DIN MINUNILE

SFANTULUI NECTARIE TAUMATURGUL

Scrisoarea micului Anastasis

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine fata saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.

Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.

- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.

- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.

- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:

Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.  

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.

Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...

Mama cu cei patru copii

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case tărănesti rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas si cu cei patru copilasi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineată ca să pună casa în ordine, să-si trezească apoi copilasii si să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în fata icoanelor împreună cu Olga, Evanghelita, cu băietelul si cu fetita cea mică în brate. Si astfel îsi făceau cu totii rugăciunea de dimineată. După rugăciune, mama îsi lua copilasii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste si picura in sufletelele lor credinta si dragostea pentru Tatăl Ceresc si pentru Sfintii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele stiu să o grăiască si luând cu degetele ei blînde mînuta plinuta a fetitei, o învăta să-si facă cruce.

– Strînge asa degetelele, păpusica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta si la stînga. Asa, bravo, fetita mea!

Le dădea apoi să mănînce, îi săruta si iesea să meargă să-si ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-si vadă copiii, să le pună din nou să mănînce si iarăsi se ducea la cîmp pînă cobora soarele si începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuta satului, unde aprindea candelele si se ruga, aducînd multumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuta ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!

***

Dar o boală cruntă ce a venit pe neasteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de liniste.

S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, întelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilasilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou si i-a asezat în fata icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-si facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare asa cum a fost învătat. I-a sărutat apoi pe rînd si a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înselase... A fost operată o data si apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul si pe un văr de-al ei, ce se îngrijea si el de bolnavă, si le-au spus direct:

– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luati-o, ca să moară acasă.

Si asa s-a întors biata Gheorghia la căsuta ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilasii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:

– Hai să ne rugăm. Asa, păpusica mea, du mînuta la frunte...

Si copilasii îngenuncheau în jurul ei, îsi îndreptau ochisorii spre icoane si se rugau.

– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.

Dar ea se simtea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.

– Rugăciune, copilasii mei, rugăciune... reusea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe fată.

***

Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca si viata ei...

– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.

Copiii însă nu încetau să se roage, aplecati asupra trupului mamei lor.

– Dă Doamne să nu moară măicuta. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuta noastră...

Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiti si plini de viată.

– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!

– Si eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.

– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.

– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.

– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!

Acesta se scula anevoie din pat si isi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe fată, ochii îi străluceau si vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:

– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!

A doua zi de dimineată, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-si putea crede ochilor.

– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!

***

Au trecut trei ani din acea zi mare, si de atunci si pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieste si împărăteste în casa ei, înconjurată de copilasi, si în fiecare seară aprinde candelele bisericutei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.

***

Notez din nou adresa ei. Poate are nevoie vreun cititor de ea: Gheorghia Apostolopoulos, Digheliotica Egiou, Grecia.

Micuta Sofica

Sofica era o fetită drăgălasă. Brunetică, cu ochii negri, cu două cordelute albe în păr si cu un zîmbet dulce, era bucuria cea mare a mamei. Aceasta mereu o ridica în brate, îsi apropia buzele de chipul ei drăgălas si îi lăsa pe obrăjor un sărut dulce de mamă.

– Sofica mea! rostea mama din adîncul sufletului ei si îsi strîngea copilul in brate.

Într-una din zile, mama a observat un semn rosu pe obrăjorul dulce al Soficăi, acolo unde îsi lăsa ea sărutările. S-a uitat mai bine, a cercetat cu degetele.

 – N-o fi nimic, îsi spuse.

Însă a doua zi, semnul crescuse. Biata femeie s-a nelinistit.

– Ce să fie oare?

Pata rosie s-a făcut în cîteva zile o umflatură destul de mare de carne. Gînduri negre ca serpii veninosi cuprinseră sufletul mamei. Si-a luat fetita si a dus-o pe la doctori. Acestia i-au spus diverse lucruri. În sfîrsit, a ajuns cu copilul la o doctorită pediatru, care era conferentiar universitar. Aceasta a luat fetita, examinand-o cu multă atentie si dragoste.

– Doamnă Despina, trebuie să facem o mică operatie, spuse doctorita, trebuie să deschidem umflatura. Altfel se va deschide singură si va fi si mai rău.

Dar femeia nici nu a vrut să audă de asa ceva. Să rămînă fetita ei cu un semn pe fată pentru toată viata? Si-a luat copilul si a plecat. Dar răul nu dispărea. Asa că din nou a trebuit să o ducă la doctor.

 – Doamnă Despina, trebuie să facem interventia chiar astăzi. Acum! Dacă nu, in seara asta o să se deschidă, vă repet, si eu n-o să port nici o vină.

Mama fetei începu să plîngă, dar nu luă însă nici o hotărîre. Isi luă copilul în brate si plecă acasă. Bărbatul ei era plecat. O chemă pe sora ei, Evanthia, pentru ca simtea nevoia să ceară ajutor de la cineva. Aceasta veni si se necăji mult cînd află vestea. Au stat si au vorbit despre copil pînă noaptea tîrziu. A venit ora să se culce. Dar o idee ca o lumină trecu prin gîndul Evanthiei. Îsi aduse aminte că lăsase mai demult la icoanele surorii sale o sticlută cu mir al Sfîntului Nectarie din Eghina. S-a dus deci si a luat mirul, după care cele două surori s-au rugat din toată inima. Apoi Evanthia a făcut cu uleiul sfintit semnul Sfintei Cruci pe obrăjorul Soficăi.

– Sfinte Nectarie, fă o minune si cu această copilă nevinovată, rosti ea din adîncul sufletului.

Apoi, cele două surori au asezat copilul între ele si au adormit. Să fi fost miezul noptii, cînd amîndouă s-au trezit dintr-o dată speriate. Fetita dădea din mîini si din picioare si striga:

– Vava mea! (adică buba mea).

– S-o fi deschis, asa cum a spus doctorita, strigară amîndouă într-un glas, si-o să aibă complicatii!

Au aprins în grabă lumina si au cercetat îngrijorate obrazul fetitei. Dar nici una, nici cealaltă nu a mai văzut umflatura de carne. S-au uitat pe celălalt obraz: nimic! Au sărit ca arse. Au dus copilul lîngă lumină. Nici urmă de roseată. Obrăjorul micutei era delicat si fără cusur ca si înainte.

– Mare esti Doamne! rostiră mama si mătusa cu voce tremurîndă.

Cînd s-a luminat de ziuă au dus fetita la doctorită. Aceasta a văzut-o, a examinat-o cu degetele după care si-a făcut smerită semnul crucii.

 – Este o minune!

Si a fost cu adevărat o minune, izvorîtă din iubirea de oameni a Sfîntului Nectarie.

Sofica termină acum scoala primară si este o fetită drăgălasă si binecuvîntată. Merge des pe la mătusa ei, ce stă pe strada Lerou nr. 6 (telefon 829475). Aceasta o ia în brate si o sărută cu dragoste, dar si cu smerenie, pe obrăjor. Vedeti, doar acela este locul minunii!

Părintele Eustatie

Părintele Eustatie are în jur de optzeci si cinci de ani. Era acum pensionar, dar fusese si preot si învătător, la un loc. Seara slujea vecernia în bisericuta cu hramul Sfîntul Eustatie, pe care o ridicase în sătucul lui, Harakopi Kimis din Evia. "Rugăciunea mea voi înălta către Domnul...", glăsuia preotul ducînd o mînă la piept, deasupra epitrahilului, si cu cealaltă tămîind Sfînta Masă, sfintele icoane ale Domnului Hristos, ale Maicii Sale si ale sfintilor zugrăviti de jur împrejur. Se oprea si se închina în fata fiecărei icoane, luînd pentru o clipă pe chip o expresie diferită, după sfîntul pe care îl privea. Ai fi zis că spune ceva la fiecare si că fiecare îi raspunde cîte ceva. Acum îl vedeai stînd ca un ostas în fata împăratului Hristos, acum avea un aer rugător, ca de copil, în fata Maicii Domnului. Mai apoi, privirea îi căpata ceva ce aducea a gelozie nevinovată, în fata marelui sihastru al pustiei, Sfîntul Ioan Prodromul, iar lîngă acesta privea, cu blîndete si rugător, către Arhanghelul Domnului. Si apoi, rînd pe rînd, trecea prin fata fiecărui sfînt, a fiecărui prieten al lui Dumnezeu, iar chipul i se lumina cu raze de nădejde. Mai apoi se oprea în fata unei anumite icoane, care îi dădea atîta bucurie, ca si cea din prezenta unui prieten drag. Ai fi zis că dădea bună-seara sfîntului din icoană si că astepta să i se răspundă, astepta să audă din nou vocea cunoscută, blândă, linistită si cuviincioasă: "Bună seara, părinte Eustatie..." Si cu adevărat îl cunoscuse pe sfîntul din icoană. Îl văzuse si fusese sub arhieria lui în Halkida, pe cînd era tînăr. Si astăzi părintele Eustatie parcă mai aude cuvintele bine mestesugite ale Sfîntului. Si astăzi parcă vede aievea ochii lui mari, albastri si frumosi, cu privire îngerească. Acest sfînt este Sfîntul Nectarie.

Părintele Eustatie intra apoi din nou în altar si rostea pomelnice pentru atîtea si atîtea suflete, care îi erau ca si copiii lui. Vezi bine, doar fusese si învătător si preot. Invătase carte si dăscălise cu povete mii de suflete, mii si mii botezase, miruise, mărturisise, împărtăsise, cununase, blagoslovise. Si mai erau apoi si copiii lui, băietii si fetele din Atena si de aiurea, si copiii copiilor lui, generatii de generatii. Si mai erau si sufletele cunoscutilor si prietenilor adormiti, alături de sufletul preotesei sale.

Iar cînd intra in altar, bunul levit uita de el. Se găsea parcă si pe pămînt si în cer, între biserica luptătoare si cea triumfătoare. Cînd păsea pe podeaua altarului, cînd parcă se găsea fără trup, printre îngeri.

Părintele Eustatie termina mereu slujba noaptea tîrziu. Îsi făcea pentru o ultimă dată semnul crucii din usa boltită a bisericutei, stînd cu fata spre altar si, după ce-si purta încă o dată privirea peste icoanele cu chipurile sfinte si iubite, iesea în curte, sub bolta cerului, în miresmele muntelui. "Slăvite să fie lucrurile mîinilor tale, Doamne", îl mai auzeai rostind si apoi pornea spre chiliuta lui, unde vietuia singur, ca un adevărat schimnic postitor. Doar văduva fiului său mai trecea pe la el si se îngrijea de putinele lui nevoi.

***

Într-o dimineată, părintele Eustatie tocmai terminase utrenia si iesise în curte, să se bucure de lumina si de căldura plăcută a soarelui. Sufletul îi era plin de pace si de bucurie. Sprinten, se îndreptă spre chilie să guste ceva. Dar, dintr-o dată sovăi, alunecă si căzu. Simti o durere cruntă în picior. Încercă să se miste, să se ridice, dar durerea îi străpungea ca un cutit carnea si oasele, pînă la măduva lor. „Doamne Atotputernic!” strigă. Încercă din nou să se miste, dar durerea îl săgetă. Asa că fu nevoit să rămînă locului. Durerea însă era mare si acum îl săgeta chiar dacă nu se misca. Bătrînul îsi întoarse privirea spre bisericuta Sfîntului Eustatie, căutînd spre icoane, chiar dacă usa lăcasului era închisă, căci duhul in zborul lui nu se împiedică de cele văzute. Si iarăsi se opri pentru o clipă – de astă dată numai cu sufletul – în fata fiecărui chip sfînt din biserică si, în durerea lui, le ceru ajutor.

– Bună ziua, părinte Eustratie, păru a-i spune Sfîntul Nectarie.

– Bună ziua, Sfîntul meu drag. Mă doare. Tare mă mai doare. Ajută-mă, Sfinte tămăduitor!

Bietul preot rămase intins la pămînt, în dureri si vaiete, pînă ce a apărut văduva fiului său.

– Ce-ati pătit părinte? Ridicati-vă!

– Mă doare, nu pot să mă misc...

Femeia a cerut îndată ajutor, si au venit si l-au ridicat pe bunul slujitor al lui Dumnezeu, l-au dus si l-au asezat în pat. După toate astea s-a simtit oarecum mai bine, dar durerile nu încetau.

Asa trecu ziua. Veni apoi seara. Părintele Eustatie suferea in continuare, dar cu sufletul se întoarse din nou în mica lui bisericută, de unde inăltă cu gîndul cîntări bisericesti, tămîind sfintele icoane si privindu-le, schimbîndu-si pe rînd expresia fetei. Si iată că din nou ajunse, chiar dacă numai cu gîndul, în fata sfîntului pe care-l cunoscuse în Halkida. Si în ochii suferindului parcă se vedeau, ca într-o oglindă, ochii mari, frumosi si albastri ai Sfîntului.

– Mă doare, Sfinte Nectarie. Ajută-mă...

A doua zi de dimineată, sosi băiatul părintelui din Atena, împreună cu un doctor specialist. Fusese anuntat prin telefon despre cele întîmplate, de către văduva fratelui său. Au intrat cu totii în chilie. Fiul privi chipul si mîinile binecuvîntate ale tatălui său, care se vedeau de sub asternut. Picioarele îi erau acoperite de cuvertură. Se aplecă, îi luă si-i sărută mîna dreaptă.

– Bună ziua, tată. Vă doare? V-am adus doctorul.

– Bună ziua, copilul meu. Ce mai faceti cu totii? Sunteti bine? Nevasta ta, copiii, surorile tale? Eu mă rog pentru voi toti...

– Stati mai întîi să vă vadă doctorul piciorul.

– Să-l vadă.

– Are o fractură gravă cu luxatie. Trebuie transportat de urgentă la Atena pentru tratament, spuse doctorul.

– Pregătiti-vă, tată, o să vă iau cu masina.

– Lasă-mă aici, copile. Cum să merg eu în oras? O să rămîn lîngă bisericuta mea, lîngă sfintii mei si ei or să mă ajute.

A insistat fiul cît a insistat, l-a rugat, dar nu l-a clintit din loc.

– Spune surorii tale sa-mi trimită un pic de ulei din candelele Sfîntului Nectarie. Iar tu mergi cu bine. Ai binecuvîntarea mea.

A plecat omul putin tulburat.

– Mă iertati, domnule doctor, dar nu e cu putintă să-l conving.

– O să sufere mult. Si apoi, vedeti... si vîrsta lui înaintată...

Trecu ziua, veni apoi seara, iar bătrînul tot în pat petrecea. Si chiar dacă trupul îi zăcea, cu gîndul se duse iarăsi în bisericută. Si încă o dată se opri în fata Sfîntului cu privire îngerească, de astă dată însă cu mai mult curaj. Vezi bine, doar se cunosteau.

– Sfinte Nectarie, te rog din suflet, fă-mă bine, spuse din toată fiinta lui.

Săvârsi apoi în gînd vecernia, după tot tipicul, si iată că-i fu adus si uleiul sfintit pe care-l ceruse. I-l trimisese în aceeasi zi fiica lui din Atena. Luă sticluta cu mîinile lui preotesti, o duse cu evlavie la buze si o sărută. Îsi descoperi apoi piciorul, luă putină vată, din pachetelul pe care îl avea de la nora sa, si vărsă putin ulei pe ea. Apoi se aplecă si îsi făcu deasupra piciorului bolnav semnul Făcătoarei de Viată Cruci a Domnului, intonînd:

– Îti multumesc mult, sfîntul meu iubit, spuse si se înclină smerit. Intră apoi în Sfîntul Altar, sărută Sfînta Masă – tronul pămîntesc al Domnului – si începu să cânte vibrant, cu o voce ce avea toate tonurile inimii sale:

– Binecuvîntat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor...

***

Si astăzi, la cei 89 de ani ai săi, Părintele Eustatie Antoniou încă mai slujeste liturghia în bisericuta Sfîntului Eustatie. Si fie ca să slujească în veac si în cer împreună cu sfintii lui iubiti!

În tabără

La o mie de metri altitudine, pe un platou al muntelui Parnasos, înconjurat de brazi tineri si vigurosi, si-au întins corturile mai bine de o sută de copii din clasele mai mari de gimnaziu. Urmau să petreacă douăzeci de zile acolo sus, între cer si pămînt, cu dorinta de a-si împrospăta trupul, sufletul si mintea. Comandantul taberei, un tînăr robust si educat, absolvent al Facultătii Pantios, secundul său, un adolescent bine făcut, cuviincios si strălucitor, absolvent al Facultătii de Teologie a Universitătii ateniene, alături de tovarăsii lor de echipă – studenti la diferite facultăti – erau tocmai ce trebuia pentru ca gîndurile drumetilor să se îndeplinească.

Încă din prima zi, copiii s-au împărtit pe grupe, au ridicat corturile si au făcut tot ce era necesar pentru vietuirea în tabără. La venirea serii, obositi dar bucurosi, cu totii s-au asezat în rugăciune în fata Stăpînului Vietii, înăltînd imnuri de slavă pe care vîntul le lua si le ducea spre cer, si astfel parcă cerul era mai aproape.

A doua zi de dimineată a inceput programul: trezire, gimnastică, studiu hagiografic, băuturi calde, lucru, joc, cîntec. Erau un stup vesel si bine organizat, ce zumzăia toată ziua.

***

Cîntecele si veselia au fost însă întrerupte de o întîmplare, ce s-a petrecut într-o după-amiază.

– Piciorul meu! Ah, piciorul meu! începu să strige unul dintre copii.

Joaca se opri brusc. Copiii alergară pînă la el. Ajunseră de îndată si seful taberei, împreună cu secundul său. Căzut la pămînt, copilul striga:

– Piciorul meu! aratând mereu partea de jos a piciorului, lîngă gleznă.

Între timp se adunară cu totii în jurul copilului căzut. Piciorul se tot umfla. L-au ridicat cu atentie si l-au dus la punctul sanitar. Dar durerea nu se mai oprea, iar copilul tipa întruna. Strigătele i se auzeau pînă în sala de mese, unde copiii mîncau fără să scoată o vorbă. Comandantul taberei si secundul său discutau în soaptă:

– Si nici măcar nu avem masina astăzi... Să-l coborîm pînă în oras pe targă este foarte greu. Să coborîm noi să aducem un medic, iarăsi nu e usor la ora asta.

– Poate o să se linistească mai tîrziu...

Cina se sfîrsi, iar copiii se îndreptară tăcuti spre corturi, ca să se pregătească de culcare. Dar bolnavul suferea în continuare si strigătele sale umpleau linistea noptii.

– Bietul de el, atît de mult suferă... Ce să facem? Trebuie să facem ceva...

O idee trecu atunci prin mintea secundului.

– Comandante, eu am în cort o sticlută cu ulei de la candela Sfîntului Nectarie. Mă duc s-o aduc.

S-a dus ca un fulger si s-a întors ca un înger, tinînd cu smerenie sticluta în mîini. Au pornit, fără alte vorbe, spre punctul sanitar. Copilul se zbătea în pat ca o fiară încoltită si plîngea de durere. Seful lui de grupă si alti doi colegi stăteau lîngă el.

– Haideti să ne rugăm, spuse comandantul.

Au îngenunchiat cu totii în jurul patului, rugînd din adîncul sufletului pe Împăratul Slavei să le trimită ajutorul Său. Mai apoi secundul s-a ridicat si a dat la o parte cu atentie cearsaful, ce acoperea picioarele suferindului.

– Ah, piciorul meu! tipă copilul.

Si avea dreptate să strige, căci piciorul îi era umflat – aproape diform – si învinetit. Secundul puse putin ulei pe o bucată de vată, se aplecă cu smerenie si făcu cu ea, pe piciorul umflat, semnul dătătoarei de viată Cruci a Domnului.

O, Doamne! Ce-a fost asta? Îndată ce uleiul atinse piciorul bolnav cu semnul Sfintei Cruci, chipul copilului se lumină.

– S-a oprit durerea! spuse, minunat.

Ceilalti si-au ridicat ochii spre cer si au iesit în tăcere. Clopotul bătea, chemînd la rugăciunea de seară.

O sută de copii stăteau acum înaintea lui Iisus cel răstignit, înăltînd în linistea serii, cu o singură inimă si un singur suflet, imnuri de slavă si de multumire, pe care vîntul înmiresmat le ducea pînă la tronul lui Dumnezeu. Apoi, unul căte unul, copiii au început să se retragă. Într-un tîrziu, doar două umbre, doi slujitori ai lui Dumnezeu, zăboveau încă la lumina lunii, în fata lemnului Sfintei Cruci. Erau comandantul taberei si secundul său. Tîrziu în noapte, după ce si-au terminat rugăciunea, s-au întors plini de emotie la corturile lor. Au trecut mai întîi pe la cortul unde se găsea punctul sanitar, l-au deschis si au luminat cu lanterna chipul copilului. Dormea linistit, cu un zîmbet care parcă îi juca pe chip. O liniste sfîntă domnea în întrega tabără.

În cele din urmă cei doi au ajuns la corturile lor.

– Hristos Domnul să fie cu noi!

Si-au strîns mîinile si apoi au adormit.

Dis-de-dimineată, clopotul începu să bată vesel, dînd în tabără tonul vietii. Au sărit cu totii din pat sprinteni ca niste cerbi. Alături de ei se afla si copilul ce fusese bolnav. Piciorul său se găsea acum în stare normală. Nici urmă de durere sau de rană!

– Slavă tie Doamne, Cel ce esti Lumina lumii...

– Pe tine te lăudăm, pe Tine Te binecuvîntăm, Ţie îti multumim, Doamne... intonau acum copiii în locul de închinare din tabără, iar fetele lor vesele străluceau în lumina soarelui de dimineată.

***

Adresa secundului: Konstantinos Hristidis, Pentelis 2 – Atena 118, Grecia

Mica croitoreasă

Kiki Tsakalakis se pregătea să devină croitoreasă. Săracă, dar harnică, se chinuia să învete meserie ca să aibă din ce trăi. De altfel, era si o fată cuminte si îsi vedea de lucrul ei. Se gîndea că peste putin timp o să termine scoala si o să ajungă o croitoreasă bună, cu stil elegant si cu vorbă dulce. Si astfel o să aibă mult de lucru. Gîndind asa, pleca de acasă cu zîmbetul pe buze si tot astfel se întorcea.

– Nu peste mult timp n-o să mai trebuiască să mai muncesti atît, spunea ea tatălui ei. Si tu, mamă, ce mîndră o să fii! O să ai croitoreasă în casă.  

*** 

Dar într-o zi, mergînd Kiki la băcan să facă cumpărături, s-a lovit din neatentie la picior, cu o bucată de fier dintr-un chepeng. Fierul i-a rupt carnea si i-a spart venele provocînd hemoragie. A fost îngrijită după cum se obisnuieste în astfel de cazuri, fără să fie dusă la spital, iar ea si-a văzut în continuare de munca ei. După o vreme, rana s-a închis si toată povestea a fost uitată cu desăvîrsire.

Însă microbul a rămas în ea. Nu peste mult timp piciorul a început să se umfle si să se tot umfle. Deja nu mai putea să păsească. Avea temperatură în jur de 40 de grade. Frisoane! Ai ei s-au nelinistit. Au dus-o în grabă la Policlinica Atenei unde a fost consultată imediat de medic.

– Unde locuiti? întrebă acesta înfuriat.

– În Peristeri... răspunseră părintii fără să înteleagă.

– Trebuie să tăiem imediat piciorul, ca să salvăm fata!

– Nu, nu! spuse ea în ameteala febrei. Cum o să lucrez fără picior? Cum o să trăiesc?

Doctorul a vorbit cu părintii între patru ochi. Le-a spus alarmat că fata o să se prăpădească foarte repede. Acestia, îndurerati, au acceptat să-i fie tăiat piciorul. Ce să facă oamenii... Chiar de-ar rămîne cu un singur picior. Doar n-o să lase sa moară un copil de paisprezece ani. O să muncească si ea cît o putea. Si chiar de n-ar mai munci deloc... Se putea să sovăie?

Dar Kiki nu se lăsa nicidecum convinsă.

– Mai bine mor, spunea ea în chinurile febrei.

Si astfel trecură ore în sir. Febra îi ardea ochii si gîndurile. Mintea deja i se tulburase. Nu mai întelegea ce se întîmplă în jurul ei.

Nenorocirea a fost aflată de îndată de către prietenele ei. Toate s-au amărît foarte tare – si erau multe. Deja parcă le sunau în urechi clopotele de înmormântare.

– Moare Kiki! Biata fată. Si era atît de bună…

Au alergat la sotia respectatului părinte Anghelos Nisiotis, ce era preot paroh la biserica Izvorul Tămăduirii din Atena, altădată secretar al Sfîntului Nectarie.

– Doamnă Panagoula, moare Kiki!...

– Sfinte Doamne! E în floarea tineretii. Sfinte Nectarie, ajută-ne! strigă si se îndreptă spre icoane. A luat o sticlută cu ulei de la candela Sfîntului si a dat-o uneia dintre fete.

– M-am învrednicit să văd multe minuni ale Sfîntului Nectarie. Să ne rugăm Părintelui milostiv să o vindece si pe Kiki. Dumnezeu este atotputernic.

Fetele au luat cu evlavie sticluta si s-au dus spre clinică. Kiki ardea.

– Kiki, ti-am adus ulei de la Sfîntul Nectarie, făcătorul de minuni. Hai Kiki, să facem semnul crucii pe picior. Cu totii o să ne rugăm. Ai să te faci bine!

O fi auzit... n-o fi auzit... o fi înteles...? Totusi a întins mîna, a luat sticluta si a vărsat-o peste cearsaf si a căzut din nou în agonie.

***

A doua zi după-amiază, profesoara de religie a lui Kiki se îndrepta păsind cu greu spre policlinică. Un nor de gînduri negre îi întuneca mintea. Îl iubea pe Dumnezeu – de asta se si făcuse profesoară de religie. Dar era si ea om, iar piatra grea a mortii îi strivea credinta. Cine ar mai putea să ridice si să arunce departe această piatră?

Cu inimă grea si cu ochii tulburati de lacrimi, se apropie de clinică. Ajunse în fata clădirii ce ascundea atîta durere. Undeva, înăuntru, se găsea si Kiki. Cel mai sigur era că nu mai trăieste... Asa prevăzuse doctorul. Nu le-a ascuns nimic. Era clar ca lumina zilei. Si lacrimile îi adumbreau ochii. Tulburată cum era, zări îndreptîndu-se spre ea trei fete. I se părură cunoscute după statură, îmbrăcăminte si mers. Numai de nu s-ar îndrepta spre ea!... De s-ar duce mai întîi la celelalte să le spună nenorocirea. Numai de si-ar schimba drumul...

Dar cele trei fete se apropiau si se îndreptau direct spre ea.

– O, Doamne, cum o să stea să le asculte...

Fetele se apropiau din ce în ce mai mult, dar mersul lor i se părea vesel si vioi. Ciudat... Îsi sterse lacrimile. Se mai dezmetici. Fetele se apropiară si mai mult. Dar ce-i văzură ochii? Era oare adevărat? Cele trei fete erau elevele sale si veneau vioaie si vesele, iar cea din mijloc era... să fie adevărat Doamne? Se mai petrec si astăzi minuni ca în vremurile apostolice? Cea din mijloc era Kiki!...

Cine ar putea să descrie scena ce a urmat? Eleva si profesoara au alergat una spre cealaltă, s-au îmbrătisat si asa au mers tot drumul plîngînd. Erau asadar adevărate si trăitoare lectiile Scolii de Religie! Trăieste Dumnezeu! Se află printre noi! 

***

Kiki trăieste si este sănătoasă si de ani multi este o croitoreasă bună (poate vreti cumva, dragele mele cititoare, să vă coase o rochie?). Si dacă vreodată se întîmplă să scadă din credintă, precum odinioară Petru, atunci o ia putin durerea de picior si-i spune: Adu-ti aminte! De la moarte te-a scos Dumnezeu. Fruntea sus si tot înainte!

Erou si sfânt

Părintele Dionisie era potrivit de înăltime, blînd, netulburat si cu ochii calzi. Era egumen la Mănăstirea Kalloniei, în vremurile acelea cînd armatele dusmane au umplut Grecia. Cîtiva soldati aliati au cerut refugiu în mănăstirea lui. Le-a deschis si i-a salvat de la moarte. Dar cineva l-a denuntat. Si astfel, el a fost cel care a avut soarta ce îi astepta pe soldati. L-au bătut, l-au schingiuit, dar n-au scos nici un cuvînt de la el despre fugari. L-au legat si l-au trimis în lagărul de concentrare din Salonic.

Acolo se aflau întemnitati mii de detinuti. Erau socotiti animale si nu oameni. Învălmăseală. Mizerie. Foame. Chinuri. Amenintări. Deznădejde. Teamă. Cu aceste rele trebuia să se lupte egumenul, ca monah ce era, ca om dăruit lui Dumnezeu si iubirii de aproapele. A început să muncească sistematic si fără multe vorbe. A reusit mai întîi să domolească foamea oamenilor. De la centrul crestin al Bisericii Sfînta Sofia plecau acum cărucioare încărcate cu alimente, care ajungeau în lagărul Pavlos Melas. Iar părintele Dionisie lua si împărtea pîini rotunde si alimente, întărind astfel trupurile detinutilor. Dar se îngrijea deopotrivă si de sufletele lor, prin iubire si purtare de grijă, prin nesfîrsite nevointe si prin jertfe. Putin cîte putin, a cîstigat sufletele tuturor. În acel loc al chinului, detinutii îl simteau ca pe un adevărat părinte, trimis de Dumnezeu printre ei, iar durerea sufletească li se alina numai văzându-l acolo.

Dar dusmanii pregăteau sa-i trimită pe detinuti si mai adînc în iad. Au început sa-i înghesuie în masini, ca pe niste oi.

Seful lagărului l-a chemat pe părintele Dionisie în biroul său.

– Spune-i că e liber, îi zise printr-un translator. Poate pleca chiar astăzi, acum, dacă vrea.

– Spuneti-i, vă rog, răspunse acesta imediat si fără nici o ezitare, ca nu pot să las oamenii singuri. O să merg cu ei.

– Atunci urcă în masină, spuse mirat ofiterul.

Bunul păstor, călătorind în mijlocul turmei sale, cînd în masină, cînd în vagoane de vite, a ajuns pînă în Germania. Era flămînd, însetat, nedormit, căci nemtii îi tinuseră în conditii umilitoare pentru o fiintă umană. Ce a suferit acolo împreună cu ceilalti detinuti, a descris în jurnalul său pe care l-a publicat sub titlul MARTIRI (MARTIRES). Nu vom prezenta acestea aici.

Dar s-a prăbusit Germania si s-au întors supravietuitorii. A ajuns si părintele Dionisie la Atena. Dar om, preot era, sau arătare? Un schelet cu ceva piele, acoperit de un vesmînt vechi. Era o adevărată fantomă.

S-a dus pe la cunoscutii săi. Acestia i-au purtat de grijă, l-au hrănit, i-au dat să bea, dar nu-si revenea. L-au dus la doctor. A fost internat în spital unde i s-au făcut analize. Era fără leac. Avea ciroză la ficat si multe alte boli. A căzut din lac în put. Ochii adînciti în orbite i se micsorau pe zi ce trecea. În cele din urmă, s-au tulburat de tot. Privea numai în jos. Într-o zi s-a apropiat de el o soră medicală.

– Părinte, am eu o plantă pe care, dacă o luati, vă faceti bine. Dar să nu afle doctorii, că-mi pierd slujba.

Călugărul stătea la îndoială. Respecta stiinta. Dar doctorii sunt oameni care învată, îsi dau silinta si o scot la capăt, dar se mai si înseală. Si oare nu sunt atîtea exemple care să întărească acest adevăr? Nu dădeau pînă mai ieri medicamente care erau considerate „miraculoase” si care astăzi sunt interzise?

Stătea la îndoială omul. Ce să facă? Să o ia... să nu o ia...? O să-l facă bine sau o sa-l ducă mai repede la moarte?

– Sfinte Nectarie, prietene al suferinzilor, ce să mă fac? Să o iau sau nu?

A repetat rugăciunea de mai multe ori si spre seară, cum privea spre hol prin usa deschisă, îl văzu pe Sfăntul Nectarie făcîndu-i semn din cap:

– Da, da, ia-o...

Părintele Dionisie a luat astfel planta sorei medicale cu o încredere nezdruncinată. Peste putine zile, si-a revenit în fire. I s-a făcut foame. A mîncat, apoi s-a sculat din pat si a mers.

– Adevărată minune! spuseră medicii.

Si asa a luat biletul de iesire din spital si a plecat, slăvind pe Dumnezeu. Si din acea zi l-a iubit si l-a cinstit pe Sfîntul Nectarie pînă la moarte, încă 25 de ani încheiati.

Eroul acestor întâmplări este Prea-Sfintitul Mitropolit de Trikki si Stagon, Dionisie, care s-a dus spre întîlnire cu Sfîntul Nectarie în timpul din urmă, dintr-o altă boală – fiecare om este odată trimis pe lumea cealaltă, de o boală.

Dar n-o să întîrzie, presimt eu, să trimită oamenilor, pe care atît i-a iubit, ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunile sale neîncetate. 150.000 de oameni au mers la înmormîntarea lui. Treizeci de mitropoliti, sute de preoti si însusi Patriarhul. A fost o înmormîntare nemaivăzută în istoria Greciei.

***

Această întîmplare ne-a fost oferită de către Prea-Fericitul Ieronim, Arhiepiscop al Atenei si al întregii Grecii.

Mesterul olar

De trei ani încheiati domnul Zannis suferea de rinichiul stîng. Doctori, medicamente, raze, controale peste controale. O pietricică cît lintea îl tot chinuia. S-a tratat cu medicamente si cu felurite leacuri băbesti, s-a chinuit cît s-a chinuit si cu multă răbdare si luptă, în cele din urmă piatra s-a dizolvat, iar omul s-a linistit pentru un timp.

Dar într-o noapte, din nou îl trezi o durere puternică. De astă dată îl durea rinichiul drept. S-a zvîrcolit în pat pînă dimineată. Îsi musca buzele de durere si-i venea să plîngă - ditamai bărbatului! - de răul cutitului, pe care-l simtea înfipt în partea dreaptă. Pentru că durerea nu înceta, imediat cum s-a făcut ziuă ai lui l-au dus la clinica Sotiriou, ce se găseste pe strada Marni din Atena. I s-a făcut o  radiografie si s-a descoperit că avea la rinichiul drept o piatră de mărimea unui bob de fasole. Era într-o zi de luni.

- A ajuns la noi prea tîrziu, nu se mai vindecă. O să-l doară tare. Asa că o sa-i facem o mică operatie să scoatem piatra, a spus medicul chirurg, domnul Kafiatsas, sotiei bolnavului, doamna Haricleea.

- O mică operatie? Despre ce mică operatie vorbeste doctorul? Mai degrabă sa-i zică operatie în toată regula.

Doamna Haricleea si fiica ei Maria au intrat la griji. Ai fi zis că deja vedeau bisturiul spintecînd pîntecele bolnavului si parcă le si lua cu ameteală. Si apoi, cum o să meargă operatia? Si daca o să se ivească complicatii? Si cît timp va trece pînă când o să înceapă din nou să muncească?

- Doamne, ajută-ne!

Si în gîndul lor s-a ivit un plan clar:

- Mamă, o să luăm mirul Sfîntului Nectarie de la domnul Theodoridis si o să turnăm sticluta în ceaiul de pir. Tu o să mergi la clinică, să i-l dai tatei să bea, iar eu o să merg la lucru, dar amîndouă o să ne rugăm toată ziua. Cu rugăciune stăruitoare si neîntreruptă.

Astfel s-au înteles si au plecat fiecare la treburile sale. Acestea s-au petrecut marti, la o zi după internare.

Femeia s-a dus si i-a dat sotului său ceaiul de pir cu uleiul Sfîntului în el.

- Fă-i cruce de trei ori cu uleiul peste rinichi, mamă, i-a spus prin telefon Maria, si rămîne cum am vorbit.

Si lucra Maria la centrala telefonică si se ruga în pauzele de cîteva clipe. La prînz s-a asezat să se odihnească în fotoliul din birou, avînd mereu rugăciunea pe buze. La un moment dat i s-a părut că a furat-o somnul. Deodată, o mînă a atins-o pe umărul stîng si o voce de bărbat părintească si cuviincioasă i-a spus: "Nu-ti fă griji, copila mea, tatăl tău se va face bine în curînd". Maria a sărit ca arsă din fotoliu. Nici un bărbat nu se afla în birou. Doar o colega de-a ei, care lucra la panou...

Zilele de marti si miercuri au trecut cu rugăciunea îndoită a mamei si a fiicei. Joi dimineata bolnavului i s-a făcut radiografie, iar seara doctorul a chemat-o pe doamna Haricleea si i-a spus:

- Ciudat, piatra nu-i nicăieri! Mă mir. Să aveti bunătatea să...

- Doamne Sfinte! spuse doamna Haricleea emotionată. În două zile s-a dus piatra pe care numai "o mică operatie" ar fi scos-o!... Dumnezeu a făcut minunea prin Sfîntul Nectarie.

A doua zi domnul Zannis s-a întors acasă si de atunci - au trecut deja patru ani - lucrează normal, fără nici o supărare.

O mamă si o fiică au deschis Cerul si au primit mila Lui. Încă o familie slăveste sfîntul Nume al lui Dumnezeu.

***

Vreti adresa?

D-na Haricleea Kalogirou, Agiou Athanasiou 15 - Amarousion, Atena, Grecia

Sub tăisul cutitului

Chiar din primul moment în care a simtit greutatea mlăditei ce crestea în ea, doamna Vlahakis începu să-i vorbească. Avea să fie pentru prima oară mamă, adică o adevărată înpărăteasă a lumii.

– Binecuvîntarea mea, copilasul meu! Da, vlăstărasul meu, vii? Încet, încet si cu grijă, căci esti încă mic si plăpînd… Să vezi ce-ti pregătesc si eu: hăinute de puf, pătut din lemn de măr, păturele din cea mai bună lînă, cersăfele de mătase. Asa frumos să te asez, asa mînutele, asa piciorusele, uite si năsucul, uite stomăcelul… Cred ca ti-e foame. Vino la mine în brate! Asa micutul meu, ia lăptisor de la mămica… Simtea cu toată fiinta ei desfătarea de a purta in trupul ei încă o viată.

Luni la rând, l-a vegheat în căsuta lui de carne. Luni la rand, i-a vorbit. Mii de cântece îi cîntase. De nenumărate ori se jucase cu el. Si cu cît i se apropia sorocul, cu atît mai mare îi era bucuria. Într-atît, încît îi strălucea chipul. Îl mîngîia duios, pe deasupra rochiei, si privea iar si iar micuta lui zestre. A cumpărat cel mai frumos pătut din piată si l-a asezat lîngă patul ei. L-a aranjat frumos, frumos. Oriunde s-ar fi aflat mama în casă, ar fi auzit plînsetul odorului său. Ce fericire! 

***

A intrat în luna a noua. Ajunse la mijlocul ei. De acum se apropia luna a zecea. Au dus-o la clinică, pentru că se împlinise sorocul. Termenul deja trecuse, dar nu dădea nici un semn de nastere. Sufletul i se înnegură. Doctorii erau din ce în ce mai nelinistiti... Dar ce simti mamosul, cu mîinile sale pricepute? Copilul era asezat invers, cu piciorusele înainte! Înspăimîntător! A hotarât să se pregătească sala de operatie.

– O să-i facem astă seară cezariană, si apoi vom vedea ce se mai întîmplă, spuse acesta.

Vestea ajunse pînă la familia domnului Nisiotis, care era functionar al filialei centrale a Băncii Greciei. Om evlavios, acesta îl iubea mult pe Sfîntul Nectarie, într-atît încît îl vedea ca pe un membru al familiei sale. El si ai lui i-au simtit ajutorul, nu de putine ori.

–  Doamna Vlahakis are necazuri, îi spuse domnul Nisiotis sotiei lui. Au s-o taie. Biata de ea... si a făcut atît de mult bine...

– Doamne Sfinte! au exclamat sotia si fiul său.

Domnul Nisiotis a luat o iconită a Sfîntului Nectarie, a pus-o cu evlavie în buzunar, si s-a îndreptat spre clinica unde se afla doamna Vahakis. A găsit-o foarte supărată. Biata femeie aflase ce se întîmpla în trupul ei si deja parcă vedea cutitul deasupra ei. Tremura de frică, închipuindu-si bisturiul intrîndu-i în carne, tăind-o pînă în măruntaie... Si dacă o să ajungă pînă la trupusorul fraged al copilului si o să-l rănească?!... O, Doamne, ce nenorocire! Sufletul îi ardea în chinuri ca ale iadului, însă în trup nu simtea nici o durere de nastere.

Asa o găsi domnul Nisiotis cînd intră în salonul ei. Se apropie de ea, o salută, după care scoase cu evlavie din buzunar icoana Sfîntului Nectarie, pe care o luase de acasă, si o aseză pe noptieră.

– Mă doare! strigă femeia, de îndată ce icoana a atins noptiera. Mă doare!

Domnul Nisiotis a rămas ca trăsnit. Întelesese! Îsi făcu cruce, după care se retrase din salon.

– Sfinte Nectarie... îngînă numai, tremurînd de emotie.

Imediat au dus-o pe femeie în sala de operatie. Bisturiele luceau amenintătoare lîngă ea, dar nu a fost nevoie de ele. Peste putină vreme, copilul se năstea normal. Uite-i căpsorul... uite-i si fruntea micută, năsucul, obrăjorii, gătutul, pieptisorul, burtica si piciorusele. Uite băietelul! De îndată răsună în urechile mamei plînsetul copilasului ei, care i se păru ca un imn de slava cîntat de mii de îngeri! Slava Ţie Atotputernice Doamne!

Doctorul a urmărit, mut de uimire, minunea ce se petrecuse. Iesi apoi din sala de operatie, plin de emotie.

– Nu mă înseală pe mine mîinile, domnule Nisiotis, spuse acesta. De mii de ori am întîlnit asemenea cazuri. Copilasul era asezat invers! Ceva s-a petrecut aici, în clinica mea!

– Haideti cu mine, i-a spus atunci domnul Nisiotis.

S-au dus amîndoi în salonul proaspetei mame. Pe noptiera ei se afla icoana Sfîntului, care atît de mult iubeste oamenii, încît rîu de minuni izvorăste din mila lui cea mare. Amîndoi au privit îndelung icoana, fără să scoată o vorbă. Ce puteau oare să mai spună?...

Slăvit să fie Domnul întru sfintii Săi!

Politistul

Domnul Alekos Lihnos era politist. Binevoitor si serviabil, dar si cu un aer sobru, el dădea în fiecare dimineată dispozitii fortelor din subordinea sa. Era o bucurie să îl auzi vorbind, cu o voce frumoasă si cristalină.

Într-o zi însă, parcă se simti o schimbare în vocea lui. Ceva, ca o mică strînsoare, parcă îl împiedica să vorbească. Pe zi ce trecea, gîtul i se închidea, iar vocea i se auzea din ce în ce mai stins. Bietul om s-a nelinistit. Deja era ceva serios. S-a dus la doctor, iar acesta l-a examinat si l-a trimis de urgentă la Spitalul Crucii Rosii din Atena – ceva serios trebuie că îi găsise doctorul, ceva ce depăsea mijloacele sale. Cînd a ajuns la spital, doctorul Ianovici i-a descoperit o tumoare la gît.

– Domnule Lihnos, trebuie sa va operăm, să scoatem tumoarea!

Operatie de cancer la gît! Toată familia s-a tulburat. Vai, Doamne, operatie de cancer la gît... S-au strîns cu totii acasă si au început să se roage lui Dumnezeu, de la care de multe ori primiseră ajutor, după care au hotărît să meargă la un chirurg faimos care taie cancerul cu cutitul Sfîntului Duh – la Sfîntul Nectarie! Au pornit spre Pireu, de unde au luat vaporul spre Eghina. În două ore, au ajuns la mănăstire. S-au dus si s-au închinat la moastele Sfîntului, care îi privea blînd din icoană, după care au mers la Sfînta Liturghie. S-au rugat cu totii, cu evlavie, pentru ca Sfîntul Nectarie să dăruiască sănătate. După slujbă, s-au apropiat să sărute sfînta raclă. I-au deschis portita si în acel moment de la sfintele moaste a iesit ca o adiere usoară. S-au cutremurat de emotie.

– Minune! au strigat cei de fată.

Era o minune. Sfîntul Nectarie era printre ei. S-au apropiat si au sărutat sfînta raclă cu buze tremurînde. Apoi au plecat plini de emotie. O liniste sfîntă si dulce le inundase sufletul si trupul, le înfrumusetase chipul si le făcuse mersul sprinten. Au iesit din mănăstire si au plecat spre port. Toate în jur si înăuntrul lor erau frumoase. O adevărată închipuire a Raiului. Au intrat apoi în vapor, care, ca o lebădă albă ce străpungea apele albastre, i-a dus înapoi la Pireu.

Si cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmă de el. Abia la Pireu emotia le-a slobozit limbile.

– Binecuvîntat să fie Domnul întru sfintii Lui! a spus atunci politistul, cu vocea frumoasă, curată, cristalină, ca si mai înainte. Tumoarea dispăruse! Cînd însă anume, sau cum, numai Dumnezeu stie...

În toată Scoala de Ofiteri, unde să fi fost vreo 3-500 de bărbati ca brazii, aliniati sub cerul liber, răsuna acum din nou vocea puternică si impunătoare a politistului, ca o voce de arhanghel:

– Atentiune! Privirea către răsărit! Descoperiti-vă capetele!

Vreti să-l ascultati vorbind si dumneavoastră, iubitii mei cititori? Locuieste pe strada Eghinis 81, Kipseli, Atena 811. Numărul său de telefon este 834672.  

Încă una din minunile fără de număr

Din firea mea, sunt un om pasnic, mereu multumit, vesel si bine dispus. Mereu văd partea bună a lucrurilor. Cu alte cuvinte, sunt un om fericit. Insă o indispozitie puternică, o lipsă de chef pentru orice, necazul si tulburarea mă transformaseră de la o vreme în alt om. Devenisem ciudat, nu mai aveam loc nicaieri si nimic nu-mi mai plăcea. Mă culcam si mă trezeam tulburat, eu care traiam mai înainte pin de veselie. Nici copiii mei, pe care îi ador, nu mă mai multumeau. Înspăimîntător lucru!

În acest iad mă găseam cu mai bine de cinci ani în urmă. Imi lăsasem baltă si biroul si munca si tot. Mă întunecasem la suflet. Somnul nu se mai prindea de mine. Doctorii nu mă ajutau cu nimic.

Într-o după-amiază, răul a ajuns la culme. Eram foarte tulburat si mă zvîrcoleam în pat.

– Ce-o să se aleagă de mine, Doamne? am strigat. Ai milă!

Si atunci îmi veni o idee. Am sărit în picioare, am deschis dulapul, am luat sticluta cu mir de la Sfîntul Nectarie si m-am rugat din toate puterile mele, plîngînd ca un copil.

– Ai milă de mine, Sfinte Nectarie, ai milă de mine!

Într-un impuls aproape nefiresc, mi-am desfăcut nasturii de la bluza de pijama, mi-am dezgolit pieptul, care parcă era zdrobit de o piatra, si mi-am făcut semnul crucii cu mirul, de sus pînă jos si de la dreapta la stînga. Si atunci, iubitii mei, atunci piatra a dispărut fără urmă. Am tras adînc aer în piept, simtind o usurare nemaivăzută. Am făcut cruce si a doua si a treia oară. Aceeasi stare de bine. M-am linistit complet. Ai fi zis că m-ar fi atins o adiere dulce si stropi răcoritori de apă mi-au luat greutatea din suflet.

– Îti multumesc Doamne, am spus din adîncul sufletului meu. Îti multumesc Sfinte Nectarie. Dă-mi acum si un pic de somn. Si m-am întins în pat. La rădăcinele firelor de păr simteam acum o mînă sfîntă cum mă mîngîia blînd. Si eram singur în cameră!

– Îti multumesc mult, foarte mult, Sfinte, am spus ridicînd capul si zîmbind, după care am adormit. M-a cuprins somnul si am visat că eram într-o biserică în sărbătoare si acolo era multă lume evlavioasă. M-am trezit multumit si m-am uitat la ceas. Dormisem două ore întregi!

– Încă un pic Sfinte, l-am rugat.

Eram insetat de somn si de liniste. Imediat am adormit din nou. Cînd m-am trezit, era aproape seară. M-am sculat, m-am îmbrăcat si m-am îndreptat spre birou. Ce frumoase mi se păreau acum toate în calea mea, in masină, în piată, în birou, peste tot. Eram un alt om, un cu totul alt om! Aveam din nou sufletul si cheful unui copil. Si asa sunt pînă astăzi, cinste si închinăciune lui Dumnezeu si Sfîntului Nectarie!

Mereu îi multumesc Sfîntului Nectarie, pe care îl iubesc si îl cinstesc, si mereu vorbesc despre el. Din această dragoste pe care i-o port, am scris această cărtulie mică, dar plină de adevăr si de date exacte (desi volume întregi se pot scrie despre minunile acestui sfînt). M-am străduit astfel să dăruiesc fratilor mei o picătură, ca un crin binemirositor din grădinile binecuvîntate ale Raiului, doar o picătură a harului dumnezeiesc, o rază de lumină sfîntă si binefăcătoare din soarele Sfintei Slave.

ANEXA

VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS
 

Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii mici si nici o creatie artificială care serveste vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, istoria mea personală, istoria vietii mele, a unei vieti care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferintă, prin multe lupte si zbuciumuri sufletesti, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens si adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.

Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, si l-am servit în aviatia de război. În aprilie 1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale si mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o usoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.

A venit după aceea ocupatia germană si, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în Orientul Mijlociu ca ofiter. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a adus înrăutătirea situatie mele.

După ce s-a sfîrsit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns acolo, am solicitat o interventie chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operatie am iesit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spasmatică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît si picioarele urmau să paralizeze complet.

Am rămas în America pînă în 1951, cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou si am plecat pentru a adoua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, asa cum am amintit mai sus.

Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Asezămîntul National de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina si a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem).

Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîtia ani, referitor la evolutia stării mele si la tulburarea sufletească care m-a însotit în toti acesti ani.

Îmi este greu să descriu în ordine cronologică multimea simtămintelor pe care le-am încercat: sperante care veneau să mă ia pe aripile lor diafane si deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere si ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleseau diferitele simtăminte, purtîndu-mă încoace si-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde.

Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se aseza pe frunte si nu puteam face nici cea mai mică miscare pentru a o alunga, sau cînd transpiratia mi se rostogolea atît de supărător pe fată si mă aflam în neputinta de a-mi ridica mîna pentru a o sterge. De aceea, nu scriu pur si simplu istoria vietii mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile vietii si mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui si, mai mult decît atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace si bucurie, prin lucrarea Dumnezeiescului Har.

În vremea aceea, după operatie, am cunoscut un mare om de stiintă, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a invalizilor, care, văzîndu-mă deceptionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El...”

Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie... Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam si ziceam: „Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e usor acest lucru?” Si încep să-mi cercetez si să-mi examinez gîndirea: „Cine este Dumnezeu?” Si ore în sir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, asteptînd un răspuns care, fireste, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri si îndoieli, încît, la sfîrsit, am suferit o zăpăceală, o inertie în gîndire.

Îndată ce mintea mea începea să cerceteze si să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea si astepta... Ce astepta? Nu puteam să înteleg. Si în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu stiu cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea fiintă a tresăltat si toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un cuvînt mic, dar cu o semnificatie foarte mare. Felul în care îl vom pronunta are valoare: căldut, cald sau fierbinte?

Trebuie să ne încredintăm întreaga noastră vointă în mîinile Atotputernicului Dumnezeu si atunci El va actiona ca Dumnezeu, în chip desăvîrsit, si ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră fiintă.
Aceasta aveam s-o înteleg mult mai tîrziu.

Cînd m-am întors din America, m-am internat la Asezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”.

Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?” Începusem deja să cred că acest „VREAU”, pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit si, pînă la urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Si, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept răspuns la rugăciunea mea – a făcut multi pasi spre mine, păcătosul si nevrednicul.

Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineată, în ziua de 30 mai 1961, îsi făcu aparitia la Asezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, si îl aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine si mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte”, îi răspund. Iar el îmi întinde mîna. „Dar mîinile mele”, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic”. „Si picioarele?” mă întrebă. „Si picioarele sunt la fel”, îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!”, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt si altele. Crezînd că mă întreabă din simplă curiozitate si, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutati? Spuneti-mi ca să vă pot ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit...” „Pentru mine? Dar, părinte”, îi zic, „dacă ati venit pentru mine, luati loc pe scaun si spuneti-mi ce doriti”.

Într-adevăr, a luat loc si mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc...” L-am privit cu mirare si i-am răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?...” Da, fiule, însă acum esti aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredintat că El te iubeste. Si ia aminte, să nu cîrtesti niciodată împotriva Lui, pentru că nu stii ce ti-a rezervat pînă la sfîrsitul vietii tale. Întotdeauna să-ti îndrepti nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părintesti de mîngîiere”, îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.

Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine esti?” „Da”, răspunse, „mă numesc Filotei Zervakos si sînt staretul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Si cine te-a trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie si cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi si eu te voi ajuta”. M-a binecuvîntat, m-a salutat si s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul meu, pe cît ti se pare de greu, pe atît e de usor. E suficient s-o doresti, să crezi si să te rogi pentru asta. Mărturisirea si Sfînta Împărtăsanie sînt prima treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?” „Dacă sînt numai acestea, este foarte usor”, îi răspund. I-am multumit si a plecat.

La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferinta mea. Ne-am dus la Eghina si, întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emotie si piosenie. Credeam că mă aflu în cer si că Dumnezeu se aprorie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o usurare, ca ceva care a plecat si care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul. După ce s-a treminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă si m-a întrebat: „Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?” „Cine altul, părintele Filotei a fost”, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt”, îmi spuse iarăsi. Si, întrucît eu sustineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis si alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost si un alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am văzut, părinte”. „Ce făcea?”, continuă părintele. „Binecuvînta”, răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl întreb si eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfintia voastră l-ati văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut”! îmi răspunse, „Si mi-a vorbit despre tine”.

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire...

Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte.

Cînd m-am întors la Asezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai multe ori, cere restabilirea sănătătii trupesti, în timp ce Dumnezeu, ca Atotstiutor, îi dăruieste mîntuirea sufletului care este infinit mai pretioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătosirea trupească, este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi si să ne îmbrăcăm în omul cel nou.

Din ziua aceea am început să mă simt ca si ceilalti oameni care sînt sănătosi trupeste. Simteam că înlăuntrul meu se află o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Asezămînt) si am văzut din nou pe acei invalizi disperati, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii si uitării, cum îsi tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă.

Ah! Cît as mai vrea ca si acesti semeni ai mei îndurerati să încerce acea emotie si tulburare pe care am simtit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!

După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea si să mă rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga mustele si tîntarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult si trebuia să-i rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simteam foarte întărit sufleteste. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutătea.

În 1969, am suferit o tromboflebită.

Am făcut o mică operatie la călcîiul piciorului drept si am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situatie, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credinta în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul fiintei mele si nimic nu mă putea împiedica să exploatez fiecare prilej.

Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu si cu cei doi militari care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfintilor Părinti.

După ce ne-am împărtăsit cu totii în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorintă puternică să mă închin la moastele Sfîntului si am rugat pe părintele Filotei să ceară staretei să sprijine sfintele moaste pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moastele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)...

Atunci m-au ajutat băietii si mi-am înăltat mîinile deasupra moastelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simtit că îmbrătisam Sfîntul întreg, iar nu o bucătică de moaste... Si, deodată, au iesit dinlăuntrul meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ti cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu stii ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învredniceste-mă să devin un ostas al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-as afla, drept sau invalid, si arată-mi, Sfinte, că asculti rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferinta mea.”

Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat multumit si foarte linistit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am asteptat-o. Am asteptat în fiecare clipă o mînă nevăzută care să mă ridice... Si după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineată, ca să îmi fac exercitiile mele obisnuite, deodată am simtit că ceva s-a desprins inlăuntrul meu, ca si cum eram legat si fusesem eliberat de legături; si, nu numai asta, dar am simtit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieti, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis si soferul Ioan Hatzakis, si le-am spus: „Băieti, ajutati-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze”. (În fiecare dimineată îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele).

„Dar vei cădea!” îmi spun băietii. „Nu!”, le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutati putin.” Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat...

Si... O, MINUNE!!!... Văd că stau drept si genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată...Vreau după aceea să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeti-mă, uitasem cum păseste omul. Cei de fată mă priveau uluiti si-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în fată, apoi pe celălalt. Încerc si văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment si să vă transmit zbuciumul meu sau să vă explic dorinta si puterea care mă împingeau să-mi misc picioarele odată cu primii pasi, fără să mă tem că voi cădea si mi le voi frînge.

Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat si am si păsit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginati.

Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei pasi spre bisericuta Asezămîntului si să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunostintă. Nu aveam nimic altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Asezămîntului, Dimitrie Mouroulis si Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere si pe cei de la sectia de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, si le-am pus întrebarea: „Credeti că este posobil să umblu cîndva? Stiu că am paralizie completă, atrofierea muschilor si mai multe afectiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, as vrea să-mi spuneti dacă voi putea să mă ridic vreodată.”

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, si-mi spuse: „Noi stim că esti invalid trupeste, nu si intelectual. Prin urmare, întrucît îsi cunosti situatia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb si pe ceilalti: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor si domnilor?” Toti au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept si să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu si numai pe El”, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?”am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei pasi lui Dumnezeu”: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băietilor să nu spună nimănui nimic.

După prînz, am chemat pe toti bolnavii în biserică să vadă minunea si acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu si că trebuie să aibă credintă fierbinte si încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni si rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră”, am continuat, „dar judecătile lui Dumnezeu sunt necercetate”.

Printre cei de fată, soseste la un moment dat părintele Thiseus, parohul Asezămîntului, si ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce asteptati?” „Părinte”, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfintilor doctori fără de arginti.” „Cu atît mai bine”, îi răspund. Apoi îmi dă si sărut icoana Sfintilor doctori fără de arginti. Mă apucă de brate, mă ridic si încep să umblu drept prin bisericută, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru...?” Ce clipă a fost aceasta...! Toti invalizii au început să plîngă si să strige cu putere: „Si noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toti împreună, plîngînd, am făcut paraclis si am preamărit pe Domnul cerului si al pămîntului...

După cum vă dati seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Si acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor stiintifice, cînd mă văd cum umblu, cum misc mîinile, cum conduc masina si cum fac canotaj, toti acestia rămîn uluiti, ridicînd din umeri.

As vrea să vă aduc la cunostintă factorii care m-au ajutat să mă ridic: credinta mea în Dumnezeu – tovarăsul plin de afectiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte si rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, si ale mamei mele.

Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiti durerea si suferinta pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun... Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toti acesti ani cît am avut-o tovarăsă. Dacă nu aveam această durere, nu m-as fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi coplesise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferintă care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vietii, sens pe care în uitasem cu desăvîrsire. Iată marea semnificatie a durerii. Fericiti cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.

Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm.

Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul si Viata. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veti avea, dar, îndrăzniti, Eu am biruit lumea”.

Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne conduc spre pocăintă si spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea si dragostea si-l ajută pe om să progreseze din punct de vedere moral si duhovnicesc.

* * *

Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele si cele ce urmează: „Minunea vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar si credintei bolnavului. dacă acesta nu credea si nu se înfătisa cu credintă la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi vindecat sufleteste. Si iarăsi, dacă nu se prezenta cu credintă la sfintele moaste ale Sfîntului, cerînd tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas si pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat si nu s-ar fi mîntuit, „căci fără credintă este nu neputintă să se mîntuiască cineva”, spune marele Apostol Pavel.

Această minune a uluit pe toti cei care il stiau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe multi care auziseră despre ea, chiar si pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd si necrezînd că „cele ce sînt cu neputintă la oameni sînt cu putintă la Dumnezeu” si că „unde vrea Dumnezeu se biruieste rînduiala firii”. Minunat este Dumnezeu întru Sfintii Săi si întru Sfintii de pe pămînt s-a preamărit Domnul.

Minunile urmează credintei. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Mergeti în toată lumea si propovăduiti Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, serpi vor lua în mînă si, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îsi vor pune mîinile si se vor face sănătosi” (Marcu 16, 15-18).

Să asculte cei putin credinciosi si să părăsească putina lor credintă, cei necredinciosi să-si părăsească necredinta, iar cei neevlaviosi, lipsa de evlavie. Să asculte medicii si să afle că bolile, dacă nu le poate vindeca medicina, stiinta, cunoasterea, întelepciunea sau tehnica, le vindecă credinta fierbinte si desăvîrsită în Dumnezeu. Să asculte si să creadă că „cele ce la oameni sînt cu neputintă, la Dumnezeu sînt cu putintă” si „unde voieste Dumnezeu, se biruie rînduiala firii”.

Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, asa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie – si care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut si s-a vindecat sufleteste si trupeste, tot astfel si pe voi, ca fii ai mei duhovnicesti, vă rog, vă implor si vă avertizez să vă grăbiti a vă găsi un duhovnic si să vă mărturisiti păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie si cu cucernicie.

Pocăiti-vă si credeti în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Si vă informez că numai prin credintă, pocăintă si mărturisirea păcatelor vă veti mîntui si vă veti învrednici de Împărătia Cerurilor.

Cîti sînteti credinciosi si lipsiti de evlavie, fie că sînteti intelectuali, avocati, doctori, ofiteri sau politicieni, îngrijiti-vă să credeti înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veti mai avea în cine nădăjdui; si faceti roade vrednice de pocăintă cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrsitul, căci, dacă vă va găsi moartea în necredintă, e-adevărat că veti crede atunci si vă veti pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad nu există pocăintă.

Ca să vă usurez calea spre pocăintă, spre credintă si mîntuire, vă îndemn pe toti să vă procurati NOUL TESTAMENT. Să nu vă pară rău să dati cîtiva lei, deoarece, dacă veti cumpăra un Nou Testament si îl veti citi, rugîndu-vă, si veti crede în ceea ce scrie si le veti pune în aplicare, adică le veti săvîrsi, atunci, cu sigurantă, veti cîstiga RAIUL. Gînditi-vă că puteti cumpăra Raiul cu cîtiva lei si vă veti mîntui sufletele, care valorează mai mult decît întreaga lume. Veti cîstiga Împărătia Cerurilor de care nădăjduim să ne învrednicim cu totii, cu harul, cu îndurările si cu iubirea de oameni a Domnului si Dumnezeului si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare si pururea Fecioarei Maria, ale cinstitului, Înaintemergătorului si Botezătorului Ioan, ale sfintilor, slăvitilor si întru tot lăudatilor Apostoli, ale sfintilor, măritilor si bunilor biruitori mucenici, mărturisitori si ierarhi, ale Sfîntului părintelui nostru Nectarie si ale tuturor sfintilor. AMIN.

Părintele Filotei Zervakos

* * *

Epilog

Înscriindu-se pe lista celor miluiti de Domnul, despre care Sfînta Scriptură si Sfînta Traditie ne dau suficiente mărturii, domnul Stavros Kalkandis (actualmente trăitor în orasul Atena, Grecia) a devenit un zelos apostol al zilelor noastre, mărturisind, cu toată puterea cuvîntului său, binele pe care i l-a făcut Dumnezeu, aidoma tuturor celor tămăduiti de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care, nedînd ascultare poruncii Sale de „a nu spune nimic” (Marcu 9, 44), mai vîrtos au povestit cele întîmplate. Scos prin mila lui Dumnezeu din bezna necredintei, a înteles că nu se cuvine a pune sub obroc lumina dobîndită, ci, dimpotrivă, cît mai deslusit si mai cu tărie, să mărturisească tuturor harul coborît asupră-i, ce l-a vindecat de boala sa gravă, care, după stiinta omenească, era considerată „incurabilă”. Minunea săvîrsită cu domnul Stavros Kalkandis, prin mijlocirea Sfîntului Nectarie din Eghina, ne încredintează pe toti că Multmilostivul nostru Dumnezeu pururea cercetează si miluieste pe cei ce-L caută cu credintă.

Fie ca citirea acestei istorisiri minunate să sporească credinta, nădejdea si iubirea noastră pentru Dumnezeu si pentru oameni. Amin.