“Întru aceasta s-a arãtat dragostea lui Dumnezeu cãtre noi, cã pe Fiului Sãu Cel Unul-Nãscut L-a trimis Dumnezeu în lume, cã prin el viatã sã avem.
Întru aceasta este dragostea, nu fiindcã noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcã El ne-a iubit pe noi si L-a trimis pe Fiul Sãu jertfã de ispãsire pentru pãcatele noastre. Iubitilor, dacã Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi si noi suntem datori sã ne iubim unul pe altul…
Dumnezeu este iubire si cel ce rãmâne în iubire rãmâne în Dumnezeu si Dumnezeu rãmâne întru el.” (Ioan 4, 9-11, 16)
Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfrânatã: Da, o desfrânatã! Despre firea noastrã omeneascã vorbesc. El era înalt, ea umilã. Înalt, însã nu ca staturã ci ca fire. Întru totul curat era, fiinta Lui neprihãnitã, iar firea Lui fãrã stricãciune. Neîncãput de minte, nevãzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind si acelasi fiind, mai presus de îngeri, mai presus decât puterile ceresti. Biruitor asupra oricãrei cugetãri, depãsind orice putere a mintii, fãrã putintã a-L vedea, cu putinþã numai a crede în El. Îl vãd îngerii si se cutremurã. Heruvimii se acoperã cu aripile lor, la vederea fetei Lui toate se tem si se înfricoseazã. De Îsi aruncã privirea sa spre pãmânt îl face de se cutremurã. De se îndreaptã spre mare, marea se face uscat. El face sã aparã râuri în pustiu… Ce as putea sã mai spun despre El? Mãretia lui fãrã margini, întelepciunea Lui ce nu poate fi cuprinsã în numere, judecata lui de nepãtruns si cãile Lui de necercetat?
El, atât de mare si preaînalt, si-a dorit pentru Sine o desfrânatã. De ce? Ca sã o preschimbe din desfrânatã în fecioarã. Pentru a deveni mirele ei.
Si ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel, nici heruvimi si nici serafimi nu trimite. Ci vine el însusi. El care o iubea atât de mult.
Si-a dorit pentru Sine o desfrânatã?
Si ce face? Pentru cã aceasta nu putea sã urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit la cortul ei. A aflat-o ametitã de bãuturã. Si cum a venit? Fãrã sã-si dea pe fatã dumnezeirea Sa, ci S-a fãcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva vãzându-L sã se înfricoseze si sã fugã, sã o piardã. A aflat-o plinã de rãni, sãlbãticitã, stãpânitã de demoni. Si ce face? O ia cu Sine si o face sotia Sa. Si ce-i dãruieste? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt.
Apoi îi spune:
- Nu te-am sãdit oare în Rai?
- Da, îi rãspunde.
- Si cum ai cãzut de acolo?
- A venit diavolul si m-a luat din Rai.
- Ai fost sãditã în Rai si te-a scos afarã! Iatã, te voi acum înlãuntrul Meu. Nu va îndrãzni sã se apropie de Mine. Pãstorul te va pãzi si lupul nu va mai veni.
- Dar sunt atât de pãcãtoasã si plinã de necurãtie, a zis.
- Nu te nelinisti, sunt doctor.
Fii, dar, cu multã luare-aminte! A venit sã o ia pe desfrânatã asa cum era ea, afundatã în necurãtie. Ca sã întelegi cât de mare era dragostea mirelui. Cãci asa este cel ce iubeste, nu cere socotealã pentru nimic, ci iartã toate pãcatele si greselile.
Fiicã a demonilor era, deci, mai înainte, fiicã a pãmântului nevrednicã chiar si pentru pãmânt. Acum a devenit fiicã a Împãratului. Si aceasta pentru cã asa a hotãrât Cel ce iubea atât de mult. Pentru cã cel ce iubeste nu se intereseazã de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru cã adeseori iubeste si ceea ce este urât. Asa a fãcut Hristos. A vãzut o urâciune, s-a umplut de dragoste pentru ea si a înnoit-o, a fãcut din ea o fiintã nouã.
A luat-o la sine ca pe o sotie, o iubeste ca pe o fiicã, o îngrijeste ca pe o slujnicã si îi poartã de grijã ca unei fecioare. Ca mire, a luat-o de sotie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfã de curãtire, îi iartã totul. Ca mire pãstreazã frumusetea ei si ca un sotbun se îngrijeste sã nu-i lipseascã nimic.
O mire, care preschimbi urâciunea miresei în frumusete!