INTRODUCERE

Cercetătorul evolutiei duhovnicesti a elenismului ortodox se opreste cu evlavie înaintea chipurilor pustnicesti ale unor părinti duhovnicesti trăitori în vremea noastră. Fără să gresească i-ar putea socoti sihastri contemporani sau ultimii descendenti ai renasterii filocalice în tara noastră.

Acesti părinti, înzestrati cu darul povătuirii duhovnicesti, au adoptat morala ascetică si cugetarea isihastă a părintilor filocalici, continuându-si lucrarea pedagogică si călăuzitoare până în zilele noastre. Toti acestia au devenit părinti duhovnicesti contemporani ai tinerilor si sfătuitorii familiilor din Grecia de astăzi, continuând astfel traditia ortodoxă a paternitătii duhovnicesti.

Amintirea sfintelor lor vieti va lucra vesnic în constiinta noastră, în chip mângâietor si tămăduitor. Vesnic vom păstra vii în amintire chipurile unor Bătrâni precum Amfilohie Makris, Filotei Zervakos, Paisie Aghioritul, Sofronie din Essex, Epifanie Theodoropoulos, Iacov Tsalikis si Porfirie Bairaktaris. Cuvântul lor de învătătură va rămâne viu în constiinta noastră, ca un testament pedagogic, dar si ca un îndrumar de viată.

În această carte vom înfătisa personalitatea luminoasă a Cuviosului Bătrân Bairaktaris, părinte duhovnicesc plin de discernământ, un părinte al iubirii, al smereniei si al ascultării. În mod deosebit părintele l-a iubit pe cei care, în luptele pe care le duc, rămân de obicei „nemângâiati”, pe oameni îndurerati si mâhniti si, mai ales, pe părintii care îsi duc crucea, păsind în viată cu duhul bărbătesc al răbdării si al asteptării, călăuziti fiind de un sentiment interior „de milosârdie”.

Bătrânul Porfirie a fost părintele duhovnicesc al tinerilor si sfătuitorul familiilor într-o vreme care, asa cum vom vedea, excelează, conform specialistilor, prin caracterul său antipedagogic si patologic. Părintele Porfirie a fost un om ce a trăit în spatiul minunii, exprimându-se prin „nebunia întru Hristos”.

Prin această lucrare a noastră nu încercăm să adăugăm prisoselnice podoabe sfintei personalităti a cuviosului Bătrân. De altminteri, cele ce grăiesc prin ele însele nu au trebuintă de dovezi. Valoarea sfinteniei este ca valoarea unei bancnote, înscrisă chiar pe fata hârtiei.

Dimpotrivă, prin această carte încercăm doar să aducem în suflete o smerită stare de slavoslovie a lui Dumnezeu si de rugăciune.

Povestind întâmplări din sfânta viată a Bătrânului Porfirie, aruncăm o lumină asupra sufletului său iubitor si drăgăstos si înfătisăm bunăvointa sa părintească, pentru a încerca si noi la rându-ne să urmăm, plini de râvnă, învătătura cea plină de iubire pentru Dumnezeu.

Gh. S.K.

Atena, 15 august 1996, Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu

I

LA SFÂRSITUL VEACULUI NOSTRU

Făcutu-mi-s-au lacrimile mele

pâinea ziua si noaptea…

Pentru ce umblu mâhnit…

Pentru ce esti mâhnit, suflete al meu…?

(Psalmul 41)

Călători ai vietii acesteia, „mergem întristati, cu chip întunecat” prin pustiul sterp al veacului nostru. Rătăcim într-o lume a întunericului si a decăderii. Bântuim prin valea plângerii de fiecare zi, „prin umbra mortii”, „în pământ pustiu si desert si sterp…” (Psalmul 22, 41).

Dar „cel ce umblă în întuneric nu stie pe unde merge” (Ioan 12, 35). Este un om care a renuntat la firea sa cea duhovnicească, fiind „cel întunecat la cuget” (Efeseni 4, 18).

Noi, oamenii lipsiti de orientare duhovnicească, trăitori în întunericul nestiintei, să ne deschidem sufletele spre a primi cuvântul călăuzitor si milostiv al Părintelui Porfirie: „Iubiti-L pe Hristos… Hristos este totul, este izvorul vietii. Toate cele frumoase sălăsluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristetea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viată, a greutătilor si a ceasurilor de agonie”.

Să încercăm asadar cu gândul să trecem într-o lume cu adevărat duhovnicească, departe de moleseala noastră zilnică, departe de viata prozaică si de „ceasurile fără vis”. Să păsim în altă lume în care, printre amintiri sfinte si trăiri intense, să încercăm a ne apropia de cuviosul chip al Bătrânului Porfirie, pentru a-i întelege cuvântul de învătătură.

Trăim într-o epocă ce este caracterizată de intense tendinte psihopatologice si psihopatogene, ce-l conduc pe omul modern la negarea de sine. Epoca noastră este acea perioadă din istoria civilizatiei umane caracterizată de mari antiteze si contradictii. Este epoca în care omul a trăit cele mai tragice momente ale existentei sale. Marile schimbări sociale si culturale din această perioadă creează omului modern insolvabile probleme de adaptare la noile conditii de viată ce-i apar în cele. Educatorul epocii noastre a devenit o prezentă alienantă si patologică. Societatea zilelor noastre este, prin excelentă, antipedagogică. Prin mecanisme si metode speciale „de marketing” creează si promovează o viziune specifică asupra lumii si o reprezentare nesănătoasă a omului, care deformează adevărul despre viată, despre om, despre lume si despre Dumnezeu. Astfel, mai ales tinerii văd adevărul „ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13, 12), creând o cosmologie si o antropologie aparte, denaturată. Prin urmare, răspunsurile pe care le dă marilor sale probleme existentiale, sunt imperfecte si gresite, ducându-l în directii obscure si nesigure.

Societatea epocii noastre a divinizat masina, robindu-se acesteia. După cum observa Bătrânul Paisie Aghioritul, „s-au înmultit masinile, s-a înmultit si risipirea; omul l-au transformat în masină, iar acum masinile si fierul poruncesc omului; din această pricină până si inimile oamenilor au devenit oamenilor au devenit de fier”.

Societatea noastră a divinizat chiar si stiinta si gândirea ratională. A devenit o societate a consumului, a concurentei si totodată o societate a uniformizării, a înstrăinării si a nelinistii. Această societate, cu profilul său „duhovnicesc” bolnav, îl educă negativ pe omul modern, îndrumându-l spre „calea cea lată care duce la pieire” (Matei 7,13). Prin mesajele si îndemnurile sale, se adresează mai ales nevoilor instinctive ale tinerilor. Incită regiuni ale psihismului lipsite de ratiune, promovează modele de viată alienate, propune idei. Totodată le creează nevoi secundare imaginare, le cultivă si le întretine tendintele narcisiste, transformându-i în „animale consumatoare”, îndreptate doar spre exterior si lipsite de orice rezistentă morală interioară.

Astfel omul se află pierdut în zarva vietii acestei epoci, cu constiinta împovărată de zădărnicia drumului său fundamental, de evolutie duhovnicească. În încercarea sa de a-si acoperi golurile existentiale, alunecă lesne pe diferite căi ce-l conduc în prăpastia a nenumărate erezii, spre false religii contemporane, mai ales de sorginte asiatică, spre miscări anticrestine si curente internationale, spre grupuri parapsihologice de esoterism, care promit „solutia unică”, însă acolo omul întâlneste doar confuzie si deznădejde.

În această epocă tragică, marcată de tendinta înstrăinării, în această epocă a criminalitătii crescânde, a nelinistii, a însingurării, a introvertirii, în această perioadă de confuzie a ideilor, de zădărnicire a asteptărilor omenesti si de înjosire a valorii umane, există o singură orientare corectă: întoarcerea spre Hristos, Care este totul, Care este Lumina si Viata lumii.

Asadar, în această epocă a noastră, pentru a izbândi mântuitoarea întoarcere spre Lumina vietii, Dumnezeu Cel iubitor de oameni a intervenit si a actionat echilibrând, tămăduind, educând si chemând, prin intermediul prezentei sfintilor contemporani nouă.

Prezenta sfintilor în lumea de astăzi exprimă iconomia dumnezeiască, dăruindu-ne nouă, păcătosilor, nădejdea mântuirii, a învierii si a tămăduirii duhovnicesti. Sfintii – cei din vechime, dar si sfintii zilelor noastre – sunt părinti duhovnicesti „îndumnezeiti”; sunt si ei „lumina lumii”, ce luminează si sfinteste lumea (Matei 5, 14-16). Ei sunt pedagogii, sfătuitorii oamenilor pe care îi îndreaptă spre adevăr. Conform învătăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, sfântul este părintele duhovnicesc al credinciosilor, este prezenta vie a lui Hristos, este omul desăvârsit, cel renăscut întru Hristos; este, în fine, vatra luminii celei dumnezeiesti si prototipul vietii duhovnicesti. Sfântul reprezintă prezenta lui Hristos în lumea păcatului :”iar unde s-a înmultit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5,20).

Dacă n-ar mai fi sfinti în lumea noastră, lume a mortii si a deznădejdii, atunci ar dispărea si „fericita nădejde” (Tit 2, 13) din viata noastră. Sfintii sunt sarea ce fac viata să dăinuie (Matei 5,13).

Elementul fundamental ce lipseste din viata omului modern si pe care acesta îl tot caută, este sfintenia. În zilele noastre, pentru a putea supravietui biologic si social, dar mai ales duhovniceste, omul are nevoie de sfintenie. Iar sfintii de astăzi sunt aceia care întrupează sfintenia pe care o răsfrâng si asupra celorlalti. Trebuie să întelegem că sfintii trăiesc si în zilele noastre, că sunt alături de noi, că păsesc si lucrează lângă noi. Prezenta lor discretă ne transmite un mesaj supralumesc. Trebuie să întelegem că sfintenia nu este o stare îndepărtată si de neatins. Sfintenia, după cum ne învată Sfântul Ioan, cel care a scris „Scara”, descriind duhul monahismului sinaitic, este un urcus pe scara vietii duhovnicesti. Acest urcus pe treptele virtutii si ale unei vieti sfinte, omul îl poate săvârsi doar după o luptă duhovnicească de-o viată, prin asceză, prin practică continuă, prin rugăciune, smerenie si discernământ.

Bătrânul Porfirie, asemenea multor alti Bătrâni cunoscuti din zilele noastre si multor chipuri cuvioase nestiute care nu se arată lumii, ne încredintează prin vietuirea lui că sfintenia mai există încă în epoca noastră. Noi însă trebuie să transcendem limitele priceperii omenesti, pentru a putea astfel să întelegem măretia coexistentei sfinteniei cu păcătosenia în aceeasi lume si în aceeasi societate. Este foarte anevoie, de nu chiar cu neputintă, să pricepem noi, oamenii stăpâniti de ratiune ai epocii noastre, oamenii a căror constiintă este sufocată de sentimentul realitătii prozaice, că sfintenia se află lângă noi, că este o experientă a imediatului, că nu este o stare duhovnicească din trecut, îndepărtată de cele pământesti. Este aproape cu neputintă ca ratiunea noastră limitată să ne îngăduie a crede că suntem „împreună-cetăteni cu sfintii si casnici ai lui dumnezeu” (Efes.2, 19).

În zilele noastre se remarcă faptul că interesul tinerilor mai ales se îndreaptă spre personalitătile luminoase ale sfintilor Bătrâni. De asemenea se constată faptul că în fiecare zi apar tot mai multe cărti noi ce au drept subiect viata si învătăturile acestor chipuri cuvioase. Să ne rugăm ca această tendintă să vădească o căutare constientă din partea oamenilor, a acelor tipare sfinte de viată, si totodată să exprime o renastere duhovnicească.

Prezenta în această lume a sfintilor contemporani nu constituie doar o promovare vie a tiparelor unei vieti sfinte, ci ne este totodată un sprijin puternic si mângâiere. Este lumina, mângâierea si chemarea vietii, pentru anumite categorii de oameni: pentru singuratici, pentru neputinciosii vietii, pentru suferinzii de boli incurabile, pentru paralitici si pentru cei ce zac, pentru părinti si mai ales, pentru maicile ce duc, fără a se plânge, crucea invaliditătii sau a unor boli cronice ale copiilor lor, pentru tineri si pentru familiile lor care pier încet-încet prinsi în capcana drogurilor. Pentru toti acesti oameni necăjiti si pentru multi altii, care în nesfârsita singurătate a ceasurilor din noapte, trăiesc mai intens stăpânirea decăderii, a durerii si a mortii, în fiinta lor biologică si sufletească, pentru toti acestia, asa cum vom vedea mai departe, Sfintii Părinti au fost si vor fi mereu „nădejdea vie” (Petru 1, 3), singura capabilă să-i izbăvească din deznădejde si să îi renască duhovniceste.

Cu toate acestea, criteriile axiologice pervertite ale societătii noastre, în loc să promoveze modele desăvârsite si o temelie a vietii, asa cum am spus, se preocupă de o altă categorie de oameni. De obicei evidentiază si promovează virtutile inexistente ale celor tari, ce tin de puterea lumească, ale „înteleptilor” în lume, ale magnatilor, ale starurilor de pe firmamentul artistic, ale sportivilor, în general, ale oamenilor puternici si strălucitori. Sfintii însă, sunt cu totul si cu totul diferiti! Din această pricină multi îi ignoră, adesea îi batjocoresc sau îi urăsc, „pentru că nu sunt din lume” (Ioan 17, 14). Sfintii sunt smeriti, nevăzuti în lume, sunt umilitii si neînsemnatii lumii. Totodată sfintii reprezintă transcendentul, catafaza si măretia lumii. „Ci Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rusineze pe cei întelepti. Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să rusineze pe cale tari. Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să strice pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 27-28).

Asa cum ne învată Clement Alexandrinul, adevăratii întelepti sunt cei smeriti, cei socotiti de lume „prunci”, pe când înteleptii acestei lumi sunt stăpâniti de semetie si de mândrie: „cei ce se socotesc pe sine a fi întelepti se umplu de trufie… de aceea cele ascunse înteleptilor si stiutorilor acestui veac, s-au descoperit pruncilor”.

Părintele Porfirie era cu adevărat un om simplu. Era slab trupeste si bolnăvicios. Era un om umil în privinta originii sale, fiind totodată „un prunc” si un om „smerit” în lume. Era un om ce se ferea să iasă în fată. Asa cum însusi povesteste, mic fiind – adolescent, poate – a călătorit cu corabia spre Sfântul Munte. Cea mai mare parte a călătoriei si-a petrecut-o pe punte, privind nesfârsita mare albastră si pescărusii ce se scufundau în valuri pentru ca, mai apoi, să se piardă în depărtare. În jurul lui, pe punte, călătorii mâncau asezati în grupuri si stăteau de vorbă. Era ceasul prânzului. La un moment dat, o doamnă de lângă el s-a oprit din mâncat, l-a privit cu milă pe bietul tărănus îmbrăcat în haine sifonate ce stătea pe copastia corabiei, si apoi a spus: „Iată un cersetor. Sărmanul de el… Să-i dăm ceva de mâncare”. Mâncau pestisori prăjiti. De atunci Părintele Porfirie îsi aducea aminte mereu cu mare emotie acea clipă însemnată din viata sa, spunând: „M-au luat drept cersetor. Mi-au spus cersetor! Într-adevăr sunt cersetor, un cersetor de-al lui Hristos”!. Însă tocmai acestui om umil si neînsemnat Dumnezeu i-a descoperit unicele si cele mai înalte adevăruri, „căci asa a fost bunăvoirea înaintea Sa” (Matei 11, 26). Dumnezeu i-a dat Părintelui Porfirie harul înăltării spre alte lumi duhovnicesti, dincolo de stricăciunea si de zădărnicia celor lumesti, acolo unde, asa cum el însusi spunea într-o convorbire înregistrată, trăia stări ca acelea de pe Tabor, văzând „cele ce ochiul n-a văzut si urechea nu a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (i Corinteni 2, 9).

Părintele Porfirie (1906-1991) este una dintre cale mai marcante personalităti duhovnicesti ale secolului nostru. Arareori prezente ca a sa apar în spatiul teologiei, al Bisericii si al societătii, în general. Asa cum vom vedea mai departe, personalitatea sa este împodobită de nenumărate harisme. Asemenea cazuri de oameni harismatici sunt rare în multiseculara istorie a Sfintilor Bisericii, Cuviosul Bătrân Porfirie era o personalitate sfântă ce a trăit mereu în spatiul minunii, unde se află si acum.

Asa cum remarcă Bătrânul Paisie Aghioritul (1924-1994), o altă figură a zilelor noastre, în însemnata sa carte „Părinti Aghioriti si întâmplări aghiorite”, „Părintii din vremea aceea aveau multă credintă si simplitate. Cei mai multi erau putin stiutori de carte dar, datorită faptului că aveau smerenie si duh neînfricat, erau mereu luminati de Dumnezeu. În vremea noastră însă, desi cunoasterea s-a dezvoltat, din păcate ratiunea a clătinat din temelii credinta oamenilor, umplând sufletele de întrebări si de îndoieli. Prin urmare, suntem lipsiti de minuni, fiindcă minunea trebuie trăită si nu explicată pe cale ratională”.

Asadar, spatiul în care a vietuit si s-a exprimat Bătrânul Porfirie, este acela al minunii, al ascezei si al rugăciunii mintii. Este un spatiu duhovnicesc transcendent, aproape inaccesibil cugetului si ratiunii. Acest spatiu tine de categoria „supra-rationalului” si, pentru multi dintre noi, care suntem stăpâniti de duhul contemporan al rationalismului, al stiintei si al tehnocratiei, tine de categoria „absurdului”, a nebuniei sau, cel putin, „a prunciei” (i Corinteni 1, 18 si 21). Mă tem asadar, că nu suntem în stare să întelegem această sfântă personalitate, doar cu ajutorul mijloacelor de exprimare si al gândirii rationaliste. Cu toate acestea, vom cuteza să prezentăm si pe alocuri să comentăm si să analizăm „pedagogia” Bătrânului Porfirie, chiar cu riscul de a împutina cumva seva duhovnicească a învătăturii si a povetelor sale. Cuviosul Bătrân a formulat o însemnată teorie pedagogică ce se referă mai ales la chestiuni vizând povătuirea tinerilor, păstorirea părintilor si pedagogia familiei. Cred că această teorie constituie esenta experientei sale de preot ce a spovedit, a sfătuit si a îndrumat atâtia oameni. În primul rând această teorie se bazează pe capacitatea sa de întelegere a sufletelor, capacitate luminată de Dumnezeu.

Pentru a întelege însă mai deplin teoriile psihopedagogice si duhovnicesti ale sfântului Bătrân, ne vom referi pe scurt la câteva momente importante din viata sa si vom prezenta câteva caracteristici ale personalitătii sale, din care putem cunoaste profunzimea culturii sale duhovnicesti.

II

ÎN LUME EVANGHELOS

BAIRAKTARIS

„cersetorul” lui Hristos

…înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, si înainte de a iesi din pântece, te-am sfintit.

(Ieremia 1,5).

…cei ce au păzit cu sfintenie cele sfinte se vor sfinti.

(Întelepciunea lui Solomon 6,10).

Părintele Porfirie, în lume Evanghelos Bairaktaris, se trăgea din Evvia. S-a născut în anul 1906, în satul Sfântul Ioan din Karystia, din părinti săraci. De la vârsta de zece ani a fost nevoit să lucreze la o băcănie din Piure. Pe când avea doisprezece-paisprezece ani, a citit cu mare atentie viata Sfântului Ioan Kalivitul si, fiind atras de învătăturile sale, a încercat să le urmeze în viată. Astfel s-a încredintat iubirii lui Hristos si, părăsindu-si pe ascuns satul, s-a dus în Kafsokalivia la Sfântul Munte, pentru a-si pune în aplicare înaltele idealuri.

Legat de acest moment, notează următoarele în „testamentul duhovnicesc”: „De mic copil mă aflat tot în păcate. Când m-a trimis mama să păzesc vitele la munte, căci tatăl meu, fiind săraci, plecase în America, să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii săi, pe când păsteam vitele, citeam silabisit viata Sfântului Ioan Kalivitul. Si l-am îndrăgit foarte mult pe Sfântul Ioan si mă rugam îndelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Si, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia în Sfântul Munte si am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa că i-am îndrăgit foarte si, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult si simteam o mare iubire si pentru Dumnezeu”.

Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a început să împodobească această figură adolescentină, aprinsă de dragostea pentru Hristos, dăruind-o cu harisme înalte si cu cele mai alese calităti duhovnicesti. Dumnezeu deschisese un drum luminos înaintea acestui smerit si neînsemnat tânăr, pe care îl hărăzise a deveni unul dintre cei mai mari părinti duhovnicesti ai secolului nostru. Astfel, în anul 1923, pe când avea 17 ani, într-o Duminică după Sfânta Liturghie, îndată după ce se împărtăsise, pe când se plimba prin pădure plin de bucurie, a simtit cum se revărsa în el Harul Dumnezeiesc. O lume nouă i se deschidea înainte. În ziua aceea Dumnezeu i-a dăruit darul străvederii. Este vorba de o harismă despre care vom vorbi mai pe larg în continuare. Acest dar l-a folosit cât a trăit, cu întelepciune si cu frică de Dumnezeu, asa cum vedem din toată învătătura sa.

Când, odată, discutând cu unul dintre fiii săi duhovnicesti (18.06.1986), a fost întrebat: „Părinte, nu i-ati cerut niciodată lui dumnezeu să vă dea vreun dar?”, el a răspuns: „Niciodată. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Si totusi, asta s-a petrecut datorită Harului dumnezeiesc. Nu poti să ceri. Pregăteste-te duhovniceste si Dumnezeu îti va da, dacă esti vrednic”.

În scurt timp s-a îmbolnăvit grav, iar Bătrânii săi l-au trimis înapoi la părintii săi să-si trateze boala. Odată întors acasă, s-a întâlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care i-a intuit de îndată nivelul moral, sfintele harisme si, mai ales, darul străvederii. Astfel, în anul 1927, desi părintele avea atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punându-i numele de Porfirie.

În anii ce au urmat, până în 1940, bătrânul Porfirie a slujit ca părinte duhovnicesc, spovedind si sfătuind în diverse probleme de viată, la sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din Lefka. Acolo, timp de 13 ani, ore în sir a ascultat spovedania a mii de credinciosi, în special a locuitorilor din regiunile dimprejur, din Evvia, Kymi, Karystos, Aliveri, Vathia, dar si din alte regiuni. Pe toti care veneau al el îi ajuta să găsească drumul drept în viată si să-si rezolve cu întelepciune problemele care îi împovărau. Cu darul discernământului si, mai ales, cu acela al străvederii, lumina unele aspecte din viata oamenilor, adâncite în bezna subconstientului, deschizându-le astfel căi de autocunoastere si de pocăintă. Cei care au avut folos duhovnicesc din acest dar al său, îl numeau „părintele-profet”.

Când a izbucnit al doilea război mondial, în octombrie 1940, a fost numit paroh al Paraclisului Sfântului Gherasim de la Policlinica din Atena, ce se află între străzile Pireos si Sokratous, lângă piata Omonia. Această policlinică a fost înfiintată în anul 1903 si a fost condusă de doi frati din Lixourios (Kefallinia), si anume de Nicolae Alivizatos (1876-1945), profesor de chirurgie la Universitatea din Atena, si de Amilkas Alivizatos, despre care vom vorbi mai jos.

Timp de treizeci de ani cuviosul Bătrân a înfăptuit această lucrare pastorală de tămăduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, în loc să se nevoiască „în pustia de la Sfântul Munte, se nevoia în „pustia” Omoniei”. În aceeasi „pustie” din centrul Atenei se nevoia o altă figură a Bisericii, si anume părintele Epifanie Theodoropoulos, ascet al iubirii si Bătrân plin de discernământ (1930-1989). Acesti doi părinti duhovnicesti erau legati de o strânsă legătură duhovnicească, colaborau si îsi împărtăseau experienta duhovnicească si pastorală. Mai ales spre sfârsitul vietii pământesti a părintelui Epifanie, când acesta, atins de cancer, îndura dureri cumplite, Bătrânul Porfirie vorbea mereu cu el la telefon, după miezul noptii. Astfel, durerea se mai ostoia, în timp ce acesti doi asceti se înăltau duhovniceste în spatii ceresti.

În acest locas sfântul Bătrân si-a continuat însemnata lucrare duhovnicească si în momentele dificile ale neamului nostru. Spovedea, sfătuia, încuraja, îndruma, tămăduia suflete, asculta durerea de fiecare zi, înfrunta moartea, vindecând de multe ori chiar si boli trupesti. Medicii care au lucrat în această policlinică povestesc emotionati multe întâmplări din acea perioadă. De multe ori, în cazuri foarte dificile si greu de rezolvat, prezenta plină de har a Bătrânului era singura nădejde a oamenilor.

Însusi părintele povesteste cu emotie cazurile unor bolnavi. Cu mare sensibilitate descrie ultimele clipe din viata pământească a unor grav bolnavi are erau dusi într-un salon special. Uneori distingea deasupra patului lor un nor întunecat. Rugându-se, era alături de bolnavi, în acele ultime clipe de agonie, de dinaintea mortii, usurându-le sufletele. Uneori îsi întrerupea rugăciunea, cobora în biserică, îngenunchea înaintea Sfintei Mese si plângea; apoi „cu si mai mare stăruintă se ruga” (Luca 22, 44). Când se întorcea în salon, norul se risipise. O lumină blândă se asternuse peste chipul, de-acum împăcat, al bolnavului. Sufletul său, eliberat, călătorea spre ceruri. Medicii care îl vedeau adesea la căpătâiul bolnavului la ceas târziu, îl întrebau: ”Bunicutule, tot aici esti?”, iar el răspundea: „Ce să fac, fiii mei? Doar vedeti că sânt singuri si părăsiti”.

La policlinică era un câine la care Bătrânul tinea foarte mult, asa cum de altfel tinea la toate celelalte animale, la păsări si la plante. De altminteri, aceasta este caracteristica tuturor sfintilor: ei iubesc natura, o respectă, încercând să îi descifreze chipul. Sfinti se bazează pe teologia Părintilor si pe Traditia Bisericii Ortodoxe si de aceea au creat o morală de profund respect fată de natură si fată de zidirea materială. Asadar, Bunicutul tinea mult la acel câine, pe care îl socotea „prietenul” său.

La un moment dat a venit în Grecia un grup de oameni de stiintă americani, care, în colaborare cu personalul stiintific al policlinicii, urmau să facă anumite experimente, în care aveau de gând să se folosească de acel câine, de „prietenul” Bătrânului. Asadar, în ziua experimentului, Părintele Porfirie a plecat din policlinică. S-a întors abia pe seară si, imediat, s-a îndreptat spre laborator. A deschis congelatorul în care se afla animalul mort, l-a privit plin de tristete si i-a spus: „Ce ti-au făcut, bietul de tine?”. Atunci, după cum părintele însusi ne-a povestit, minunându-se, câinele a mai dat o dată din coadă, în semn de salut, asa cum făcuse prima dată. După cum vedeti, înaintea sfinteniei, chiar si natura se înclină, iar limitele firii dispar!

Tot în acea perioadă despre care am vorbit, presedintele Policlinicii din Atena era Amilkas Alivizatos (1887-1969), profesor de Drept Canonic si de Pastorală, la Facultatea de Teologie a Universitătii din Atena. Era o personalitate academică cu o bogată activitate stiintifică si socială. Chiar în vremea aceea era presedinte si al Spitalului Matzavinatio. Trebuie spus că Amilkas Alivizatos, fire severă si putin ciudată, aprecia în mod deosebit morala, darurile si însemnata activitate pastorală a Părintelui Porfirie. De aceea tinea foarte mult la el si avea mare evlavie pentru sfintia sa, cu atât mai mult cu cât îi era si părinte duhovnic. Este grăitor faptul că în textul testamentului lăsat de marele profesor (1969), după cum am arătat din surse bisericesti din vremea aceea, îsi exprima dorinta să aibă o înmormântare simplă; să nu participe arhierei sau alti preoti în afara duhovnicului său, Părintele Porfirie, care să slujească si slujba de înmormântare.

Bătrânul s-a legat duhovniceste, dar si sufleteste de policlinică si, mai ales, de bisericuta Sfântului Gherasim. Sunt semnificative unele întâmplări petrecute în aceste locuri, povestite de însusi bătrânul Porfirie. Redăm în continuare una dintre povestirile sale, păstrată înregistrată, din care putem învăta multe lucruri:

„Odată, povesteste Părintele Porfirie, m-am lovit la piciorul stâng. Mi-am rupt tibia si peroneul – asa se numesc acele oase ce sunt până aici sus, la genunchi, iar în jos, până la gleznă. Mi-am rupt piciorul la mijloc si-a troznit ca o sticlă. M-au dus la spital, în timp ce strigam întruna de durere… Au venit de îndată profesorul de chirurgie si toti de la sala de operatie si mi-au pus piciorul în ghips. După ce au trecut vreo zece zile, am început să-mi privesc piciorul si, cu Harul cel dumnezeiesc, am văzut că nu îl puseseră bine. Tare m-am speriat, asa că am început să mă rog. Cum puteam să le spun unor medici atât de mari că au gresit? M-am gândit să-i vorbesc domnului K., un medic mai mic, foarte blând la vorbă si binevoitor. Asadar, i-am spus că nu au pus bine piciorul în ghips! „Ei, zice el, nu mai spune! Doar am fost atâtia medici si am văzut totul la radiografie”. Într-adevăr îmi făcuseră radiografie. În timp ce medicii potriveau piciorul, profesorul lucra pe deasupra. Au văzut că l-au fixat bine si apoi l-au pus în ghips. Se pare însă că în momentul în care l-au miscat ca să-l pună în ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus în ghips asa strâmb. I-am spus asadar medicului K. Că au pus piciorul strâmb, iar el le-a transmis celorlalti. „Spune-i să-si vadă de sfintenia lui, iar noi ne vedem de ale noastre”, i-au răspuns.

Atunci am început să strig. A venit alt medic, un specialist, căruia i-am zis:

- Spune-i profesorului că vreau să mai faceti o radiografie.

- Dar ne jignesti, zise el.

- Vă rog să-mi faceti pe plac, căci sunt om bătrân.

- În fine, hai să-l ducem jos, să-i facem voia, dar ne cicăleste degeaba, zise profesorul. Nu stim noi cum e bine? De atâtia ani tot asta facem.

În cele din urmă m-au dus jos. Acolo au constatat că într-adevăr piciorul alunecase din pozitia initială si începuse să se sudeze strâmb.

- Vai, părinte, tare esti păcătos, îmi zise.

- Stiu si eu asta, domnule profesor, i-am spus.

- Acum să vezi ce vom face! Trebuie să-l rupem iar, fiindcă s-a sudat!

- Faceti cum stiti, i-am răspuns.

Asadar au adus doctorii din nou ca să-mi tragă de picior, iar profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injectie împotriva durerii nu mi-au făcut. Asadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar profesorul la mijloc si, tot trăgând asa, în cele din urmă au reusit să îl rupă! Eu spuneam neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase”. Durerile erau cumplite! Mi-au apucat asadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au făcut la loc.

Acum profesorul se tot minuna de întâmplare! „N-am mai văzut si n-am întâlnit asa ceva în toată cariera mea. Să-mi spună bolnavul că nu i-am pus bine piciorul în ghips. Si încă după cincisprezece zile după ce l-am pus în ghips”.

Apoi am stat cam trei luni cu piciorul în ghips. Si trebuie să vă spun că ghipsul este foarte greu. Asadar, mai apoi, după ce m-am făcut bine, mi-au dat niste cârje si am coborât la biserică. După câteva zile i-am spus Haricleei să îmi aducă un baston, iar ea mi-a spus că se va duce să îmi aducă. A doua zi dimineata, cam pe la orele 11, am coborât în biserică si m-am asezat în strană. În fata mea erau o maică si sora mea Harikleea, căreia i-am spus să se ducă să îmi aducă un baston. „Ei, m-oi duce mai târziu”, zise ea. Asadar nu i-am mai spus nimic. În scurt timp intră în biserică o doamnă având în mână un baston, pe care îl tinea în sus. Îndată ce a intrat, s-a îndreptat spre noi, spunând:

- Aici este Sfântul Gherasim?

- Da, fiica mea, zise maica.

Atunci s-a apropiat să vadă mai bine icoana.

- Da, el este, el este, îi zise maicii si se aplecă să se închine sfântului. Apoi continuă:

- Am fost în pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau bastoane, asa că am cumpărat si eu unul. Noaptea trecută, îmi apare în vis acest sfânt din icoană. Eu nu stiam ce Sfânt este. Asadar îmi spuse sfântul în vis: „Vreau să îmi aduci mie bastonul pe care l-ai cumpărat de la Ierusalim”. Iată că l-am adus. Unde să îl pun?

Ia gânditi-vă. Biata de ea nici nu stia de Sfântul Gherasim! Asa că, întrebând ea pe unul si pe altul, i-au spus: „Du-te în Omonia. Mai întreabă acolo si îti vor spune unde îl găsesti pe Sfântul Gherasim”.

Atunci i-am spus: „Vino aici să îti spun ceva. Sfântul nu are nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfântului si slujesc în această biserică de treizeci de ani. Ieri am cerut să mi se cumpere un baston si sora mea Harikleea urma să se ducă să îmi cumpere unul. Sfântul ti-a spus să aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul său, iar bastonul l-a comandat pentru mine”. Atunci femeia s-a îndreptat spre icoana sfântului Gherasim. A luat bastonul, a sărutat icoana, apoi a pus bastonul alături si, întorcându-se spre icoană, a spus: „Sfinte, ti-am adus bastonul. Acum îl voi da slujitorului tău”. Apoi s-a întors, a luat iar bastonul si, venind lângă mine, mi-a sărutat mâna si apoi mi l-a dat.

Ce lucru frumos! Îti poti explica această întâmplare? Pe mine m-a emotionat foarte tare. Asta e! Acum văd însă că nu mai e cauciucul care se afla la capătul bastonului. Unde o fi dispărut? L-or fi tăiat? Poate l-au luat ca amintire”.

Pe ce treceau anii, Bătrânul Porfirie a organizat o nouă vatră de lucrare duhovnicească si pastorală în mica biserică a Sfântului Nicolae în Kallisia, din Pendeli. Acolo a slujit părintele cu râvnă mare din 1955 până în 1978.

La începutul anului 1980 a mutat centrul acestei lucrări duhovnicesti la Oporos, în regiunea Aghia Sotira, în Milesi. La început chilia sa era o simplă rulotă. Astăzi, după îndelungata si foarte ostenitoarea lucrare a Bătrânului Porfirie si a fiilor săi duhovnicesti, sub neîncetata sa îndrumare si supraveghere, în acea regiune s-a ridicat un urias complex de clădiri cu o preafrumoasă biserică cu mai multe nivele, în centrul celorlalte clădiri. Tot efortul de ridicare a acestor constructii se desăvârseste prin prinoasele si jertfele a mii de oameni si, mai ales prin pronia lui Dumnezeu. Aceste constructii, conform planurilor înaintevăzătorului Părintele Porfirie, au fost ridicate pentru a deveni în următoarele decenii, un important centru de spiritualitate ortodoxă.

În iarna anului 1988 am vorbit cu Părintele Porfirie, care mi-a înfătisat ideile sale privind viitoarele functii ale acestui centru, prevăzând faptul că va veni vremea când centrul va juca un însemnat rol duhovnicesc în zona Atenei, în cadrul educatiei si al antropologiei teologice ortodoxe, mai ales în momentele grele pentru ortodoxie si elenism. Vorbeam atunci despre contributia psihologiei si a psihanalizei moderne si, în general, a „stiintelor umaniste”, la rezolvarea unor probleme ce izvorăsc din evolutia personalitătii din evolutia personalitătii omului modern. Părintele Porfirie îsi expunea opiniile cu mare usurintă, încât aveam senzatia că stăteam de vorbă cu un specialist în domeniu, ce cunostea foarte bine toate problemele, în varietatea lor. Acest om care nu dobândise în scolile din lume nici un fel de cunostinte stiintifice, mi s-a părut atunci a fi un erudit si luminat om de stiintă. Însă Bătrânul Porfirie nu era un simplu om de stiintă „din această lume” . Cunostintele sale „stiintifice”, de psihopedagogie, de medicină, de fiziologie, de anatomie, de fizică si de astronomie, erau urmarea firească a întelepciunii „din cele de sus” (Ioan 8, 23).

Întotdeauna Părintele Porfirie a fost retinut în privinta psihanalizei si a diverselor tendinte si metode psihologice contemporane. De fiecare dată spunea: „Eu nu le stiu; voi le stiti mai bine”. În ziua aceea, după ce i-am spus punctul meu de vedere, Bătrânul a încheiat, spunând „profetic”: „De toate aceste probleme psihologice se ocupă părintii neptici în lucrările lor…. Va veni o vreme când aceste subiecte vor fi predate în cadrul învătăturii antropologice a părintilor neptici, chiar în acest loc, de către părintii de la Muntele Athos, care vor coborî aici tocmai în acest scop”.

Încet-încet, cuviosul părinte s-a retras în tăcere, plecând din Oropos spre îndrăgitul său locas duhovnicesc, spre Muntele Athos. Dorea fierbinte să-si dea ultima suflare în locul unde fusese tuns monah. Ca toti sfintii si el s-a învrednicit de un sfârsit cuvios. Cu voia lui Dumnezeu si-a stiut dinainte ceasul mortii. I-a rugat asadar pe fiii săi duhovnicesti, pe călugări, să privegheze toată noaptea, să se împărtăsească si astfel să se pregătească a-l petrece pe ultimul drum. Totodată a poruncit să nu dea de veste despre toate acestea nici unuia dintre fiii săi duhovnicesti din Atena. În zorii zilei de „ decembrie 1991, pe când furtuna bântuia Marea Egee, sufletul i s-a înăltat la ceruri. Trupul său bolnav si mult încercat a fost îngropat în pământul de la Kafsokalivia. Deasupra doar pământ, frunze uscate de castan si o simplă cruce de lemn pe care stă scris: „Ieromonahul Porfirie a adormit întru Domnul în 19 noiembrie 1991”.

Privindu-i mormântul îmi vin în minte versurile unei poezii pe care Bătrânul o îndrăgea foarte mult si pe care o recita astfel încât aveam impresia că în acea clipă trăia toate cele exprimate în poezie.

Brazii

De brazii de pe coastă mi-ar da

o stivă din crengile lor nesfârsite

mi-as încropi la o margine, lângă ei,

o micută si-nsingurată colibă.

De-ar fi vară, mi-ar da

Să mă-ntind pe-ale lor frunze uscate

Împreună cu ei să cânt cântarea,

Împreună cu ei, murmurul din zori.

Si-apoi, nimic altceva. Iar când s-ar stinge

Astfel viata-mi de bucurie plină,

Câteva crengi de mi-ar mai da,

Să-mi fie ultim locas, de odihnă…

Astfel, Părintele Porfirie, Bătrânul „milostivirii si al dragostei”, cum i se spunea, a trăit smerit precum un „cersetor al lui Hristos” si tot smerit a adormit întru Domnul. În cele din urmă, a fost înmormântat printre brazi si castani, încredintându-se nesfârsitei iubiri a lui Hristos, departe de lumea zgomotoasei Atene, pe care însă a îndrăgit-o, a păstorit-o si căreia i-a făcut numai bine.

III

DARURILE BĂTRÂNULUI

PORFIRIE

Din ascultare [se naste] smerenia;

Din smerenie, discernământul;

Din discernământ, străvederea;

Iar din aceasta, înaintevederea.

(Ioan Sinaitul – „Scara”, Cuvântul IV, „Despre ascultare”).

Asa cum vom arăta mai pe larg în continuare, Bătrânul Porfirie era un părinte duhovnicesc care slujea ca învătător experimentat si ca sfătuitor al familiei si, în general, al tinerilor. As îndrăzni să spun fără rezerve că, în esentă, a fost unul dintre ultimii părinti filocalici, un vlăstar al miscării de renastere a Bisericii Ortodoxe. Avea o personalitate desăvârsită, împodobită de varietate însusiri morale si duhovnicesti, de nenumărate calităti si virtuti.

Dar cum a ajuns Bătrânul la o atât de înaltă treaptă duhovnicească? La această întrebare răspundea, zicând adesea: „Eu n-am stiut carte. Stând în pustie 13 ani, am învătat Psaltirea si Evanghelia. I-am ascultat întru totul pe Bătrânii mei si nu îmi păsa de lume. Îl iubeam mult pe Hristos”.

a. Dragoste netărmurită

Principala harismă a Părintelui Porfirie era nesfârsita sa dragoste pentru Hristos, dar si pentru oameni. Conceptia si învătătura sa erau hristocentrice si theantropocentrice. Principalul tel către care tindea Bătrânul Porfirie, era Dumnezeu. Nimic nu se interpunea între ei si nimic nu întrerupea această relatie. Îl slăvea pe Dumnezeu necontenit. Păstra în el o negrăită si nesfârsită dragoste pentru Hristos. Trăia doar pentru El. Nutrea o dragoste dumnezeiască ce era rodul unor nevointe îndelungate, al adâncii sale smerenii, al ascultării necontenite – „al ascultării cu bucurie” – după cum sublinia el însusi.

Bătrânul Porfirie Îl descoperise si Îl întâlnise pe Hristos, trăind astfel doar pentru El, Care era singurul său prieten. Asa cum spunea el însusi, „când Îl găsim pe Hristos, chiar dacă ne-am afla într-o pesteră, rămânem acolo si ne temem a o părăsi, ca să nu Îl pierdem pe Hristos”. Pe de altă parte si Domnul, Care este izvorul vietii si al bucuriei, „Se sălăsluise în sufletul” Bătrânului, îl ajutase cu Lumina cea adevărată să-L poată recunoaste si să-L poată simti în el, să-I trăiască prezenta în suflet, să-L socotească Prietenul său, Unicul său Prieten.

Cuviosul Părinte avea darul unei iubiri unice în lume, pe care l-au avut toti marii Părinti ai traditiei isihaste si filocalice ortodoxe. Acesti Părinti se deosebeau prin dragostea lor nesfârsită pentru dumnezeu si pentru semenii lor, o dragoste netărmurită si neconditionată, ce era mereu însotită de o deplină smerenie. Dragostea părintelui Duhovnicesc se manifestă de obicei ca răbdare, ca Bunăvointă, ca bunătate si ca severitate binefăcătoare. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are” (Ioan 15, 13).

Într-unul dintre cuvintele de învătătură ale Părintelui Porfirie se distinge limpede această dragoste dumnezeiască, profunda sa dispozitie iubitoare fată de persoana lui Iisus Hristos, dar si fată de semenii săi. În acel cuvânt de învătătură ce s-a păstrat înregistrat pe casetă, printre altele părintele spune: „Astfel trebuie să-L vedem pe Hristos. Ca pe un prieten si un frate al nostru, fiindcă El este tot ce e mai bun si mai frumos. El este totul. Ne este prieten si o proclamă: „Voi sunteti prietenii Mei. Nu întelegeti? Suntem frati. Eu nu tin iadul în mână si nu vă înspăimânt, ci vă iubesc. Si voiesc să vă bucurati de viată împreună cu Mine”. Acesta este Hristos. Nu este nici mâhnire, nici tristete, nici introvertire. Hristos este viata… este totul. El este bucuria, este Lumina cea adevărată care îl face pe om să se bucure, să zboare, să priceapă toate lucrurile, să îi înteleagă pe toti oamenii, să sufere pentru toti, să vrea să fie toti cu el si alături de el.

Iubiti-l pe Hristos si să nu vreti nimic în locul iubirii Sale”

b. Desăvârsită smerenie, ascultare si asceză necontenită

Smerenia desăvârsită era principala virtute a bătrânului Porfirie. Asceza necontenită, smerenia si ascultarea iau deschis drumul spre negresita cunoastere de sine, spre aprecierea si spre perceperea corectă a propriei sale persoane. Cuviosul Bătrân utiliza criterii foarte severe atunci când îsi aprecia propria evolutie duhovnicească. Reusea astfel, asa cum reusesc îndeobste toti sfintii, să-si îndepărteze „eul” de orice cugetare mândră, întrebuintând metoda pedagogică a defăimării de sine, urmărind totodată îndepărtarea slavei desarte. Desi era dumnezeieste înteleptit, cuviosul Părinte Porfirie obisnuia să spună: „Voi stiti multe, că doar aveti diplome, pe când eu nu sunt stiutor de carte”. Redăm în continuare un pasaj grăitor din „testamentul său duhovnicesc”, cuprins într-o scrisoare adresată fiilor săi duhovnicesti: „De mic copil am făcut multe păcate care până astăzi s-au înmultit foarte mult. Lumea însă m-a socotit bun, iar acum toti spun că sunt sfânt. Eu însă, simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Acum că mă îndrept spre cer, cred că Dumnezeu mă va întreba: „Ce cauti tu aici?”. Iar eu îi voi spune: „Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie”.

Asadar, virtutea smereniei constituie temelia moralei pedagogice a părintelui duhovnicesc. Este vorba de un dar ce împodobeste personalitatea tuturor învătătorilor Bisericii noastre, a celor mari, dar si a celor mai simpli. Un exemplu de smerenie este marele învătător al discernământului, Sfântul Nectarie din Pentapolis.

Aceluiasi spatiu al marilor învătători ai Bisericii îi apartine si Bătrânului Porfirie, care a fost un adevărat pedagog, înzestrat cu smerită cugetare si cu discernământ.

c. Priveghere si rugăciune neîncetată

În afara darului iubirii si al smereniei mai trebuie să pomenim si alte daruri, deopotrivă de însemnate, ce îl împodobeau pe Părintele Porfirie. Virtutea îngăduintei si, mai ales, darul privegherii si al rugăciunii neîncetate, erau elementele definitorii ale personalitătii sale, dar si mijloacele cele mai importante pe care le folosea în lucrarea sa pastorală.

Întotdeauna se ruga pentru toti, pentru personalitătile cunoscute din lumea duhovnicească, dar si din lumea politică, pentru oamenii simpli si neînsemnati, pentru greci si pentru străini, si chiar si pentru cei de altă credintă. Astfel, trecea în altă lume. Cu puterea iubirii si îndeosebi prin lucrarea dumnezeiescului Har, călătorea în toată lumea, în univers, în spatiu, pe oceane, în pustie, în tări răsculate, pe corăbii în primejdie de a fi distruse de furia furtunilor. Trăia moartea, focul, războaiele, răscoalele, sălbătăcia oamenilor, compătimindu-i, suferind împreună cu ei. Asa cum povestea chiar el, toate acestea i se perindau înaintea ochilor ca pe un ecran cinematografic. Vedea totul si trăia totul foarte intens si, din această cauză, adesea i se subrezea sănătatea.

Împins asadar de o arzătoare dragoste pentru Hristos si pentru semenii săi, „rugându-se neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), era luminat de Harul dumnezeiesc si „călătorea” până la capătul lumii, prin univers. Astfel sfântul Bătrân se afla întotdeauna împreună cu Hristos. Asa cum obisnuia să spună: „Cu Hristos (fiind) peste tot, nicăieri nu mă tem de nimic”. Prin urmare, prezenta lui Hristos era aceea care îl ajuta să trăiască stări supralumesti, să treacă adesea dincolo de lumea sensibilă, să depăsească limitele simplei cunoasteri empirice. Si aceasta se întâmplă tocmai fiindcă Dumnezeu lucrează prin prezenta Sa în asa fel, încât nu sunt valabile legile firii, anulându-se limita dintre zidit si nezidit. Asadar, prin Harul dumnezeiesc si prin credintă (Matei 17, 20), si sfintii se pot duce în lumea „suprafirescului” si a „suprarationalului”, unde timpul si distantele se anulează. Acest lucru minunat i se întâmpla si Părintelui Porfirie, care trăia mereu lângă Hristos, despre Care Sfântul Meletie Mărturisitorul spunea următoarele:

Iisus umple zidirea,

precum sufletul [umple] trupul,

si hrăneste si mângâie,

precum sufletul, trupul.

Din cele de mai sus reiese limpede că Hristos, Cel ce este viată nouă, Care este Lumina cea adevărată, îl ajuta pe cuviosul părinte „să se bucure, să zboare, să vadă toate lucrurile, să îi înteleagă pe toti oamenii, să sufere pentru toti, să vrea să fie toti cu el, să fie toti lângă Hristos”. „Hristos este cu totul altceva”, spunea Bătrânul. „Când vine Hristos la noi si ni se sălăsluieste în suflet, acesta se schimbă. Vietuieste liber peste tot, în stele, dar si în lumea duhovnicească si în tot universul. Poate vorbi la telefon cu cineva din Africa de Sud sau din Oceanul Indian, Spunându-i câte se întâmplă în casa aceluia, ce îi fac rudele si familia, desi se află aici”. Acest lucru minunat i se întâmpla si Părintelui Porfirie; desi era cu trupul aici, în acelasi timp se afla duhovniceste la sute si mii de kilometri depărtare, unde vedea persoane si situatii pe care mai apoi le descria. Ne-am putea întreba cum e cu putintă să se întâmple un asemenea lucru si anume să se afle simultan în două locuri aflate la mare depărtare. Răspunsul îl dă cuviosul părinte: „Atunci când vine Hristos si se sălăsluieste în noi, ne aflăm pretutindeni, împreună cu Hristos”.

Sfântul Bătrân a trăit astfel de stări supralumesti si în fiecare zi avea noi experiente de acest fel. Astfel, prin cele de mai sus încerca să ne îndrume si pe noi, fiii săi duhovnicesti, pentru a putea fi si noi părtasi – desigur pe cât ne îngăduia nivelul nostru duhovnicesc – ai acestor minunate stări, care sunt o chemare si o lumină în lupta noastră duhovnicească, dar si un sprijin sufletesc, împotriva ispitelor, pricinuite de putina credintă.

Povestirea unor întâmplări în care este vădită lucrarea acestui dar al părintelui, de a fi în mai multe locuri, ne va ajuta să întelegem mai bine aceste minunate împrejurări, dar si să ne formăm o imagine cât mai deplină a personalitătii sale.

În primăvara anului 1995 Eleni Konstandoulaki, din Hania (insula Creta), absolventă a Facultătii de Teologie a Universitătii din Belgrad, mi-a povestit următoarea întâmplare pe care mi-a confirmat-o si a completat-o în anul următor Dragana Simic din Serbia, studentă la Facultatea de Filozofie a Universitătii din Atena. Aproape de Novi Sad se află vestita mănăstire de maici de la Jazak (episcopia Srem). În iarna anului 1983 această sfântă mănăstire a trecut printr-o mare primejdie. Regimul ateu, la putere în acea vreme, a încercat să desfiinteze mănăstirea, aruncând otravă în reteaua de alimentare cu apă a mănăstirii. Atunci Părintele Porfirie i-a dat telefon imediat maicii starete a acelei mănăstiri. I-a spus toate amănuntele despre planul ucigas ce începuse a fi aplicat si a sfătuit-o să caute în altă regiune apă pentru nevoile mănăstirii. Ba chiar i-a spus unde se afla un izvor, într-o pădure din apropiere. De atunci mănăstirea ia apă doar din acel loc.

Trebuie spus că Părintele Porfirie nu a fost niciodată în Serbia. Totusi, în acele momente, cu dumnezeiescul Har, s-a aflat chiar în acel loc. Desi se afla la Oporos, de unde telefona, a călătorit cu duhul sute de kilometri, până în regiunea Srem, chiar în inima Serbiei. Acolo a văzut totul atât de limpede, încât cunostea si descria amănuntit regiunea respectivă. Si aceasta tocmai fiindcă Bătrânul Porfirie, ca părinte duhovnicesc, iubea mult si respecta mănăstirile si, în special, pe cele de maici. Se ruga necontenit, zi si noapte, pentru obstile monahale si pătimea împreună cu ele, când se aflau în primejdie sau la necaz.

După această minunată întâmplare, cuviosul părinte a continua să vorbească la telefon cu Mănăstirea Jazak. Maicile si stareta îl îndrăgeau si aveau pentru sfintia sa o evlavie netărmurită. În ce îl privea, deja le cunostea bine pe maici, le stia sufletul si vorbea cu stareta despre fiecare în parte. Fusese foarte impresionat de personalitatea unei maici care era arheolog si care avea o memorie foarte bună. Bătrânul care, asa cum vom vedea mai departe, avea darul străvederii, îi indicase acelei maici un loc lângă podul cel mare aflat la intrarea în Belgrad unde, în adâncul pământului, se aflau obiecte de mare valoare, ce datau din epoca preistorică.

Scrisoarea următoare cuprinde o altă descriere amănuntită a acestui minunat mod de comunicare al Părintelui Porfirie cu fiii săi duhovnicesti si cu oamenii pe care îi iubea, îi ajuta si îi apăra cu rugăciunile sale. Este o scrisoare datată 18.02.1993, pe care ne-a trimis-o maica Theodosia, stareta Sfintei Mănăstiri a Sfintilor Theodori din Kalavryta. Stareta Theodosia povesteste:

„În primăvara anului 1985, aflându-mă în Mănăstirea Sfintilor Theodori din Kalavryta, într-o noapte cam pe la ora două si jumătate, am auzit pe cineva săpând putin mai departe de geamul chiliei mele, în curtea mănăstirii. Ca să văd mai bine ce se întâmplă, am stins lumina în chilie, m-am uitat pe fereastră în curte, unde am văzut o lanternă ce se stingea si se aprindea întruna. Atunci m-am rugat Sfintilor nostri făcători de minuni să ne apere. Am verificat ferestrele si portile subrede ce dădeau în curtea mănăstirii năruite, ca nu cumva să intre cineva înăuntru si, după ce m-am încredintat că domnea linistea, m-am întors în chilie.

Dimineata aveam Sfânta Liturghie. Chiar când mă pregăteam să mă duc la biserică, pe la ora sase dimineata, sună telefonul. M-am gândit că era vreun suflet necăjit care avea vreo problemă – lucru care de altminteri se întâmpla destul de des – si am ridicat receptorul. Spre marea mea uimire am auzit aceste cuvinte:

- Ascultă, fiica mea, sunt Părintele Porfirie. Să nu iesi afară dacă auzi pe cineva săpând, căci ai putea fi atacată. Bagă de seamă că niste oameni îndrăciti dau târcoale mănăstirii.

- De ce sapă? Au găsit ceva, părinte? Am întrebat eu.

- Nu, copila mea, fiindcă le-au luat altii mai înainte, zise părintele.

- Părinte, ati fost vreodată aici la noi, la mănăstire? l-am întrebat.

- Nu, fiica mea, dar acum sunt acolo. Întreabă-mă ce vrei.

Asadar, folosindu-mă de această ocazie, l-am întrebat despre o pesteră de mare însemnătate istorică, aflată lângă mănăstirea noastră.

Chiar lângă mănăstire se află o pesteră, unde vietuiseră primii călugări, înainte de a se ridica mănăstirea, în secolul al XI-lea. Istoria mentionează chiar minuni ce s-au săvârsit în acest loc. Asadar, i-am rugat pe ciobanii din satul învecinat să nu-si mai adăpostească animalele acolo, asa cum obisnuiau să facă înainte să mergem noi în acel loc, în vremea când mănăstirea era pustie. Chiar le-am propus să le dăm materiale ca să-si ridice un sopron putin mai încolo, unde să-si adăpostească animalele. Ţăranii însă nu au vrut, spunând că animalele lor s-au obisnuit acolo si de aceea nu voiau să schimbe locul.

Asadar, fiindcă exista această pesteră l-am întrebat pe Părintele Porfirie:

- Părinte, ne sfătuiti să facem din pesteră o bisericută?

- De care pesteră zici, că aveti două? De cea în care au vietuit primii călugări? M-a întrebat părintele.

- Da, părinte.

- E bine să o faci bisericută, fiica mea, căci pestera este sfintită. Dar te-or lăsa sătenii? Nu se vor împotrivi?

Am rămas încremenită de uimire cu telefonul în mână, auzind ce-mi spunea.

Trebuie să mai spun că, într-adevăr, există două pesteri, dar noi nu o văzusem pe cea de-a doua, desi ne instalasem în mănăstire de mai bine de un an. Ciobanii din regiune au fost aceia care ne-au spus că mai există încă o pesteră.

În timp ce eu rămăsesem încremenită de uimire, îl aud pe Părintele Porfirie zicându-mi:

- Pesti, maică staretă, pesti!

- Ce pesti, părinte? îl întreb eu.

- Fiica mea, nu cumva apa de izvor e bună pentru pesti? Dă asadar oamenilor să mănânce peste. Vor veni vremuri grele!

Si, într-adevăr, când ne instalasem la mănăstire, dusesem apa pentru analize la laboratorul de chimie din Patra. Această apă curge din belsug din cele două izvoare din curtea mănăstirii si voiam să aflu dacă e bună de băut si îndeajuns pentru nevoile mănăstirii si ale vizitatorilor ce ar fi venit aici să se închine. Într-adevăr, apa s-a dovedit curată si potrivită si pentru pescărie. Totusi, n-am putut să facem păstrăvăria dorită înainte de a le adăposti pe maici, din pricina cheltuielilor mari de renovare a mănăstirii surpate si arse, care timp de unsprezece ani fusese transformată în stână de oi, cheltuieli pe care a trebuit să le facem când, în anul 1984, Episcopul locului, ne-a chemat să deschidem mănăstirea. De altminteri ne aveam nici cel mai mic ajutor material si nici sprijin moral. Însă sfintii făcători de minuni si rugăciunile sfântului Părinte Porfirie, ne-au ajutat să facem în cele din urmă două bazine pentru păstrăvi si somon. Astfel au fost hrăniti si multi dintre suferinzii găzduiti la mănăstire.

Simteam intens prezenta Părintelui Porfirie, fiindcă de câte ori aveam o nedumerire, vorbeam cu sfintia sa, care ne dădea cea mai bună solutie. Odată, când am vorbit cu sfintia sa la telefon, mi-a spus:

- Fiica mea, ai de dat o luptă, dar nu te teme. În fiecare seară mă rog împreună cu tine.

Trebuie să mai spun că nu mă întâlnisem niciodată cu Părintele Porfirie si nici nu-l văzusem vreodată, ci doar ce auzisem de la altii că avea darul străvederii. Niciodată nu mai vorbisem cu sfintia sa la telefon până atunci, asa că m-am mirat cum de ne stia asa de bine pe noi si problemele noastre. De unde găsise numărul nostru de telefon?

De aceea am sunat-o pe stareta altei mănăstiri, care îl cunostea pe Părintele Porfirie si am întrebat-o:

- Nu cumva, maică staretă, i-ati dat Părintelui Porfirie numărul nostru de telefon?

- E oare nevoie să i-l dau? Doar mintea Părintelui Porfirie este ca un televizor, mi-a spus maica staretă.

Odată mă aflam împreună cu câteva maici în vizită la o altă mănăstire. Fiindcă avea să-mi spună ceva important si urgent, Părintele a sunat acolo, a cerut să-mi vorbească si mi-a spus:

- Să-i lasi să vină la tribunal pe cei cinci oameni care vor să depună mărturie în legătură cu hotarele mănăstirii voastre. Adevărul trebuie spus, iar tu trebuie să aperi cele ce apartin mănăstirii, fiindcă vin vremuri grele, iar lumea va trebui să capete ajutor de la mănăstiri.

Într-adevăr erau cinci oameni bătrâni care, recunoscători mănăstirii, îmi cereau stăruitor să îi chem să spună adevărul în privinta unei nedreptăti ce se făcuse mănăstirii. Asa am si făcut, iar mănăstirii i s-a făcut dreptate.

La putin timp după aceea, internată fiind într-un spital din Atena unde medicii hotărâseră să mă opereze, am cerut să ies putin si m-am dus la Părintele Porfirie, pe care atunci l-am cunoscut prima oară personal. Stătea cu ochii închisi, fiindcă era foarte bolnav. Când am intrat toti vizitatorii în camera lui, mi-a făcut semn cu mâna, desi avea ochii închisi. Nu putea nici să vorbească. Am îngenuncheat lângă patul său, iar sfintia sa mi-a făcut de trei ori semnul crucii deasupra capului, apăsându-mă cu putere. Apoi mi-a dat două cruciulite de la Muntele Athos. După ce m-a binecuvântat, am plecat, dar părintele nici atunci nu si-a deschis ochii. Când m-am întors la spital, s-a constatat că nu mai trebuia să mă operez.

Câteva zile mai târziu mi-a spus la telefon:

- Înainte să mor, as vrea să vin la mănăstirea ta, dar nu stiu dacă poate trece o masină mică.

- Stiti pe unde trebuie să veniti, părinte? l-am întrebat.

- Mă întrebi dacă stiu, sărmana de tine. Ci fiindcă drumul e plin de gropi, iar masina mică, de aceea te întreb dacă poate trece masina, îmi răspunse părintele.

Cred că si la Mănăstirea Maici Domnului din Varnakova (Dorida), unde ne aflăm acum, tot părintele ne-a îndrumat, la rugămintile mele, fiindcă nimeni nu auzise pe atunci de această mănăstire. Părintele Porfirie însă o cunostea bine si chiar o vizitase.

Nutrim asadar mare recunostintă pentru Părintele Porfirie. Fie asadar ca rugăciunile si apărarea sa să ne însotească mereu pe noi toti, asa cum ne-a promis cu două zile înainte de a se muta la ceruri, din Kafsokalivia. Să ne învrednicească Harul si Mila Preabunului nostru dumnezeu ca, atunci când va veni si pentru noi sfârsitul acestei vieti pământesti, să ne întâlnim, fie si de departe, în Patria noastră cerească.”

Monahia Theodosia

(Andrikopoulou)

Altă întâmplare, la fel de minunată, povestită cu simplitate de Cuviosul Părinte Porfirie, s-a petrecut în anul 1985. Părintele Porfirie avea un fiu duhovnicesc care era preot în America. Este vorba de părintele Spiridon. Asadar, i-a telefonat fiului său duhovnicesc si i-a spus: „Mâine la ora trei dimineata, ora Americii, te voi vizita. Dar să nu dormi. Să mă astepti”. La un moment dat, noaptea următoare, părintelui Spiridon i s-a făcut Frig si s-a trezit. Atunci a sunat telefonul. Era Părintele Porfirie din Oropos, care i-a spus: „De ce dormi părinte Spiridon? Nu ti-am spus că te voi vizita? Si ca să mă crezi, priveste, ti-am lăsat usa deschisă”. Privind spre usă, părintele Spiridon a văzut că într-adevăr era larg deschisă si de aceea i se făcuse atât de frig!

Întotdeauna Părintele Porfirie folosea cea mai eficientă metodă pedagogică pentru a-i educa si pentru a-i sprijini sufleteste pe fiii săi duhovnicesti. Asa cum am spus, îsi înconjura fiii duhovnicesti, în toate clipele vietii lor cu iubirea si cu rugăciunile sale neîncetate. Iar când voia să obtină un rezultat mai însemnat sau să schimbe într-o mai mare măsură sufletul unei persoane despre care stia că este stăpânită de neliniste, nestatornicie sau slăbiciune, îsi lăsa unul din daruri să lucreze în chip vădit. Este grăitoare întâmplarea pe care ne-a povestit-o prietena noastră, domnisoara Popi M.:

„În anul 1983 m-am dus în Coreea în scop misionar. Am stat acolo trei luni si am lucrat ca misionară împreună cu grupuri de studenti. Acolo l-am ajutat astfel în lucrarea sa duhovnicească pe de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Zila, părintele Sotirios Trambas. Am lucrat în special într-o tabără de studenti, la distantă de două ore de Seul.

Această tabără se află într-o regiune fertilă, în mijlocul unei văi, unde totul este verde. În stânga si în dreapta curge apă din belsug, niste râulete care irigă toată regiunea. În partea din dreapta însă este si mai multă apă. Când m-am întors în Grecia, l-am vizitat de îndată pe părintele meu duhovnicesc, pe Bătrânul Porfirie. Ca întotdeauna m-a întâmpinat cu multă dragoste. M-a binecuvântat si, tinându-mi mâna cu afectiune, m-a întrebat:

- Ai fost acolo unde părintele Sotirios va ridica mănăstirea?

Într-adevăr, în zona unde se afla tabăra, în anul 1987, părintele Sotirios a ridicat o mănăstire!

Apoi Părintele a continuat:

- Ai băut apă din râuletul care curge în stânga? Ce frumos e! Desigur, râuletul din partea dreaptă are mai multă apă, dar nu e la fel de frumos ca celălalt.

Uimită de ceea ce îmi spunea, i-am răspuns:

- Părinte, îmi descrieti totul atât de amănuntit si cu atâta precizie, de parcă vă aflati chiar acum acolo si le vedeti toate înaintea ochilor!

- Tare mai esti nepricepută! Dar nu stii că, desi ai plecat, eu am fost tot timpul cu tine si am văzut tot ce ai făcut acolo? Spuse drăgăstos părintele.

După câtiva ani, în 1985-1986 am plecat din nou în misiune în Coreea. Bunicutul mi-a dat binecuvântarea să-l am acolo drept părinte duhovnicesc pe de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Sotirios. Când m-am întors, m-am dus din nou la Părintele Porfirie, pentru a mă spovedi de toate cele trăite în Coreea. Ca întotdeauna Bunicutul m-a primit cu afectiune si mi-a spus: „Bine ai venit! Ia spune-mi…”, începând să-mi descrie si să-mi lămurească toate nelămuririle din perioada pe care o petrecusem în străinătate. Înainte să apuc să deschid gura, îmi spusese totul cu atâtea amănunte, încât mă uluise!

- Părinte, v-am scris doar de două ori! De unde stiti toate aceste amănunte? l-am întrebat.

- Dar binecuvântato, eu te-am văzut tot timpul cât te-ai aflat acolo departe. Am stiut ce gândeai, ce făceai, ce plănuiai să faci…, mi-a răspuns Bunicutul, surâzând.

Uneori evenimentele sau chiar cuvintele cuviosului părinte dezvăluiau dimensiunea personalitătii sale harismatice. De exemplu, în 20 iunie 1987, Părintele Porfirie însotit de un grup de prieteni a făcut o excursie în Evvia, îndrăgitul loc de unde se trăgea. În ziua aceea Bătrânul se bucura „cu bucurie negrăită si preamărită” (I Petru 1,8).

Abia se împărtăsise. Îsi ridică mâinile spre cer si spuse:

- Astăzi sunt foarte multumit. În această clipă mă aflu în univers, dincolo de stele. Mă aflu lângă Dumnezeire, lângă Sfânta Treime.

Aceste cuvinte ce izvorau dintr-o profundă bucurie sufletească, erau spuse cu multă socotintă si se adresau unor oameni care îi erau foarte apropiati. Însă Părintele Porfirie nu spunea mereu asemenea lucruri. Uneori le spunea fiilor săi duhovnicesti: „Nu pot să vă explic aceste lucruri. Le întelegeti?”. Alteori însă spunea: „Spun doar ce îmi este îngăduit si nimic altceva”. Tot părintele spunea: „Dar există si nebunie… Ei, da, când înnebuneste omul, atunci vorbeste”. Cuviosul părinte, care trăia continuu în spatiul minunilor, se avânta adesea, lăsându-se stăpânit de „nebunia întru Hristos”. Atunci vorbea si spunea cuvinte neobisnuite, ca acelea pe care le-am notat mai sus.

d. Discernământ, străvedere si înaintevedere

Părintele Porfirie avea darul dragostei, al ascultării, al smereniei, al privegherii si al rugăciunii necontenite. Toate aceste virtuti si toate însusirile personalitătii sale deschideau calea spre cel mai înalt dintre darurile Sfântului Duh, spre discernământ. Astfel Cuviosul Părinte Porfirie a dobândit si si-a dezvoltat pe parcursul evolutiei sale duhovnicesti, darul discernământului. A dobândit astfel cele trei daruri: discernământul, străvederea si înaintevederea. I s-a întâmplat si sfintiei sale ce li s-a întâmplat celor mai smeriti si mai nevoitori Părinti duhovnicesti ai Bisericii, care dobândiseră curătia inimii. I s-au deschis orizonturile spre discernământ, care e încununarea tuturor virtutilor, asa cum ne arată învătăturile Sfintilor Părinti. Legat de acest subiect, Avva Moise spunea: „adevăratul discernământ nu îl dobândesc decât cei cu adevărat smeriti”. Discernământul, una dintre virtutile fundamentale ale vietii duhovnicesti, este un dar ce se dobândeste doar prin multă rugăciune si prin nevointă.

Sfântul Ioan Sinaitul, care s-a ocupat îndeosebi de persoanele dăruite cu discernământ, în lucrarea sa intitulată „Scara”, vorbeste despre virtutea discernământului ca artă si ca virtute supremă. Asadar, Sfântul Ioan Scărarul scrie următoarele: „La începători, discernământul este adevărata cunoastere a lor însile. Pentru medii, [discernământul] este o simtire a mintii, care deosebeste fără gres. Binele adevărat de binele firii si de rău, [care este] contrariul său. Iar pentru cei desăvârsiti [discernământul] este cunoasterea pe care a dobândit-o din lumina cea dumnezeiască, care poate lumina pe deplin cu strălucirea sa întunericul din ceilalti”. În general, discernământul este „cunoasterea fără gres si întelegerea vointei dumnezeiesti în tot ceasul, în tot locul si în tot lucrul, [cunoastere] pe care de obicei o au cei curati cu inima, cu trupul si cu gura. Discernământul înseamnă constiintă nepătată si curătie a simturilor”.

Într-un cuvânt al său, Sfântul Ioan analizează diferitele stadii ale drumului de urmat de evolutia darului duhovnicesc al discernământului. Acesta se iveste din lumea duhului care este caracterizat de două virtuti de bază. Este vorba de ascultare si de smerenie. Apoi, urmând evolutia duhovnicească a persoanei dăruite cu discernământ, ajunge la cele mai înalte virtuti duhovnicesti ale omului, si anume la străvedere si la înaintevedere: „din ascultare se naste smerenia, din smerenie, discernământul; din discernământ străvederea; iar din aceasta [din urmă], înaintevederea”.

Asadar, bătrânul Porfirie, părintele duhovnicesc dăruit cu darul discernământului, ca toti marii părinti duhovnicesti, avea două daruri deosebite, darul străvederii si pe cel al înaintevederii. Datorită înduhovnicirii sale si datorită ascetismului sfântului bătrân, Dumnezeu îi îngăduise să trăiască stări ca cele descrise mai sus, în timpul cărora se anulau legile firii, piereau limitele spatio-temporale si se stergea granita dintre zidit si nezidit. În acest fel îsi împutina slăbiciunile datorate simturilor si perceptiilor, în timp ce duhul său lucra cu precădere intuitiv, lucru care îi îngăduia să perceapă vesnicia lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Agioritul, înzestrat si el cu aceste daruri, ori de câte ori vorbea despre Bătrânul Porfirie si despre darurile sale, spunea acestea: „Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color”.

Cuviosul Părinte era din fire un spirit mereu în miscare, dornic de cunoastere. De aceea căuta mereu să-si lărgească orizontul de cunostintelor si al experientelor. Vorbea cu specialisti din diverse domenii, citea cărti, cerceta mereu si încerca să se apropie de tainele lumii animalelor, a plantelor, a stelelor, de tainele functionării organismului omenesc. Însă dincolo de această tendintă de a învăta mereu, principalele forte care îi călăuzeau sufletul, erau darurile Sfântului Duh, harismele sale si, mai ales, „întelepciunea lui Dumnezeu, cea a-toate-făcătoare”. Cu ajutorul acestora, asa cum spunea el însusi, căuta mereu să cunoască si să trăiască experiente noi, puternice si unice. Asa cum era si firesc, întelepciunea lui Dumnezeu îl înconjura pe Bătrânul Porfirie cu bunătate si îi dădea „cunostinta cea adevărată despre cele ce sunt, ca să stiu întocmirea lumii si lucrarea stihiilor, începutul si sfârsitul si mijlocul vremurilor si prefacerile văzduhului; cursurile anilor si rânduiala stelelor; firea dobitoacelor si apucăturile fiarelor, puterea duhurilor si gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor si însusirile rădăcinilor. Toate cele ascunse si cele arătate le-am cunoscut” (Întelepciunea lui Solomon 7, 17-21).

Sfântul Bătrân cu darul străvederii si al înaintevederii – asa cum reiese dintr-o discutie pe care am avut-o cu Bătrânul Paisie Aghioritul – ajutase foarte mult mai multi oameni, pe unii dintre ei îndepărtându-i de optiuni si de actiuni care i-ar fi putut distruge. Datorită acestui har putea să distingă limpede anumite situatii legate de persoane care îl vizitaseră sau aflate departe de el, chiar si pe alte continente. Totodată avea capacitatea de a vedea care este starea sănătătii trupesti si sufletesti a altora. Putea diagnostica probleme psihologice si boli psihice. De asemenea stia să analizeze programul genetic si principiile ereditare ale oamenilor. Putea chiar să cerceteze gândurile oamenilor, toată evolutia lor personală si universul psihic subconstient. Cu ajutorul acestui dar simplu, având informatii provenite „din cele de sus” , bătrânul intervenea în diferite moduri: le vorbea oamenilor sau tăcea, îi sfătuia, îi îndepărta, le dezvăluia, iar uneori, pur si simplu îi cutremura! Aceasta este una dintre actiunile de temelie ale părintilor duhovnicesti, asa cum învătăm din Traditia Bisericii, actiune prin care acestia devin purtători ai Harului dumnezeiesc, care orânduieste cele spre mântuirea oamenilor. Asadar, când părintii duhovnicesti sunt înstiintati că fiul său duhovnicesc este pregătit si că are o dispozitie favorabilă, îi vorbesc, făcându-l să se cutremure, sau tac, punându-l pe gânduri. Întâmplarea următoare este povestită de domnisoara P. M., una dintre fiicele duhovnicesti ale Părintelui Porfirie:

„Într-o seară, în iarna lui 1978, îl asteptam pe Părintele Porfirie să vină la noi acasă, în cartierul Thisio. Când a ajuns si a sunat la usă, m-am dus să îi deschid. Bunicutul era foarte vesel, ca întotdeauna. M-a binecuvântat si a intrat în casă. Am remarcat că taximetristul care îl adusese nu pleca, ci zăbovea, asa că am socotit că voia să-mi vorbească.

Când m-am apropiat de el, mi-a spus: „Spuneti-mi doamnă cine este acest Bătrân? Stiti ce mi s-a întâmplat mai adineauri? Mi s-a părut că se deschide cerul si un foc mi-a pătruns în suflet! Eu nu sunt prea dus la biserică si nu prea am treabă cu preotii. Pur si simplu l-am luat în masină. Pe drum Bătrânul a început să-mi spună despre satul meu, despre familia mea si despre problemele mele personale… Eu, să înnebunesc si mai multe nu! Asa cum v-am spus, deodată parcă s-a deschis cerul si un foc mi-a pătruns în suflet! Spuneti-mi cum l-as mai putea întâlni pe acest preot? As vrea să merg la el…”.

Bătrânul Porfirie avea si darul de a depăsi limitele perceptiei umane, care este mărginită, si de a se deplasa în spatiul atemporalului, în dimensiunea vesniciei, trăind stări si evenimente ce se petrecuseră în trecut, chiar si cu secole în urmă, sau întâmplări ce urmau să se petreacă în viitorul imediat sau îndepărtat.

Vom povesti unele întâmplări legate nemijlocit de darurile cuviosului părinte, despre care am vorbit mai sus, pentru a întelege mai bine cum functionau aceste daruri.

În anul 1964, la începutul verii, „Coltul crestinesc” (Str. Kaningos nr. 12) a organizat o excursie în sfânta insulă Patmos. Un cuplu mai în vârstă, Gheorghios si Keti Papathanasiou, care aveau strânse legături duhovnicesti cu Părintele Porfirie, l-au rugat să-i însotească în această excursie. Părintele, căruia îi plăceau excursiile si care nu vizitase această sfântă insulă, a acceptat invitatia, asa că au plecat împreună. Când au ajuns pe insulă, părintele i-a luat deoparte pe cei doi fii duhovnicesti ai săi, s-au îndepărtat de restul grupului si s-au dus singuri să se închine în sfânta pesteră a Apocalipsei.

Peste tot domnea linistea si pacea. Bătrânul le-a spus celor doi să nu vorbească nimănui despre ce vor vedea si vor auzi. Apoi s-a îndreptat spre altar, tămâind. În spatele său, îngenuncheati, fiii săi duhovnicesti îl urmăreau tăcuti. Apoi părintele a îngenuncheat în mijlocul pesterii. Părea că se ruga. A trecut astfel un sfert de oră în tăcere. Deodată a scos un strigăt. Chipul îi strălucea, iar trăsăturile parcă i se schimbaseră…

Bătrânul le-a povestit mai apoi că, ajutat de dumnezeiescul Har, a trăit momentul „scrierii” cărtii „Apocalipsei” (93-96 după Hristos) Din partea de sus a stâncii, printr-o crăpătură, venea glasul lui Dumnezeu, care se îndrepta spre Sfântul Ioan, care se sprijinea pe un fel de canapea. Ioan îi dicta ucenicului său, Prohor, care „nota” „Apocalipsa”. Apoi Bătrânul le-a spus că „a văzut” scene pline de dramatism si că „a trăit” măretia Bisericii si triumful „Mielului înjunghiat”.

A doua zi a fost tăcut si gânditor. Pe chip i se citea o emotie dumnezeiască, iar la răstimpuri ochii i se umpleau de lacrimi.

Chiar după trecerea multor ani de atunci, cuviosul părinte vorbea cu aceeasi emotie despre acea experientă, spunând: „Am trăit multe clipe si întâmplări de emotie intensă. Ca aceasta nu a fost nici una. A fost cea mai intensă emotie pe care am trăit-o vreodată.”

Următoarea întâmplare, la fel de importantă, ne-a povestit-o însusi Părintele Porfirie. În ziua de 18 iunie1986, însotit de câtiva fii duhovnicesti, a vizitat sfânta Mănăstire a Profetului Ilie din Amfissa. Această mănăstire se află în regiunea dintre Amfissa, Itea si Hrysos, lângă Delfi. Vizitatorii au fost întâmpinati la sosire de părintele Sinesie, preotul si staretul Sfintei Mănăstiri care, auzindu-l pe Părintele Porfirie vorbind, plângea întruna de emotie (astăzi acolo este mănăstire de maici).

La un moment dat Părintele Porfirie, aflat în mijlocul bisericii, a început să plângă. „Cu Harul Său, Dumnezeu mi-a îngăduit să călătoresc în trecut”, zise. „Astfel, m-am dus în trecut, adică am călătorit în trecut. Cu ajutorul Harului am văzut că aici în biserică s-au slujit Liturghii pline de măretie. M-am întors în trecut, fiindcă văd diverse evenimente. Tot mergând în trecut văd o Liturghie cu totul minunată. Este o priveliste extraordinară si tulburătoare. Ce Liturghie minunată a fost aceea! M-a atras spre ea, căci întotdeauna mă atrage ce este foarte puternic!

În jurul Sfintei Mese văd de jur-împrejur Ierarhi slujind cu lacrimile curgându-le suvoaie din ochi. Se pare că venea o nenorocire! Sunt multe Liturghii, dar o singură Liturghie e slujită cu atâtea lacrimi. M-a impresionat foarte tare, tocmai fiindcă le-am simtit durerea si m-am întors înapoi.

Noi nu stim de ce plângeau. Părea că îndată după sfârsitul Liturghiei, venea cineva si le tăia capetele. Parcă simteau acest lucru…

Vedeti voi, în locurile unde au trecut si au vietuit, Sfintii si-au deschis sufletele si au primit dumnezeiescul Har. Harul dumnezeiesc este o suflare, o adiere, care face ca toate să fie plăcute aici. Este ca un fel de magnet pe care orice ai pune, dobândeste proprietătile sale [ ale magnetului]. Dacă am vrea să atragem niste ace metalice cu un stift obisnuit, nu am reusi. Dacă însă am pune stiftul pe un magnet, am putea atrage apoi si acele metalice. Astfel a devenit si stiftul un magnet.

La fel se petrece si cu Harul dumnezeiesc care i-a vizitat pe sfinti la răstimpuri. Ei si-au deschis sufletele si au comunicat cu Domnul. Astfel, Harul dumnezeiesc a scăldat tot ce se afla împrejur. Si, dacă ne gândim bine în acelasi fel, chiar dacă nu simtim acest lucru, ne influentează si pe noi, cei aflati aici în acest moment. De aceea ne si ducem să vizităm Locurile Sfinte pe care le-a sfintit dumnezeiescul Har. Iar când mergeti în locuri unde s-au aflat oameni vicleni ai duhului celui rău, dacă sunteti sensibili, veti simti o oarecare teamă. Însă nu o teamă ca frica de Dumnezeu, ci un nod, o strângere ce te sileste să pleci. Nu mai vrei să stai acolo, fiindcă simti că te tulbură ceva rău…

În locul în care ne aflăm acum se întâmplă tocmai contrariul, fiindcă ne simtim sufletul renăscând. La fel stau lucrurile si cu acest frumos iconostas sculptat în lemn, al Profetului Ilie. Parcă ar fi niste sfinte moaste atinse de Harul cel dumnezeiesc. Asa l-am simtit atingându-l cu mâinile, dar si în tot trupul meu. Îmi dau seama, simtind cât e de tare, că e lemn de paltin…

Astăzi sunt obosit si foarte emotionat. Acolo în biserică am fost atât de miscat încât am plâns foarte mult! Observ însă un lucru: în momentul în care povestesc o întâmplare din viata mea, o retrăiesc. Si simt, povestind-o, bucurie si entuziasm. Desigur, nu e o bucurie întocmai ca aceea simtită când s-a întâmplat acel lucru, ci putin mai mică. Vedeti doar cum m-am avânta acum si vorbesc necontenit, tocmai eu, care n-am usurinta vorbirii. Pricepeti ce spun? Ei, mă refer tocmai la acest lucru, adică la bucuria pe care o simt, trăind întâmplarea respectivă. Si mă bucur, fiindcă atunci m-a cercetat dumnezeiescul Har”.

În această minunată istorisire Părintele Porfirie descrie poate o Sfântă Liturghie de importantă istorică, ce va fi avut loc la începutul Revolutiei de la 1821, la istorica mănăstire a Profetului Ilie. Acolo s-au adunat clerici si căpetenii de osti. Printre ierarhii pe care îi pomeneste Părintele Porfirie se află si Isaia, Episcopul de Salona care i-a binecuvântat pe luptători, binecuvântându-le si armele si steagurile, înainte de a purcede la lupta cea sfântă. Isaia era membru al Eteriei, colaborator al Patriarhului Grigorie al V-lea si împreună luptător al lui Athanasie Diakos.

Pe când se întorceau din această vizită făcută la Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie, la un moment dat cuviosul părinte le-a spus să se oprească. De jur-împrejur erau doar munti.

În stânga lor, impunător, piscul Parnassului se pierdea printre nori. „Iată, chiar în acest loc, în această trecătoare, „văd” că se dă o luptă cumplită”, spuse Bătrânul fiilor săi duhovnicesti. „Această luptă s-a dat acum 35 sau 38 de ani, în timpul războiului civil”, continuă el. „Am văzut sufletele, sufletele celor ce se luptau unii cu altii. Ambele tabere deveniseră precum fiarele sălbatice. Adică nu mai erau suflete omenesti. Am văzut cum oamenii se transformaseră în fiare”.

Părintele Porfirie tinea foarte mult la obstile monahale, în special la cele de maici, asa cum am mai spus. De aceea, organiza adesea excursii la aceste mănăstiri. Uneori excursiile se făceau pe neasteptate. Cu ajutorul Harului, părintele „vedea” că într-o anume mănăstire maicile aveau „o problemă”. Atunci spunea: „În zori ne vom duce la cutare mănăstire, unde trebuie să dăm o mână de ajutor”. Uneori călătorea noaptea, punându-si în pericol sănătatea destul de subredă si chiar viata.

În general călătoriile si excursiile pe care la făcea Părintele Porfirie, mai ales când era tânăr, aveau un scop pedagogic. Ca părinte duhovnicesc si ca sfătuitor, avea mereu un plan pedagogic întelept întocmit, prin care voia să-i ajute si să-i îndrume pe fiii săi duhovnicesti care îl însoteau. Prin urmare, se duceau în locuri unde stia dinainte că vor vedea ceva sau că vor avea ocazia să asculte un cuvânt folositor. Pe drum îi pregătea, vorbindu-le despre persoanele pe care urmau să le întâlnească sau despre întâmplările minunate, petrecute în trecut, în locul pe care îl vizitau.

În anul 1984, cuviosul părinte si câtiva dintre fiii săi duhovnicesti făceau un pelerinaj la Sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din Lefka unde, asa cum am mai spus, fusese duhovnic ani de-a rândul. Acolo s-au întâlnit cu doi soti pe care părintele îi cunoscuse cu 54 de ani în urmă si despre care le vorbise pe drum. Pe sotie o cunoscuse de mică. Pe atunci suferea de crize puternice de epilepsie, iar doctorii nu puteau să o ajute cu nimic. Într-o zi Părintele Porfirie s-a rugat cu multă smerenie înaintea icoanei Sfântului Haralambie, i-a citit fetei rugăciuni si de atunci aceasta s-a vindecat de epilepsie.

Pe sotul ei l-a cunoscut pe când era tânăr, în vremea când, ca duhovnic al mănăstirii, spovedea de dimineata până seara si poate mai târziu. Când termina de spovedit, lua singura pătură pe care o avea si se ducea să se culce într-un sant. Dormea acolo „ca un sarpe „ după cum spunea chiar el, si ca un „cersetor”. Într-o zi, tânărul, care pe atunci era cioban, i-a furat pătura. Când, pe la ora trei dimineata părintele s-a dus la culcare, negăsind pătura, alergând pe întuneric s-a dus la stâna ciobanului si l-a trezit. Surprins, dar si înspăimântat de această întâmplare , adică de faptul că Părintele Porfirie l-a descoperit de la o depărtare asa de mare, desi afară era întuneric, i-a înapoiat pătura, cerându-i iertare în genunchi si plângând în hohote. Acesta era sotul femeii cu care se întâlniseră la mănăstire.

În aceeasi zi, Cuviosul Părinte Porfirie a povestit o altă întâmplare petrecută cu câtiva ani în urmă. Pe când era tânăr, părintele obisnuia să călătorească făcând autostopul. Astfel, într-o zi, a oprit un camion care mergea de la Vathia spre Kymi, urmând drumul de pe malul mării. Datorită darului pe care îl avea, Părintele Porfirie si-a dat seama că soferul era hot de antichităti. Acesta căuta comori arheologice pe care, după ce le găsea, le vindea. La un moment dat, părintele „a văzut” iar cu ajutorul Harului că pe partea dreaptă a drumului pe care tocmai mergeau, pe un delusor, adânc sub un tufis – pe care acum îl arăta fiilor săi duhovnicesti – era îngropată o amforă antică. I-a spus asadar soferului să oprească si să sape în acel loc. La început acela nu a vrut, dar, tot vorbind, s-a lăsat convins si a început să sape. Într-adevăr, a descoperit o amforă antică de mare valoare, nevătămată de trecerea timpului, care, după spusele părintelui, fusese îngropată acolo pe malul mării de niste pirati cu sute de ani în urmă. Văzând soferul amfora, a rămas mut de uimire. Miscat asadar de această minunată întâmplare, l-a rugat fierbinte pe părinte să îl ierte pentru viata pe care o dusese până atunci. De atunci acel sofer a devenit prieten nedespărtit si fiu duhovnicesc al părintelui, care în felul acesta tulburător, a reusit să îi dea o lectie si să îl trezească.

În timpul unei alte excursii, la Kamena Vourla de astă dată, Părintele Porfirie a povestit fiilor săi duhovnicesti o altă întâmplare emotionantă. Le-a povestit asadar că, pe când era la policlinică, a cunoscut o femeie tânără care i-a spus că medicii nu-i mai dădeau nici o sperantă că, într-o bună zi, ar putea deveni mamă. Atunci părintele a încercat să îi pună el diagnosticul, iar după ce a binecuvântat-o, i-a spus: „Mergi cu bine, căci în curând vei fi mamă”. Asa s-a si întâmplat. După două luni a rămas însărcinată. Asadar, îndată ce au ajuns la Kamena Vourla au vizitat-o si pe femeia aceea, care i-a invitat la ea acasă, si au făcut fotografii împreună cu fiica ei, acum în vârstă de treizeci de ani.

Arareori cuviosul părintele vorbea deschis despre darurile sale. Iar când făcea acest lucru, îl făcea tocmai pentru a întări, pentru a învăta sau pentru a da posibilitatea celor ce îl ascultau, să se apropie de un spatiu duhovnicesc greu accesibil pe care apoi să îl înteleagă în profunzime.

Călătorind spre insula Milos în vara anului 1964, Părintele Porfirie vorbeste din nou despre darurile sale. Dialogul de mai jos a avut loc pe puntea vaporului, în timp ce se apropia de port si este foarte important, fiind definitoriu pentru discursul său narativ. Redăm în continuare povestirea Părintelui Porfirie, asa cum s-a păstrat înregistrată.

„Urcasem pe punte si priveam. Era în zori; abia se crăpase de ziuă. Pe când stăteam eu asa si priveam, a venit la mine un domn, începu să povestească părintele. L-am întrebat unde merge.

- La Milos, mi-a răspuns el.

- Mergi pentru prima oară?

- Nu, sunt din insulă.

- Aveti apă pe insulă? Există vreo fântână?

- Nu, nu avem apă pe insulă.

- Dar acolo, sus pe munte, unde sunt crengile acelea rosietice, ce este? l-am întrebat eu, arătând într-o parte.

- Oh, într-adevăr, acolo sus pe munte, chiar unde ai arătat, se află un izvor, zise el uimit.

- Atunci de ce mi-ai spus că nu e nici o fântână? l-am întrebat iar.

- Da’ ce esti din Milos, de stii toate astea? îmi zise el.

- Nu sunt din Milos si vin pentru prima oară în această insulă. Uite, chiar pe dealul de acolo văd trecând oameni din vechime.

- Cum poti vedea asa ceva, în timp ce eu nu văd nimic? mă întreabă uluit.

- Stii dealul acesta? îl întreb.

- Îl stiu, răspunse.

- Ei bine, chiar pe dealul acesta, arheologii au descoperit o localitate veche, foarte veche, din epoca primitivă, i-am spus eu.

În acel moment, interlocutorul meu, ofiter de pompieri în Milos, a rămas mut de uimire.

Apoi s-a apropiat de noi un domn mai în vârstă. Era profesorul Filippidis care, până în clipa aceea, stătuse în spatele nostru, ascultând în tăcere discutia noastră”.

În acest moment al povestirii Părintelui Porfirie, trebuie să spunem că domnul Filippidis (1898-1973), profesor universitar, era specialist în domeniul religiilor, recunoscut la nivel international, redactor-sef al revistelor bisericesti „Pantenos” si „Farul Bisericii”. Totodată slujise cu credintă ani de-a rândul viata Bisericii Ortodoxe”.

Asadar, apropiindu-se profesorul, îl întrebă pe cel ce vorbea cu Părintele Porfirie:

- Ce-ti spunea părintele?

- Îmi spunea că nu este din Milos si totusi cunostea insula mai bine decât mine. Nu pot pricepe ce bătrân ciudat este acesta! îi răspunse omul.

„Atunci – îsi continuă povestirea Părintele Porfirie – profesorul Filippidis a venit chiar lângă mine si apoi ne-am asezat amândoi pe o bancă de pe punte. Când am rămas singuri, îmi zise:

- Chiar n-ai fost niciodată în Milos?

- Nu. Acum vin pentru prima oară.

- Nu mă cunosti? Sunt profesor la Universitate, îmi mai zise Filippidis.

- Dar tu mă cunosti pe mine? l-am întrebat eu.

- Nu te cunosc, dar stiu că esti pustnic.

- De unde stii? l-am întrebat.

- Dar tu de unde ai stiut că acolo se află o asezare din antichitate? mă întreabă el.

- Da’ ce, te luminează si pe tine Harul dumnezeiesc? i-am mai zis.

- Nu! Eu nu sunt luminat de Har. Totusi mi-am dat seama, deoarece numai un pustnic ar fi putut spune ce-ai spus tu, zise el. Doar din stiinta mea mi-am dat seama că esti pustnic.

- Dar ce ar putea pricepe stiinta ta? l-am întrebat.

- Pricepe că ce spui tu doar un pustnic ar putea spune. Nu oricine ar putea spune că este o asezare „din epoca primitivă”, zise el.

- Într-adevăr, acesta e Har dumnezeiesc …”.

De atunci, Părintele Porfirie si profesorul Filippidis au devenit prieteni foarte buni, uniti de o puternică legătură duhovnicească. Leonidas Filippidis a devenit unul dintre fiii duhovnicesti ai Bătrânului, mărturisindu-i părintelui duhovnicesc toate tainele vietii sale.

Odată profesorul Filippidis l-a invitat pe Părintele Porfirie la unul din cursurile sale, în amfiteatrul Facultătii de Teologie. Părintele a venit si s-a asezat timid în ultimul rând. Când l-a văzut, profesorul l-a prezentat studentilor într-o atmosferă de intensă emotie.

Asa cum am spus mai sus, sfintii trăiesc stări suprafiresti, în timpul cărora sunt anulate limitele firii. După cum am văzut si Părintele Porfirie trăia astfel de experiente în timpul cărora se anulau toate limitele spatio-temporale. De obicei trăia evenimente din trecut sau întâmplări din viitor, ca si cum s-ar fi petrecut în prezent, adică era părtas vesniciei celei dumnezeiesti. Povestirea care urmează, dovedeste tocmai acest dar al părintelui.

Aflându-se în data de 26 septembrie 1987 în Evvia, cuviosul părinte mi-a povestit că pe vremea când era paroh la Policlinica din Atena, obisnuia să ia masa de prânz la restaurantul lui Aidinis, de lângă piata Omonia. Într-o după-amiază, restaurantul era plin de clienti. Fiindcă nu găsise nici o masă liberă, chelnerul l-a asezat pe Părintele Porfirie la o masă împreună cu o tânără. Până să le aducă mâncarea, au început să vorbească si să se cunoască. Mai întâi părintele o întreabă:

- Ce meserie ai, fiica mea?

- Sunt arheolog, răspunse ea.

„Între timp – povesteste Bunicutul – ne-au adus mâncarea si am început să mâncăm. Eu – zise părintele surâzând – mi-am făcut cruce. După o vreme, în timp ce mâncam, i-am spus:

- Copila mea, as vrea să-ti spun ceva…

- Ce să-mi spui, părinte? mă întreabă.

- Putin mai sus de locul unde lucrezi văd un bătrân ce seamănă cu profetul Isaia. Este foarte bătrân, înalt, cu barbă lungă si mai văd cum unii îl duc de mână, i-am spus.

În acel moment – zise râzând Părintele Porfirie – tânăra rămase uluită. Apoi mă întrebă:

- Ce fel de om esti? Din prima clipă în care te-ai asezat aici la masă, am simtit în mine un fel de putere.

- Ce sunt, fiica mea? Nu sunt nimic, i-am spus (râzând usor), apoi am adăugat:

- Ce e? De ce te-ai emotionat? Să-ti mai spun ceva despre munca ta. Ati găsit un mormânt plin cu obiecte de aur. Dar tot ce ati găsit era spart si găurit…

- Da, îmi zise, este întocmai cum spui. Acum stai, să-ti spun si eu ceva. Deasupra se află casa unui prezicător, care într-adevăr, asa cum l-ai descris, asemenea Profetului Isaia, înalt, cu barbă lungă si era orb. Si într-adevăr, îl conduceau de mână întocmai cum ai văzut. Era prezicătorul Tiresias! Spuse ea.

- Da, Tiresias era, am încredintat-o eu.”

În acel punct al povestirii, fiii duhovnicesti ai părintelui l-au întrebat:

- Părinte, chiar l-ati văzut pe Tiresias, prezicătorul din Antichitate?

- Da, răspunse el. Era chiar prezicătorul Tiresias din Teba. L-am descris întocmai cum l-am văzut în acel moment când îl duceau de mână.

Asadar, doar aflându-se într-o stare de „nebunie” dumnezeiască – asa cum spunea însusi Părintele Porfirie în această povestire înregistrată – „vedea” persoane si trăia evenimente de parcă s-ar fi petrecut în prezent desi, pentru noi toti acele evenimente s-au pierdut în negura tainică a trecutului. Cu ajutorul dumnezeiescului Har, Părintele Porfirie „l-a văzut” si l-a descris pe Tiresias, vestitul prezicător teban, fiul lui Eviros si al nimfei Harikleea, întocmai cum îl descrie si mitologia greacă cu multe secole înainte de Hristos si asa cum este înfătisat într-un cunoscut basorelief antic: bătrân, orb, dus de mână de către doi efebi.

Altă dată cuviosul părinte a descris iarăsi una dintre călătoriile sale în trecutul îndepărtat. În timpul unei excursii făcute la Delfi în data de 16 iunie 1986, le-a povestit fiilor săi duhovnicesti următoarea întâmplare: „Odată a venit o rusoaică, pe nume Irina, o femeie foarte evlavioasă. Era scriitoare si destule dintre scrierile sale au fost traduse si în limba greacă. A venit la mine si am stat de vorbă…

- De unde vii? am întrebat-o.

- Mi-am petrecut vacanta pe insula Patmos, îmi răspunse.

- Da, ai stat într-un loc foarte însingurat, dar tărmul mării era foarte frumos. Iar pe partea dreaptă cum privesti spre mare, se află niste stânci negre. Ca un fel de pesteră, i-am spus.

- Într-adevăr, îmi răspunse ea, multumită de ce îi spusesem.

- N-aveai de unde să stii, dar în partea aceea, cu foarte mult timp în urmă, trăiau niste oameni uriasi, am continuat eu.

- Ce spui? N-am stiut! îmi răspunse uimită. Totusi este adevărat ce spui, fiindcă, aflându-mă într-un loc foarte pustiu într-o zi, pe când mergeam pe munte, am văzut un izvor, în jurul căruia erau puse niste lespezi foarte mari, pentru a face izvorului un fel de jgheab. Si-atunci mi-am zis în sinea mea: oare cum au putut oamenii să pună niste lespezi atât de mari în acel loc si, mai ales, în felul în care le-au pus, fără să fi avut pe vremea aceea nici un fel de masinării? Acum că mi-ai spus că erau uriasi, îmi dau seama că în acea parte a insulei, cu sigurantă că în vremurile de demult au trăit niste oameni foarte vânjosi, poate vestitii Ciclopi”.

În general darul străvederii si cel al înaintevederii erau folosite de Părintele Porfirie pentru a educa si a tămădui sufletele celor ce primeau manifestarea acestor daruri cu credintă simplă, dar fierbinte.

Toti oamenii, săraci sau bogati, putin stiutori de carte, educati si chiar întelepti, toti cei care se duceau la cuviosul părinte pentru a-i mărturisi cele mai adânci dorinte, jalea si necazurile, toti trăiau la un moment dat, pentru o clipă – poate cea mai importantă clipă din viata lor -, în spatiul prezentei Sfântului duh si în spatiul minunii. De aceea, având în vedere faptul că minunea se izbeste de ratiunea umană, se prea poate ca primele reactii ale oamenilor să fi fost de mirare amestecată cu admiratie, urmată de o profundă emotie, după care erau cuprinsi de o nesfârsită dispozitie euharistică.

În continuare reproducem câteva fragmente din scrisoarea trimisă de omul de afaceri Z.V. din orasul Patra, scrisoare datată 4 martie 1993. Din textul acestei scrisori putem întelege trăirile unui om care a fost binecuvântat să trăiască momente extraordinare, în atmosfera dumnezeiescului Har. Iată ce scrie Z.V.:

„În anul 1991, în octombrie, ducându-mă la Muntele Athos împreună cu doi prieteni, am reusit să ne întâlnim cu Părintele Porfirie. Era cu câteva zile înainte de a părăsi această vremelnică viată. Călugărul care avea grijă de sfintia sa, fratele Panaretos, era ca si noi din Patra, asa că ne-a îngăduit să intrăm la Părintele Porfirie.

Atunci l-am văzut pe cuviosul părinte prima oară. Auzisem însă că avea darul străvederii.

Fiecare dintre noi trei stia ce probleme aveau ceilalti. Asadar, intrând în chilia părintelui, am văzut un om întins în pat, acoperit cu un cearsaf, tinându-si afară doar capul si mâinile. Primul a intrat un prieten de-al meu, al doilea eu si al treilea, celălalt prieten. Primul s-a aplecat să ia binecuvântare, iar părintele i-a tinut putin mâna. „Cum te cheamă?”, l-a întrebat. Prietenul meu i-a răspuns. „Câti copii ai?”, l-a întrebat iar. Acela i-a răspuns că are trei copii. „Fete sau băieti?”. Prietenul meu i-a spus că are doi băieti si o fată. În timp ce îi punea aceste întrebări, părintele îi lua pulsul. După ce a tăcut îndelungă vreme, ce părea că e un an, i-a spus: ”Nu te necăji asa de tare. În doi ani de zile fiica ta se va face bine”, si apoi începu să îl mângâie pe fată. Într-adevăr omul acela avea un necaz cu fetita lui, iar eu, care stiam despre ce era vorba, rămăsesem uluit!

După ce am luat toti trei binecuvântare de la Părintele Porfirie am iesit din chilie.

Când mi-am revenit l-am rugat pe fratele Panaretos să îmi îngăduie să îi spun părintelui că aveam trei probleme ce mă preocupau foarte mult. M-a lăsat să-i vorbesc doar după multe rugăminti, fiindcă spunea că părintele mai avea de trăit doar câteva zile si nu voia să fie deranjat. Când am intrat în chilia sa mi-a luat mâna si tinând-o într-a sa m-a întrebat cu mă cheamă. I-am răspuns si apoi i-am explicat că mă nelinistesc niste probleme din pricina cărora aveam nevoie de sfatul său. Apoi mi-a zis să îi spun problemele una câte una.

În primul rând era vorba despre faptul că, de mai bine de un an, simteam o durere în partea stângă, în dreptul inimii si în spate. La control doctorii nu mi-au găsit nimic. L-am întrebat pe părintele Porfirie din ce pricină simteam acea durere, iar el mi-a răspuns: „Nu ai nici o boală, dar esti orgolios si egoist”.

În al doilea rând, voiam să am un al doilea copil dar, cu toate eforturile noastre, n-am reusit timp de trei ani si jumătate. Asadar, i-am spus părintelui problema care ne preocupa. Atunci părintele mi-a făcut semnul crucii pe frunte si mi-a spus: „N-ai grijă. Copilul va veni. Sotia ta va rămâne însărcinată…”. Apoi am luat binecuvântare de la Părintele Porfirie si am plecat. Eram profund miscat de dezvăluirile sale si mă emotionase faptul că Dumnezeu îmi dăruise sansa de a-l cunoaste pe acest om sfânt…

Astăzi când vă scriu – 4 martie 1993 – „problema” de sănătate ce mă preocupa atunci s-a rezolvat de la sine la patru luni de la vizita pe care i-am făcut-o părintelui. De asemenea vreau să vă spun că într-adevăr mi s-a mai născut o fetită, care acum are patru luni si jumătate. Dacă socotim timpul ce s-a scurs din ziua când am luat binecuvântare de la Părintele Porfirie până astăzi, ne putem da seama că acest lucru a fost cu putintă numai datorită rugăciunilor Părintelui. Vă spun că, în momentul în care sotia mea m-a anuntat că a rămas însărcinată nu ne venea să credem că acest dar ne-a venit atât de repede.

Domnule profesor, aceste câteva rânduri pe care vi le-am scris despre Părintele Porfirie vă rog să le folositi cum credeti mai bine spre binele si folosul duhovnicesc al fratilor nostri.

Sunt încredintat de sfintenia Părintelui Porfirie si de iubirea desăvârsită a lui Dumnezeu Cel în Treime”.

Cu crestinească dragoste, Z.V., Patra

e. Darul tămăduirii

Dintre multe daruri ce împodobeau personalitatea Părintelui Porfirie, trebuie să-l amintim si pe acela al tămăduirii a tot felul de boli. Ca părinte duhovnicesc, Bătrânul avea relatii personale foarte strânse cu fiii săi duhovnicesti si astfel le influenta sufletul, comportamentul si întreaga fiintă. În multe cazuri, cu ajutorul Harului, lucra diagnosticând si tămăduind. Desi suferea el însusi de multe boli, niciodată nu L-a rugat pe Domnul să-l vindece. Ba chiar spunea adesea: „Mi-e rusine. Cum I-as putea cere asa ceva lui Hristos?”. Astfel, până la sfârsitul vietii si-a dus cu răbdare crucea împovărătoare a bolii, răbdând durerea cu multumire. „Aici este răbdarea si credinta sfintilor” (Apocalipsa 13, 10). Totusi, Domnul a dăruit acestei firi atât de slăbite trupeste, darul tămăduirii multor neputinte trupesti, a unor boli grave si a tuturor tulburărilor psihice.

Asa cum mărturisesc multi oameni ce au suferit de diverse boli si au fost tămăduiti de Părintele Porfirie, si chiar si doctori ce au trăit alături de părintele, fiindu-i fii duhovnicesti, sfintia sa, cu ajutorul Harului dumnezeiesc, avea putinta de a pune diagnosticul corect multor bolnavi. Îsi dădea seama repede de existenta unor boli, al căror diagnostic era greu de stabilit chiar de cei mai priceputi doctori, având la dispozitie cele mai desăvârsite mijloace moderne ale tehnologiei medicale. Reusea să-si pună diagnosticul doar atintindu-si privirea asupra acelei părti din trup aflată în suferintă sau luând pulsul bolnavului sau pulsul mamei acestuia. Cu ajutorul primei metode de diagnosticare, de multe ori părintele a descoperit existenta cancerului, spunând cu exactitate si în ce fază se află boala. De asemenea a descoperit existenta unei tumori maligne (a unui chist) la ovare si a spus exact care erau dimensiunile acesteia. Cu ajutorul celei de-a doua metode de diagnosticare, adică prin luarea pulsului, din câte stim, putea să cerceteze toată viata unui om, să îi cerceteze arborele genealogic si programul genetic. Uneori descoperea malformatii de natură genetică, de a căror existentă cei bolnavi nu stiuseră până în clipa în care le spunea părintele. După aceea îi trimetea de urgentă la doctorii specialisti.

Din următoarea întâmplare vom întelegem mai bine capacitatea Părintelui Porfirie de a diagnostica diferite boli. Într-o zi, în primăvara anului 1990, o familie, părinti si copii, s-au dus la părintele să ia binecuvântare. Părintele i-a spus mamei să vină ea prima. Când s-a apropiat, tinând-o de mână si luându-i pulsul, i-a spus: „Acum să-mi spui încet numele copiilor tăi, unul câte unul.” Când a ajuns la numele fetei sale, pe atunci adolescentă, părintele i-a luat pulsul mai cu luare-aminte, a rămas tăcut o vreme, iar la urmă i-a cerut să îi spună vârsta fetei. În clipa aceea Părintele Porfirie diagnosticase existenta unei „boli autoimune”, care ar fi fost greu de depistat pe cale medicală si care nu se manifestase si de aceea, încă nu afectase sănătatea fetei.

De atunci, mai precis din clipa în care s-a manifestat boala respectivă, o multime de medici, într-un răstimp foarte lung si cu ajutorul a foarte multe analize de laborator, cu mare greutate au ajuns la diagnosticul ce fusese pus cu atâta usurintă de Părintele Porfirie. Astfel, asa cum se întâmpla întotdeauna în asemenea cazuri, stiinta cea plină de osteneală s-a întâlnit încă o dată cu diagnoza cea de Dumnezeu luminată, dăruită de Harul cel dumnezeiesc smeritei, simplei si totodată atât de înteleptei, măritei si dumnezeiestii „experiente clinice” a Cuviosului Părinte Porfirie.

Medici greci foarte cunoscuti respectau si cinsteau metoda sa de diagnosticare, ce de multe ori salva oamenii, scotându-i din nevoi. Multumită acestui dar al său, Părintele Porfirie prevenea situatii dureroase, corecta greselile sau neglijentele doctorilor, indicând întotdeauna cel mai bun tratament medicamentos.

În chip deosebit Părintele Porfirie avea grijă de oamenii bolnavi de diferite forme de cancer. Bolnavii de cancer ce făcuseră timp îndelungat chimioterapie, dar fără nici un folos, erau vindecati de Părintele Porfirie. Alte boli, nedureroase, erau vindecate prin simpla binecuvântare a mâini sale.

Din întâmplarea pe care o vom povesti în continuare vom întelege mai bine, pe cât este omeneste cu putintă, până unde lucra acest dar al Părintelui Porfirie de a diagnostica si de a tămădui. Este o întâmplare minunată legată de sănătatea maicii Theosemni, stareta Sfintei Mănăstiri Hrysopighi, din Hania (insula Creta).

Povestirea ce urmează se bazează pe două surse. Pe de o parte ne-a fost povestită de o persoană de la această Sfântă Mănăstire, iar pe de altă parte am aflat multe lucruri de la persoane apropiate Părintelui Porfirie, care au trăit împreună cu sfintia sa experienta tulburătoarei întâmplări ce urmează. După cum bine stim, Părintele Porfirie avea la evlavie mare si tinea foarte mult la Sfânta Mănăstire Hrysopighi (Izvorul de aur). De aceea se ruga necontenit pentru stareta si maicile acelei mănăstiri. Asadar, ori de câte ori apărea vreo problemă la mănăstire, vorbeau cu Sfântul Bătrân si-i cereau ajutorul.

Astfel, la un moment dat, stareta Theosemni a simtit o durere persistentă în abdomen. În data de 30 ianuarie 1986 s-a dus la cuviosul părinte, în Oporos, însotită de maica Theoxeni, pentru a-i cere sfatul în privinta sănătătii sale. Ca întotdeauna, părintele a primit-o cu mare dragoste si cu bunăvointă. I-a ascultat păsul, a aflat amănunte despre durerea pe care o simtea maica staretă si, după ce si-a îndreptat privirea spre partea trupului aflată în suferintă, a început să pună diagnosticul: „Fiica mea, esti grav bolnavă. Trebuie să te duci de îndată la un medic specialist. Nu amâna, fiindcă nu ai prea mult timp”.

Spunând acestea părintele a sunat imediat la cabinetul unuia dintre fiii săi duhovnicesti din Kolonaki. Este vorba despre domnul Ilias Kouroimalis, care mai apoi a fost profesor de gastroenterologie la Universitatea din Creta. La început doctorul a spus că nu o poate primi imediat, din pricină că avea foarte mult de lucru în acea după-amiază dar, fiindcă părintele l-a rugat foarte stăruitor, a acceptat să o examineze în seara aceleiasi zile. După cum era de asteptat, diagnosticul a fost acelasi cu cel stabilit de Părintele Porfirie: „cancer generalizat în cavitatea abdominală”.

Fiindcă boala se afla în fază avansată si, prin urmare, situatia era gravă, s-a hotărât să fie tratată în străinătate. Prin urmare, stareta a plecat la Londra împreună cu maica Theoxeni. Acolo s-au dus la un specialist care, din cauza numărului mare de bolnavi pe care trebuia să îi trateze în perioada aceea, la început nu a vrut să le primească. Nelinistită, stareta l-a sunat imediat pe Părintele Porfirie, pentru a-i cere sfatul în legătură cu ce era de făcut mai departe. Atunci părintele i-a spus: „Stăruiti, fiindcă acest medic, pe lângă faptul că este un medic foarte bun, mai are si o mare datorie de îndeplinit”. Ele l-au ascultat si au hotărât să se ducă iar la doctor, desi în clipa aceea nu au înteles foarte bine ce vrusese să spună Părintele Porfirie.

A doua zi s-au dus din nou la doctor si l-au rugat iar, de această dată prin intermediul unui doctor tânăr din Creta, care în acea perioadă îsi făcea specializarea acolo. Lucrurile s-au schimbat. Îndată ce a aflat că stareta era din insula creta, doctorul a fost foarte miscat si s-a arătat foarte interesat. Ba mai mult, a acceptat imediat să se ocupe de cazul ei, spunându-i că în acest fel are ocazia să se împlinească „o mare datorie”, o datorie morală pe care si-o asumase în fata tatălui său. Le-a explicat apoi maicilor că tatăl său luase parte ca soldat britanic la „Bătălia Cretei”, împreună cu trupele aliate. Pe când se retrăgea, călugării cretani l-au salvat ca prin minune si l-au ascuns. Omul n-a uitat binele pe care i l-au făcut. Asadar, l-a rugat pe fiul său să împlinească el această obligatie, dând ajutor medical oricărui om din Creta ce ar veni la el. Aceasta era obligatia morală pe care acel medic făgăduise să o împlinească. Despre această „mare obligatie” vorbise Părintele Porfirie cu o zi înainte, luminat fiind de Sfântul Duh.

Astfel oncologul englez a hotărât că stareta Theosemni trebuia operată pe 13 februarie 1986. În ziua aceea, la ora opt seara, la Mănăstirea Hrysopighi, s-a făcut priveghere toată noaptea. Tocmai în clipele acelea maica staretă era operată la Londra.

La ora patru dimineata a sunat telefonul la mănăstire. Era Părintele Porfirie, care voia să le spună maicilor despre operatie si să întărească duhovniceste: „Ati văzut ce s-a petrecut! O Sfântă Liturghie… si noi toti adunati acolo! Chiar toti eram…” Si, vorbind cu maicile, îndrumat de o lumină interioară, cuviosul părinte prinse a le povesti cum i-a văzut pe toti rugându-se, pe cei de la Hrysopighi, pe cei de la Oporos, ca si pe cei ce, aflati în fata sălii de operatie, se rugau si ei, în acele clipe de asteptare plină de neliniste. I-a văzut pe toti, si pe surorile ce parcă se aflau în jurul sălii de operatie, slujind o sfântă si supra-lumească Liturghie! A văzut cum se adunaseră acolo rugăciunile tuturor, iar sfintia sa se bucura urmărindu-le cu ajutorul Harului. Totodată a văzut cum rugăciunile cele fierbinti străbăteau cerurile, îndreptându-se spre tronul lui Dumnezeu.

Pe la ora patru si jumătate, Părintele Porfirie îi dădu telefon Episcopului de Hania si îi spuse: „Prea Sfintia voastră, ati văzut ce s-a întâmplat?”. „Nu, părinte, eu nu pot vedea. Spuneti-mi sfintia voastră”, îi răspunse Episcopul. Atunci Părintele Porfirie îi spuse si lui minunatele lucruri pe care le văzuse: „Prea Sfintia voastră, în acel ceas ne aflam toti acolo…”.

Cu putin timp înainte de operatie chirurgul, medic de talie internatională, spusese cât de gravă era situatia. Apreciase stiintific situatia, păstrându-si stăpânirea de sine si nelăsând nici o urmă de sperantă: „Bolnava nu va trăi”.

Astăzi, după unsprezece ani, cea care atunci era grav bolnavă, este cu desăvârsire sănătoasă. Iar cele prevăzute stiintific, prin iconomia lui Dumnezeu, au fost cu desăvârsire infirmate.

Probabil acel doctor se va întreba mereu ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. În orice caz, asa cum spunea chiar el, a intervenit ceva nefiresc. S-a petrecut o minune! O minune, am adăuga noi, care continuă să se săvârsească până în ziua de astăzi. O minune ce se săvârseste prin Părintele Porfirie, spre slava lui Dumnezeu, Care este „minunat întru toti sfintii Săi” (Psalmul 67, 36).

Cuviosul Părinte, asa cum am spus mai sus, nutrea o deosebită dragoste si era foarte apropiat de bolnavii de cancer. Le analiza cu atentie boala, încerca să le pună diagnosticul si cerceta atent această cumplită boală a epocii noastre. El însusi era bolnav de cancer ce i se răspândise în tot organismul. Si totusi, după cum spunea el însusi, reusise să-si adoarmă cumplita boală timp de zeci de ani, folosind ca unic medicament rugăciunea neîncetată si studiul Sfintei Scripturi.

Odată Părintele Porfirie a stat de vorbă cu o doctorită de la Spitalul Singru, despre cancer si SIDA, exprimându-si părerea cu privire la aceste boli, părere pe care mai târziu a împărtăsit-o altora: „Am cercetat si eu cancerul si am descoperit destule elemente. De obicei se îmbolnăvesc de cancer persoanele stăpânite de confuzie sufletească, oamenii nelinistiti, cei chinuiti de diverse întâmplări si cei supusi unor presiuni. Când pătesti ceva si ti se spune că ai cancer, trebuie să te încredintezi cu totul iubirii lui Dumnezeu. Trebuie să te linistesti, să te calmezi, să iubesti lumea, să iubesti totul. Să fii doar iubire si doxologie a lui Dumnezeu. Atunci ti se va sfinti sufletul, când te vei apropia de Dumnezeu si se va asterne pacea, sistemul simpatic si cel parasimpatic, ca si întregul organism, se va linisti, iar cancerul, chiar dacă nu se va vindeca, cel putin va rămâne în acel stadiu…

Dacă ai aflat că esti bolnav de SIDA, nu trebuie să te întristezi, ci, mai degrabă să fii bucuros. Nu trebuie să-ti spui că esti bolnav si vei muri. În nici un caz! Trebuie să studiezi Sfânta Scriptură. Vei vedea că nu există moarte si că cine crede în cuvintele lui Dumnezeu nu moare nicicând!

Să nu refuzi să iei medicamente, dar să încerci să te vindeci prin rugăciune, încredintându-te cu totul lui Dumnezeu. Stii cât de puternic eram eu pe vremuri? Puteai să îmi faci operatie fără anestezie si suportam durerea cu Harul dumnezeiesc. Acum nu mai am nimic din toate acestea. Într-adevăr, ce mi se întâmplă acum este o ispită”.

Cu câteva luni înainte de a face ultima călătorie la Sfântul Munte, i-am cerut să ne primească pentru a ne da binecuvântarea sa. Chiar în acele zile primisem din străinătate un aparat de fotografiat automat, de tip nou. Asadar, l-am rugat pe Bunicutul să ne îngăduie să îl fotografiem. După ce a stat o vreme pe gânduri, ne-a spus: „Stiti, nu prea vreau să fiu fotografiat ca să nu se râdă de mine. Totusi vă voi lăsa să îmi faceti o fotografie, căci oricum nu contează. Va fi nevoie de această fotografie. Dar să-mi dati si mie câteva fotografii, ca să dau si altora. Stiti, în ultima vreme, cu dumnezeiescul Har se vindecă de cancer tot mai multi oameni în Grecia, Canada, Australia si America. Toti acesti oameni îmi cer câte ceva de amintire. Acum voi avea ce să le dau”. Iată cum un sfânt atât de simplu, de-o naivitate copilărească, s-ar putea spune, vorbeste despre o minune atât de mare de parcă ar vorbi despre o neînsemnată întâmplare zilnică: „Stiti. În ultima vreme, cu dumnezeiescul Har, se vindecă de cancer tot mai multi oameni…”.

Apoi si-a îndreptat pe cap scufia, căpătând o expresie supra-firească. Fata îi strălucea! Cu crucea în mână, binecuvânta. De atunci îi binecuvintează în fiecare zi pe toti cei care îl cheamă, privindu-i chipul senin.

Această fotografie, prima fotografie făcută cu noul nostru aparat de fotografiat, va rămâne, cred, o fotografie „istorică”. Aceasta este poate cea mai elocventă fotografie a Părintelui Porfirie, care este astăzi, pentru mii de oameni, un sprijin nevăzut, în ceasurile de singurătate si de încercare. Această fotografie a Părintelui Porfirie este legată de o întâmplare minunată petrecută într-un mare oras din Macedonia, cam la trei luni după adormirea sa.

În noaptea de vineri spre sâmbătă, în 22 februarie 1992, doamna Maria I., functionară, a suferit un infarct acut si a fost dusă de urgentă la unitatea de terapie intensivă a spitalului din oras. Doctorita care se ocupa de tratamentul bolnavei le-a spus colaboratorilor săi să nu îi facă bolnavei injectia trombolitică ce se face de obicei în astfel de situatii, fiindcă în zilele acelea bolnava suferea si de cele femeiesti.

Doamna Maria era bună prietenă cu maica M., stareta unei sfinte mănăstiri vestite în acea regiune. Pe de altă parte, stareta era una dintre fiicele duhovnicesti ale Părintelui Porfirie si cu câteva zile înainte fusese în Oporos pentru parastasul de patruzeci de zile al Părintelui Porfirie. La întoarcere, adusese putin ulei din candela ce arde în chilia părintelui si fotografii de-ale sfintiei sale, pe care mănăstirea le-a dăruit credinciosilor. Prin intermediul sotului doamnei Maria, maica staretă i-a trimis putin ulei si o fotografie. Femeia le-a primit cu mare emotie si le-a pus alături pe noptieră, nestiind cine era cuviosul părinte.

Veni si ziua de 26 februarie, într-o miercuri, ziua Sfântului Porfirie al Gazei, când îsi serba ziua si Părintele Porfirie. Maica staretă hotărâse ca în ziua aceea, deosebit de dragă părintelui, să îi facă parastas la mănăstirea ei. Asadar, pe la ora cinci si jumătate dimineata, în timp ce pregătea coliva, se ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru vindecarea sorei sale duhovnicesti, Maria, a cărei stare era foarte gravă. Totodată îi cerea ajutorul si Părintelui Porfirie si îl ruga cu smerenie si lacrimi să mijlocească mântuirea ei.

Chiar în clipa aceea, din penumbra salonului de terapie intensivă se ivi usor chipul unui preacuvios preot, ce se apropie neauzit de patul Mariei, cea grav bolnavă. Bolnava nu îi distinse prea bine trăsăturile si se întră de nu cumva cel pe care îl vedea era preotul A., părintele său duhovnicesc. Preotul se apropie si mai mult de ea si, surâzând, îi spuse: „Nu sunt părintele pe care îl astepti; sunt…”. Bunicutul sopti un nume, dar ea nu-l putu auzi prea bine. În orice caz, foarte miscată si uluită de ce îi spusese acel părinte necunoscut, rămase cu ochii tintă la el… El îi surâse din nou, atinse usor marginea de jos a patului, o binecuvântă si apoi se îndepărtă… Trecu apoi prin fata paturilor celorlalti opt bolnavi, îi binecuvântă si pe aceia, apoi plecă. Părea că nu atingea podeaua, iar mersul semăna mai degrabă cu o plutire usoară. Nu iesi pe usă, ci dispăru, îndreptându-se spre fereastră!

În clipa aceea Maria simti că s-a vindecat! Simti că s-a eliberat de ceva neplăcut, de o presiune interioară. Se simti ca înainte de boală si se ridică imediat din pat!

Această minune s-a petrecut în ziua de miercuri, 26 februarie 1992, a Sfântului Porfirie! La ora 11, făcându-i analizele doamnei Maria s-a constatat că tromboza dispăruse de la sine! Uluită, doctorita ce o îngrijea a încercat să afle dacă nu cumva vreunul dintre colaboratorii săi, în ciuda indicatiilor ei, îi făcuse bolnavei injectia trombolitică. Toti au încredintat-o că nu au încălcat indicatiile. Astfel au ajuns la concluzia că, ori au gresit când au pus diagnosticul initial, ori aveau de a face cu o adevărată minune!

Actiunea tămăduitoare a minunatei prezente a Părintelui Porfirie nu s-a limitat doar la Maria, ci s-a extins asupra tuturor celorlalti bolnavi din salonul de terapie intensivă, pe care îi vizitase si îi binecuvântase în acea dimineată. Prin urmare, starea sănătătii li s-a îmbunătătit brusc, evoluând în chip „ciudat si nemaivăzut”, după cum spuneau medicii.

Vestea acestei minunate si nemaivăzute întâmplări s-a răspândit cu iuteală în cercurile medicale si a fost mult discutată ca si caz clinic, la un congres de cardiologie desfăsurat după putin timp la Atena. Acest caz a fost un fapt real, constatat de medici, neputând fi însă abordat, analizat si cercetat de către avansata stiintă modernă, cu mijloacele rationale.

Apropiatii Mariei, pentru a se încredinta de vindecarea sa, s-au adresat unor medici de la Londra, pentru a supraveghea starea bolnavei, dar si aceia, uluiti, au constatat la rândul lor că bolnava se vindecase pe deplin!

Cu trecerea timpului, această minunată întâmplare a început a se răspândi si mai mult. Primele informatii pe care le-am primit despre acest eveniment erau generale si vagi. Singurul lucru pe care l-am stiut cu exactitate din prima clipă, a fost locul unde s-a petrecut minunata arătare a cuviosului părinte. Din clipa aceea, dragostea si respectul pe care le nutream pentru Părintele Porfirie, m-au îndemnat să purced de îndată la analizarea si la cercetarea sistematică a acestui eveniment.

După aproape opt luni, între 24 si 27 septembrie 1992, mă aflam în vizită la Muntele Athos, unde obisnuiesc să merg în pelerinaj în fiecare an în această perioadă. Voiam să pornesc de la Sfânta Mănăstire Simonopetra. Însă Maica Domnului si cuviosul părinte au orânduit altfel lucrurile. În dimineata zilei de 24 septembrie m-am întâlnit în Uranopolis cu Ioan, Mitropolitul de Sidirokastro, care voia să îl viziteze pe părintele Maxim în Kerasia, unde hirotonea un preot. După ce mi-a spus ce program avea, mi-am schimbat si eu traseul si ne-am dus împreună în Kerasia, la părintele Maxim. Înainte însă voiam să trec să mă închin la mormântul Părintelui Porfirie din Kafsokalivia.

Caiacul ce ne-a dus a ancorat în portul din Kafsokalivia după-amiază. Am pornit-o pe cărare în sus cu totul sapte oameni ce nu ne cunosteam între noi. Suiam pe sub coamele umbroase ale copacilor, iar în jos marea albastră se pierdea în zare, unindu-se cu cerul. Această nesfârsire întindere albastră-sidefie era marea iubire a Părintelui Porfirie. Erau clipe când privirea ti se adâncea în acel albastru profund, când gândurile stau împăcate, iar sufletul se însenina.

La mormântul Părintelui Porfirie am ajuns doar trei din grup. Ceilalti patru o luaseră înainte. După ce ne-am închinat la mormânt cu emotie mare, am prins a vorbi despre părintele si astfel ne-am cunoscut între noi. Unul era domnul K.K., teolog, iar celălalt, domnul K.M., mestesugar. Amândoi erau din acelasi oras cu Maria, doamna care trăise minunea de care am vorbit mai sus, si îi erau chiar buni prieteni. Domnul K.M. era chiar vecin cu ea.

Astfel, în chip minunat părintele ne-a adunat înaintea mormântului său, în acel amurg. Părintele i-a adus acolo tocmai pe acei doi oameni care puteau să dea un răspuns întrebărilor mele. Asadar, cei doi frati întru credintă mi-au dat numărul de telefon al Mariei ca să pot sta de vorbă cu ea. I-am rugat ca, până atunci, să îi transmită din partea mea că as dori să ne întâlnim pentru a vorbi despre minunata întâmplare pe care o trăise. Am petrecut seara împreună cu cei doi prieteni si a doua zi ne-am văzut fiecare de drumul său.

Odată ajuns la Atena, i-am trimis o scrisoare Mariei, punând înăuntru o fotografie a Părintelui porfirie. După cum mi-au spus mai apoi cei doi prieteni ai mei, în tot acest răstimp Maria era chinuită de o mare îndoială, încercând să afle cine putea fi sfântul care a vizitat-o în dimineata aceea si a vindecat-o, salvându-i viata. Pe Părintele Porfirie nu-l cunostea. Voia să creadă, dar glasul îndoielii era încă foarte puternic.

Într-o seară însă, asa cum mi s-a spus mai apoi, Maria s-a trezit deodată, auzind o voce care îi spunea: „Mâine vei primi o scrisoare. În plic vei găsi o fotografie. Cel pe care îl vei vedea în fotografie este cel ce te-a vindecat în dimineata aceea. Asadar, de-acum să nu te mai îndoiesti”

A doua zi dimineata, Maria a primit într-adevăr o scrisoare! Era scrisoarea pe care i-o trimisesem cu câteva zile mai înainte, punând în plic fotografia cuviosului părinte.

f. Darul „întelegerii” limbilor străine

Asa cum am mai spus, în istoria seculară a Bisericii noastre, putini sunt Sfintii care au avut atât de multe si însemnate daruri, ca acelea ce împodobeau personalitatea Părintelui Porfirie.

Un alt dar al părintelui era acela al întelegerii limbilor străine. Stim cu totii că numele cuviosului părinte, precum si faima vietii sale ascetice, se răspândiseră în toată lumea. Astfel, multi oameni din diferite tări, greci, dar si alte nationalităti, veneau la el pentru a-i cere sfatul când întâmpinau probleme grave ce le împovărau sufletul. Alergând astfel la sfatul Părintelui Porfirie, se făceau părtasi tainei prezentei Sfântului Duh, prin intermediul actiunii darurilor părintelui.

Ne-am putea întreba în ce fel comunica Părintele Porfirie cu vizitatorii de altă nationalitate, de vreme ce, stim bine, cuviosul părinte nu învătase nici o limbă străină. Si totusi, asa cum vom vedea, chiar si în asemenea situatii, comunicarea era pornită din suflet, profundă si temeinică.

Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o în data de 27 august 1996 maica Theodosia, stareta Sfintei Mănăstiri Varnakova a Maicii Domnului, din Efpalio, judetul Dorida, povesteste o întâmplare legată tocmai de acest dar al Părintelui Porfirie. Această povestire a fost povestită după adormirea părintelui de către unul din fiii săi duhovnicesti, care a văzut si a auzit cele întâmplate:

„Odată l-a vizitat pe Părintele Porfirie un oficial irlandez împreună cu interpretul său, pentru a discuta cu sfintia sa si pentru a-i cere sfatul într-o problemă gravă ce îl preocupa. Nedorind prezenta interpretului în timpul discutiei, Părintele Porfirie întrebă: „La ce ai nevoie de el?”. Interpretul interveni spunând: ”Bine, părinte, dar cum vă veti întelege?”. Atunci părintele îi spuse de-a dreptul: „Tu să iesi afară, că om sti noi cum să ne întelegem”. Atunci interpretul a plecat si în chilie au rămas doar părintele si vizitatorul său. După vreo douăzeci de minute irlandezul iesi din părintelui, iar interpretul îl întrebă: „Cum v-ati înteles?” Irlandezul îi răspunse: „N-a fost nici o greutate, fiindcă părintele stie irlandeza la perfectie”.

Darul acesta îl avea si Cuviosul Paisie Aghioritul, la care a venit un profesor universitar din Franta, de la Sorbona, găzduit la Simonopetra, care s-a înteles cu părintele în acelasi fel.

După umila mea părere, în astfel de cazuri, prezenta Sfântului Duh s-a manifestat în chip „tălmăcitor”, ca să zic. Adică i-a ajutat pe amândoi interlocutorii să înteleagă fiecare în parte, limba celuilalt, desi îi era necunoscută. As îndrăzni să spun că este vorba despre repetarea unui eveniment unic în istoria Bisericii, dar si a civilizatiei universale, eveniment petrecut în ziua Cinzecimii: „Si când a sosit ziua Cincizecimii, erau toti Apostolii la un loc.. si s-au umplut toti de Duhul Sfânt si au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Si erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer… si fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau…” (Fapte 2,1-7).

BĂTRÂNUL PORFIRIE

PĂRINTE DUHOVNICESC SI PEDAGOG

Mă rog mereu ca fiii mei duhovnicesti

Să Îl iubească pe Dumnezeu, Care este

Totul, ca să ne învrednicească să intrăm

În Biserica Sa pământească. Fiindcă

De aici trebuie să începem.

Ieromonahul Porfirie

(din „Testamentul duhovnicesc”).

Am iesit afară în zori să privesc

Marea Egee si să-i simt mireasma…

Bătrânul Porfirie

Văzându-l prima dată pe Părintele Porfirie, întins pe pat, în mica sa chilie, aveai senzatia că păsesti în altă lume, simtindu-te transportat în lumea străveche a Profetilor din Vechiul Testament si în acelasi timp trăind o stare de pace si tulburare. Apoi îti aduceai aminte întâmplări si scene ca acelea descrise în viata Sfântului Antonie, văzând chiar în fata ta chipul unui Bătrân biblic, al unui „staret”, al unui întelept prin experienta dobândită si al unui om binecuvântat cu darul „paternitătii duhovnicesti”.

Părintele Porfirie era un adevărat părinte duhovnicesc ajuns la o înaltă măsură a duhovniciei. Tocmai de aceea lucra atât ca pedagog cât si ca sfătuitor al credinciosilor. Metoda pedagogică pe care o aplica se întemeia pe functia paternitătii duhovnicesti, fiind vorba, de fapt, de pedagogia Părintilor Bisericii, asa cum s-a păstrat până în zilele noastre, în cadrul traditiei bisericesti isihaste si filocalice.

Asa cum am spus mai sus, Cuviosul Simeon Noul Teolog socotea că părintele duhovnicesc este însăsi prezenta vie a lui Hristos, fiind totodată un om desăvârsit, renăscut întru Hristos si o vatră a focului celui dumnezeiesc în lume. Părintele duhovnicesc este socotit a fi prototipul pedagogului. Părintele Porfirie a fost si continuă a fi si astăzi un sfătuitor exemplar al tinerilor, dar si al oamenilor de orice vârstă si, mai ales, al părintilor.

Ca părinte duhovnicesc, Bătrânul Porfirie era una dintre persoanele cele mai însemnate din familia duhovnicească a Bisericii crestine, fiind legat de fiii săi duhovnicesti printr-o dumnezeiască legătură părintească. Părintele nutrea fată de toti o iubire deplină si desăvârsită, având deja în sine desăvârsire duhovnicească si sfintenie. Prin sfaturi duhovnicesti, adică în chip tainic si duhovnicesc, îsi ajuta fii duhovnicesti „să se nască” si „să renască”, prin citirea Evangheliei. În Părintele Porfirie se împlinea cuvântul apostolic: „Căci de ati avea zeci de mii de învătători în Hristos, totusi nu aveti multi părinti. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.” (I Corinteni 4, 15).

Învătătura duhovnicească a Părintelui Porfirie este un dar primit de la Sfântul Duh, fiind strâns legat de întreaga personalitate a unui părinte duhovnicesc. În primul rând depinde de maturitatea sa duhovnicească si emotională, de „întelepciunea sa duhovnicească si pedagogică” si în mai mică măsură de ceea ce lumea socoteste a fi experienta psihologică si pregătirea în domeniul pedagogiei.

Într-adevăr, Cuviosul Porfirie era un părinte duhovnicesc si un învătător exemplar. Lucrarea sa de învătător decurgea firesc din darul Sfântului Duh. De aceea era o lucrare tainică, ce nu provenea „din stiinta învătăturii omenesti”, fiind îndrumată de puterea „întelepciunii învătătorului celui lăuntric”.

Asa cum am spus mai sus Cuviosul Porfirie avea o personalitate desăvârsită, împodobită de nenumărate calităti si virtuti morale si duhovnicesti. Cea mai mare dintre virtutile sale era discernământul. În primul rând Cuviosul Porfirie era un învătător al discernământului. Arta pedagogică a discernământului era fundamentul de la care pornea în sfătuirea si îndrumarea sufletelor, lucrând uneori pentru a preîntâmpina, iar alteori pentru a le tămădui rănile. Învătătura sa este de o fortă uriasă, putând, după cum remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, să îmblânzească cele mai răzvrătite suflete.

Aplicând această pedagogie tainică, părintele îi învăta, îndruma si sfătuia pe copii, adolescenti, tineri si, mai ales, pe părinti. Învăta pe altii nu doar prin cuvântul, ci si prin tăcerea sa, adesea fiind de ajuns doar prezenta părintelui lângă oameni. Niciodată nu formula reguli morale abstracte, ci îsi povătuia fiii duhovnicesti, având cu ei profunde relatii interpersonale.

Asadar, l-am putea defini ca fiind un pedagog modern a cărui teorie si practică pedagogică, pornesc de la Părintii capadocieni, pentru a ajunge la unul din cele mai moderne concepte antropologice si anume la „educatia personalizată”. Teoria si practica sa erau moderne si eficiente. Si nici nu puteau fi astfel, de vreme ce erau scăldate de lumina unică a Sfântului Duh. Principiile pe care se baza lucrarea sa sunt principiile care trebuie să conducă actiunile oricărui pedagog, sfătuitor, psiholog sau psihoterapeut modern si , în general, ale oricărui om ce desfăsoară o activitate „clinică” si care încearcă să-si înteleagă semenii.

Asa cum am mai spus, cuviosul părinte se învrednicise de tânăr, datorită dumnezeiescului Har, să fie socotit de oameni drept părinte duhovnicesc plin de discernământ, putând astfel să îi ajute în diferite moduri si prin felurite mijloace. Le asculta problemele cu atentie, răbdare si întelegere, intuindu-le nelinistea. Răspundea cu blândete si bunăvointă întrebărilor ce i se puneau. Dojenea, încuraja si sustinea sufleteste pe toti cei descurajati. Nu era tulburat de prezenta împovărătoare sau lipsa de discernământ a unora dintre fiii săi duhovnicesti. Cuvântul lui nu era un simplu cuvânt de comunicare superficială, ci era un cuvânt profund, capabil să povătuiască sufletele, un cuvânt de comunicare cu sufletele fiilor săi duhovnicesti.

Cuviosul Părinte Porfirie era desăvârsit curat si de aceea avea „duh văzător” (Evagrie), ce îl îndruma spre adevărata cunoastere de sine. Totodată îi îngăduia să cunoască si să înteleagă gândurile fiilor săi duhovnicesti ce alergau al el spre a cere povată si îndrumare. Astfel, „văzând si întelegând cele ale inimii” (Clement Alexandrinul, „Pedagogul”9,3), Părintele Porfirie citea sufletele celorlalti ca o carte deschisă. Îsi privea interlocutorul si privirea sa părea că pătrunde în adâncul sufletului si al fiintei aceluia si că nu îi poate fi ascuns nimic. În clipa aceea interlocutorul părintelui simtea bucurie; pace lăuntrică si o nesfârsită bucurie.

Cei ce vorbeau cu Părintele Porfirie nu erau atrasi doar de profunzimea cuvintelor sale ce sfătuiau si mângâiau totdeauna. Fiii săi duhovnicesti erau atrasi de chipul dumnezeiesc în care vietuia părintele, precum si de blândetea pe care o emana prezenta sa: „Căci nu numai învătătura, povata si îndrumarea sfintilor, ci si însăsi vederea lor este foarte folositoare si plăcută” (Ioan Gură de Aur, „Către Acvila si Priscilla”, om. II, 1, P.G.B. 27, 52).

Este greu de pătruns si de înteles măretia unor asemenea trăiri. În momentul întâlnirii si ala comunicării cu fiii săi duhovnicesti, părintele folosea iubirea evanghelică drept mijloc pedagogic de mare eficientă. Părintele trăia o iubire unică, neconditionată si netărmurită ce se răspândea în jur prin Sfântul Duh, Care era prezent la întâlnire, întărind relatia interpersonală dintre părintele duhovnicesc si fiul duhovnicesc. Fiind prin excelentă un om al iubirii, Părintele Porfirie era plin de dragoste dumnezeiască pe care o revărsa asupra tuturor celor aflati în preajma sa. Asadar, orice om care vorbea cu părintele simtea iradierea acestei iubiri, devenind receptor al nesfârsitei iubiri dumnezeiesti. În acele clipe părea că nu mai există nici un om. În clipele acelea – clipe trăite pentru prima dată – părea că timpul si viata s-au oprit în loc, că a pierit chiar si amintirea necazurilor si a mortii. Atunci interlocutorul cuviosului părinte trăia în prezent unicitatea întâlnirii duhovnicesti, de parcă ar fi păstrat doar pentru sine această dragoste pe care i-o arăta „Părintele” său duhovnicesc.

După ce pregătea această atmosferă prielnică, cuviosul părinte îsi începea lucrarea prin care diagnostica, tămăduia si sprijinea duhovniceste. De obicei pornea de la problema concretă care îl preocupa pe interlocutorul său, adică de la punctul de plecare vizibil al chestiunii. Înainta apoi, ajungând la substratul cauzal si la mobilul comportamental al interlocutorului său. Având puterea să stabilească „diagnostice”, dar si capacitatea „întelegerii psihologice”, cum am spune noi astăzi, Bunicutul încerca să arunce lumină asupra cauzei unei purtări ciudate sau a uni păcat. Încerca în ca măsură fiul său duhovnicesc era pregătit si era dispus să se pocăiască si să-si dezvăluie subconstientul. Totodată încerca să aducă la lumină patologia istoricului său sau al familiei sale.

După această abordare a problemei concrete, îndrumat întotdeauna de dumnezeiasca lumină a Sfântului Duh „cel ce grăieste întru el” (Matei 10, 20), părintele cerceta amănuntit toată viata celui cu care vorbea. De multe ori părintele duhovnicesc vorbea despre problemele strict personale ale „fiului său”, dezvăluindu-i amănunte ascunse si chiar necunoscute din viata aceluia. Din clipa aceea, fiul duhovnicesc se lăsa cu totul si neconditionat în grija părintelui său, cu sufletul larg deschis.

Părintele izbutea să deschidă astfel sufletele oamenilor, rugându-se neîncetat. Această deschidere era rezultatul rugăciunii, care deschidea sufletele si mai mult. Astfel sufletele se transformau necontenit într-un pământ însetat, într-un pământ gata să primească sământa si să rodească. Atunci Părintele Porfirie alegea metoda cea mai potrivită persoanei pe care o sfătuia si o îndruma. Vedem astfel cum părintele duhovnicesc, om cu discernământ, luminat de Harul dumnezeiesc, lucra atât ca pedagog cât si ca sfătuitor, urmând principiile de bază ale pastoralei pedagogice contemporane. Părintele Porfirie îsi îndruma fiii duhovnicesti, tinând seama de personalitatea fiecăruia în parte. Socotea că fiecare om în parte este o valoare absolută, o personalitate unică si irepetabilă. Întelegea si respecta caracterul fiecăruia.

Dumnezeiescul învătător rezolva astfel fiecare problemă separat, în functie de particularitătile sale. Niciodată nu sfătuia doi oameni în acelasi fel. Dacă era consultat de zece oameni în aceeasi problemă, dădea zece sfaturi diferite.

Părintele Porfirie îsi accepta semenii asa cum erau, cu slăbiciunile si cu particularitătile lor comportamentale, neîncercând niciodată să îi modeleze după tiparul său. Nu era impresionat de înfătisarea exterioară a oamenilor si îndeosebi a tinerilor si nu reactiona criticându-i si respingându-i, din pricina excentricitătii lor exterioare si a felului lor provocator de a fi. Privea în adâncul sufletului lor, le întelegea motivele care îi făceau să se comporte astfel, fiindcă stia că în momentul în care este bine orânduit interiorul unui om, se orânduieste de al sine si exteriorul. Aceeasi cale o urmează de altfel toti Părintii Bisericii care îi iubesc pe oameni asa cum sunt, cu slăbiciunile si defectele lor, actionând cu chibzuintă educativă si întelegere psihologică si folosind metode pedagogice flexibile.

Întotdeauna când dădea sfaturi altora, cuviosul părinte se ferea de extreme si exagerări, socotind că nu pot contribuie la evolutia duhovnicească si la maturizarea emotională a tinerilor. Dimpotrivă, metodele si mijloacele folosite erau moderatia, iubirea netărmurită, îngăduinta chibzuită si tăcerea, toate acestea atrăgând sufletul tinerilor spre „tămăduire si trezvie”.

Vom prezenta în continuare câteva exemple privind felul în care Părintele Porfirie îi sfătuia pe fiii săi duhovnicesti. Cu ani în urmă, pe când însă mai slujea al Policlinica din Atena, într-o zi, pe când mergea prin piata Omonia împreună cu două dintre fiicele sale duhovnicesti, văzu venind din fată o tânără cu înfătisare provocatoare, purtând o fustă mini, asa cum era moda. Îndată ce au văzut-o, Părintele Porfirie întrebă:

- Ei, ce ziceti? Ce credeti? E de condamnat oare această fată?

- Nu, părinte, i-au răspuns fiicele sale duhovnicesti, cunoscându-i convingerile.

- Bine faceti că nu o judecati, zise părintele. Să nu judecati oamenii după aspectul lor exterior. Această fată pe care o vedeti are un suflet minunat! Are un suflet foarte energic, iar ceea ce face acum, adică felul acesta de a provoca, se datorează puterii sufletului său. Gânditi-vă ce s-ar întâmpla dacă această fată L-ar cunoaste pe Hristos, dacă ar cunoaste tot ce stiti voi. Cu sigurantă ar ajunge foarte departe!”

Astfel sfătuia si învăta Părintele Porfirie, îndrumându-i pe toti fratii credinciosi, prin fapte si supraveghere.

Altă dată doi părinti evlaviosi (tatăl era inginer, mama educatoare) s-au dus la Părintele Porfirie ca să-i ceară sfatul în privinta copilului lor, un adolescent foarte neastâmpărat.

- Părinte, i-au spus, copilul a crescut si avem mi probleme cu el! Întârzie serile, nu ne ascultă, e obraznic si frecventează un anturaj prost.

Atunci părintele le-a răspuns:

- De-acum înainte să tăceti. Ascundeti-vă cucernicia ca să nu îl provocati. În acest moment el se simte ca si cum voi ati fi bine îmbrăcati, cu haine de sărbătoare, iar el ar fi „jegos” si zdrentăros”. Se simte provocat tocmai de prezenta voastră „cucernică”, ce îl îndepărtează si îl întărâtă.

Vom mai da încă un exemplu în ce priveste felul în care Cuviosul Părinte Porfirie îsi sfătuia fiii duhovnicesti. Cu ani în urmă s-a dus la Părintele Porfirie o tânără credincioasă, absolventă a Universitătii, ca să îi ceară sfatul si să o îndrume în luarea unei decizii de mare însemnătate pentru viata sa. Tânăra hotărâse să se ducă la mănăstire, lucru ce i se părea foarte limpede în acel moment. Părintele Porfirie, desi nu fusese la ea acasă si nu îi cunostea familia, a sfătuit-o astfel:

- Fiica mea, deocamdată nu o mai provoca pe mama ta punând tot felul de icoane la tine în cameră. Dă jos câteva de pe perete, că nu e nici un bai.

Altă dată, în timpul campaniei electorale din anul 1989, Părintele Porfirie îi telefonă la ora patru dimineata uneia dintre fiicele sale duhovnicesti, domnisoarei P.M. Cu ajutorul Harului dumnezeiesc Părintele aflase că în acel moment tânăra avea nevoie de sprijin sufletesc si duhovnicesc. Asadar, a început a-i spune:

- Stii, astăzi a venit cineva la mine si mi-a cerut să-i analizez Crezul.

Si părintele începu să analizeze Crezul la telefon. Vorbi cam o jumătate de oră. Glasul i se schimbase, de parcă vorbea altcineva, asa cum se întâmpla mereu când rostea texte sfinte.

Atunci tânăra a înteles că acel telefon era o ocazie unică de comunicare duhovnicească si de împreună rugăciune cu părintele său duhovnicesc.

Cuviosul Părinte credea că cel mai însemnat sprijin si ajutor pe care îl poti da cuiva este următorul: să stai să îl asculti, când vrea să îti vorbească despre nevoile si problemele sale, când vrea să-si spună păsul, când vrea să-i fii alături ca să nu simtă singurătatea cumplită si respingerea socială, care împovărează sufletul omului. Îmbrătisarea părintească plină de dragoste a cuviosului părinte îi cuprindea pe toti cei îndurerati, pe cei apăsati sufleteste, care riscau să se prăbusească. Astfel, părintele duhovnicesc si fiul său erau două fiinte unite, două inimi care băteau în acelasi ritm, care sufereau împreună, care îndurau si nădăjduiau împreună.

Părintele Porfirie nu era doar sfătuitorul si învătătorul tinerilor. Era totodată părintele duhovnicesc si îndrumătorul unor grupuri populare mai largi. Călătorea si vizita sate mici si îndepărtate despre care stia, cu ajutorul dumnezeiescului Har, că au nevoie să li se dezvăluie si să constientizeze prezenta lui Dumnezeu în viata lor. Astfel, în felul său propriu, printr-o pedagogie practică trezea sufletele oamenilor simpli din regiuni sărace în experiente duhovnicesti. Prin cuvântul său si îndeosebi prin actiunea generoasă a darurilor sale, îi făcea părtasi tainelor dumnezeiescului Har. Îi ajuta să Îl descopere pe Dumnezeu chiar în viata lor smerită si săracă. Asa cum făcea pe atunci si un alt părinte în Peleponez, străbătea satele trezind sufletele oamenilor aflati în letargie duhovnicească.

Într-o înregistrare din iunie 1986, Părintele Porfirie povesteste – descriind totul în culori vii, asa cum obisnuia – câteva dintre călătoriile sale misionare si evenimente tulburătoare ce s-au petrecut cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, adică în anul1946.

Discursul său narativ-educativ trezeste sentimente ce îndepărtează actiunea pustiitoare a grijilor pentru traiul de zi cu zi, ne întăresc dorinta de a ne ruga, transformând astfel lenea zilnică în preocupare pentru slăvirea lui Dumnezeu si în bucurie a chinuitului nostru suflet.

Cuviosul părinte povesteste următoarele: „Într-o dimineată, foarte devreme, am luat-o în jos spre biserică. Biserica însă era închisă, fiindcă paracliserul nu o deschisese încă. Aproape de biserică se afla o lăptărie, asa că m-am dus acolo, asteptând să vină paracliserul. La ora aceea lăptăria era goală. M-am asezat la masă cu lăptarul, pe nume Athanasios Bratsios. La un moment dat intră în lăptărie un client si ceru lapte. În timp ce Thanasis îl servea cu lapte, am băgat de seamă că era foarte supărat. După ce i-a dus laptele, a venit si s-a asezat la masa mea. Atunci i-am zis:

- Thanasis, te văd foarte supărat.

- Într-adevăr, sunt foarte supărat, fiindcă mi-e sotia bolnavă, zise el.

- Sotia ta, i-am spus eu, are piatră la rinichiul drept si, din cauza asta, toată noaptea s-a dus la toaletă. Se ridica, venea înapoi în pat si apoi iar se ridica. Din cauza durerii nu mai putea sta nici culcată, nici n picioare.

- Într-adevăr, spuse el, asa a fost. Iartă-mă, dar eu nu credeam în lucruri de astea, fiind rationalist. Însă acum că mi-ai spus ce mi-ai spus, mă tot minunez de Harul cel dumnezeiesc! Într-o zi au venit trei arvaniti dintr-un sat si asteptau să vii la biserică, fiindcă voiau să te ia cu ei să le arăti unde se găsea apa la ei în sat. Eu râdeam văzându-i cum au stat toată ziua, asteptând si întrebându-l pe paracliser dacă ai venit. Îmi spuneam că prostii de arvaniti asteaptă de la un biet preot să le găsească apă. Acum însă, Bunicutule, te rog si eu să vii în satul meu, fiindcă nu avem apă. Poti veni? Îti vom plăti.

- Nu-mi trebuie bani, Thanasis, i-am zis. Dar va fi greu să vin, fiindcă trebuie să slujesc în biserică si în fiecare zi mă caută lumea, asa că nu pot lipsi.

- Te ducem noi si apoi te aducem imediat înapoi.

- Nu pot, i-am spus.

Atunci a plecat. După trei zile vine la mine primarul satului si îmi spune:

- Părinte, uite ce am aflat de la Thanasis. Suntem la necaz, asa că te rugăm să vii si vei face un mare bine satului, dacă vei veni si ne vei arăta unde se află apă.

După ce mi-a spus acestea, i-am răspuns:

- Da, în partea de jos a satului se află o fântână.

- E adevărat, zise el, dar coborâm foarte mult ca să luăm apă, iar femeile se ostenesc foarte, cărând ulcioarele până acolo jos.

M-au luat asadar si m-au dus în satul lor să le găsesc apă. Am trecut prin toate satele Fokidei si am ajuns în Malandrino, în regiunea Lidoriki. Odată ajuns acolo, mi-au arătat întreg satul Atunci le-am spus:

- Vedeti casa aceea albă? Ei bine, mai sus de casă se află un fir de apă.

- Thanasis, zise primarul, sti cum se numeste locul acela pe care ni-l arată părintele?

- Cum? întrebă nedumerit Thanasis.

- Se numeste „apa vuitoare”, zise primarul.

- De ce îi spuneti asa? am întrebat eu.

- Fiindcă se zice că într-o primăvară dormea un cioban acolo si, în timp ce dormea, a simtit că pe dedesubt trece un fir de apă. A simtit atât de puternic cum trece apa, că le spunea tuturor că în acel loc, sub pământ se află apă. De atunci acel loc s-a numit „la apa vuitoare”. Iată, pe acolo trece apa. Iar satul acesta se numea Braila.

S-au bucurat cu totii si mai ales primarul. Atunci le-am zis iar:

- Oameni buni, ascultati-mă. Nu vreau să spuneti nimănui că ati adus un preot să vă spună unde se află apă. Nu vreau să afle nimeni. Nu trebuie să afle nimeni că am venit să vă spun unde e apa. Pentru mine e foarte important să nu afle nimeni acest lucru.

Când am ajuns în sat ne-am dus la preot acasă. Thanasis Bratsios a iesit afară, unde s-a întâlnit cu un domn al cărui nume nu mi-l mai amintesc si care era de fel din Patra. Era pompier în orasul Patra, iar sotia sa era din Braila. Fiind vară, venise să îsi petreacă vacanta la Braila. Asadar l-au adus la mine pe domnul acela, spunându-mi:

- El te va duce sus, în locul despre care v-am vorbit, să ne spui de este apă.

Asadar m-am dus cu el acolo sus si am marcat cu pietre locul unde se afla apa.

La întoarcere el mergea înainte si eu în spate. Drumul era în pantă. Cum mergea asa, îmi spune:

- Bunicutule, Thanasis mi-a spus că te pricepi si la boli.

- Nu, nu mă pricep si mai sunt si obosit, i-am răspuns.

Auzind acestea a tăcut si a luat-o înainte. Pe când mergea asa în fata mea, mi-am făcut cruce si m-am uitat la el cu băgare de seamă. Am văzut că avusese tuberculoză în partea stângă a pieptului. Nu-mi mai amintesc cum îl chema, Stavros, Thanasis, poate Iorgos. Nu-mi mai amintesc, dar cred că era unul din numele acestea. L-am oprit asadar si, bătându-l pe umărul drept, i-am spus: „Văd că ai fost bolnav în partea stângă”. A fost multumit de ce i-am spus, iar chipul îi strălucea de bucurie.

- Si ce mai vezi? mă întrebă.

- Ce să-ti spun, fiule? Văd o minune, i-am spus.

- Ce minune? mă întrebă el.

- Ai avut tuberculoză ani de-a rândul, dar ai făcut tratament si s-a vindecat cu totul. Îti pot spune că plămânul drept este mai sănătos ca stângul.

- Cum asa? mă întrebă iar.

- Ei bine, în locul bolnav s-a adunat deasupra un fel de azbest si a acoperit boala cu totul.

- Într-adevăr, s-a vindecat cu totul? mă întreabă bucuros.

- S-a vindecat, iar acum plămânul drept este mai sănătos decât celălalt.

- Sărut mâna, Bunicutule, că tare mă mai întrista gândul că sunt tuberculos, zise el.

- Te-ai vindecat si nici nu ti-ai dat seama?

- Mi-am dat seama, dar am rămas tot cu gândul că sunt bolnav.

Ne-am dus si apoi ne-am întors. Se înserase. Am mers toată ziua. Nici nu sti pe ce drum am mers. Nici asfalt, nici nimic. Doar stânci si gropi. Vai de mine, mă omorâse mersul pe drumul acela. De la zdruncinăturile masinii toate mă dureau: rinichii, stomacul, intestinele. Vă dati seama cum am mers cu masina aceea care nu avea cauciucuri cu aer, ci mergea cu cărbuni. Iar încasatorul cobora întruna ca să amestece cărbunii. În spate avea un fel de butoi, iar masina se misca pe baza gazului rezultat din cărbune si lemne.

Când am ajuns pe seară, ne-am îndreptat spre casa preotului din sat. Preotul nu era acasă, dar a venit în scurtă vreme. După ce m-a salutat mi-a spus:

- Părinte Porfirie, Domnul te-a adus în satul nostru. Nici unul dintre săteni nu mai calcă în biserică! Acum slujesc singur si Vecernia si Utrenia si Sfânta Liturghie. Sunt singur cuc. Oamenii nu vin la biserică nici măcar de sărbători! Doar când mai moare careva sau avem vreun parastas, atunci se adună toti. Dar sti ce s-a întâmplat? Învătătorul a vorbit la cafenea despre tine.

- Chiar asa? l-am întrebat.

- Da, îmi răspunse.

- Si ce stia învătătorul? l-am mai întrebat.

- Ei, i-a zis Thanasis cine esti. Iar el le-a zis oamenilor: „Oameni buni, a venit aici un om la voi, care ziceti că nu este Dumnezeu, un om care e asa si pe dincolo… Care i-a spus lui Thanasis ce probleme are sotia lui… si apoi, îndată ce am ajuns la Malandrino, le-a spus si le-a arătat că în locul numit „apa vuitoare” se găseste apă, fără să fi cunoscut dinainte tinutul”.

Asadar, de îndată lumea a dat năvală în piata unde se afla casa preotului. S-a umplut locul de oameni care făceau zarvă mare.

- Ce facem acum, Părinte? mă întreabă preotul.

- Spune-le că sunt obosit si să vină în altă zi. Să plece, că nu mă simt bine. Spune-le că am obosit mergând cu masina care m-a adus până aici.

De-abia i-a putut clinti de acolo. Seara am rămas la masă la preot acasă. Preotul avea vreo cinci-sase copii si m-a întrebat:

- Cum ti se par copiii?

M-am uitat la copii si l-am întrebat:

- Asta vorbeste?

- Stiu si eu? Tu ce zici? Mă întrebă el.

- Nu vorbeste, i-am zis.

- Bine, nu-mi mai spune nimic.

În timp ce mâncam, părintele m-a luat deoparte si m-a întrebat:

- Ce vezi, părinte, legat de acest copil?

- Copilul, i-am răspuns, este asa din pântecele mamei sale, unde a avut de sufeerit. Si i-am povestit tot istoricul bolii.

- Am fost la toti medicii si tot nu vorbeste. Iar medicii mi-au spus exact ce mi-a spus tu, că este as din faza embrionară.

Apoi m-am dus la culcare.

Dimineata de tot, nici nu se luminase bine de ziuă, din piată se auzea un murmur continuu, de la lumea cea multă ce se adunase. La un moment dat preotul veni la mine si îmi spuse:

- Bunicutule, am aflat ce se întâmplă.

- Ce? întreb.

- A venit lumea si din Amygdalia.

- Ce e Amygdalia? am mai întrebat eu.

- Este un sat aflat peste dealul de acolo.

Am iesit la poartă. Oamenii erau foarte emotionati, iar privelistea era minunată! Îndată ce m-au văzut, toti si-au ridicat mâinile, si-au început să strige. Atunci a venit si pompierul de care am spus mai sus. Kostas se numea, acum îmi amintesc. Odată ajuns, mi-a spus:

- Părinte, vino cu noi să vedem ce-om găsi.

Am pornit asadar si-am luat-o pe un drum ce cobora. Sotia sa era împreună cu el. La un moment dat el îmi spuse:

- Părinte, spune-i ceva.

- Sunt obosit, nu pot să-i spun nimic, i-am răspuns eu.

Apoi nu mi-au mai vorbit. Eu însă m-am uitat la sotia lui si am cercetat-o fără ca ei să stie. Tot mergând, am dat peste un loc unde oamenii culegeau struguri. Atunci Kyr-Kostas zice:

- Mă duc să iau niste struguri.

- Du-te, i-am spus.

După ce a plecat, i-am spus sotiei sale:

- Vino să-ti vorbesc. Stiu că esti foarte necăjită, din pricină că ai o fobie. Nu te gândesti decât la lucruri rele. Si, mai ales, esti obsedată de gândul că îti va lua foc casa.

- Asa e, îmi răspunse ea. Acesta e gândul ce mă tot chinuie. Uneori plec de acasă, iar la întoarcere mă uit de departe să văd dacă nu cumva iese fum.

Nu mai lungesc vorba. Am sfătuit-o ce să facă si i-am explicat cum stau lucrurile. Când a venit Kostas, sotia sa îi spuse:

- Kostas, părintele mi-a spus totul. Minunat lucru!

Întelegeti ce simtea. Apoi ne-am văzut de drum, continuând să coborâm. Îndată ce am ajuns la Hania, am zărit două-trei case. De departe am văzut că era adunată multă lume, întocmai cum fusese la Braila. Asadar, l-am întrebat pe Kostas:

- Cine sunt oamenii acestia?

- Părinte, acesti oameni s-au adunat din mai multe sate în care, în timpul noptii, s-a aflat că vei trece pe aici. Asa că s-au adunat să te vadă.

- Vai de mine! am spus.

Îndată ce am ajuns jos au sărit toti pe mine. Unul îmi spuse că vrea să se spovedească. Atunci m-am gândit că poate era nimerit să mergem putin mai încolo la o moară ca să îi spovedesc pe rând. Apoi m-am răzgândit si le-am spus că nu pot să îi spovedesc atunci si că voi veni altă dată. În timp ce stăteam acolo, asteptând să vină autobuzul din Lidoriki, un sătean mă apucă de rasă, vrând să îmi vorbească.

- Nu pot vorbi acum cu tine, fiindcă astept să vină autobuzul, i-am spus.

Atunci îi spuse altuia:

- Ţine-l pe Bunicut si nu-l lăsa să plece.

Apoi, apucându-mă de brat, îmi spuse:

- Hai, vino să-mi arăti unde se găseste apă, fiindcă nu am apă.

M-am dus cu el si i-am arătat unde se găsea apă:

- Iată, acolo!

- Nu pricep, zise el. Haide cu mine.

Odată ajunsi acolo i-am spus:

- Uite, aici e apă.

Într-adevăr, asa cum am aflat mai târziu, au găsit apă în acel loc, pe care l-au si numit „izvorul preotului”. Poate astăzi acolo s-a ridicat vreun sat. Ar trebuie să întrebăm dacă există vreun izvor numit „izvorul preotului”. Cine stie? Tot ce v-am povestit s-a întâmplat acum patruzeci de ani. De nu patruzeci, atunci treizeci si nouă. Ati înteles?

Între timp, venise autobuzul din Lidoriki si ne-am suit cu totii. Deja toată lumea aflase că puteam să găsesc apă. La un moment dat, taxatorul autobuzului a început să mă batjocorească. Nici nu vă pot spune ce mi-a zis tot drumul… Mă zeflemisea întruna, zicându-mi:

- Spune-ne, aici se găseste apă? Hai, spune-ne!

Eu, tăcut, mă rugam, asa că nu m-am tulburat deloc. El însă nu contenea cu batjocura…

- Ei, părinte, ia spune-ne ce vezi aici?

Lumea râdea si nu se mai oprea. De unde să stie ce se petrecuse în sat… Râdeau întruna. De unde să fi stiut că cei din sat plângeau după mine si mă cinsteau cu mare evlavie? Acestia din autobuz erau săteni din Lidoriki. Ei, si din pricină că erau nestiutori, râdeau. Taxatorul stătea în spatele soferului si mă tot batjocorea, iar lumea râdea. Mă întreba dispretuitor:

- Ei, părinte, ce vezi acum acolo? Acolo jos se găseste apă sau nu? Ia zi, ce vezi?

Eu nu ziceam nimic. Am ajuns asadar la Sfânta Eufimia, iar autobuzul s-a oprit la o cafenea ca să bea oamenii apă. Eu n-am intrat în cafenea, ci m-am dus într-o parte. Am luat-o pe stânga, cum mergi spre Atena. Cu noi era si o tesătoare din Sfânta Eufimia, care zicea că nici acolo nu aveau apă. Cum am spus, după ce am coborât din autobuz, eu am luat-o într-o parte, încercând să văd dacă e apă sau nu. La un moment dat se apropie de mine încasatorul si îmi spune:

- Plecăm, părinte! După ce te uiti? După apă?

- Ia vino încoace, i-am zis. Vino să-ti spun ceva. Esti atent?

- Da, răspunse el, sunt atent.

Arătând spre cele de jos ale trupului său, i-am spus:

- Acum crezi că te-ai vindecat de boala pe care o aveai acolo?

El s-a înrosit si mi-a răspuns:

- Cum ai aflat, Bunicutule? Iartă-mă pentru felul în are ti-am vorbit mai înainte. Într-adevăr, ai dreptate. M-am îmbolnăvit de sifilis, iar doctorul mi-a spus că mi-a trecut. Tu ce crezi?

- Nu stiu dacă a trecut, i-am răspuns.

- Oricum, nu mai simt nimic, zise el. Doar că am prins frică de boală.

Plecă apoi în fugă si-l strigă pe sofer căruia îi spuse:

- Omul acesta e sfânt, iar eu l-am batjocorit tot drumul. Tare sunt necăjit. Si mi-a spus si de ce boală sufăr!

Veni apoi si soferul la mine si mă rugă să îi spun si lui ceva. I-am zis că nu pot, că nu se face să le spun. Apoi m-au întrebat unde locuiesc si, după o vreme, au venit si m-au vizitat. Asta e tot. Nu stiu ce-as mai putea spune.

În orice caz, trebuie să vă spun că taxatorul începuse să tremure de frică, auzind ce îi spuneam. Cum să vă explic? Omul începe să se cutremure când îi vorbesti despre bolile de care suferă, despre starea în care se află si despre multe altele.

Am avut parte în viata mea de multe asemenea întâmplări ca cele povestite mai înainte. Toată viata mi-a fost plină de astfel de întâmplări. Atât de multe au fost, că nici nu mi le amintesc pe toate…

Ei, toate astea vi le-am povestit ca să Îl slăvim pe Dumnezeu…”.

Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existentei umane. Era încredintat că nucleul personalitătii umane se clădeste – bine sau rău – în sânul familiei. De aceea, toată viata a păstorit si a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste.

Era interesat îndeosebi de relatiile personale profunde stabilite în sânul familiei, între cei doi soti. Credea în rolul deosebit pe care îl avea „dialogul iubitor” între cei doi părinti, în tandretea relatiilor si în exprimarea sensibilitătii dintre soti.

De asemenea acorda mare atentie cazurilor unor copii „rătăciti”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate din pricina relatiilor agresive dintre părinti. Vorbea despre „copii rătăciti”, dar si despre „părinti rătăciti”. Spunea că problemele copiilor apar chiar din faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască linistit, cu sufletul împăcat si în rugăciune. Părintele obisnuia să spună: „Mama începe să îsi educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în pântecele ei, prin trăirile sale sufletesti (pedagogie prenatală de îmbunătătire).

În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de natură organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârsita dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei începea cu diagnoza problemelor.

Cazul pe care îl descriu în continuare cred că ne ajută să întelegem interesul părintelui si eforturile sale pentru rezolvarea diferitelor probleme. În anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie, un băiat drăgut, demn de afectiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un moment dat tânărul a început să-si piardă echilibrul când mergea. Astfel a început să se manifeste boala de care suferea, o boală gravă, distrofia musculară. Este o boală evolutivă a sistemului muscular, de obicei de natură ereditară, ducând la distrugerea treptată a tesutului muscular. Boala a evoluat lent si încet-încet, Iorgos nu s-a mai putut deplasa decât într-un scaun cu rotile. Mama tânărului, Irini, si tatăl său erau cei cel duceau la facultate. Deodată tatăl lui Iorgos s-a îmbolnăvit de cancer la creier si, în scurt timp, a murit. Astfel, toate problemele familiei care, asa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase, au căzut pe umerii doamnei Irini. Acasă mai avea un copil, pe nume Nectarie, care si el se afla într-un scaun cu rotile, suferind de aceeasi boală. Cu toate acestea, când ne-am dus să îi vizităm, atmosfera ce domnea în casă era una de liniste si de împăcare. Locul era tihnit, pe pereti erau agătate icoane, iar cei ai casei, cu surâsul lor blând, făceau să fie si mai simtită prezenta Sfântului Duh. Într-adevăr, acei oameni erau iubiti de Dumnezeu!

Părintele Porfirie cunostea toată familia si tinea foarte mult atât la doamna Irini, cât si la copii. Suferea împreună cu ei si încerca în toate chipurile să le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele două sau trei, adică în ceasurile de adâncă singurătate, când durerea apăsă sufletele oamenilor si când Irini simtea cum îsi pierde răbdarea, Părintele Porfirie îi dădea telefon, pentru a o întări. Doamna Irini ne-a spus că în clipele de deznădejde, simtea căldura Sfântului Duh revărsându-se din cuvântul încurajator al părintelui. Bunicutul cunostea foarte bine situatia familiei. Si, chiar când doamna Irini s-a dus prima oară la sfintia sa, părintele i-a vorbit despre boala copiilor, descriindu-i cauzele bolii. După procedura de diagnosticare, pe care am descris-o mai sus, adică luându-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: „În perioada în care ai fost însărcinată, în casă domnea o atmosferă tensionată. Din pricină că organismul tău era sensibil la cele tensiuni, embrionul era afectat”.

Trebuie spus că doamna Irini s-a dus si în Elvetia la doctori care erau de părere că era vorba despre modificări ale fătului.

Corecta educare si crestere a copiilor în cadrul familiei detinea un loc însemnat în activitatea Părintelui Porfirie, mai ale când îsi povătuia fiii duhovnicesti. Când unii părinti îl întrebau: <<Ce să ne facem, părinte, cu copilul nostru care este sovăielnic si mai are si tot felul de fobii?>>, părintele le spunea:

- Voi purtati întreaga răspundere pentru starea lui. Din pricina relatiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în pântecele maicii sale i-ati provocat toate aceste traume psihice si toate problemele psihologice pe care acum trebuie să le îndure.

De asemenea, Părintele Porfire spunea adesea:

„Sfintenia părintilor contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii nostri, si anume prin sfintenie! Deveniti toti sfinti si nu veti mai avea nici p problemă cu copiii vostri… Acest lucru îl veti izbândi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim si ne rugăm. Iar rugăciunea trebuie să fie simplă si curată, căci dacă ne rugăm cu credintă si răbdare, nu se poate să nu primim răspuns”.

Referindu-se la metodele si mijloacele pe care părintii ar trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog întelept ce era, spunea: „Nu vă purtati cu copiii în chip silnic. De obicei slăbiciunile copiilor îsi au izvorul în comportamentul părintilor, care îsi silesc copiii, din dragoste desigur, care însă este doar o simplă dragoste omenească. Când vreti să le spuneti ceva copiilor vostri, spuneti-le prin rugăciunea pe care o faceti. Copiii nu ascultă de cele pe care le aud, decât atunci când îi luminează Harul dumnezeiesc. Abia atunci ascultă ce vrem să le spunem. Când vreti să-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i întâi Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugăciunea voastră se va face suflare dătătoare de viată, mângâiere duhovnicească, ce îl va cuprinde cu îmbrătisarea sa, atrăgându-l”.

Cuviosul Porfirie credea în valoarea pe care o are rugăciunea în viata duhovnicească a oamenilor si îi povătuia pe fiii săi duhovnicesti în ce fel să se roage:

- Să te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fără să astepti răspunsul lui Dumnezeu, Să nu-ti trebuiască să vezi mâna Sa sau chipul Său sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar să crezi că în timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.

Toate aceste povete si îndemnuri ale Părintelui Porfirie sunt în deplină concordantă cu teoriile moderne ale psihopedagogiei în ce priveste functia familiei ca sistem psihosocial. În cadrul acestui sistem, relatiile dintre părinti, dinamica si autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau negativ al părintilor, toate acestea afectează psihismul fiecărui membru al familiei. Îndeosebi influentează universul afectiv al copiilor mici si al adolescentilor, a căror personalitate o marchează definitiv emotional, fie cu pecetea vietii dăruite si a nădejdii, fie – lucru mai întâlnit astăzi – cu pecetea deznădejdii, a distrugerii sufletesti si a mortii. Astfel familia se transformă din celulă a vietii într-o vatră a mortii.

Astăzi sustinătorii „terapiei familiale” consideră că pentru a vindeca o anumită persoană, trebuie să modificăm relatiile si atitudinile existente între membrii familiei acelei persoane, întocmai cum sfătuia si Părintele Porfirie. Si încă, „pentru a schimba lumea, trebuie să schimbăm familia” (V. Satir).

Cuviosul Părinte Porfirie nu era doar un învătător al Evangheliei, pedagog al tinerilor si sfătuitor al familiilor luminat de Harul dumnezeiesc. Era, pe lângă toate acestea, o fire sensibilă, delicată si poetică. Îl misca frumusetea naturii, iubind deopotrivă păsările si florile. Îi plăcea să se trezească diminetile ca să privească soarele răsărind din mare. Petrecea mult timp, fie iarnă, fie vară, în regiunea Ahladeri, lângă Paraclisul Sfântului Antonie, în Evvia. Stătea acolo privind marea, în rugăciune si meditatie. Adesea spunea: „Ieseam în zori de zi, să privesc Marea Egee si să-i simt mireasma…”La fel se plimba în zori un alt sfânt, Cuviosul Filotei Zervakos, în Thapsana, în insula Paros.

Referindu-se la fire sa poetică, Părintele Porfirie obisnuia să spună: „Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicati… Sfintii sunt poeti… Într-adevăr, câtă poezie este în înfătisarea, în învătătura si în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei!”. Si sfătuia: „Cititi Psaltirea, căci îndulceste sufletul”. Alteori îsi povătuia fiii duhovnicesti, spunându-le: „Iubiti natura si treziti-vă de dimineată ca să-l vedeti pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea îi îndemna să stea pe malul mării, cugetând, rugându-se, ascultând glasurile tainice ale naturii, linistindu-se. Să facă excursii, să suie pe munte, să privească cerul înstelat, să se bucure primăvara de frumusetea tarinilor, a florilor, a copacilor, si iarna, de zăpadă. Părintele Porfirie era convins că acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovnicească si sufletească a omului, fiind începutul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu si totodată începutul unei doxologii închinate nesfârsitei Sale măretii.

Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai sus, constituie o minune de neînteles pentru ratiunea umană, fiind o lucrare ce a salvat si a insuflat viată mai ales oamenilor tineri de pretutindeni. Părintele Porfirie vietuia, asa cum am mai spus, în spatiul minunii. Toată lucrarea sa era o smerită afierosire lui Dumnezeu si semenilor săi. Toată viata, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desăvârsită smerenie, ascultare si nesfârsită dragoste. A fost un părinte al dragostei, care „a chemat” Harul dumnezeiesc prin sfânta sa vietuire, tocmai fiindcă trăia în chip euharistic durerea, dând slavă lui Dumnezeu pentru neputintele pe care le îndura. De aceea Domnul l-a si învrednicit să trăiască în acest spatiu infinit al minunii si să fie părtas la „înnoirea” sufletelor, prin suflarea dătătoare de viată a Duhului Sfânt, prin „puterea Sfântului Duh, prin care se arată celor vrednici Împărătia lui Dumnezeu” (Sfântul Grigore Palama, <<Două omilii la Cuvioasa Schimbare la Fată a Domnului…>>, Patrologia Greacă, vol.151).

Încheind aici aceste scurte însemnări, am putea la rându-ne, urmând pilda antropologiei pedagogice a Sfântului Ioan Gură de Aur, să ajungem la următoarea concluzie: „Acesta este sufletul Cuviosului Părinte Porfirie: iubitor, ocrotitor, arătând mare dragoste si părintească bunăvointă, biruind iubirea firii si învingând necazurile toate, cu ajutorul Sfântului Duh si al dumnezeiescului Har” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: „Si aceasta să stii că în zilele din urmă, vor veni zile grele”, 3, P.G.B. 27, 620).

„Între noi nu e nici o distantă”

(Părintele Porfirie)

S-a spus că astăzi, când fiinte sfinte, contemporane nouă, precum părintii nostri duhovnicesti Porfirie, Paisie, Iacob, Sofronie, Epifanie au adormit în Domnul, părăsind această viată, suntem mai săraci.

Cred că dimpotrivă, suntem mai bogati si mai fericiti, fiindcă acesti sfinti, eliberati de limitele trupesti si de dependenta biologică, continuă a se afla printre noi, însotindu-ne pasii în viată. Însă, asa cum e si firesc, noi suntem aceia care nu le putem simti si nu le putem trăi prezenta duhovnicească, tocmai din pricina neputintei simturilor si a perceptiilor noastre.

Odată când m-am dus la Părintele Porfirie i-am spus: „Părinte, să vă gânditi mereu la noi si să vă rugati pentru noi, căci avem mare nevoie. Îndeosebi să vă gânditi la noi în ceasurile noptii, când se stinge zgomotul vietii si când încercăm să comunicăm cu noi însine si cu Dumnezeu”. Auzind acestea, părintele mi-a răspuns: Între noi nu e nici o distantă. Când voi pleca din această viată va fi mai bine, fiindcă voi fi mereu alături de voi când mă veti chema”. Într-adevăr, în fiece clipă simt lângă mine prezenta cuviosului părinte. Simt cum Părintele Porfirie se află lângă mine. El continuă a fi viu, usurându-ne de greutătile de zi cu zi. Ne vorbeste prin cuvintele si faptele semenilor nostri, în toate clipele de bucurie ca si în ceasurile grele. Ne vorbeste prin tăcerea sa.

„Între noi nu e nici o distantă”! Acesta este cuvântul mângâietor pe care ni-l spun cetele sfintilor contemporani nouă, celor „osteniti si împovărati”, oamenilor singuri, oamenilor ce suferă si plâng, care nu au a le dărui decât lacrimile.

Sfintii trăiesc! Ei sunt lângă noi, sunt prietenii nostri ce ne întind mâna. Vom sti oare să le răspundem?

Într-o seară, în aprilie 1996, după ce am vorbit la postul de radio al Bisericii din Piure despre viata si lucrarea Părintelui Porfirie, am primit un telefon. Era o tânără din Nea Smirni, care de ani buni se află imobilizată într-un scaun cu rotile, fiind bolnavă de scleroză în plăci. Se numea Soula si tinea foarte mult la Părintele Porfirie. Ascultase emisiunea si fusese miscată de faptul că spusesem: „Sfintii trăiesc! Sunt printre noi, fiindu-ne mereu aproape”. Din seara aceea Soula tine mereu lângă pat un scaun gol pentru sfintii de care vorbeam si o ceartă pe mama sa ori de câte ori îsi pune acolo hainele.

Soula asteaptă spunând: „Cu sigurantă Părintele Porfirie va veni într-o seară să se aseze pe acest scaun”!

„Aceasta este puterea sfintilor, a celor ce trăiesc si a celor ce s-au săvârsit!”

„Cu adevărat foarte mari sunt mângâierea si alinarea ce le dobândesc toti oamenii ce aleargă la mormintele acestor sfinti!”. (Sfântul Ioan Gură de Aur).

GHEORGHIOS S. KROUSTALAKIS

Profesor de Pedagogie la

BĂTRÂNUL PORFIRIE

Cristina Băcanu

Editura BUNAVESTIRE

INTRODUCERE

Atena, 15 august 1996, Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu

I

Făcutu-mi-s-au lacrimile mele

II

ÎN LUME EVANGHELOS