Sfântul Ioan Gurã de Aur
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea
“Întru aceasta s-a arãtat
dragostea lui Dumnezeu cãtre noi, cã pe Fiului Sãu Cel
Unul-Nãscut L-a trimis Dumnezeu în lume, cã prin el viatã
sã avem.
Întru aceasta este dragostea, nu fiindcã noi L-am iubit pe Dumnezeu,
ci fiindcã El ne-a iubit pe noi si L-a trimis pe Fiul Sãu jertfã
de ispãsire pentru pãcatele noastre. Iubitilor, dacã Dumnezeu
astfel ne-a iubit pe noi si noi suntem datori sã ne iubim unul pe altul…
Dumnezeu este iubire si cel ce rãmâne în iubire rãmâne
în Dumnezeu si Dumnezeu rãmâne întru el.” (Ioan
4, 9-11, 16)
Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfrânatã: Da, o desfrânatã!
Despre firea noastrã omeneascã vorbesc. El era înalt, ea
umilã. Înalt, însã nu ca staturã ci ca fire.
Întru totul curat era, fiinta Lui neprihãnitã, iar firea
Lui fãrã stricãciune. Neîncãput de minte,
nevãzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind si acelasi fiind,
mai presus de îngeri, mai presus decât puterile ceresti. Biruitor
asupra oricãrei cugetãri, depãsind orice putere a mintii,
fãrã putintã a-L vedea, cu putinþã numai a
crede în El. Îl vãd îngerii si se cutremurã.
Heruvimii se acoperã cu aripile lor, la vederea fetei Lui toate se tem
si se înfricoseazã. De Îsi aruncã privirea sa spre
pãmânt îl face de se cutremurã. De se îndreaptã
spre mare, marea se face uscat. El face sã aparã râuri în
pustiu… Ce as putea sã mai spun despre El? Mãretia lui fãrã
margini, întelepciunea Lui ce nu poate fi cuprinsã în numere,
judecata lui de nepãtruns si cãile Lui de necercetat?
El, atât de mare si preaînalt, si-a dorit pentru Sine o desfrânatã.
De ce? Ca sã o preschimbe din desfrânatã în fecioarã.
Pentru a deveni mirele ei.
Si ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile sale, nu trimite
vreun înger sau arhanghel, nici heruvimi si nici serafimi nu trimite.
Ci vine el însusi. El care o iubea atât de mult.
Si-a dorit pentru Sine o desfrânatã?
Si ce face? Pentru cã aceasta nu putea sã urce la cele de sus,
a coborât El la cele de jos. A venit la cortul ei. A aflat-o ametitã
de bãuturã. Si cum a venit? Fãrã sã-si dea
pe fatã dumnezeirea Sa, ci S-a fãcut întru totul asemenea
ei, pentru ca nu cumva vãzându-L sã se înfricoseze
si sã fugã, sã o piardã. A aflat-o plinã
de rãni, sãlbãticitã, stãpânitã
de demoni. Si ce face? O ia cu Sine si o face sotia Sa. Si ce-i dãruieste?
Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt.
Apoi îi spune:
- Nu te-am sãdit oare în Rai?
- Da, îi rãspunde.
- Si cum ai cãzut de acolo?
- A venit diavolul si m-a luat din Rai.
- Ai fost sãditã în Rai si te-a scos afarã! Iatã,
te voi acum înlãuntrul Meu. Nu va îndrãzni sã
se apropie de Mine. Pãstorul te va pãzi si lupul nu va mai veni.
- Dar sunt atât de pãcãtoasã si plinã de necurãtie,
a zis.
- Nu te nelinisti, sunt doctor.
Fii, dar, cu multã luare-aminte! A venit sã o ia pe desfrânatã
asa cum era ea, afundatã în necurãtie. Ca sã întelegi
cât de mare era dragostea mirelui. Cãci asa este cel ce iubeste,
nu cere socotealã pentru nimic, ci iartã toate pãcatele
si greselile.
Fiicã a demonilor era, deci, mai înainte, fiicã a pãmântului
nevrednicã chiar si pentru pãmânt. Acum a devenit fiicã
a Împãratului. Si aceasta pentru cã asa a hotãrât
Cel ce iubea atât de mult. Pentru cã cel ce iubeste nu se intereseazã
de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se
numeste dragoste, pentru cã adeseori iubeste si ceea ce este urât.
Asa a fãcut Hristos. A vãzut o urâciune, s-a umplut de dragoste
pentru ea si a înnoit-o, a fãcut din ea o fiintã nouã.
A luat-o la sine ca pe o sotie, o iubeste ca pe o fiicã, o îngrijeste
ca pe o slujnicã si îi poartã de grijã ca unei fecioare.
Ca mire, a luat-o de sotie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfã de
curãtire, îi iartã totul. Ca mire pãstreazã
frumusetea ei si ca un sotbun se îngrijeste sã nu-i lipseascã
nimic.
O mire, care preschimbi urâciunea miresei în frumusete!