ce urmează este următoarea: ce sau cine este acest duh?

Noi suntem avertizati, în calitatea noastră de crestini ortodocsi, că nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci si diavolul. Si el e capabil de "minuni" prin care de fapt imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom strădui deci în paginile ce urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 1).

Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că "renasterea harismatică" a pătruns în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă si catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

1. Miscarea penticostală în secolul XX

Desi are rădăcini încă în secolul trecut, Miscarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienta vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studentii au dedus că acest secret constă în "vorbirea în limbi", care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

Plini de tensiune si entuziasm, Parham si discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi si ei "Botezul Duhului Sfânt", împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineata până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseste un element: "punerea mâinilor". Parham puse mâinile pe capul fetei si îndată ea începu să vorbească "într-o limbă necunoscută".

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea "botezuri", inclusiv al lui Parham însusi si al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însotite de vorbirea în limbi. În curând miscarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericută frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume si se mândreste cu un număr de zece milioane de membri.

Timp de o jumătate de secol, "Miscarea Penticostală" a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile traditionale. Totusi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit "Botezul Duhului Sfânt" si că vorbeste în limbi. După oarecare ostilităti initiale, "renasterea harismatică" câstigă aprobarea oficială sau neoficială a majoritătii confesiunilor si se împrăstie rapid atât în America, cât si în afara ei. Chiar odinioară rigida si exclusivista Biserică Catolică luă în serios miscarea spre sfârsitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această miscare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicati atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte "harismatice" locale si nationale pe care le frecventează zeci de mii de oameni.

Ţările romano-catolice europene au devenit si ele entuziast "harismatice", după cum o atestă conferinta "harismatică" din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegatie "harismatică", că si el este penticostal.

Care să fie explicatia unui succes atât de spectaculos al revirimentului "crestin" într-o lume occidentală care este vădit "post-crestină"? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de "crestini" care constată că propria lor religie este lipsită de viată, supra­rationalizată si de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva si puterea de convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un "duh" deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei miscări si care este capabil, dacă găseste conditii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene "harismatice", inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profetii, la baza tuturor acestora aflându-se "botezul" cu, sau în, sau al, "Duhului Sfânt". Totusi ce este acest "duh"?

Este semnificativ faptul că cei care urmează "renasterii harismatice" cu miile nici măcar nu-si pun această întrebare. Propria lor experientă "baptismală" este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni si asteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei si în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt si că fenomenele pe care le experimentează nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a miscării este deseori atât de unilaterală si de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărti apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli usoare cu privire la validitatea ei spirituală.

Pentru a obtine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale "renasterii harismatice", vom examina câteva din mărturiile si practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fată în fată cu învătătura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste mărturii vor fi culese din cărtile si revistele care fac apologia miscării, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic si ortodox, si de marele succes pe care îl are '"renasterea harismatică" în aceste medii.

2. Spiritul "ecumenist" al "Renasterii Harismatice"

Înainte de a începe să cităm din declaratiile "harismatice", să atragem atentia pentru început asupra unui aspect de bază al Miscării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii "harismatici". Si anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-si propriile accente doctrinare, si multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există "Adunările lui Dumnezeu", "Bisericile lui Dumnezeu", reuniuni "penticostale" si "ale sfinteniei", grupuri "După Evanghelie" etc., multe dintre ele împărtite în subsecte mai mici.

Deci este vădit lucru, că "duhul" care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii si unitătii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Crestine Apostolice a primului veac, la care miscarea sustine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii "miscări harismatice" ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre "unitatea" pe care această nouă miscare o inspiră.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Crestinismul Ortodox a păstrat-o nestirbită din secolul I si până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Miscării Ecumenice care neagă până si existenta Bisericii lui Hristos?

Răspunsul la această întrebare îl anuntă clar cel care poate fi considerat "profetul" de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ vestile despre "Botezul Duhului Sfânt" printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Si aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei "voci", ce i-a fost adresat în anul 1951. Miscarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică si mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renastere se regăseste mai ales în cadrul asa-ziselor societăti liberale, mult mai putin în sentimentul evanghelic si chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele mentionate se constituie acum în opozitia cea mai vehementă fată de această glorioasă "renastere", căci trebuie să stim că Miscarea Penticostală si miscările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul" (Du Plessis, p. 28).

Aceeasi este situatia si în cazul Bisericii Romano­ Catolice: "reînnoirea harismatică" apare tocmai în cercurile "liberale", cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrătisează această Biserică si cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai traditionalisti sunt tot atât de ostili acestui curent ca si Protestantii radicali.

Că orientarea "renasterii harismatice" este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran "harismatic": "Pe multi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni crestine istorice... fie ea calvină sau arminiană (se referă la doctrina lui Arminius, care sustine posibilitatea mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.).) putin importă; esential este că Dumnezeu este mai presus decât credintele noastre si că nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui" (Christenson, p. 99). Iată ce declară si un pastor episcopalian despre "renasterea harismatică": "...din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a crestinilor de diferite confesiuni, si aceasta mai ales la nivelul parohiilor" (Harper, p. 17). 

Periodicul "harismatic" californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaratii de "unire": "Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugărita romano-catolică si un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă si ciudată", care dovedeste că "vechile bariere confesionale se prăbusesc. Superficialele diferente doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toti credinciosii să se poată uni în Duhul Sfânt".

Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că "această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de granitele confesionale... Duhul lui Dumnezeu lucrează ...atât în interiorul cât si, în exteriorul Bisericii Ortodoxe" (Logos, ian. 1972, p. 12).

În acest punct, crestinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să "cerce duhurile", se va găsi pe un teren familiar, presărat cu cliseele ecumeniste obisnuite. Mai ales să remarcăm această "revărsare a Duhului Sfânt", care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Miscarea Ecumenică însăsi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot să-i învete cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe crestinii ortodocsi? Nu putem să negăm că, uneori, spre rusinea noastră, catolicii si protestantii sunt mai zelosi în participarea la biserică, la activitătile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credintei lor gresite, catolicii, protestantii si sectantii îi fac de rusine pe ortodocsi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuti lui Dumnezeu decât multi dintre ortodocsi, în conditiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea crestinismului apostolic.

Deci, ortodocsii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominatiuni si să reînvieze bogătiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reusesc să o scoată din lenea duhovnicească si din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credintei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activitătile religioase, fie ea credinta cuiva justă sau nu.

"Miscarea harismatică" însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu si că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Si totusi Biserica, si nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo "nouă revelatie" capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experientă personală a Sfintelor Taine instituite de El si nici o legătură de continuitate cu Sfintii Apostoli si urmasii lor, pe care El i-a ales pentru a săvârsi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca si în primul secol crestin, că darurile Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.

Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul si toti Sfintii Părinti, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise "tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfintii Apostoli în locul punerii mâinilor". Din Faptele Apostolilor învătăm că la început Taina Mirungerii se săvârsea prin punerea mâinilor. "Noi toti cei care am fost botezati si mirunsi avem darul Sfântului Duh .... chiar dacă El nu este activ în toti. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui dar, si în afara lor nu mai există nici o altă cale... Fără Taina Mirungerii, asa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfintii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară si nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!". (Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viata duhov­niceasca, N. Y., Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseste N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice "receptarea Duhului Sfânt" si in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutasul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenta dintre cele două cazuri este crucială: primirea Duhului Sfânt de către Cornelie si casa sa a fost un semn că ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii nostri penticostali se întăresc, prin propria lor experientă, în înselăciunea ca nu există o unică si mântuitoare Biserică a lui Hristos.)

Într-un cuvânt, când vorbim de "renasterea harismatică", vorbim de fapt de un nivel nou si mai adâncit, "spiritual", al ecumenismului. Adică fiecare crestin "se reînnoieste" în propria sa traditie, dar în acelasi timp se uneste în mod obscur (doar este "aceeasi experientă", nu-i asa?) cu alti "crestini" la fel de "reînnoiti" în propriile lor traditii, care toate contin diferite grade de erezie si abateri!

 Acest relativism mai conduce si la o deschidere completă fată de practici religioase fără precedent.

Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supra-ecumenistă a unui "profet" penticostal de frunte, care declară că multi penticostali "au început să aibă vie în fata ochilor posibilitatea ca această miscare să devină însăsi Biserica lui Hristos la sfârsitul veacurilor...”

Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste si de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat si dă putere "renasterii harismatice". Este vorba de experienta reală a puterii "duhului".

3. "Vorbirea în limbi"

Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile "miscării harismatice", descoperim că această miscare seamănă foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, "botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi" (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat mentinută, altfel "duhul" se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: "Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire" (Du Plessis, p. 89).

Ca si un oarecare protestant, multi mărturisesc că limbile "au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugăciune" (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de provenintă romano-catolică afirmă mai cu precautie că, dintre "darurile Sfântului Duh", limbile "sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt" (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si încă cu alte două ocazii (Fapte 10 si 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinti din pustia egipteană, care erau atât de covârsiti de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia si mortii.

Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): "În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care nu le învătaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile si în toate limbile de pe fata pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut".

Si parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importantă, Fericitul Augustin zice: "Să ne asteptăm atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă asteptati cumva ca acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de învârtosate si perverse încât să credeti că nu ati primit Duhul Sfânt?"

Penticostalii zilelor noastre îsi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că "limbile" deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Si chiar dacă nu interzice practica lor, el cu sigurantă le micsorează importanta. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a "limbilor", mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc însisi penticostalii) că mai există si alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!

În calitatea noastră de crestini ortodocsi, noi stim cu sigurantă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum "alte surse" ale acestei "vorbiri în limbi" există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.

Căci dacă am devenit mai vigilenti constatând importanta exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă "limbilor", trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstantelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber si spontan, fără amestecul omului - asa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a "rugăciunii" concentrate în grup, însotită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă ("Vine! El vine!"), care culminează cu o "punere a mâinilor", si care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, "rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi" (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. "A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, "a vorbi în limbi", dar acest gest poate constitui un act onest de credintă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă" (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: "Se pare că greutatea initială de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta că tu esti acela care trebuie "să vorbească" în continuare, cu orice pret... Primele silabe si cuvinte pot să-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbesti fără oprire si cu credintă... Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune si de laudă (Christenson, p. 130).

Un "teolog" iezuit ne povesteste cum a pus el în practică aceste sfaturi: "După micul dejun am simtit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am asezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: "La, la, la, la". Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapidă a limbii si buzelor însotită de un sentiment extraordinar de devotiune interioară" (Gelpi, p. 1).

Care crestin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseste cu desăvârsire din această practică orice urmă de crestinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care "vorbirea în limbi" pare să tină pozitia cheie de "buton", oarecum, care deschide usa spre această zonă.

Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de "vorbirea în limbi" de tip samanist, practicată în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă si de a transmite astfel mesajul unui oarecare "dumnezeu" către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învătat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întâlni experiente "harismatice" atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă tinem cont de faptul că samanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen "religios" care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vietile multora dintre "crestinii" zilelor noastre: este vorba despre mediumism.

4. Mediumismul "crestin"

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului "vorbirii în limbi" l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues - Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui "dar", el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, "vorbirea în limbi" fiind de fapt "un dar" întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că miscarea "limbilor" nu e nicidecum o "renastere", căci lipseste cu desăvârsire din ea orice constiintă a păcătoseniei personale si orice urmă de pocăintă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând "... si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă" (Koch, p. 35).

Dar ce este un "medium"? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte invizibile, caz în care, după mărturia Staretului Ambrozie de la Optina[1] avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu "sufletele mortilor", asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecările "miraculoase", aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

Se stie că asemenea daruri au si Sfintii Bisericii Ortodoxe, dar diferenta între ei si spiritisti este imensă. În timp ce darul crestin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), si, de asemenea la contactul cu obiecte sfintite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaste etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce tin de ocult, sunt obtinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise si în anumite conditii psihice, care se pot cultiva si folosi prin exercitiu, neavând nici o legătură cu sfintenia sau interventia lui Dumnezeu.

Capacitatea mediumistică este, fie o mostenire genetică, fie se obtine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur si simplu prin lectura cărtilor oculte.[2] 

Foarte multi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtusi de putin supranaturale, ci că ele izvorăsc din niste potente naturale ale omului, despre care însă se cunoaste foarte putin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri si de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase si vedenii, tinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător^-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu mortii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneste Domnul Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi si Lev. 20,6).

În practică, dorinta de a dobândi puteri sau experiente mediumistice este incompatibilă cu orientarea crestină fundamentală în directia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există "crestini" implicati în fenomene mediumistice, deseori în mod inconstient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar acesti crestini nu sunt crestini adevărati, crestinismul lor este unul "de tip nou", adică un "nu crestinism" de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.

Dr. Koch, chiar de pe pozitiile sale protestante, are dreptate când spune: "Viata religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o miscare "religioasă". Diavolul nu ne ia religiozitatea... Este însă o mare diferentă între a fi religios i a te naste din nou din Duhul iui Dumnezeu. Si este trist să constatăm că cei mai multi dintre crestini de astăzi, indiferent de denominatiune, sunt mai curând oameni "religiosi", decât crestini adevărati".(Kurt Koch, Between Christ and Satan - Între Hristos si Satan - Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice, vrăjitoresti etc., pe care le găsim si în Sfânta Scriptură si in Vietile Sfintilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar putine dintre interpretările Dr. Koch (N. ed.).)

Forma cea mai cunoscută de mediumism printre con­temporanii nostri din Vest este sedinta de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forte care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, miscarea obiectelor, aparitii de mâini si chipuri "umane" care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obtin cu ajutorul unor tehnici si atitudini pres­tabilite ale celor prezenti, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referintă în domeniu.[3] 

1. Pasivitatea: "Activitatea unui spirit este direct proportională cu gradul de pasivitate sau "sumisiune" pe care le găseste la persoana sensibilă, sau medium". "Calitatea de medium ... se poate obtine, prin exercitiu sustinut, de către oricine se abandonează constient si deliberat, cu trupul si vointa, cu facultătile psihice si intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează".

2. Solidaritatea de credintă: Toti cei de fată trebuie să aibă "o atitudine mintală de simpatie fată de medium"; fenomenul spiritist este "facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi si sentimente ce există între experimentatori si medium. Când această atitudine de simpatie si armonie lipseste, sau când mediumul nu-i abandonează total vointa, atunci sedinta de spiritism a "cercului" respectiv esuează". De asemenea, "numărul experimentatorilor care participă la o astfel de sedintă este de mare importantă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna ar­moniei atât de necesare succesului".

3. Toti cei prezenti "se prind cu mâinile pentru a forma asa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului". Totusi "cercul magnetic" nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotati. Madame Blavatsky, fondatoarea "teozofiei" moderne, ea însăsi un medium, dispretui mai târziu această tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi apartine si fachirul descris în cap. III.

4. "Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi cântări, muzica în surdină, si chiar rugăciuni". Evident, toată această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de sedinte, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.

Există forme mult mai subtile, dintre care unele îsi spun chiar "crestine". Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de "vindecare prin credintă" ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei "Sfinteniei Penticostale"), care vindecă în mod "miraculos" prin intermediul unui "cerc magnetic" compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate si armonie de "credintă" si care împreună îsi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poti vindeca chiar bând pur si simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor si deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vin­decări, ca si cele produse în spiritism si magie au în timp consecinte dure: boli psihice, dementă.[4]

 Una din caracteristicile fundamentale ale actiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Asa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinsi că rămân buni crestini si că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice si cele ce se manifestă în "renasterea harismatică" devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenta ei, o formă de mediumism.

Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerintele de bază ale unei sedinte de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune "harismatică", câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeasi formă sau în acelasi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. "Pasivitatea" sedintelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj "harismatic", se numeste un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconstient... Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, si chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră... De abia atunci suntem cu adevărat pregătiti: când barierele vointei si constientului au fost îndepărtate si Dumnezeu se miscă cu putere prin întreaga noastră fiintă" (Williams, pp. 62-63).

Această atitudine "spirituală" este o lucrare cu totul satanică si nu are nimic de-a face cu Crestinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului, "misticismului" extrem-oriental, hipnozei, si spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice si constituind chiar o invitatie pentru actiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăsurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi "par că intră literalmente în transă" (Sherill, p. 87). În unele comunităti "harismatice" această pasivitate este atât de pronuntată, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăsurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut ceea ce îi dictează "spiritul".

2. Hotărât că este vorba de o "solidaritate de credintă" - nu doar simpla comuniune a credintei crestine si nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinta de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenta tuturor adunărilor de rugăciune "harismatică". Această solidaritate este încă si mai intensă atunci când are loc un "botez în Duhul Sfânt", ce se încheie de obicei într-o cameră separată si în prezenta unui număr restrâns de persoane, initiate deja în această "taină". Este suficient ca o singură persoană să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca "botezul" să nu mai aibă loc - în exact acelasi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.

3. "Circuitul magnetic" spiritist este echivalentul "punerii mâinilor" de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rândul lor au trecut ei însisi prin experienta "botezului" vorbirii în limbi si care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept "canale ale Duhului Sfânt" (Williams, p. 64); "canale" sunt numiti si mediumii din sedintele de spiritism.

4. Atmosfera "harismatică", ca si cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri si rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la "un efect de intensă excitare psihică" (Sherill, p. 23).

S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice si cele penticostale nu sunt decât simple coincidente; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura "spiritului" ce se comunică prin "canalele" penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simtit această experientă pe propria lor piele: "Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul "spiritului" care pulsa în cameră. Asa cum sedeam acolo, îl simteam cum se scurge prin mine" (Sherill, p. 122).

La o întâlnire penticostalo-catolică: "cine intra acolo era practic doborât la pământ de formidabila si vizibila prezentă a lui Dumnezeu!" (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera "vibrantă" din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri si practici hinduiste).

Iată relatarea unei alte experiente "baptismale": "Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră si că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simtit împins de la spate. Si am căzut la podea, dar parcă as fi plutit..." (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experientelor "harismatice". Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!

În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esentială a vorbirii în limbi "harismatice": aceea că ea nu este doar un fenomen initial care mai apoi dispare, după ce "botezul" s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public cât si în particular) si să devină "un ingredient de bază" al vietii religioase, căci în caz contrar "darul Duhului" poate să înceteze.

Un autor "harismatic" presbiterian vorbeste despre functia specifică a acestei practici ca "pregătire" a întâlnirii "harismatice" propriu-zise: "deseori grupul se întâlneste cu putină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzatia prezentei si lucrării lui Dumnezeu în adunare". Si iar: "Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne mentinem într-o deschidere fată de prezenta lui Dumnezeu...", căci, "după ce te obisnuiesti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul... devine posibil ca respiratia ta, miscându-se prin coardele vocale, să pună în evidentă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental" (Williams, p. 31).

Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declansată si prin "sunete tăcute cu gura" - ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea "harismatică" în limbi nu este deloc un "dar", ci o tehnică care se dobândeste la rândul ei prin alte tehnici si prin care se declansează încă alte "daruri ale Duhului", cu conditia ca cei interesati să continue s-o practice si să o cultive.

De fapt realizarea esentială si de bază a Miscării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire si mentinere a unei stări psihice în care obtinerea "darurilor" miraculoase devine un lucru obisnuit. Si dacă acest lucru este adevărat, atunci definitia "harismatică" a "punerii mâinilor" - ca fiind "simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântati cu acest dar", ceremonie "la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei însisi miscati de Duhul Sfânt" (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitătilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi mediumi, la ceilalti care încă nu le posedă. "Botezul cu Duhul Sfânt" devine astfel initiere mediumistă.

Deci, "renasterea harismatică" nu este altceva decât o miscare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o miscare crestină. Ea apare în America, tară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de rationalism si coplesită brusc de experienta reală a unor "puteri" invizibile care nu pot fi explicate pe cale ratională sau stiintifică.

Miscarea are succes răsunător tocmai in tările cu puternice traditii în activitătile mediumistice si de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de "vorbire în limbi" în tările fie numai si nominal crestine. Iar dacă totusi aceasta se manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Miscarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de "entuziasm" religios.[5]

Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârsire din lumea si epoca crestină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive si reapar în fortă în secolul XX, printre spiritistii, mediumii si demonizatii zilelor noastre. Formulele în care se "interpretează" si se "profetizează" în cadrul serviciilor "harismatice" sunt vagi si stereotipe, lipsind orice continut specific profetic sau crestin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârsit de "harismatici", în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad si victimele hinduismului, este magica formulă "Merge!".

Nu mai poate rămâne nici o îndoială că "renasterea harismatică", sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism si de religiile necrestine, decât de Crestinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afară de cărtile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile celor favorabili "renasterii harismatice", care au vorbit convinsi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt.

Dar să-i ascultăm acum si pe cei care au părăsit miscarea "harismatică", sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simtit că "duhul care o animă nu este Duhul Sfânt".

1. "Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteste următoarele: Prietenul lui si cu el se convertiseră de câtiva ani, când într-o zi au fost invitati la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins si ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvântare si botezul în Duhul Sfânt.

După o rugăciune intensă au simtit cum ceva fierbinte se înstăpâneste peste ei. Simteau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni si-au trăit cu entuziasm senzatiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorintă de a mai citi Biblia si de a se mai ruga.

Analizându-si experienta în lumina Scripturii, si-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit si a dat toată întâmplarea pe fată... Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul "limbilor", ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vietui ca un crestin" (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanti s-au dus la o adunare de rugăciune "harismatică" ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. "Mai înainte am căzut amândoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amândoi cam asa: "Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze si să nu mai poată vorbi în limbi în prezenta noastră".

Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toti au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent si fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. si cu mine am început să ne rugăm în taină asa cum conveniserăm. Si ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, desi în grupul acela toti, cu exceptia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute". (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidaritătii de credintă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.

3. "O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activităti misionare purtate de un membru al miscării "limbilor". S-a dus si ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi si odată după cuvântare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe crestetul ei spre a o boteza în Duhul si întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconstientă.

Când si-a revenit, era pe jos si gura si se misca automat, deschizându-i-se si închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepti ai evanghelistului aceluia care exclamau: "O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt". Victima acestui asa-zis botez s-a vindecat până la urmă si nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui "botez spiritual" (Koch, p. 26).

4. Un crestin ortodox din California povesteste despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor "plin de duh", aderent împreună cu reprezentanti de frunte catolici, protestanti si penticostali, la platforma comună a "renasterii harismatice", a vorbit în limbi timp de cinci ore si a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de "punerea mâinilor") pentru a induce în cei prezenti dorinta de a primi "botezul Duhului". A fost o scenă penibilă si îngrozitoare.

Când si-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată niste sunete guturale, să geamă, să plângă si să tipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalti si că se roagă pentru ei. Când si-a "pus mâinile" pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. În "limbile" lui se amestecau totusi si cuvinte în engleză: "Ai darul profetiei, o simt. Deschide-ti doar gura si se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul si nu-l lasi să vorbească?" Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am tinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă as fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine" (comunicare personală).

5. Cititorii revistei "The Orthodox Word" (Cuvântul ortodox) îsi amintesc de "privegherea" organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la conventia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism si emotie, unii tineri au început să "depună mărturie" despre cum îi miscă pe ei "duhul". Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era "apăsătoare si plină de presimtiri rele", "paralizantă si malefică" si că numai cu rugăciunile Sf. Gherman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă si o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).

Există numeroase alte cazuri de oameni care si-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură si pentru crestinism în general si care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că "nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însusi va veni si va vorbi cu el în persoană" (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experientele "harismatice", al căror sens nu vom întârzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a "duhului" care provoacă fenomenele "harismatice" si, pe baza probelor evidentiate până acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că gresim, asupra următorului aspect:

"Miscarea vorbirii în limbi este expresia unei conditii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice" (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această miscare este cu sigurantă "delirantă", prin aceea că se lasă dominată de un "spirit" care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intentiile sale (asa cum neîndoielnic sunt satanismul si ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează si deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forte în mod evident demonice, a căror prezentă s-a simtit deslusit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exactă a "limbilor" care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce stim sigur, este că în miscările penticostale, ca si în spiritism, atât elementele de fraudă, cât si cele de sugestie joacă un rol nu putin important; ele sunt folosite în cercurile "harismatice" pentru a crea o presiune psihică de natură să forteze fenomenele să apară.

Iată ce spune membrul "Miscării lui Iisus", o sectă predominant penticostală: "vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie emotională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc niste cuvinte".

Iar altul recunoaste cinstit: "Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur si simplu trebuia făcută. Asa că m-am rugat s-o pot face, si n-am reusit decât să mă iau după ei si să-i imit, asa încât să creadă că am primit si eu darul" (Ortega, p. 49). Deci nu putine dintre presupusele "limbi" sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emotionale de cvasi-isterie.

Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvătate anterior există, si sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că multi vorbitori "în limbi" nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, sigurantă si naturalete. S-a mai constatat de asemenea faptul neobisnuit al fenomenului corelativ de "cântare în limbi", în care "spiritul" inspira si linia melodică pe care multi o armonizează cu vocile lor, producându-se un efect "având în el ceva vrăjitoresc dar în acelasi timp extraordinar de frumos" '(Sherill, p. 118), "de neimaginat si neverosimil sub aspect uman" (Williams, p. 33).

Iată că explicatiile "vorbirii în limbi" contemporane nu par a fi doar de natură emotional - psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt - si faptul este demonstrat din abundentă - atunci el, ca manifestare "supranaturală", nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.

Pentru a-l identifica mai cu precizie si pentru a întelege mai deplin miscarea "harismatică", nu doar ca fenomen, ci si ca "spiritualitate", va trebui să studiem mai cu atentie sursele traditiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne raportăm la traditia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încer­cam să întelegem atractia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înselăciune diavolească.

5. Înselăciunea diavolească

Este o problemă cheie a învătăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico­protestantă, pe terenul căreia s-a produs miscarea "harismatică". Astfel ne si explicăm cum o înselăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de "crestini", chiar dacă doar cu numele, si cum un "profet" de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esential ca "noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu desăvârsire de viziunea ascetică asupra lumii".

Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înselăciunea diavolească.

"Noua spiritualitate", la care visa Berdiaev si pe care o practică de fapt "miscarea harismatică", are o bază cu totul diferită, în lumina învătăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două conceptii sunt radical incompatibile: ca să accepti "noua spiritualitate" a "renasterii harismatice", trebuie să respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat crestin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât "renasterea harismatică", care nu este altceva decât o ortodoxie falsificată.

Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învătătura Bisericii Ortodoxe despre înselăciunea diavolească, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înselăciune diavolească. Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieste "viziuni" pe măsură. Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a învătăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit "Domnul" însusi, trimitându-i un "înger" care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărti, în loc să se roage si să-i povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe "înger" rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de "darurile Duhului Sfânt" de care părea că este plin, inclusiv de darul "profetiilor" care întotdeauna se împlineau.

Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul Nichita la pocăintă. "Minunile" au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe "Hristos înconjurat de îngeri". Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei sfintenii.

Sunt multe cazuri în care "Hristos", înconjurat de "îngeri", apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari si "daruri ale Duhului Sfânt", pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate "sentimente religioase". Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, "atunci când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte "traditii", pe baza căreia îsi formează propria conceptie de viată, acela este stăpânit de înselăciune diavolească".

Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor "renasterii harismatice", în care ei se află chiar fără  stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti, punct cu punct.

A. Atitudinea fată de experientele "spirituale"

Cunoscând foarte putin sau nimic din adevărata credintă si spiritualitate crestină bazată pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfintii Săi Apostoli, a căror învătătură rămâne mereu vie prin Sfintii Părinti, cei care se raliază miscării "harismatice" nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu si falsificările lui. Toti autorii "harismatici" demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o lipsă totală de precautie în atitudinile pe care le au fată de propriile lor experiente. Unii dintre catolici aderenti la miscarea "harismatică", "scot diavoli" chiar înainte de a cere "Botezul Duhului". Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne aminteste de iudeii din Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l scoată le răspundea: Pe Iisus îl cunosc si îl stiu si pe Pavel; dar voi cine sunteti?

Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinti Părinti din Apusul Ortodox din secolul V, în "Convorbirea despre daruri dumnezeiesti" spune: "Cel care crede că are darul vindecărilor, umflându-se de trufie, cade si mai rău. Demonii se prefac că sunt arsi si alungati din trupurile celor stăpâniti de ei prin sfintenia oamenilor despre care, cu adevărat stiu că nu sunt sfinti.

Despre acestia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristosi mincinosi, si prooroci mincinosi si vor face semne mari si minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi.[6] 

"Vizionarul" suedez Emanuel Swedenborg (secolul  XVIII), straniul precursor al revivalismului "spiritual" si ocult din zilele noastre, avea o temeinică si îndelungată si experientă de (între) vedere si comunicare cu spiritele. El distingea între două feluri de spirite, cele "bune" si cele "rele". Aceste experiente au fost recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu pacienti ce suferă de halucinatii, în cadrul clinicii de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le auzeau pacientii săi si a întreprins o serie de "dialoguri" cu ele (prin intermediul chiar al pacientilor).

A tras concluzia, ca si Swedenborg, că există două categorii foarte diferite de "fiinte" care intră în contact cu pacientii: una mai "înaltă" sau "superioară" si alta mai "joasă" sau "inferioară". Iată relatarea sa: "Vocile inferioare seamănă cu cele ale betivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se căsună, până la exasperare. Ele sugerează pacientilor acte scabroase si apoi îi ceartă când acestia le dau atentie. Ele depistează punctul slab al constiintei si actionează, interminabil asupra lui... Vocabularul lor este limitat, ca si varietatea termenilor, în schimb prezintă vointa persistentă de a distruge... se opresc asupra fiecărei slăbiciuni si fiecărei idei în care crede pacientul, pretind că au puteri nemăsurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina vointa pacientului... Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre pacienti i-au apărut sub chipul diavolilor conventionali si chiar i s-au prezentat chiar ca atare."

"În contrast direct cu aceste voci stau halucinatiile de ordin superior... Vom ilustra acest contrast prin experienta unuia dintre pacienti. La un moment dat a auzit niste voci (apartinând ordinului inferior) certându-se multă vreme între ele despre modul în care vor să-l omoare. Dar în acelasi timp, în timpul noptii văzu o lumină ca soarele apropiindu-se de el. Si-a dat seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina aceea îi respecta libertatea si se retrăgea când vedea că-l sperie. Când omul a fost încurajat să se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodată într-o lume a supranaturalului..."

"Odată[7] i-a apărut un chip extraordinar de puternic si de impresionant, care parcă era al lui Hristos... Unii pacienti fac simultan experienta halucinatiilor de ambele ordine si se simt prinsi la mijloc între un iad si un rai personal. Multi nu cunosc decât atacurile ordinului inferior. Ordinul superior se prevalează de putere asupra celui inferior, putere pe care o si demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încât să linistească mintile chinuite ale bolnavilor... Ordinul superior pare să fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de întelept si religios".

Crestinul ortodox, care citeste cu pătrundere Vietile Sfintilor si alte scrieri patristice, stie că toate aceste spirite, fie ele "inferioare" sau "superioare", sunt demoni, si că deosebirea între adevăratele duhuri bune (îngeri) si demoni nu se poate face pe baza sentimentelor si ideilor personale. Răspândita practică a "exorcismelor" din cercurile "haris­matice" nu oferă nici o garantie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim si la samanii primitivi, care le practică cu succes,[8] si care stiu si ei că există mai multe feluri de "duhuri", care în proportie de sută la sută, nu sunt altceva decât demoni, fie că par să fugă atunci când sunt izgoniti, fie că vin atunci când samanii îi invocă pentru a obtine de la ei diferite puteri.

Desigur, nimeni nu ignoră că "miscarea harismatică", în general, este ferm orientată contra curentelor samaniste si ocultiste contemporane. Dar să nu uităm că, în subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în "îngeri de lumină" (II Cor. 11, 14) si că ne trebuie o mare capacitate de discernământ si o mare smerenie si neîncredere în experientele noastre "spirituale", oricât de extraordinare ar putea părea ele, pentru a nu fi înselati. În fata dusmanului subtil si invizibil, care duce contra omenirii un război pe viată si pe moarte, credulitatea si ignoranta celor ce urmează mai mult sau mai putin orbeste "harismaticilor" nu este altceva decât o invitatie deschisă.

De exemplu, un pastor recomanda meditatia asupra unor pasaje scripturistice si apoi notarea pe hârtie a oricărui gând "declansat" de lectură, "căci acela este mesajul personal al Duhului Sfânt către voi" (Cristenson, p.139).

Dar oricine studiază serios spiritualitatea crestină, stie că "la începutul vietii monastice unii dintre necuratii draci trimit gânduri, mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să tălmăcească locuri din Sfânta Scriptură... si asa îi înseală, împingându-i la erezie si hulă”.[9]

 Din păcate atitudinea crestinilor ortodocsi, care se alătură "revivalismului harismatic", nu se deosebeste prin nimic de cea a protestantilor si a catolicilor. Sunt crestini ortodocsi care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice si Vietile Sfintilor, iar atunci când citează din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul (vezi mai jos din Sfântul Serafim).

Atractia "harismatică" se exercită mai ales prin experienta pe care o promite. Crestinii ortodocsi capabili să distingă formele adesea foarte subtile de înselăciune diavolească (în care mândria capătă chipul smereniei), doar pe baza simtirii lor, fară să fie înarmati cu cunoasterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu le pot face decât cei care duc o viată duhovnicească înaltă în rugăciune, post si smerenie, si care au asimilat traditia vie a Sfintilor Părinti în propria lor conceptie de viată si în vietuirea lor intimă.

Cum este pregătit deci crestinul ortodox împotriva înselăciunii diavolesti?

El are la îndemână întregile scrieri de învătătură ale Sfintilor Părinti inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfânta Scriptură, prezintă conceptia pe care, Biserica lui Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experiente duhovnicesti si pseudo-duhovnicesti.

Vom vedea, în cele ce urmează, că această traditie oferă o judecată foarte sigură si lipsită de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridică miscarea "harismatică": posibilitatea unei "revărsări" generalizate a Duhului Sfânt în vremurile din urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfintilor Părinti asupra acestei controverse, crestinul ortodox se poate păzi fără gres contra oricărei înselăciuni tocmai prin aceea că el stie nu numai că înselăciunea există, ci stie că există pretutindeni, chiar si în interiorul lui.  

Episcopul Ignatie scrie: "Cu totii ne aflăm în înselăciune. Constiinta acestui fapt ne păzeste ea însăsi de înselăciune. Este o mare înselăciune să crezi că nu poti să fii înselat". El îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează: "Nu este putin lucru să dobândesti întelegerea exactă a lucrurilor si să te eliberezi de toate cele ce se opun harului; căci înselăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales începătorilor, sub forma adevărului si a virtutii". Apoi zice: "Dumnezeu nu se supără pe acela care, temându-se de înselăciune, se păzeste pe sine cu mare frică, neîncrezându-se, în semne, chiar când sunt de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteste pentru dreapta lui socoteală".

Deci, necunoscând nimic despre acest război nevăzut si fiind total nepregătiti pentru el, necunoscând măcar că există un nivel de activitate în realitatea spirituală care se numeste înselăciune diavolească, catolici, protestanti si crestini ortodocsi ignoranti ai propriei lor traditii ortodoxe se duc la adunările "harismatice" ca să se "boteze" sau să se umple cu "Duhul Sfânt". Atmosfera însăsi a acestor adunări este foarte ambiguă, ea fiind declarată intentionat "deschisă" activitătii oricăror posibile "spirite".

Iată cum descriau niste catolici - care sustin că sunt mai cu băgare de seamă decât protestantii -, unele dintre întâlnirile lor penticostale din America: "Totul se petrecea fără bariere, fără inhibitii... Sedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne în pantaloni lejeri. Un "călugăr" îmbrăcat în alb. Unii fumau, se serveau si cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber, dar într-un mod care aducea mai mult a distractie. La asta se refereau ei când afirmau că Duhul Sfânt se sălăsluieste între ei?"

Iar la o altă întrunire penticostală catolică: "Semăna foarte bine cu un cocteil, cu exceptia faptului că nu se consumau băuturi alcoolice" (Ranaghan. pp. 209, 157).

Si la alte întâlniri "harismatice" interconfesionale, atmosfera este suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă "duhul" o inspira pe o doamnă mai în vârstă să se ridice în picioare în toiul unui acces de plâns general si să "danseze..." (Sherill, p.118).

Sobrietatea unui crestin ortodox este în primul rând izbită de această amosferă, din care lipseste orice element de taină sau de cutremur, care lui îi este atât de familiar, si care decurge firesc din frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, când observă straniile efecte pe care le produce "duhul" penticostal, când se coboară peste această adunare "lipsită de constrângeri". La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în fata judecătii sigure a învătăturii Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

B. Reactii fizice care însotesc experienta harismatică

Reactia cea mai frecventă a celor care se "botează în Duhul Sfânt" este râsul. Un credincios catolic spune: "Totul era asa de vesel încât, de acolo de unde sedeam pe podea, nu mă puteam abtine să nu râd" (Ranaghan, p. 28). Un altul: "Sentimentul prezentei si iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toată acea jumătate de oră petrecută (sezând pe podea) în capelă nu am făcut altceva decât să râd de bucurie că Dumnezeu ne iubeste" (p. 64).

Un protestant îi aminteste de "botezul" său: "Am început să râd foarte tare... la fel de tare ca atunci când nu mai esti în stare nici să vorbesti despre lucrul care provoacă bucuria. Mă tineam cu mâinile de burtă de atâta râs, până când am căzut pe spate" (Sherill, p. 113).

Alt protestant: "Noua limbă pe care o primisem era împletită cu accese de veselie din care orice inhibitie sau teamă care mă stăpâneau în trecut dispăruseră. Era o limbă a râsului" (Sherill, p. 115).

Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această bizară reactie la niste experiente "spirituale", căci unii apologeti "harismatici" au elaborat chiar o întreagă filozofie a ”bucuriei duhovnicesti" si a "nebuniei pentru Dumnezeu", care să o sustină. Această "filozofie" însă nu are nimic de-a face cu Crestinismul. În întreaga istorie a gândirii si trăirii crestine nu se cunoaste nimic si nici nu s-a pomenit vreodată de "râsul Duhului Sfânt".

Dar tocmai acest "râs" este elementul care ne indică precis că "miscarea harismatică" penticostală este o orientare religioasă total străină de crestinism. El este pur lumesc si chiar păgân, si dacă el nu se datorează unor reactii de tip isteric, atunci el nu se poate datora decât diferitelor grade de "posedare" din partea unuia sau mai multor zei păgâni, care, în limbaj crestin ortodox, se numesc diavoli.

Dăm aici ca termen de comparatie experienta de "initiere" a unui eschimos păgân la samanism: "Întârziind prilejul acestei initieri, mă trezeam deseori plângând de nefericire fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o bucurie atât de mare si inexplicabilă si atât de puternică, încât nu mă puteam abtine să nu izbucnesc în cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: "Bucurie! Bucurie!"

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am devenit eu saman (vrăjitor). Simteam si auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul diferit. Îmi dobândisem iluminarea... si nu numai că puteam vedea prin întunericul vietii din jurul meu, dar aceeasi lumină strălucitoare străbătea si din mine... si toate spiritele pământului, ale văzduhului si apelor mării veneau acum la mine, făcându-se ajutoarele mele" (Lewis, Extatic Religion, p. 37).

Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atât de mare de "crestini" creduli, lăsându-se de bună voie pradă unor astfel de experiente păgâne, le interpretează pe acestea ca fiind de esentă "crestină". Psihologic si la suprafată, ei rămân în continuare crestini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual, ei se angajează în atitudini si practici distinct necrestine.

Care este acum atitudinea traditiei ascetice ortodoxe fată de asa-zisul "râs al Duhului Sfânt"?

Sfintii Varsanufie si Ioan, trăitori în secolul VI, dau un răspuns clar si lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia această problemă: Nu există râs la cel care trăieste în frica de Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune despre nebun că atunci când râde, îsi înaltă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin de tulburare si lipsit de harul lui Dumnezeu".(Filocalia rom. vol. XI, trad. Pr.D. Stăniloae (n. tr.).)

Sfântul Efrem Sirul învată si el limpede: Râsul si îndrăzneala sunt începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine, să cunosti că ai ajuns în adâncul păcatului si fără încetare să te rogi lui Dumnezeu să te izbăvească din această moarte... Râsul alungă de la noi binecuvântarea ce s-a făgăduit celor ce plâng (Matei 5,4) si surpă ceea ce s-a clădit. Râsul alungă pe Duhul Sfânt, nu zideste sufletul, necinsteste trupul. Râsul alungă virtutile, nu-si aduce aminte de moarte si nu gândeste la chinuri"[10]. Nu este oare evident cât de departe rătăcim prin ignorarea învătăturilor de bază ale Ortodoxiei?

În timpul unui "botez" harismatic, lacrimile sunt o reactie tot atât de obisnuită ca si râsul, la nivelul reactiilor psihice cele două fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar si grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienta strictă a "botezului"), si se împrăstie molipsitor fără vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).

Autorii "harismatici" nu pun aceste lacrimi pe socoteala constiintei, a stării de păcătosenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explică în nici un fel aceste lacrimi, lăsând să se înteleagă că le consideră o reactie normală la atmosfera "harismatică" din jur.

Dar Părintii ortodocsi, după cum notează – Episcopul Ignatie Briancianinov, ne învată că lacrimile sunt adesea un semn al celei de a doua forme de înselăciune diavolească. Sfântul Ioan Scărarul, enumerând diferitele stări care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă: "Să nu crezi lacrimilor tale, până ce nu-ti vei fi curătit desăvârsit sufletul de patimi". iar despre un anumit fel de lacrimi el spune răspicat: "Lacrimile lipsite de ratiune nu sunt proprii naturii rationale, ci numai celei irationale" (treapta a 7-a).

Pe lângă râs sau plâns sau amândouă la un loc, "botezul cu Duhul Sfânt" mai dă nastere la reactii cum ar fi: căldura răspândită în tot trupul, multe feluri de tremurături si contorsionări, căderi pe jos. Atragem atentia că oferim aici doar exemple de reactii obisnuite în rândurile protestantilor si catolicilor (care practică cultul "harismatic", n.tr.) nu si cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste si care sunt cu mult mai spectaculoase si mai dezlăntuite.

"Când (pastorul respectiv) si-a pus mâinile pe crestetul meu, am simtit ca si cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au început să-mi tremure buzele, iar mintea mea să-si piardă pentru fractiuni de secundă controlul. Apoi am început să rânjesc". (Ranaghan, p. 67). Un altul "nu a avut nici un fel de emotie după eveniment, dar a simtit o mare căldură în corp si o senzatie de bine" (Ranaghan, p. 91).

Altă mărturie: "De îndată ce am îngenunchiat, am început să tremur... Si deodată m-am umplut de "Duhul Sfânt" si mi-am dat seama că "Dumnezeu este adevărat". Apoi am început să râd si să plâng în acelasi timp. Următorul moment pe care mi-l amintesc este că zăceam întins în fata altarului si că eram plin de pacea lui Hristos". (Ranaghan, p. 34).

Altul: "Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulatii proaste, mi-au devenit calde si umede. Am simtit că mă învăluie o căldură". (Ranaghan, p. 30). Un membru al "Miscării lui Isus" spune: "Am simtit că ceva începe să izvorască din mine si deodată am început să vorbesc în limbi" (Ortega, p. 49).

Un apologet "harismatic" subliniază că asemenea experiente sunt tipice la cei care se "botează cu Duhul", "botez" care creează adesea "reactii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare si de adoratie este atât de puternic, încât el nu se poate mentine în limitele unor restrictii de expresie impuse de eticheta societătii noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură violent, altii îsi ridică mâinile spre Domnul, altii îsi ridică vocea dincolo de înăltimea normală, iar altii cad pe jos" (Lillie, p. 17).

Nu stim ce să ne mire mai tare: totala discrepantă dintre asemenea manifestări isterice si adevărata expresie a cinstirii si închinării la Dumnezeu în duh si în adevăr, sau incredibila nebunie, care îi face pe acesti oameni să pună contorsiunile lor pe seama actiunii "Duhului Sfânt", a "inspiratiei divine" si a "păcii lui Hristos".

Cert este că acesti oameni, din punct de vedere spiritual si religios, nu sunt numai total lipsiti de călăuzire si de experientă, dar ei suferă din capul locului, din acest punct de vedere, de un "analfabetism" absolut. Nu se cunoaste în întreaga istorie a Crestinismului Ortodox nici o asemenea experientă "extatică" produsă de Duhul Sfânt.

Este nebunie din partea unor apologeti "harismatici" să îndrăznească să compare aceste reactii infantile si isterice, care sunt la îndemâna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeiesti de care s-au învrednicit marii sfinti, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Acesti sfinti au căzut într-adevăr cu fala la pământ, dar înaintea adevăratului Dumnezeu (fără să se contorsioneze si cu sigurantă fără să-i apuce râsul), în timp ce pseudo­crestinii nu fac altceva decât să se lase miscati de un duh invadator si să se închine doar la ei însisi.

Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o asemenea stare: "Gândind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare, tu nu-L cauti pe Dumnezeu, ci pe tine însuti, adică propria ta con­solare, si ocolesti adevărata cale a suferintei care duce la El, pentru că te socotesti pierdut fără această consolare".[11] 

Dacă aceste experiente zise "harismatice" sunt într-adevăr religioase, atunci ele sunt de natură păgână; căci ele par să corespundă exact tipului de initiere mediumistică, care se numeste "experienta de posedare spirituală" si care este produsă de "o fortă ce apare dinăuntru si care încearcă să pună stăpânire pe persoana respectivă" (Koch, Occult Bondage, p. 44).

Desigur, nu toate "botezurile cu Duhul" sunt atât de extatice ca unele din cele amintite până în prezent (desi există altele cu mult mai extatice). Dar chiar si acestea concordă cu practicile spiritiste: "Când spiritele întâmpină un medium prietenos, cu o minte pasivă si supusă, ele intră linistite în acea persoană ca la ele acasă. Când, dimpotrivă, psihicul persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea mintii nu este totală, atunci ele intră mai mult sau mai putin fortat, ceea ce se reflectă în contorsionări ale fetei si în tremurul membrelor respectivului medium" (Blackmore, Spiritism, p. 97).

Totusi cazurile acestea voluntare de "posedare" nu trebuie confundate cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră si rămân permanent în persoane, producând reactii fizice si psihice pe care sursele "harismatice" nu par să le indice. "Posedarea" mediumistică este temporară si partială, mediumul consimtind să fie "folosit" într-un anumit mod de către spiritul la dispozitia căruia se pune. Însă, ceea ce textele "harismatice" lasă să se înteleagă clar, este că asemenea experiente - atunci când sunt reale si nu simple produse ale autosugestiei - nu presupun doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite aptitudini mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare reală din partea unui duh. Deci au dreptate cei care sustin că se simt "plini de duh" - cu singura diferentă că nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!

Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reactii fizice ce apar de obicei la cei care cad pradă înselăciunii demonice. Un anume monah care tremura si scotea sunete ciudate socotea că acestea sunt "roadele rugăciunii". Altul, care prin rugăciunea extatică pe care o practica simtea o căldură atât de mare în corp, încât nu avea nevoie de haine călduroase în timpul iernii, căldura corpului lui putea fi simtită chiar si de cei din jur.

Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod de înselăciune diavolească se arată printr-o "căldură pătimasă si materială a sângelui". "Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei călduri pătimase, cu deosebire trupească".

Căldura "materială" a sângelui, ca semn al celor care s-au lăsat înselati de diavol, trebuie deosebită de căldura duhovnicească a acelora care au dobândit cu adevărat Duhul Sfânt, asa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu se dobândeste prin experiente "extatico-harismatice". El se dobândeste pe calea lungă si anevoioasă a luptei ascetice, prin rugăciune, post, si smerenie, pe "calea suferintelor" Crucii în Biserica lui Hristos, asa cum ne învată toti Sfintii Părinti.

C. "Darurile spirituale" care însotesc experienta "harismatică"

Avantajul de bază pe care îl invocă adeptii "renasterii harismatice" este acela al dobândirii unor daruri "spirituale", între care se numără în primul rând o nouă putere si o nouă îndrăzneală "spirituală". Îndrăzneala este dată chiar de "experienta harismatică" în sine, de a cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care "harismaticii" o dau acestei experiente.

Iată câteva ilustrări: "Nu am nevoie să cred în Cincizecime deoarece am văzut-o" (Ranaghan, p. 40). "Am început să am sentimentul că stiu exact ce trebuie să spun celorlalti si ce anume au ei nevoie să audă... Am înteles că Duhul Sfânt îmi dă cu adevărat îndrăzneală să o spun, iar efectul spuselor mele era foarte puternic" (ibid., p. 64). "Eram atât de ferm convins că Duhul se va tine de cuvânt, încât mă rugam fără să tin cont de vreun "dacă". Mă rugam fiind sigur că vointa mea va fi îndeplinită" (ibid., p. 67).

Să ascultăm acum si mărturia unui "ortodox": "Ne rugăm să primim întelepciune si devenim întelepti în Domnul. Ne rugăm pentru iubire, si simtim imediat iubire pentru toti oamenii. Ne rugăm pentru vindecări, si ne facem sănătosi. Ne rugăm pentru minuni si, prin credintă, am văzut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugăm pentru semne si le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute si în limbi necunoscute" (Logos, aprilie, 1972, p.13).

Iată cum, ceea ce se obtine în traditia ascetică ortodoxă  prin ani lungi de nevointă, prin credintă fierbinte si trează si din mila lui Dumnezeu, pretind unii că se câstigă cît ai clipi din ochi prin experienta "harismatică". Că Sfintilor Apostoli si Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare îndrăzneală în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevărat. Însă este de râs dorinta unora, care nu au nici o idee despre ceea ce înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu acesti mari sfinti.

Bazându-se pe o experientă care este  de fapt o înselăciune, îndrăzneala "harismaticilor" nu este decât o imitatie înfierbântată de tip "revivalist" a adevăratei îndrăzneli crestine si care constituie un semn sigur si distinctiv că cel care o are se află pradă înselăciunii "harismatice".

Episcopul Ignatie atrage atentia că "încrederea în sine si îndrăzneala sunt vizibile la cei care au căzut pradă înselăciunii diavolului, si care au impresia că sunt sfinti sau că se află pe calea înaintării duhovnicesti". "Cei care suferă de această înselăciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcă îmbătati de propria lor sine, văzând în aceasta, tocmai din cauză că se înseală pe ei însii, un semn de mare har. Ei nu mai pot iesi din marea lor mândrie si buna lor părere fată de ei însisi. Unii ca acestia sunt socotiti smeriti doar de cei care judecă după aparente, iar nu după roade".

În afară de "vorbirea în limbi" propriu-zisă, cel mai frecvent dar "supranatural" pe care îl capătă cei "botezati în Duhul" este receptarea directă a "mesajelor de la Dumnezeu", care se face în forma "profetiilor" si a "tălmăcirilor" (sau a "interpretărilor").

Iată ce spune o tânără catolică despre prietenii ei "harismatici": "Pe câtiva dintre ei i-am văzut vorbind în limbi, si, uneori întelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare si bucurie în Domnul". Iată ideea unei alte "tălmăciri": "Erau transmise însăsi cuvintele lui Dumnezeu, într-un mesaj de mângâiere" (Ranaghan, p.32).

Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaste limite. În cadrul altei adunări, "o femeie a anuntat că va transmite un "mesaj de la Dumnezeu", pe care l-a redat vorbind la persoana întâi" (ibid., p.2). Un protestant "harismatic" notează că în astfel de mesaje "cuvântul lui Dumnezeu se transmise fără nici un fel de intermediere... Cuvântul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de fată, astfel încât mereu se aude câte un "asa grăieste Domnul", din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje sunt rostite la persoana întâi; un altul foarte des auzit este: "Am venit să vă binecuvântez" (Williams, p.27).

Sistematizăm acum câteva dintre "profetiile" si "tălmăcirile" cele mai caracteristice exemplificate de propaganda "harismatică":

1. Fiti asemenea copacului ce se apleacă după vointa lui, care îsi înfige rădăcinile în puterea lui, si care atinge cu ramurile sale iubirea si lumina lui" (Ford, p.35).

2. "Asa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe Iisus, tot asa Duhul Sfânt suflă peste voi si Iisus apare în mijlocul vostru" - mesaj transmis în limbi de către un romano-catolic si "tălmăcit" de un protestant.

3. "Pasii celui care a străbătut ulitele Ierusalimului sunt în urma noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el si îi ucide pe cei care fug de el" - mesaj special la adresa unui membru al respectivului grup de rugăciune.

4. "Vă întind mâna. Nu trebuie decât să mi-o dati pe a voastră si eu vă voi conduce”. Acelasi mesaj se dăduse cu câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o cameră alăturată. El si l-a notat si, intrând în camera de rugăciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleasi cuvinte pe care le notase pe carnetel (Ranaghan, p.54).

5. "Nu te tulbura, sunt multumit de calea pe care ai luat-o. Îti este greu, dar prin aceasta aduci multă mângâiere altuia". Acest mesaj a linistit una din persoanele prezente care era îngrijorată din pricina unei hotărâri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).

6. "Sotia mea a intrat si a început să cânte la orgă. Deodată Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra ei, făcând-o să vorbească în limbi si să profetească: "Fiul meu, sunt cu tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi răsplăti folosindu-te la lucruri mai mari. Te călăuzesc, tinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te teme. Esti tinta vointei Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continuă cum ai început". Această "profetie" a fost însotită de o "vedenie" care a determinat crearea unei foarte mari si influente fundatii penticostale, sub numele de "Full Gospel Business Men’s Fellowship International" (Frătia internatională evanghelică a oamenilor de afaceri).[12]

Bazându-ne pe declaratiile martorilor oculari, am putea crede că într-adevăr aceste profetii tin de paranormal si că nu pot fi pe de-a întregul inventate. Dar oare Duhul Sfânt se foloseste de asemenea căi artificiale pentru a comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în cazul "duhurilor" invocate la sedintele de spiritism!).

Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atât de monoton si stereotip si nu mai nuantat decât cel în care li se ghiceste viitorul la automatele cu fisă de prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi si de lipsite de substantă?

Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de inconstientă. De ce sunt ele întotdeauna mesaje "de mângâiere, de bucurie si alinare, de linistire" si în mod evident lipsite de orice continut dogmatic sau profetic - ca si când "duhul" ar fi foarte multumit de faptul că aceste adunări sunt non-confesionale? Si la urma urmei cine este această ciudată si abstractă persoană, acest "eu" care vorbeste? Oare gresim dacă aplicăm acestui fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să nu vă lăsati amăgiti de proorocii vostri si de ghicitorii vostri care sunt în mijlocul vostru, ...pentru că vă proorocesc minciună si Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).

Asa cum cel "botezat în Duhul" poate vorbi în limbi, nu doar în timpul adunărilor de rugăciune, ci si acasă în rugăciunile lui particulare, tot asa, chiar după ce părăseste atmosfera casei de rugăciune, el are adesea "revelatii" personale, aude voci si este însotit de "prezente" tangibile.

Iată cum îsi descrie un "profet" al "miscării harismatice” o astfel de experientă: "Mă trezisem dintr-un somn adânc si odihnitor la auzul unei voci clare si destul de ridicate...care a rostit clar: "Dumnezeu nu are nepoti"... Apoi am avut sentimentul că mai este cineva în camera mea, a cărui prezentă îmi făcea bine. Deodată mi-am dat seama: Trebuie să fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise" (Du Plessis, p. 61).

Ce explicatie am putea găsi pentru astfel de experiente? Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: "Cel care este victima unei astfel de înselăciuni îsi închipuie (închipuirea sau imaginatia fiind si ea o formă de înselăciune diavolească) că este plin de darurile Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din conceptii si sentimente false, ceea ce înseamnă că apartine cu desăvârsire tatălui si căpeteniei falsului si a minciunii, adică diavolului.

Cel care, rugându-se, se străduieste să descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavând încă nici o posibilitate de a reusi, va substitui acestui sentiment simtiri false scornite de inima lui, cărora diavolul nu întârzie să li se alăture. El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe care le va întări cu ale lui proprii, diavolesti, făcându-l să creadă că sunt trimise de sus - credintă (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers".

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul. Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (si nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseste un moment când întreaga această "spiritualitate", care cultivă pasivitatea mintii si deschiderea fată de actiunea "duhurilor", chiar atunci când este vorba de moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a viitorului, duce inevitabil la transfor­marea respectivei persoane într-un om demonizat. Este momentul în care acestui om încep să i se întâmple lucruri "supranaturale".(Vezi Blackmore, Spiritism, pp. 144-175, în care se vorbeste despre un preot romano-catolic care era urmărit fizic de o tăblită de ghicit - actionată, bineînteles, de un diavol - tocmai în perioada în care încerca să renunte la acest mod de recreere!)

În cadrul "renasterii harismatice", acestui moment de tranzitie îi corespunde "botezul cu Duhul Sfânt" care, atunci când îsi face efectul, marchează momentul în care auto­înselarea devine înselăciune diavolească, victima "harismatică" fiind de atunci încolo virtual asigurată că închipuitele sale "sentimente religioase" vor fi întâmpinate de însusi "Duhul" si că va începe de acum înainte o viată plină de "minuni".

D. Noua "revărsare" a Duhului Sfânt

În general, adeptii "miscării harismatice", asa cum o afirmă neîncetat ei însisi, au senzatia că sunt "plini de Duhul". "Mă simteam un om nou, curat si liber si cu desăvârsire plin de Duhul Sfânt" (Ranaghan, p.98). "Totul a început cu botezul Duhului, când am început să-mi dau si eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat vedenii despre viata în Duhul. Este într-adevăr o viată plină de minuni... în care te umpli mereu de iubirea de viată-dătătoare a Domnului" (Ranaghan, p.65).

Toti îsi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleasi cuvinte, aceleasi propozitii stereotipe. După un preot catolic, "toată lumea părea să fie cuprinsă, fără exceptie, de o mare bucurie si pace - era efectul atingerii Duhului" (Ranaghan, p. 185).

Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi este "să arate si să ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea si bucuria, oriunde s-ar afla ei" (Inter­Church Renewal).

Odată intrati în această stare "spirituală" (în care, în mod semnificativ, termenii pocăintă sau mântuire sunt rareori pomeniti), multi reusesc să ajungă la mari ”înăltimi". Zice un catolic: "Duhul crestea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz; jur că am simtit cu anticipatie gustul Împărătiei Cerurilor" (Ranaghan, p.103).

Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici si "miscări harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă, ce înseală în diferite chipuri si forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă de Biserică si de Sfintii Apostoli si nu au cele sapte Taine, Sfânta Liturghie, Preotia si Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.

După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înselăciunea, cunoscută sub numele de închipuire, se hrăneste din inventarea unor simtiri false sau stări de har, care dau nastere la o conceptie complet eronată asupra vietii duhovnicesti. În acest mod se inventează mereu stări pseudo-spirituale, cel înselat are mereu senzatia că se află în intimitatea lui Iisus si că discută cu El, are mereu "revelatii mistice", aude voci, simte bucurii...

Din această activitate sângele primeste o miscare înselătoare si păcătoasă, care este luată drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilintei, a pietătii si întelepciunii".

Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înselăciune diavolească, închipuirea, "desi face mintea să cadă în cele mai teribile greseli, nu o împinge însă până la nebunie desăvârsită", astfel încât această stare poate să dureze ani îndelungati sau chiar o viată întreagă fără ca cel în cauză să-si dea seama.

Această stare plăcută plină de căldură si chiar de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu desăvârsire orbit si nu vede starea reală a vietii lui sufletesti.

Spune iarăsi Episcopul Ignatie: "Închipuindu-si că este plin de har, el nu mai poate primi niciodată harul... Cel care îsi atribuie daruri duhovnicesti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându-si în schimb larg inima patimilor si diavolilor". Fiindcă tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogătit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii că tu esti cel ticălos si vrednic de plâns, si sărac si orb, si gol! (Apoc. 3,17).

Cei atinsi de boala înselăciunii "harismatice" nu se simt doar "covârsiti de duh"; ei "văd" chiar si în jurul lor începutul unei "noi ere" (new age) a "revărsării Duhului Sfânt", - crezând că "lumea se află în pragul unei mari desteptări spirituale" (Logos, Feb. 1972, p.18) si având în permanentă pe buze cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3,1).

Crestinul ortodox însă stie că această profetie se referă în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) si la sfintii Bisericii Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belsug, asa cum sunt si sfintii Ioan de Kronstadt si Nectarie de Eghina, care au făcut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.

În conceptia "harismaticilor" din zilele noastre, însă, minunile sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există si manuale care stau la dispozitia doritorului, explicându-i cum să facă.

Ce spun însă Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt "se sălăsluiesc doar în crestinii ortodocsi care au ajuns la desăvârsirea crestină, care s-au curătit si care s-au pregătit mai dinainte prin pocăintă".

Ele sunt "dăruite Sfintilor lui Dumnezeu numai după bunăvointă a Sa si prin lucrarea Sa, si nu prin dorinta sau putinta oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar si pe neasteptate, în cazuri de extremă nevoie, si prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu - si niciodată la întâmplare" (Sfântul Isaac Sirul). "Trebuie să mai stim că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderatie, din cauză că a slăbit credinta lumii crestine în general, ele slujind în întregime trebuintei mântuirii. Dimpotrivă, ”închipuirea" (imaginatia) îsi revarsă "darurile" fără multă zăbavă si în cantităti nelimitate".

Într-un cuvânt, "duhul" care-si revarsă darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt si înselat de secole de erezie si pseudo-pietate, asupra acestui neam care caută "semne" si minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Acesti oameni rupti de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu si niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevărata duhovnicie încât, priviti cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor adevărata credintă prin psihismul, emotionalismul si uneori chiar demonismul lor.

"Adevărata trăire duhovnicească - scrie Episcopul Ignatie - omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simtirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu cunoaste decât sentimentele emotionale si trupesti. O astfel de inimă nici nu stie măcar ce este existenta unei trăiri duhovnicesti".

NOTE:

[1] V. P. Bykov, Tikhie Priyuty, Moscova, 1913, pp. 168-170 N. ed.

[2] Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, - Relatia de legătură si de transfer în ocultism - Kregel Publications, Grand Rapids, Mich., 1970, pp. 168- 170

[3] Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds - Spiritismul: Fals si Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, "Mediumii” pp. 89-105 passim (N. ed.)

[4] Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.) 

[5] Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion - Entuziasmul, capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551

[6] Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese , Părinti si Scriitori Bisericesti vol 57, Ed. Inst. Biblic al B.O.R, Bucuresti, 1990, p. 569. (n. tr.)

[7] Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezente din alte lumi), Harper & Row, New York, 1974, pp. 120-125

[8] Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism - Religia extatică, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare si despre samanism, - Penguin Books , Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc. si ilustratia 9

[9] The Ladder of St. John, Step 26:152 - Vezi Filocalia Rom, vol 9; Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcus, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Stăniloae

[10] Vezi Proloagele pe scurt si Vietile Sfintilor

[11] Staretul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100, rus

[12] Logos Journal, Sept. - Oct., 1971, p.14,