O NOAPTE IN PUSTIA SFANTULUI MUNTE
Prolog
Introducere
Despre
tăcere, cuvântare şi viaţa
Apus de
soare în Muntele Athos
Urcându-mi
propriul Tabor
Întâlnirea cu
pustnicul
Convorbire
cu Gheron despre rugăciunea lui Iisus
I. Semnificaţia rugăciunii lui IisusCererile pustnicului
II. Treptele rugăciunii lui Iisus
III. Căile rugăciunii lui Iisus
IV. Războiul diavolului şi cum să-i facem faţă
V. Venirea şi plecarea harului
VI. Roadele rugăciunii lui Iisus
VII. Greşeli în practicarea rugăciunii lui Iisus şi cum să le facem faţă
VIII. Rugăciunea lui Iisus este necesară clerului şi mirenilor ce trăiesc în lume
IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi
Din inspiraţia dragostei dumnezeieşti, în zilele noastre asistăm la o reînviere
a dorului pentru teologia mistică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru nevoinţă,
ascetism şi rugăciunea neîncetată a inimii.
Cum se explică oare faptul că în mijlocul tendinţei de a pune pe om în centrul
lumii, se ivesc suflete ce tânjesc după adevărata viaţă în Hristos – căutând
perfecţiunea – unirea cu Dumnezeu, suflete care vor să trăiască potrivit cu
tradiţia Bisericii noastre şi cu Sfinţii Părinţi? „Aceasta este schimbarea dreptei
Celui Preaînalt” (Psalm 76, 10). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh, Care vieţuieşte
în veşnicie şi Care alege şi sfinţeşte sufletele în trupul lui Hristos – sfânta,
soborniceasca şi apostoleasca noastră Biserică.
După multe eforturi chinuitoare, devine din ce în ce mai clar în ziua de azi
că tradiţia Sfinţilor Părinţi nu este un lucru extravagant, ci o condiţie esenţială
pentru un mod de viaţă cu adevărat ortodox. Şi este o mare binecuvântare că
preamilostivul nostru Stăpân a sădit, în mijlocul Bisericii, raiul Grădinii
Maicii Domnului – Sfântul Munte – spre a reînvia Biserica prin darul harului
lui Dumnezeu care se coboară la noi astăzi, neîntrerupt, prin tradiţia vie a
Sfinţilor Părinţi.
Autorul acestei cărţi tânjeşte după această tradiţie. El trăieşte şi munceşte
în lume, dar locuinţa sa „este în rai”, raiul Sfântului Munte, arvuna Împărăţiei
ce va să vină.
Domnul, Care iubeşte toată făptura omenească şi care ne dăruieşte ceea ce sufletul
nostru doreşte cu adevărat, a dăruit şi Arhimandritului Hieroteos Vlachos, harul
de a îndrăgi viaţa duhovnicească a Sfântului Munte şi de a regăsi înlăuntrul
inimii sale emoţia tainică a cuvintelor rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Stând de vorbă cu Sfinţii Părinţi a primit binecuvântarea lor, a ascultat cuvinte
rostite din nemurire şi din preaplinul inimii iar acum le oferă şi fraţilor
săi.
Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu-ne culmile
vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre
de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neîncercaţi
trebuie să-i facem.
Astfel această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii,
ci ne introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri
din lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor.
Cred că prin binecuvântarea Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare, care Ea
însăşi a primit şi a trăit plinătatea harului, această carte se va dovedi de
folos atât autorului cât şi cititorului. Nu mai este nevoie a spune că o mai
deasă citire a cărţilor despre rugăciunea lui Iisus, va naşte în oameni o mai
mare dorinţă de a o practica.
A Domnului Dumnezeului nostru, de la care primim atâta bunătate şi desăvârşire,
să fie slava în vecii vecilor.
Arhimandritul Gheorghe,
Egumenul mănăstirii Sf. Grigorie,
Sf. Munte Athos
În paginile ce urmează prezint o discuţie pe care am avut-o cu un stareţ la
Muntele Athos. Pe atunci nu mă gândeam că va fi subiectul unei cărţi. Dar într-o
zi, pe când mă pregăteam să citesc una din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul,
am auzit o voce dinlăuntru îndemnându-mă să aştern pe hârtie conversaţia purtată
atunci cu înţeleptul călugăr atonit. Şi m-am supus acelei voci pe care, vă mărturisesc,
nu am mai auzit-o vreodată. Am început să scriu după cum mi-a venit în minte.
Aceasta este motivul pentru care ceea ce urmează este produsul a doar câtorva
ore de muncă, şi pentru aceasta îmi cer iertare cititorilor. Înainte de toate,
aş dori să fac câteva precizări.
În primul rând, această carte n-ar trebui citită ca o povestire sau ca un basm,
ci mai degrabă ca o învăţătură trimisă de Dumnezeu acelui înţelept atonit, care
era un purtător de Dumnezeu „prin har”. Cititorul ar trebui să se oprească din
când în când să se gândească, ba mai mult, să se roage. S-ar putea chiar ca
în unele locuri să aibă nevoie să citească de două ori.
În al doilea rând, dialogul trebuie citit păstrând în minte scopul pentru care
a fost scris, adică practicarea unei vieţi de rugăciune. Ar trebui ca de îndată
să ne hotărâm a intra în întunericul dumnezeiesc al rugăciunii lui Iisus, Sinaiul
şi Taborul unde Îl vom întâlni pe Dumnezeu. „Chemarea numelui lui Iisus este
imediat urmată de prezenţa Sa, pentru că numele evocă o formă a prezenţei Lui
Iisus” (Paul Evdokimov). Această idee urmează cuvintelor Domnului: „unde sunt
doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”(Matei
18, 20), la fel şi cuvântului rostit de apostol „De aceea, vă fac cunoscut că
nimeni nu poate să zică Domnul este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni
12, 3). Când cineva rosteşte „rugăciunea lui Iisus”, Sfântul Duh coboară, ca
un nor pe Muntele Tabor.
În al treilea rând, cititorul n-ar trebui să încerce să afle cine este monahul
cu care am vorbit. S-ar putea să nu reuşească şi raţionamentele lui ar putea
fi greşite. Acelui sfânt stareţ nu i-ar plăcea acest lucru.
În al patrulea rând, cititorul ar putea fi impresionat de numărul mare de citate
din Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie subliniat faptul că Sfântul Duh, care a
locuit şi a lucrat în Sfinţii Părinţi, locuieşte şi lucrează de asemenea în
pururea veghetorii atoniţi. Ei au, cu alte cuvinte, duhul părinţilor şi astfel
pot fi întotdeauna pătrunşi de învăţăturile lor, fără prea multă trudă şi eforturi
deosebite. Pe lângă aceasta, de multe ori în timpul discuţiei, înţeleptul pustnic,
care s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu, şi-a deschis cărţile sale (Sf. Grigorie
Palama, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, etc.) pe care le păstra lângă el,
comentând multe pasaje.
Dorinţa mea arzătoare este să existe cititori care să fie ajutaţi să practice
rugăciunea lui Iisus, – rugăciune care a sfinţit pe mulţi alţii –, pentru a
putea fi şi ei sfinţiţi.
Mă simt dator să-mi îndrept gândurile şi spre preacuvioşii călugări, „imitatori
ai dragostei dumnezeieşti” care locuiesc în Muntele Athos, care au lăsat lumea
şi trăiesc adevărata lume, lumea transfigurată care îl cunoaşte pe Dumnezeu
Cel Viu. Ei sunt mărturisitorii contemporani ai lui Hristos, „care s-au despărţit
de această lume şi care sunt de fapt morţi faţă de ea”. Aceşti sfinţi bărbaţi
m-au sprijinit şi ajutat de multe ori, m-au hrănit cu pâinea lor; şi eu, care
sunt sărac, le datorez atât de mult. Sunt sărac. Dar, dacă n-aş fi luat chiar
şi această puţină hrană, aş fi murit! Sunt flămând, totuşi trăiesc prin harul
lor, binecuvântările şi dragostea lor.
Rândurile care urmează le sunt, astfel, dedicate acestor părinţi care au cunoscut
raiul în Sfântul Munte, ca recunoştinţă pentru marea lor dragoste – „în schimbul
dragostei lor” –, şi care au iubit pătimaş întreita nevoinţă: cea materială
(sărăcia), cea duhovnicească (smerenia şi ascultarea) şi cea a trupului (curăţia);
acestor părinţi care au trăit cu adevărat fericirile lui Dumnezeu; pentru că,
devenind săraci cu duhul au ajuns bogaţi şi devenind blânzi au moştenit pământul;
au plâns şi au fost mângâiaţi; au fost milostivi şi s-au miluit; au devenit
curaţi cu inima şi L-au văzut pe Dumnezeu în toată puterea Lui; au devenit făcători
de pace şi s-au chemat fii ai lui Dumnezeu.
„Oh, Sfinţi Părinţi, binecuvântaţi călugări şi pustnici, noi, cei ce suntem
păcătoşi, vă mărturisim pe voi binecuvântaţi, cei tineri pe cei bătrâni, fiii
pe părinţi, păcătoşii pe sfinţi” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Arhimandritul Hieroteos Vlachos.
Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia,
vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii
îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care
ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare),
în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec
cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru
a transmite ceea ce trăiesc. Şi această putere este aceea a tăcerii care, mai
ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventă predică, „un îndemn tăcut”. Monahii
de acolo nu vorbesc mult; trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere şi se adâncesc
în apofatismul Ortodoxiei. Ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere şi primesc
virtute. După Sfântul Simeon Noul Teolog „tăcerea buzelor, închiderea ochilor
şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai
rapidă cale de a ajunge la virtute.”
Tăcerea călugărilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theofil
arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Şi adunându-se fraţii, au zis lui Avva
Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul:
dacă nu se foloseşte de tăcerea mea nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.”
Ar trebui să meargă cineva la Sfântul Munte cu intenţia de a fi zidit prin tăcere.
Pelerinului care ştie cum să asculte această tăcere, totul îi va vorbi. Chipurile
tăcute ale călugărilor, peşterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de atmosfera
de pocăinţă, natura însăşi precum şi toate lucrurile neînsufleţite din jurul
său, vor povesti multe şi îi vor împărtăşi învăţături minunate. Acesta este
felul în care Sfântul Munte vorbeşte „în tăcere”.
Dar uneori vorbesc şi atunci zidesc sufleteşte, deoarece se fac pilde prin înşişi
viaţa pe care o duc. „Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul
fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar
dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva
Isidor Pelusiotul). Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit
unelte ale Sfântului Duh, „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii,
ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii înalţă, în orice cuvinte s-ar exprima. Au
„cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când
sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt
să mă mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt,
în limbajul pustiei, este considerat revelat şi neîndoielnic; şi cel care îl
cere, îl primeşte ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa.
Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuinţă pentru
cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu,
un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl
cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu
şi a dat naştere lui Hristos Dumnezeu şi Omul devenind din această pricină,
„bucuria întregii făpturi”, în acelaşi fel părinţii, datorită curăţeniei lor
au zămislit cuvântul şi l-au transmis celor care însetează după el, făcându-li-se
pricină de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic nişte fraţi, care aveau cu ei câţiva mireni şi i s-au
rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Şi fiindcă îl rugau, le-a
zis lor: Cuvânt voiţi să auziţi? Şi i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul:
acum nu este cuvânt. Când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau
lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească
ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Şi ei
nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Şi auzind fraţii
acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!”
Prin această pildă se vădeşte că înţelepciunea este rodul harului. Harul împodobeşte
oamenii curaţi şi sfinţi, şi „întrupează” cuvintele lor. Este clar deci, că
înălţimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere iar monahii
ştiu cum să „frângă” şi cele mai împietrite inimi şi să le întoarcă spre Dumnezeu,
chiar dacă folosesc un reproş discret.
Aşadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie şi cu dorinţa de a asculta,
vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuşi pline de
înţelepciune şi har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imită pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatălui
şi în acelaşi timp întruchiparea tăcerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea
a păstrat tăcerea. Mişcarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranţă nu doar o
revelare a Cuvântului ci şi o „expresie a tăcerii”. Prin urmare mişcarea omului
spre Dumnezeu, ca şi spre aproapele său ar trebui să se distingă prin acestea
două. Te îndrepţi spre Sfântul Munte cu intenţia de a fi învăţat mai mult prin
tăcere şi mai puţin prin cuvânt.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale deşertului,
trăiesc viaţa la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevărat „purtători
de Dumnezeu”, trăind viaţa lui Hristos „în vase de lut”, adică în trupuri istovite
de nevoinţă şi de slujirea aproapelui. În aceşti monahi cineva ar putea vedea
îndumnezeirea în faptă, ca să spunem aşa, şi nu îndumnezeirea învăţată teoretic,
de către cel lipsit de experienţă în ale teologisirii. Ei trăiesc în acelaşi
timp şi credinţa şi faptele. Pentru că, fără îndoială, credinţa fără fapte este
o iluzie, dar faptele fără credinţă sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul
lui Hristos, sunt întipărite pe feţele lor bătătorite de vreme. „Dansul” sfinţilor
asceţi „fuge de ceea ce este împotriva firii, arată ceea ce este al firii şi
devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Când îi priveşti ai impresia că sunt nefericiţi şi trişti. Însă atunci când
liniştea lor interioară se revarsă, te copleşeşte. Aceşti sfinţi nevoitori sunt
asemeni stăvilarelor ce opresc apele. Dar când stăvilarul se rupe, apele îşi
arată forţa, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inundă”
cu mireasmă. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revarsă miere şi apă
vie”. Ai putea crede că vieţile lor sunt fără valoare, dar îţi vei da seama
curând că aceşti pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer”, dăruiţi cu frunze
ce aduc umbră, dându-ţi adăpost şi răcorindu-te. Ţi-i imaginezi îmbrăcaţi în
rase, de neclintit din tăcerea lor şi nespălaţi datorită reţinerii lor de la
spălare (alousia). Însă foarte curând îi vezi ca „plante nemuritoare rodind
fructe minunate”, „crini veşnic înfloriţi şi de-a pururi înmiresmaţi”, al căror
parfum te umple de plăcere! Şi toate acestea pentru că Hristos, viaţa cea adevărată,
trăieşte în ei. Viaţa lor este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3,
3)
În fiecare călugăr atonit care calcă pe urmele Sfinţilor Părinţi şi trăieşte
potrivit învăţăturilor lor, poţi distinge, dacă porţi în tine duhul lui Dumnezeu,
împreuna-lucrare a două stări, în aparenţă opuse: cea a morţii şi cea a vieţii.
Viaţa izvorăşte dintr-o moarte de zi cu zi, şi moartea devine mai adâncă dacă
te bucuri de viaţă. Cu cât sporeşte moartea morţii (a păcatului), cu atât este
mai deplin trăită viaţa în Viaţă (întru Hristos); şi cu cât cineva trăieşte
mai deplin „Viaţa”, cu atât omoară moartea, până acolo încât acela ajunge să
vadă în sine însuşi Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Adică este omorât păcatul
şi se naşte viaţa. Deci, s-ar putea spune că monahii se îmbracă cu moartea şi
dobândesc Viaţa. Sfântul Pavel scrie către Romani: „Ştiind că Hristos, înviat
din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a
murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte
lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10). Sfântul Nichita Stithatul scrie că la fel se
întâmplă cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort şi îngropat
pentru lume, trăind viaţa lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a
fost ridicat împreună cu Hristos. Dacă el a fost ridicat cu Hristos prin cunoaşterea
Sa şi moartea nemaiavând stăpânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu
mai are stăpânire moartea necunoştinţei. Astfel că el nu mai trăieşte pentru
trup şi pentru lume, fiind mort faţă de mădularele sale şi faţă de grijile lumii,
dar întru el trăieşte Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu
sub legea cărnii, adică el şi-a oferit mădularele sale ca arme ale dreptăţii
lui Dumnezeu Tatăl”.
Chiar şi în călugării ajunşi la cele mai înalte stări de înduhovnicire se regăseşte
împletirea dintre odihnă şi lucrare. După Sfântul Maxim, ei trăiesc un „repaus
în veşnică mişcare” şi o „mişcare neclintită”. Rămân „în Hristos” şi se mişcă
neîncetat spre o cât mai desăvârşită bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata
cea de mare preţ. Sfântul Grigorie de Nyssa lămureşte acest lucru: „Ciudat lucru
este că repaosul şi mişcarea pot sta la un loc. Căci cel ce urcă deloc nu stă,
iar cel ce stă nu urcă; dar aici urcarea este împlinită prin a rămâne în aceeaşi
stare, înţelegând prin aceasta cu cât unul rămâne statornic şi neclintit în
bine, cu atât străbate mai mult din calea virtuţii”. Adică rămâne statornic
în bine, mişcându-se în acelaşi timp. Se află într-o continuă mişcare şi totuşi
rămâne în Hristos. Este setea neîncetată după Hristos, dar în acelaşi timp şi
saţietatea dumnezeiască. Un monah a spus odată: „Ceva ciudat mi se întâmplă.
Sunt înfometat şi totuşi mă simt sătul”. Însă pentru omul lui Dumnezeu acest
lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită
desăvârşire a celui desăvârşit” de care vorbeşte sfântul Ioan Scărarul.
Viaţa călugărului devine necontenit viaţa Cuvântului lui Dumnezeu, viaţa lui
Hristos. Silindu-se călugărul vieţuieşte pe deplin „vârstele” lui Hristos. Hristos
este Întrupat în el, făptuieşte minuni, îndură Patimile, Învie şi Se Înalţă.
Trăind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare
ci şi a celei din jurul său. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la
o stare mai înaltă decât cea de dinainte de Cădere – devine asemeni lui Adam
cel dintâi. Sfântul Maxim aminteşte cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a
învins, pe când omul reuşeşte acum să le depăşească cu ajutorul lui Adam cel
Nou, adică a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat şi necreat,
dintre minte şi simţuri, cer şi pământ, rai şi lume, dintre bărbat şi femeie.
Trecând-o pe ultima dintre ele, continuă să o depăşească pe prima, cea dintre
creat şi necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se dăruieşte pe sine întreg şi dăruieşte
lumea întreagă lui Dumnezeu, arătându-se prin aceasta cel mai mare binefăcător
al firii omeneşti.
La Sfântul Munte m-am apropiat odată de un astfel de stareţ (Gheron), un stareţ
care gustă deplinătatea nesfârşită a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crăpătură
a pământului, el a depăşit toate tiparele acestei lumi. Nu există cuvinte care
să-l poată descrie. Dacă îi spui înţelept, spui prea puţin, numindu-l nebun
nu cuprinzi pe de-a-ntregul măsura nebuniei sale pentru Hristos – pur şi simplu
nu ştii cum să-l descrii. Pentru că a ieşit din măsurile acestei lumi şi se
îndreaptă spre depărtările veşniciei. Atinge dumnezeiescul foc şi este pur şi
simplu în flăcări, arzând acum de Lumina necreată. Ore întregi, în timp ce vorbeşti
cu el, ai impresia că va fi aprins şi că va fi mistuit. Crezi că va dispare
complet din faţa ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul
în care îţi vorbeşte, crezi că se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi
binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer” (Luca 24, 51). Şi totuşi
nu se întâmplă nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmplă altceva, ceva ce simţi
în timp ce-ţi vorbeşte despre lucruri privitoare la viaţa duhovnicească. Este
asemenea „uimirii” care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos
i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit,
în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L» şi, auzind ucenicii au căzut cu
faţa la pământ şi s-au umplut de spaimă.” (Matei 17, 5-6). În timp ce vorbeşte,
Duhul Sfânt coboară dintr-o dată, învăluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teama,
dar şi dorinţa de a rămâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple şi liniştite,
îţi aminteşti de Hristos vorbind ucenicilor pe înălţimea unui munte sau într-o
corabie, pe mare. Sfântul îţi vorbeşte într-adevăr de pe „muntele” theoriei
(vederii lui Dumnezeu) şi de pe marea veşniciei, dincolo de lucrurile banale
şi omeneşti, dincolo de ceea ce eşti.
M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Ştiam că era un adevărat „teolog”.
Nu avea cunoaştere despre Dumnezeu, ci „cunoaşterea lui Dumnezeu”, care este
neajunsă celor mai mulţi oameni! „Căci cu adevărat munte înălţat pieptiş şi
greu de urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi mulţimea poporului de-abia ajunge
la poalele ei.” Doar Moise a fost în stare să urce muntele vederii lui Dumnezeu.
Şi Gheron era şi el, asemeni lui Moise, unul care L-a văzut pe Dumnezeu.
La început m-am simţit stângaci. Despre ce aş putea să vorbesc cu el? Ce aveam
noi în comun? Eram noi pe aceeaşi treaptă? Noi ceilalţi suntem la primul stadiu
al „filosofiei practice” (curăţirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea
naturală” (iluminarea minţii) la „teologia mistică” (cunoaşterea lui Dumnezeu)
adică la cunoaşterea veşnică. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul
aurit al Împăratului. Noi închipuim iadul, el e desfătarea Raiului.
Dar în timpul discuţiei noastre pustnicul a coborât din înălţimea sa şi m-a
ridicat pe mine mai sus. S-a deşertat pe sine şi m-a îmbogăţit pe mine. „Deşi
a fost odată bogat, a devenit sărac, ca să pot fi şi eu bogat prin sărăcia lui”.
Pentru că întotdeauna unitatea presupune o mişcare înspre exteriorul sinelui
de ambele părţi, acelaşi lucru se întâmplă şi în unirea cu Dumnezeu. Survine
o mişcare de la Dumnezeu înspre om ca şi o mişcare de la om înspre Dumnezeu.
Aceasta este trăsătura distinctivă a dragostei dumnezeieşti. „Teologii numesc
dumnezeirea uneori forţă erotică, alteori dragoste, şi alteori ceea ce este
dorit şi iubit. Prin urmare, ca forţă erotică şi ca dragoste, divinul însuşi
este subiect de mişcare; şi fiind ceea ce este dorit şi iubit cu intensitate,
atrage spre el tot ce este receptiv la această forţă şi dragoste” (Sf. Maxim
Mărturisitorul). Acelaşi sfânt părinte spune mai departe: „Această dragoste
dumnezeiască extatică îi sileşte pe cei ce iubesc să nu-şi aparţină lor ci celor
pe care îi iubesc. Aceasta este arătată la cele de deasupra prin grija faţă
de cele de mai jos, la cei ce se află în aceeaşi stare prin sprijinul pe care
şi-l dau unii altora şi la cei mai de jos prin aceea că sunt întorşi mai întâi
de toate numai înspre dumnezeire”. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Mărturisitorul
arată o aşezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc
este şi extatic, nelăsând pe cei îndrăgostiţi să fie ai lor, ci ai celor de
care sunt îndrăgostiţi. Şi arată pe cele superioare, purtătoare de grijă pentru
cele inferioare, şi pe cele de acelaşi grad susţinându-se una pe alta, şi pe
cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiască spre cele dintâi”.
Voi păstra întotdeauna în minte ba mai mult, în inimă, fiecare minut al acelei
conversaţii. Ceea ce urmează este prezentarea întâlnirii şi a dialogului nostru.
Soarele cobora spre vest. Dimineţile în muntele Athos sunt înmiresmate, fermecătoare.
Întunericul nopţii se împrăştie în timp ce călugării sunt la Katholikonul (biserica
cea mare) Sfintelor Mănăstiri, cântând „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă
lumina”. S-ar putea spune că cele ce alungă întunericul sunt vocile melodioase,
răsunând blând şi ritmul cald al clopotelor. După-amiezile la Athos sunt şi
ele liniştite. O zi de strădanii a trecut şi noaptea îşi împrăştie vălul în
care monahul va ascunde multe lupte, lacrimi îmbelşugate şi multe nevoinţe duhovniceşti.
Soarele cel văzut coboară spre asfinţit dar Soarele Cel ce se află în inimile
nevoitorilor nu se stinge. În inimile lor cu totul curate, neumbrite de norii
patimilor îşi are locul o zi veşnic luminoasă. O, apusul de soare la Athos!
Apus plin de farmec, plin de har, învăluit în linişte.
După vecernie unii monahi, mişcându-se încet, cu capetele aplecate, ies din
Katholikonul Sfintelor Mănăstiri sau din micile capele ale schiturilor să se
odihnească în aerul curat, aşezându-se pe o bancă din piatră şi meditând asupra
dulcelui nume al lui Hristos. Vor şi stăruie să-şi înscrie în inimile lor literele
de aur ale rugăciunii. Sunt furat de aceste ceasuri de linişte, când până şi
natura este calmă, când chiar şi valurile mării abia se aud lovindu-se de stânci,
când regele soare zugrăveşte cerul în toate culorile. Natura la Athos are un
farmec deosebit, dat de rugăciune şi de sfinţenie. Într-adevăr, harul necreat
pătrunde prin suflet, în trup, întinzându-se până şi la firea negânditoare şi
la întreaga zidire. Aici nu se vede ceva sălbatic, nici măcar nu există ceva
sălbatic, totul e liniştit. La Athos toate zilele şi nopţile ard în rugăciune.
Chiar şi natura este îmblânzită de glasurile frumoase ale călugărilor, de sunetul
clopotelor şi de smerenie! „Aici apa este mai bună, aerul este mai blând şi
adierea lui mai caldă, învăluindu-ne pe noi cei reci; pretutindenea vezi păduri
ce se înalţă dese, cu copaci veşnic verzi care încântă privirea; vezi măslini,
viţă-de-vie, dafini, mirt şi tot felul de pomi. Nevoinţa tăcută, care pe unii
îi hrăneşte iar pe alţii îi desfată, a curăţat acest pământ de blestem” (Eugen
Boulgaris).
Nu mă simt atras în mod deosebit de către natură. Însă la Sfântul Munte aceasta
are un har deosebit. Ar putea să o privească cineva cu ochii monahilor purtători
de Dumnezeu şi să se lumineze. Ar putea să o privească, contemplându-o nu cu
ochii sau cu mintea ci cu inima înduhovnicită. Şi inima ştie cum să iubească
şi să aprecieze lucrurile. S-ar putea ca tăcerea în plinătatea ei să joace un
rol foarte important, dacă „viaţa care este lipsită de temeri, datorită credinţei
sale în Dumnezeu se mişcă din fire spre o înţelegere a creaţiei lui Dumnezeu”
(Sf. Grigorie Palama).
Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregătea să apună, eu urcam pregătindu-mă
să răsar! Apusul soarelui m-a găsit urcând cu mare greutate o potecă strâmtă
şi abruptă spre… răsărit! Săraci în credinţă, găsim cu greu o bucurie în astfel
de urcuşuri către cei plini de credinţă, care au purtat hotărârea lor eroică
de a renunţa la lume cu toate atracţiile şi plăcerile ei, şi care au îmbrăţişat
nevoinţa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam să pun în practică
cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Până-ţi este dorinţa caldă, îndreaptă-te
spre aceşti îngeri şi fă-o mai caldă. Pentru că vorbele omeneşti nu vor putea
să-ţi aprindă inima aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti”.
De-a dreapta şi de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor
ascuţite, parcă străpungând cerul, precum o fac vocile şi vieţile „locuitorilor”
Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă,
înlăuntrul fiinţei mele. Pentru că acesta este felul în care ar trebui vizitat
Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mică distanţă de potecă,
printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre
ele sunt în peşteri, altele ies puţin înafară, şi când le priveşti ai senzaţia
că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor grote trăiesc albinele duhovniceşti,
gătind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru
părinţii atoniţi mi-a venit atunci în minte şi am început să-l cânt. „O, albine
alese de Dumnezeu, ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul
Munte chilii de ceară, pline de mierea cea mai dulce a liniştii.”.
Chilii asemănătoare există şi în partea de sud a Muntelui, cunoscută sub numele
de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafaţa
roşiatică a stâncilor, care dau impresia că sunt învelite în rugină, multe locuinţe
atârnă una de alta, în vârf, la o înălţime ameţitoare. Unele dintre ele sunt
peşteri cu intrarea închisă de pereţi, având doar o mică deschizătură. În altă
parte, o proeminenţă a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos să construiască
un paraclis îngust, una sau două chilii şi o grădină strâmtă din care o pădure
minunată de chiparoşi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine
exotică peisajului. Culoarea pură în care sunt îmbrăcate toate aceste locuri
ascunse dă impresia că ele arată ca nişte cuiburi de pescăruşi. Schimnicii comunică
între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar să urci pe ele înseamnă să
iei o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Sunt mulţi dintre pustnici care n-au ieşit
din ograda strâmtă de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari există cimitire,
iar în peşteri firide unde sunt păstrate rămăşiţele fraţilor; pe fruntea fiecărui
craniu este înscris numele fratelui şi data morţii sale.” (Photis Kontoglou).
Aceşti pescăruşi duhovniceşti, porumbeii raiului care îl trăiesc pe Dumnezeu
şi se înalţă până la al treilea cer, sunt răspândiţi de o parte şi de alta a
stâncilor. Oricine urcă poteca aceea strâmtă din partea de nord a Muntelui,
pe care o urcam şi eu la apus, observă acelaşi spectacol. Şi se înfioară. Simte
harul lui Dumnezeu răcorindu-l şi în acelaşi timp mistuindu-l ca „rugul aprins”
al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu părinţi înaintaşi, care au trecut prin
acel loc şi acum dorm în pace şi linişte, aşteptând vocea Arhanghelului anunţând
venirea Mirelui căruia vor fi dăruiţi spre nuntă; incontestabil inima lui este
departe de lume şi de toate plăcerile ei. Ei au luptat aici o viaţă întreagă
ca să poată găsi pacea, şi au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam.
Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme” (Matei 9, 26) sună încet în aceste
locuri izolate.
Urcam cu gânduri şi simţăminte deosebite. Întregul ţinut era stăpânit de linişte.
Foarte rar puteai auzi păsări sălbatice zburând pe deasupra şi ciripind, sau
chiar privighetori cântând. „Athosul hrăneşte privighetori multe şi minunate”
(Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri
înfundate. Mergând, am ajuns la o căsuţă, unde am zărit un pustnic care încerca
să spargă o piatră.
— Binecuvântează, Gheron, am spus.
— Domnul să te binecuvânteze, mi-a răspuns.
Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îţi răspund:
„Domnul (să te binecuvânteze)”. Cunosc foarte bine importanţa lui Hristos pentru
viaţa duhovnicească. Îşi cunosc, de asemenea propriile slăbiciuni. Domnul este
dorirea lor şi locuinţa lor adevărată. Îi repetă foarte des numele pentru că
trăiesc în prezenţa Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeşte cu ei, le
îndulceşte şi le încântă inima prin mângâierea Sfântului Duh”.
— Ce faci acolo, Gheron?
— Încerc, fiule, să sparg bolovanul acesta ca să fac un mic rezervor, să adun
apa de ploaie, pentru a putea bea puţin. Anul trecut am suferit mult de sete.
— Dar e o muncă foarte grea! Cu atât mai mult fără uneltele potrivite.
— Ce pot face? Trupul are nevoie de apă. Mă va ajuta Dumnezeu. Putem să nu avem
nimic aici, în pustie, dar de puţină apă este nevoie. Vino în chilie, să o binecuvântezi
pentru mine.
Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească
pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă,
ca într-un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără
importanţă pentru atletul lui Hristos. Cum să găseşti timp pentru un astfel
de lucru? Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr,
în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului
se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte
totul.
— Ai venit din lume?
— Da.
— Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi,
este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea, ce
se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani şi nu s-a mai întors. Deci,
pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu dar
în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam
folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?
— Lumea, Gheron, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici
nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile
diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele
de boli mintale. Slujbele lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt
lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar
ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate
de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor…
— O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol.
Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea
oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de mizeria
lor interioară. Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta
este fuga de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a
păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele.
Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii
lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată noaptea
mă rog ca Dumnezeu să-şi arate mila Sa către lume. Aceasta este menirea noastră
în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să devenim martiri.
Pustnicul mi-a mai spus şi altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta
de înţelepciune la fiecare pas. I-am mulţumit, am cerut binecuvântare, l-am
rugat să mă pomenească în rugăciunile sale şi gânditor, am ieşit din chilia
care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viaţa adevărată.
Mi-am continuat drumul spre înălţimi, spre muntele schimbării mele la faţă.
Şi în sfârşit, cu mare greu am ajuns la locul pe care doream să-l vizitez. Am
stat puţin afară să mă răcoresc.
Chilia unui pustnic, m-am gândit, nu este doar un loc de taină ci şi un „sălaş
ceresc”. Cel ce sălăşluieşte acolo şi se ocupă cu isihia şi rugăciunea este
un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta într-una din
omiliile către tesaloniceni, unde şi-a luat ca pricină împrejurarea în care
Sfântul Apostol Toma nu s-a învrednicit a-L vedea pe Hristos Cel Înviat, nefiind
cu ceilalţi Apostoli în Duminica Învierii. Dar L-a văzut pe Domnul după opt
zile, când era împreună cu ceilalţi Apostoli. Şi spune Sfântul lui Dumnezeu:
„Duminica după Sfânta Liturghie, ai grijă să găseşti pe cineva care urmează
Apostolilor lui Hristos şi rămâne retras, în rugăciune tăcută, cântând psalmi
şi dorindu-L pe Hristos. Dacă îl găseşti, intră în chilia lui cu credinţă ca
într-un loc sfânt, pentru că are puterea sfinţitoare a Sfântului Duh. Şi rămâi
acolo cât mai mult, vorbeşte cu el despre Dumnezeu şi cele cereşti şi cu smerenie
cere povăţuire şi ajutor prin binecuvântarea lui. Atunci, Domnul Iisus va veni
şi la tine nevăzut, aşa cum a venit şi la Toma. El va da pace sufletului tău,
îţi va înmulţi credinţa, te va sprijini şi te va număra printre aleşii Împărăţiei
Cerurilor”.
Urmând povăţuirea Sfântului, m-am apropiat de chilie privind-o ca pe un loc
tainic. Înăuntru am avut senzaţia că Gheron era un Apostol al lui Hristos, care
L-a văzut deja pe Mântuitorul şi era în lăcaşurile Ierusalimului Ceresc. Aşa
încât a devenit dumnezeu după har şi este părtaş energiilor necreate ale lui
Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, înafară de Fiinţa Sa. „Toate cele
ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, fără numai Fiinţa Sa” (Sf.
Grigorie Palama). Cum aş putea să-l văd altfel dacă Dumnezeu vorbeşte despre
el în acest fel, prin Sfântul Grigorie ? Am vrut, asemeni lui Toma să-L văd
pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de el cu smerenie şi pocăinţă
şi să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum îşi va da seama şi cititorul,
datorită acestei discuţii despre Dumnezeu şi lucrurile cereşti, am simţit o
pace adâncă revărsându-se în sufletul meu…
Am bătut la uşa colibei sale. O linişte nesfârşită domnea acolo, lucru ce m-a
înfricoşat puţin. S-au auzit nişte paşi mărunţi. Uşa s-a deschis tăcut şi unul
din ucenici s-a ivit în faţa mea.
— Binecuvântaţi !
— Domnul !
— Aş vrea, dacă se poate, să-l văd pe Gheron. E ocupat?
Trebuie să fi foarte discret atunci când vizitezi un pustnic. S-ar putea să-l
întrerupi din rugăciune. Ar putea fi în răpire dumnezeiască, pe Muntele Tabor,
şi tu l-ai aduce înapoi în lumea zgomotoasă. Ar fi cel mai mare rău pe care
i l-ai putea face. N-ar fi necăjit dacă l-ai insulta, ci dacă l-ai aduce jos
de pe munte. Dar în acelaşi timp ar fi cel mai bun lucru ce l-ai putea face
pentru tine, căci te-ar umple de mireasmă dumnezeiască! Strălucirea pe care
a dobândit-o te va orbi. „Se înalţă din rugăciune arzând” (Sf. Grigorie Palama)
la fel cum ardea şi Moise când a coborât de pe Sinai, iar israeliţii nu l-au
putut privi, pentru că era asemeni fierului după ce se scoate din foc. Trăieşti
„o scânteie de nemurire”.
— Să întreb, a răspuns ucenicul. S-a întors după câteva minute.
— Gheron e bolnav, dar se va ridica să te primească. Să intrăm, dacă doreşti.
Am stat puţin cu acest monah tânăr. Am fost mişcat de prezenţa lui în acel loc
aspru, de viaţa şi tinereţea lui în chilia aceea sărăcăcioasă. Nu-l ştiam, dar
am simţit admiraţie pentru el.
— Sunteţi mulţi aici? Am întrebat.
— Gheron şi trei ucenici ai lui.
— Am vrut să discut câteva lucruri ce mă preocupă. De aceea am venit în locul
acesta singuratic.
— E bine că ai făcut aşa. Cu astfel de gânduri ar trebui să vină pelerinii aici!
Unii vin doar din simplă curiozitate. Vin să-l vadă pe Gheron în persoană, şi
apoi se mândresc că l-au văzut. Aceştia îl obosesc foarte mult. Îi simte ca
pe nişte vizitatori la grădina zoologică, ca pe nişte turişti. Aşa că e bine
pentru tine să-l întrebi de cele duhovniceşti şi să-i spui ce te frământă. Şi
trebuie să ştii că nu vei asculta vorbe goale. El vorbeşte din experienţă. Gheron
trăieşte aceste lucruri şi vorbeşte despre unele dintre ele celor ce-l vizitează,
pentru a-i ajuta.
Abia am terminat că Părintele a apărut înaintea mea. A fost ca soarele răsărind
brusc! Ca primăvara ce revarsă bucurie. Ca o lumânare în întuneric! Barba albă
i se revărsa ca o cascadă pe faţă. Ochii lui pătrunzători, strălucitori, luminau.
Rar am văzut astfel de ochi transfiguraţi. Sfântul Grigorie Palama spune că
Apostolilor, înainte de a vedea Lumina Necreată de pe Tabor, ochii le-au fost
schimbaţi prin puterea Sfântului Duh, pentru a o putea vedea: „Înţelegi? În
faţa acelei lumini orbi sunt ochii celor ce văd după fire. Aşadar nici nu va
simţi acea lumină nici nu o va vedea privirea simplă, ci doar schimbată prin
puterea Sfântului Duh. Aceia au fost schimbaţi şi această schimbare, care nu
a fost desăvârşită, ci a fost cea pe care a putut să o ia firea noastră muritoare,
au primit-o de la Dumnezeu, prin unirea cu Cuvântul”.
Şi acest Părinte, care adeseori a văzut lumina Taborului, avea privirea transfigurată
de această experienţă, schimbarea fiind evidentă şi binecuvântată.
— Binecuvântaţi, am spus, aplecându-mă să-i sărut mâna ce purta urmele multor
nevoinţe. Dar el s-a aplecat mai jos şi a fost primul care mi-a sărutat mâna.
Am rămas şocat.
— Dar, părinte, de ce mi-ai făcut asta mie, unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu,
unul din turmă?
— Ah, tu eşti preot şi ai harul lui Dumnezeu. Ce am eu mai mult decât tine?
— Noi, cei ce trăim în această lume slabă suntem plini de păcate, în timp ce
tu, în pustie, te bucuri de harul lui Dumnezeu. Te-ai făcut tronul Său aurit,
heruvimul arzător. Scripturile sunt „întreit scrise înlăuntrul inimii tale,
astfel că tu ai mintea lui Hristos” şi ai devenit „sălaşul viu al lui Hristos
în duh” (Sf. Grigorie Teologul). De ce mi-ai făcut aceasta?
Mă plângeam de parcă aş fi fost copleşit. Şi într-adevăr eram covârşit de sfinţenia
şi de smerenia sa. Adeseori suntem mai adânc mişcaţi de smerenia cuiva decât
de spusele sale! Dragostea lui este mai supărătoare decât criticile sale!
— Îmi pare că nu cunoşti felul în care gândim în pustie, a spus, plecându-şi
capul. Una dintre caracteristicile isihiei este conştientizarea păcatului. Cel
ce veghează asupra lui însuşi în fiecare zi, vede asemenea stări păcătoase,
asemenea ispite ale diavolului înlăuntrul său, încât se simte cu adevărat cel
mai rău dintre păcătoşi. Crede-mă părinte, oricine intră în chilia mea este
mai sfânt decât mine. Este un înger al lui Dumnezeu.
…N-am spus nimic. M-a prins de mână şi, călăuzindu-mă cu mare dragoste ca şi
cum aş fi fost orb, m-a dus înspre paraclis. M-am simţit în acel moment ca un
nevăzător în faţa luminii arzătoare a soarelui, neputincios în faţa unui uriaş,
un copilaş în faţa unui bătrân înţelept! Prima lui faptă a fost preludiul alteia
care a venit puţin mai târziu. Cât de sigur m-am simţit cu el! Ce har negrăit!
Chiar şi acum îi simt mâna caldă!
Am păşit prin două uşi joase, unde trebuie să te apleci ca să poţi trece. Totul
aici e plin de smerenie. În chilia unui pustnic ar trebui să intri întotdeauna
aplecat. Ar trebui să uiţi cine ai fost sau cine eşti. Aici nu este loc pentru
oamenii egoişti, care cred despre ei că sunt cineva. Am ajuns într-un mic paraclis.
M-a dus să mă închin la icoanele de pe iconostas şi înaintea Sfintei Mese din
Sfântul Altar, în timp ce el aprindea candelele, cântând troparul sfântului
căruia îi era închinată biserica.
Primul lucru pe care ţi-l vor spune, în oricare mănăstire sau schit intri, este
să te închini la icoanele bisericii şi primul semn de prietenie este să-ţi dea
Sfintele Moaşte să te închini. Ele sunt cel mai important lucru într-o colibă
săracă. O îmbogăţesc! Moaştele Sfinţilor, care sunt păstrate cu atât de mult
respect arată lipsa sfinţilor din lume dar şi prezenţa lor „prin har”. Când
sufletul Sfântului părăseşte trupul şi îşi atinge desăvârşirea, întreg trupul
primeşte harul dumnezeiesc. Aşa se explică minunile sfintelor moaşte şi mireasma
lor. În acest mic paraclis, Gheron şi ucenicii lui simt bunătatea lui Dumnezeu
şi sunt părtaşi Cinei celei de Taină.
Mai târziu m-a dus într-un loc care, mi-a spus, era camera lui de zi. Acolo
erau câteva scăunele şi câteva cărţi ale Sfinţilor Părinţi: Filocalia, Scrierile
Părinţilor pustiei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Grigorie
Palama, etc. Ne-am aşezat pe două scăunele. M-a chemat să vin lângă el, şi apoi
a fost cuprins de tăcere. Evident se ruga la Dumnezeu să mă lumineze pentru
a mă putea vedea pe mine însumi, dar să-l lumineze şi pe el pentru a putea spune
ceea ce era nevoie.
Părinte, am început cu o voce joasă, în ultima vreme mă simt cuprins de o dorinţă
puternică, sădită de Dumnezeu, cred, de a fi curăţit. Văd patimile luptându-se
înlăuntrul meu, văd cum inima mea este ca o junglă ce hrăneşte multe fiare,
stăpânită de diavol, care-şi face toate poftele. Vreau să mă eliberez de această
stare înspăimântătoare. Aş vrea să-i dăruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu,
aş dori să mă lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destulă vreme. Aşa că vreau
să fiu curăţit dar nu ştiu cum. Mă auzi, Gheron? Vreau să fiu curăţit! Arată-mi
cum! Sunt gata să ascult fără crâcnire orice mi-ai spune!
Am început încet, dar am ajuns să strig şi să plâng. Ultimele mele cuvinte s-ar
putea să fi sunat ca tunetul în urechile pustnicului, atât de puternice au fost!
A păstrat o vreme tăcere. M-a privit cu multă dragoste; numai monahii au acest
fel de dragoste şi ştiu cum să o arate. Mi-a dat impresia că nu trebuia să mă
tulbure această grijă, căci era binecuvântată.
— Este vădit, a spus, că atunci când trăim o astfel de stare Duhul Sfânt se
sălăşluieşte şi lucrează înlăuntrul nostru. Aşa facem primii paşi pe calea vederii
lui Dumnezeu (theoria). Dacă vederea desăvârşită a luminii necreate este o nemaipomenită
încântare pentru suflet, pocăinţa şi conştientizarea păcătoşeniei noastre este
pentru el „mistuirea focului”. Pocăinţa şi dorinţa de curăţire a sufletului
de patimi este o clipă de har. Numai când harul intră înlăuntrul nostru putem
vedea mizeria, ne putem da seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi luptăm
să ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste gânduri şi aceste dorinţe dacă harul
lui Dumnezeu nu ne cercetează.
Era un îndrumător înţelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevărat plin
de har. Ştia, asemeni celui mai bun doctor, cum să te liniştească, să-ţi dăruiască
pace, să-ţi dea o doctorie liniştitoare, nu pentru ca să te lase mulţumit în
egoismul tău, ci ca să te dezlege de el, să te vindece.
— Odată lămurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie să-ţi arăt unele
mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Să nu crezi cumva că am să
te împovărez cu lucruri foarte grele. Rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, strigătul neîncetat
spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curăţă sufletul. Toată mântuirea noastră
se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca
prin venirea Lui. Să gemem ca un om bolnav şi El, ca un doctor, va veni iubitor
în ajutorul nostru. Să strigăm ca cel ce a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean
va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea
luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă. Când Dumnezeu coboară în
inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta le-a făcut.
Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi. Să facem
ceea ce ţine de partea omenească, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face
ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni.
Aşadar să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm
ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru,
noi facem cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu cele dumnezeieşti,
adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre
divin şi uman.
Dacă am înţeles bine, omul biruieşte mai ales prin nevoinţă, priveghere şi rugăciunea
lui Iisus. Permite-mi totuşi o întrebare. Nu o pun pentru că sunt de acord cu
ea, ci pentru că aud multe obiecţii despre rugăciunea lui Iisus. Se spune că
rugăciunea lui Iisus şi felul în care este practicată este o yoga creştină şi
este legată de prototipurile religiilor orientale. Ce părere ai despre aceasta?
— Se pare că cei ce spun asta sunt complet ignoranţi faţă de starea de deplinătate
a harului din Biserica noastră, şi pe care noi îl primim prin rugăciunea lui
Iisus. Ei nu l-au trăit, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui să-i acuze
pe cei ce l-au cunoscut. Susţinând acestea hulesc şi împotriva Sfinţilor Părinţi.
Mulţi dintre Părinţi au luptat pentru rugăciunea lui Iisus şi au susţinut cu
tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut ei în greşeală? A greşit Sfântul Grigorie
Palama? Ei sunt indiferenţi chiar şi faţă de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit
cuvintele: „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă
„Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi
s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin:
cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos, şi cel de cerere – rugăciunea
pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte mărturisirea credinţei în Hristos
este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea
noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia
pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre.
Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului
şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.
Noi atingem această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim
arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în
seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă
dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei,
în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi
cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin rugăciunea
lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul).
Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este
şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea
rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea
ei?
— Ştiu, Gheron, că o condiţie de căpătâi a învăţăturii ortodoxe este aceea de
a nu despărţi niciodată pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi.
Din acest motiv adeseori chemăm şi preaslăvim Sfânta Treime în toate rugăciunile
rostite în taină de preot ca şi în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei
Liturghii: „Că ţie se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh acum şi pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu
toţi” etc. Mă întreb dacă nu cumva rugăciunea lui Iisus, care se referă doar
la a doua Persoană a Sfintei Treimi, cade de la această învăţătură dreaptă.
— În nici un caz, şi îţi voi explica mai departe de ce. Rugăciunea se numeşte
„rugăciunea lui Iisus” dar se întemeiază pe o bază trinitară. Mai mult decât
atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl
şi Sfântul Duh şi alcătuieşte, împreună cu celelalte Persoane, „Treimea cea
de o fiinţă şi nedespărţită”. Hristologia este strâns legată de Triadologie.
Dar să mă întorc la problema rugăciunii lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit
prin înger lui Iosif să-L numească pe Hristos, Iisus „…şi vei chema numele Lui:
Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatălui, L-a numit pe Fiul Preasfintei
Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat
pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în
Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” îl recunoaştem pe Tatăl
şi îi suntem supuşi Lui. Ba, mai mult, simţim lucrarea şi împărtăşirea Sfântului
Duh. Părinţii, luminaţi de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl prin Fiul în Sfântul
Duh, săvârşeşte toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea şi a făcut omul,
şi iarăşi întreagă Sfânta Treime a re-creat omul şi lumea. „Tatăl a binevoit,
Cuvântul S-a întrupat”. Şi S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea
lui Hristos s-a făcut „din voinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh”. Din
acest motiv spunem că mântuirea omului şi dobândirea darurilor dumnezeieşti
sunt fapte comune Sfintei Treimi. Ascultă ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este uşa mântuirii
potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va
mântui, şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9). Dacă Hristos
este Uşa, Tatăl este casa. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14,
2). Aşa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Şi pentru a deschide uşa (care este
Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, căci cunoaştem Adevărul,
care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl a trimis pe Fiul în lume,
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl şi Sfântul Duh, care purcede
din Tatăl şi este trimis prin Fiul, zămisleşte pe Hristos „în inimile noastre”!
Îl cunoaştem deci, pe Tatăl „prin Fiul în Sfântul Duh”.
Sfântul Maxim vorbeşte adeseori în operele sale despre întrupările mistice ale
Cuvântului. El scrie că, precum cuvintele Legii şi ale profeţilor au fost înaintemergătorii
venirii în trup a Cuvântului, în acelaşi fel Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu,
întrupat fiind a devenit înaintemergătorul „prezenţei lui în Duh”, „învăţând
sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele să fie în stare să primească prezenţa
Lui dumnezeiască”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul
nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos
în noi este plinită prin bunăvoinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh.
Vezi cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum primim şi mărturisim
marea taină că Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care după
toate acestea neagă şi nu primeşte rugăciunea lui Iisus face o mare greşeală.
El neagă Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui şi nu primeşte luminarea Sfântului
Duh, aşadar nu are adevărata împărtăşire cu Hristos. Deci trebuie să se întrebe
dacă este cu adevărat creştin sau nu.
— Aş dori să-mi explici mai în amănunt ceea ce spuneai mai devreme, diferenţele
între rugăciunea lui Iisus şi yoga, şi să-mi arăţi în ce constă superioritatea
ei asupra religiilor orientale.
— Subiectul este foarte larg, fiule, şi s-ar putea spune multe lucruri pe această
temă. Din ce am spus mai înainte, se disting următoarele:
În primul rând, în rugăciunea lui Iisus se regăseşte credinţa în Dumnezeu, Care
a creat lumea şi Care o conduce şi o iubeşte. Este un Părinte iubitor care are
grijă să mântuiască zidirea Lui. Mântuirea se obţine „în Dumnezeu”. Din acest
motiv, atunci când ne rugăm Îl implorăm zicând: „miluieşte-mă!” Auto-răscumpărarea
şi auto-îndumnezeirea sunt departe de lucrătorul rugăciunii minţii, pentru că
acesta este păcatul lui Adam, păcatul Căderii. El a vrut să devină dumnezeu
înafara a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu este obţinută „prin
noi înşine” şi nu „vine din noi înşine”, aşa cum pretind sistemele filosofice
omeneşti, ci este atinsă „în Dumnezeu”.
În al doilea rând noi nu luptăm să întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugăciunea
lui Iisus”. Nu ne căutăm înălţarea spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră
se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiască şi cea omenească se întâlnesc
în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea
Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aşadar, în monahismul ortodox antropologia şi
soteriologia, adică învăţătura despre om şi cea despre mântuirea lui, sunt strâns
legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos şi îi păzim poruncile. Acordăm
mare importanţă acestui aspect. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El
însuşi a spus: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L
pe Hristos şi păzindu-I poruncile suntem uniţi cu întreaga Sfântă Treime.
În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu atingem o stare de mândrie.
Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stăpânite de mândrie.
Prin rugăciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem
„miluieşte-mă” şi ne considerăm cei mai răi dintre toţi. Nu dispreţuim pe nici
unul dintre fraţii noştri. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus este străin
de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.
În al patrulea rând mântuirea, după cum am spus, nu este o noţiune abstractă
ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar această unire nu şterge latura omenească. Nu suntem „integraţi”, din moment
ce şi noi înşine suntem persoane.
În al cincilea rând, pe măsură ce sporeşte rugăciunea ajungem la putinţa de
a deosebi înşelătoria. Putem vedea şi distinge mişcările diavolului, dar în
acelaşi timp şi lucrarea lui Hristos. Recunoaştem duhul înşelăciunii, care de
multe ori se schimbă chiar şi într-un înger de lumină. Distingem, deci binele
de rău, necreatul de creat.
În al şaselea rând, lupta pentru „rugăciunea lui Iisus” este legată de curăţirea
sufletului şi trupului de înrâurârile stricăcioase ale patimilor. Nu ţintim
a atinge apatia stoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare,
adică nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fără nepătimire
nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu şi nu poate fi mântuit. Dar, din cauză că această
dragoste a fost pervertită şi deformată, noi ne străduim pentru transformarea
ei. Luptăm să schimbăm stările pervertite create înlăuntrul nostru de către
diavol. Nu putem fi mântuiţi fără acest război personal care este realizat cu
ajutorul harului lui Hristos. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „priceperea
duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”.
În al şaptelea rând, prin „rugăciunea lui Iisus” noi nu încercăm să călăuzim
mintea spre nimicul absolut ci să o întoarcem spre inimă şi să coborâm harul
Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăţia lui
Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După cum învaţă Biserica, nu
trupul în sine este rău, ci felul nostru de a gândi după trup. Nu trebuie să
scăpăm de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să
o mântuim. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, a sufletului
şi a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptăm împotriva
idolatrizării lui. Nu dorim nici distrugerea vieţii. Nu râvnim să ajungem în
starea de a nu dori viaţa pentru a înceta suferinţa. Noi practicăm rugăciunea
lui Iisus pentru că însetăm după viaţă şi vrem să trăim veşnic cu Dumnezeu.
În al optulea rând nu suntem indiferenţi la lumea din jurul nostru. Feluritele
sisteme pe care le-ai amintit înainte evită să înfrunte problemele oamenilor,
pentru a putea menţine pacea şi indiferenţa. Noi avem în minte contrariul: ne
rugăm neîncetat pentru toţi. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult,
mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane
omeneşti. Nu ne putem mântui prin noi înşine. O bucurie care e numai a noastră,
fără să fie bucurie şi pentru ceilalţi, nu este bucurie adevărată.
În al nouălea rând nu dăm prea mare importanţă tehnicilor psihosomatice şi nici
diferitelor poziţii ale corpului. Considerăm doar că unele dintre ele ajută
la adunarea minţii în inimă, ceea ce este posibil în cele din urmă şi fără acestea.
Repet, noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru
dobândirea harului lui Dumnezeu.
— Îţi mulţumesc mult, Gheron, pentru aceste învăţături. Ele au o mare importanţă
pentru că vin de la tine, care le cunoşti din experienţă. Aş vrea să te mai
întreb ceva. Este dobândită curăţirea şi mântuirea, adică îndumnezeirea, doar
prin rugăciunea lui Iisus? Celelalte rugăciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajută?
— Fiecare rugăciune are o putere uriaşă. Este un strigăt al sufletului. Ajutorul
dumnezeiesc vine potrivit credinţei şi strădaniei celui ce-l cere. Există mai
multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, etc.
Dar rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul
Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe
care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a
închipuit”. Adică rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face
să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare”, „fără formă”,
„fără contur” şi dobândeşte într-un răstimp scurt har peste har. Rugăciunea
lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este
strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă
Părinţii.
Aşa de pildă, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că psalmodierea este pentru
cei ce luptă pentru curăţirea inimii şi pentru începători, în timp ce rugăciunea
lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihaşti. „Tu
nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multă este a celor
ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoştinţă şi pentru osteneală, nu
a celor ce se liniştesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în
inimă, şi să se abţină de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie
să cânte cu măsură, după cum spun părinţii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu
rugăciunea; şi când se leneveşte, să cânte, sau să citească scrierile despre
făptuire ale părinţilor”.
De obicei, fiul meu, a continuat el, odată cu psalmodierea vine dezordinea,
pătrunzând în inimă egoismul şi mândria pentru măiestria cântării, pentru părerile
pe care le au ceilalţi, pe când nu există nimic dinafară care să stârnească
mândria celui ce rosteşte „Doamne, miluieşte-mă” în chilia lui. Pentru acest
motiv isihaştii practică mai mult acest fel de rugăciune lăsat de Părinţii noştri
şi fac utreniile şi vecerniile cu mătăniile, repetând rugăciunea lui Iisus.
— Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate fixa mintea asupra ei?
— Mintea se concentrează mai bine pe fraze scurte. Dar rugăciunea lui Iisus
are o profunzime imensă care nu poate fi văzută dinafară. Mintea dobândeşte
însuşirile lucrurilor în care rămâne şi către acelea îşi îndreaptă dorinţa şi
dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea rămâne statornică în lucrurile
care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îşi îndreaptă şi dorinţa
şi dragostea, fie că sunt dumnezeieşti şi proprii şi înţelegătoare, fie că sunt
lucruri trupeşti şi pătimaşe”. Mai mult, acelaşi lucru se întâmplă cu cunoaşterea.
Ceva ce la prima vedere poate părea simplu, poate deveni un subiect de meditaţie
şi de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poţi medita
toată viaţa asupra lui.
— Deoarece rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămureşte-mă Gheron,
cum este alcătuită. Cum se poate cineva bucura de ea? Ştiu că te pot supăra
fiind neştiutor în aceste probleme, dar mă poţi ajuta foarte mult spunându-mi
acestea.
— Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare ştiinţă, fiul meu. Nu poate fi descrisă
exact nici nu poate fi definită de teama de a nu fi prost sau nedeplin înţeleasă
de cei ce nu au avut nici cea mai mică experienţă. Este într-adevăr un lucru
măreţ. Aş spune chiar că este cea mai înaltă formă prin care dobândim Theologia
sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea şi sfârşitul rugăciunii curate,
fructul ei binecuvântat. Locul în care se câştigă rugăciunea curată este liniştea
dulcei pustii cu tot ceea ce înseamnă aceasta.
— Am citit, Gheron, câteva cărţi şi articole referitoare la această lucrare
plină de har, lucrarea rugăciunii minţii, chemarea neîncetată a numelui lui
Iisus. Însă, deoarece mi-ai arătat mai amănunţit semnificaţia ei, aş vrea să-mi
împărtăşeşti câteva gânduri ivite din căutările tale şi din învăţătura Sfinţilor
Părinţi. Nu vreau să învăţ doar din curiozitate ci din zelul meu de a trăi,
atât cât pot, această stare binecuvântată. Te rog, nu-mi refuza dorinţa!
În parte am vorbit despre ea, puţin mai înainte. Rugăciunea inimii cere în primul
rând renunţarea la lume, ascultarea de un duhovnic, hotărârea de a se înstrăina
şi de a păzi poruncile lui Hristos. La început atenţia noastră se concentrează
pe împlinirea poruncilor lui Hristos şi este ocupată cu deprinderea înfrânării
şi ascultării. Ştim din învăţătura Sfinţilor Părinţi că virtuţile nu unesc desăvârşit
pe om cu Dumnezeu ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii
care uneşte pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtuţile sunt condiţia esenţială
pentru a primi mai mult har, dar ele aduc prin ele însele har. Când duhovnicul,
care are experienţa rugăciunii lui Iisus, realizează că voinţa ucenicului său
a fost tăiată şi că a fost curăţit de patimile cele mai grozave, numai atunci
hotărăşte să-i dezvăluie tainele rugăciunii lui Iisus. Dar chiar şi atunci,
nu îi spune totul ci doar atât cât poate el duce şi lucra. Îl călăuzeşte puţin
câte puţin pentru a evita o cădere prea mare, în caz că ar putea fi dezamăgit
sau înşelat.
— Ce sunt aceste trepte? Care sunt paşii care ne duc la unirea cu Hristos şi
la înfruptarea din harul îndumnezeitor?
— Scopul fundamental al rugăciunii lui Iisus este reunificarea omului „care
s-a împărţit”.
— Iartă-mă te rog că te întrerup. Ce înseamnă reunificarea omului?
— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni
3, 10). Dumnezeu este Treime, adică, fiinţă în trei ipostasuri (Tată, Fiu şi
Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic
dar multiplu. El are trei puteri: mintea (raţiunea), dorinţa (pofta) şi voinţa
(mânia). Toate trei trebuie să fie unite şi îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul
Maxim Mărturisitorul, prefacerea lor după fire înseamnă pentru minte să cunoască
pe Dumnezeu, pentru dorinţă să dorească şi să iubească numai pe Dumnezeu, iar
pentru voinţă să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinită porunca
„să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău,
din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Când mintea rămâne
în Dumnezeu, ridică dorinţa să Îl iubească şi voinţa să lupte împotriva duhului
rău şi să caute curăţirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există
unirea. Păcatul rupe uniunea celor trei însuşiri ale sufletului. Mintea tinde
să-L nesocotească pe Dumnezeu, pofta este îndreptată înspre creaturi nu spre
Creator, iar voinţa este supusă tiraniei patimilor. În acest fel, păcatul înrobeşte
cu totul sufletul. Priveşte cum descrie Sfântul Grigorie Palama această stare.
Mai întâi mintea se mişcă departe de Dumnezeu şi se întoarce spre celelalte
creaturi: „de câte ori deschidem o uşă patimilor, mintea se împrăştie imediat,
preocupată tot timpul de lucrurile trupeşti şi lumeşti, asupra mulţimii plăcerilor
şi gândurilor împătimite care vin cu ele”. Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu,
abate dorinţa de la El şi de la poruncile Lui: „când mintea rătăceşte, dorinţa
se risipeşte în desfrânare şi nebunie, împrăştiindu-se asupra nenumărator lucruri
rele … iar mintea moleşindu-se, puterile sufletului se împuţinează iubind mai
mult făpturile şi dorindu-le pe acelea. Tânjind după diversitate, pofta se dezbină
în plăceri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând să dorească necurăţiile nu
cele trebuincioase, adică cele trupeşti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte
dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinţă, ci pe cele deşarte şi lipsite
de slavă”. În cele din urmă voinţa este supusă patimilor, este chinuită şi „omul,
care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaş şi nu doar
asemeni celor mai sălbatice fiare, ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare,
asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”.
Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu şi în acelaşi timp
se pierde unitatea dintre ele. Dorinţa ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar
voinţa nu-i permite; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar mintea, neavând
credinţă în El, nu vrea să-L iubească. Noi luptăm pentru această unitate şi
o atingem, în final, prin rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe
cu adunarea minţii. Scopul nostru este să despărţim mintea de atracţiile care
o înconjoară şi să o aducem înlăuntrul ei astfel încât şi pofta să fie adusă
înapoi.
— Mi-ai făcut o prezentare strălucită, mulţumită căreia am înţeles foarte bine.
— Nu eu fiule, ci Părinţii sunt cei care ţi-au spus acestea.
— Ai putea să-mi explici mai amănunţit care sunt treptele rugăciunii? De unde
se începe şi cum se înaintează?
— Sunt cinci stadii importante. Prima treaptă constă în rostirea cu voce tare
a rugăciunii lui Iisus. Rostim rugăciunea cu buzele, în acelaşi timp încercând
să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor rugăciunii. În al doilea stadiu spunem
rugăciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastră atenţie este îndreptată din
nou asupra cuvintelor, dar este adunată în minte. Când mintea oboseşte o lăsăm
să se odihnească şi începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Această
metodă ca şi folosirea mătăniilor este încă nivelul cel mai de jos al rugăciunii
lui Iisus. Însă de la acesta trebuie să pornească oricine şi de îndată ce ajunge
la desăvârşire dispar cele ale nedesăvârşirii. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem
rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atenţia înăuntrul ei. Sfântul Nil
ne sfătuieşte: „Aminteşte-ţi întotdeauna de Dumnezeu şi mintea îţi va deveni
rai”. Apoi în al treilea stadiu rugăciunea lui Iisus coboară în inimă. Mintea
şi inima sunt acum unite. Atenţia este adunată toată în inimă şi este cufundată
din nou în cuvintele rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul
numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută. În al patrulea stadiu rugăciunea
se rosteşte de la sine, în timp ce ascetul lucrează, mănâncă, vorbeşte, când
el este la biserică sau chiar atunci când doarme. „Eu dorm dar inima-mi veghează”
se spune în Sfânta Scriptură (Cântarea cântărilor 5, 2). Apoi, la al cincilea
stadiu înlăuntrul sufletului se simte o flacără dumnezeiască, arzând blând şi
înveselindu-l. Harul lui Hristos sălăşluieşte în inimă, Sfânta Treime Şi-a făcut
locaş. „Şi suntem lăcaş al lui Dumnezeu, atunci când El trăieşte înlăuntrul
nostru, aşezat în amintire. Devenim biserică al lui Dumnezeu atunci când amintirea
Lui nu este umbrită de griji pământeşti, şi mintea nu este tulburată de gânduri
nestăpânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui,
alungând patimile care cheamă gândurile nestăvilite, şi vieţuind într-un mod
care-l duce la virtuţi” (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlăuntrul său
prezenţa dumnezeiescă, harul acesteia împărtăşindu-se şi trupului său care devine
mort pentru lume şi răstignit patimilor. Şi acesta este stadiul cel mai înalt,
care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul
dezvoltării rugăciunii lui Iisus. Fiecărui stadiu îi corespunde un anume dar.
— Gheron, îngăduie-mi câteva întrebări care s-au ivit în timp ce vorbeai de
treptele rugăciunii lui Iisus. Ce înţelegi prin cuvântul inimă?
— Inima este, potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi centrul lumii spirituale.
Dintre multele păreri ale Părinţilor cu privire la acest subiect voi menţiona
una deosebită, a Sfântului Epifanie, episcopul Constanţiei Ciprului: „Din acest
motiv, n-avem nevoie în vreun fel să căutăm sau să descoperim ce parte a omului
corespunde chipului lui Dumnezeu, ci să mărturisim că acest chip există în om.
Astfel nu vom dispreţui harul lui Dumnezeu şi vom crede în El. Pentru că orice
spune Dumnezeu e adevărat, măcar că în oarecare măsură cuvântul Său a scăpat
puterii noastre de înţelegere”. Aşa cum o rază când cade pe o prismă este împrăştiată
în toate părţile, în acelaşi chip sufletul se exprimă prin întreaga fiinţă umană.
Totuşi când rostim rugăciunea lui Iisus, ne fixăm atenţia pe organul fiziologic,
adică pe inimă, fiind astfel întorşi înlăuntrul nostru, în „adâncul inimii”,
despărţiţi de lumea exterioară. Prin întoarcerea în sine a minţii, aceasta –
fiind una dintre puterile sufletului – se reîntoarce în locuinţa sa şi este
unită cu celelalte puteri sufleteşti.
— Îngăduie-mi o altă întrebare. Toţi cei ce se bucură de Dumnezeu urmează drumul
pe care tocmai mi l-ai descris?
— Majoritatea, da. Sunt însă unii care, chiar de la început caută să unească
mintea cu inima făcând exerciţii de respiraţie. Inspiră pe cuvintele „Doamne
Iisuse Hristoase” şi expiră pe cuvintele „miluieşte-mă”, urmărind în minte aerul
pe tot drumul lui, de cum intră în nas până la inimă unde rămân câtva timp.
Acest lucru, bineînţeles, se face pentru a permite minţii să se fixeze pe rugăciune.
Sfinţii Părinţi ne-au lăsat şi o altă metodă. Inspirăm rostind cuvintele rugăciunii
lui Iisus şi lăsăm aerul să iasă repetându-le. Însă această metodă cere maturitate
duhovnicească, deoarece folosind acest mod de respiraţie pot apărea multe greutăţi,
multe probleme şi de aceea ar trebui evitată dacă nu avem un duhovnic încercat
care să ne îndrume. Poate fi folosită, însă doar pentru a fixa mintea asupra
cuvintelor rugăciunii, astfel încât să nu se împrăştie. Repet, pentru aceasta
trebuie să cerem binecuvântare de la duhovnic.
— Ai spus mai înainte, Gheron, că scopul rugăciunii lui Iisus este de a aduce
mintea înapoi în inimă, adică energia în esenţă. Trăim aceasta mai ales la a
treia treaptă a acestei sfinte căi. Însă, când ai vorbit de cel de-al cincilea
stadiu, ai amintit un citat din Sfântul Vasile cel Mare: „de care fugind, prietenul
lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui”. Cum vine mintea în inimă şi în acelaşi
timp pleacă spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradicţie?
— Nu, nu este, a răspuns sfântul pustnic. După cum învaţă Sfinţii şi de Dumnezeu
purtătorii Părinţi, cei ce se roagă sunt pe trepte diferite. Există începători
şi avansaţi sau, după cum sunt mai bine numiţi în învăţăturile Părinţilor, cei
practici şi cei teoretici. Pentru cei practici, rugăciunea este născută de frica
de Dumnezeu şi de o nădejde neclintită în El, în timp ce pentru cei teoretici,
rugăciunea este zămislită din dorul fierbinte pentru Dumnezeu şi din curăţia
desăvârşită. Caracteristica primei stări – a celor practici – este concentrarea
minţii înlăuntrul inimii, când mintea se roagă lui Dumnezeu fără tulburare.
Caracteristica celei de-a doua stări a rugăciunii – aceea a celor teoretici
– este încântarea minţii prin Lumina necreată, încât nu mai este conştientă
nici de lume nici de sine însăşi. Aceasta este răpirea (extazul) minţii şi spunem
că la acest stadiu mintea „pleacă” la Dumnezeu. De Dumnezeu purtătorii Părinţi
care au trăit aceste stări binecuvântate ne descriu această răpire: „este încântarea
minţii de lumina dumnezeiască şi nesfârşită, astfel că nici de sine nici de
vreun alt lucru creat nu mai ştie, ci doar de Cel Care prin dragoste, a aprins
în ea o astfel de strălucire” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
— Mai permite-mi o întrebare. N-am putut înţelege citatul pe care l-ai amintit
mai înainte „Eu dorm, dar inima-mi veghează” (Cântarea cântărilor 5, 3). Fă,
te rog, dragoste pentru mine şi explică-l. Cum este posibil ca inima să continue
rugăciunea în timp ce omul doarme?
— Acest pasaj este scris în cartea Vechiului Testament numită „Cântarea Cântărilor”.
Nu este greu de explicat. Proorocul David spune că inima omului e adâncă. Toate
întâmplările, toate sentimentele şi preocupările minţii de peste zi intră în
adâncurile minţii, în ceea ce numim uneori subconştientul. Aşa, cu aceleaşi
lucruri cu care se ocupă omul în timpul zilei, inima se va ocupa noaptea, când
mintea şi forţele omului se odihnesc – şi acest lucru se vede clar în visele
noastre.
Sfântul Vasile cel Mare spune „în mare măsură nălucirile nopţii (visele) sunt
o reflectare a gândurilor noastre de peste zi”. Preocupările şi gândurile rele
din zi dau naştere viselor rele. La fel se întâmplă cu faptele bune. Ascetul
şi omul lui Dumnezeu se gândeşte întreaga zi la El prin rugăciunea lui Iisus.
Amintirea lui Dumnezeu prin repetarea rugăciunii lui Iisus, este bucuria lui.
El face totul, fie că mănâncă sau bea, pentru slava lui Dumnezeu potrivit cuvântului
Apostolului.
Este normal, deci, că inima lui se gândeşte la Dumnezeu şi se roagă chiar şi
în timpul celor câteva ore de odihnă din noapte. În acest fel inima lui e întotdeauna
trează.
Îţi mulţumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicaţii. Până aici am reuşit
să te urmăresc. Ştiu acum care sunt treptele rugăciunii, adică felul în care
sporeşti în această deprindere dumnezeiască. Dar, aş vrea să te întreb dacă
această lucrare se face fără nici un fel de muncă. Nu e necesară lupta şi nevoinţa?
Împărăţia lui Dumnezeu „se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna
pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenţă şi în această lucrare a rugăciunii
lui Iisus, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este gustată prin ea? Pentru că, după
cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împărăţia
Cerurilor. Atunci în ce constă lupta?
— Bineînţeles că lupta este trebuincioasă, a răspuns înţeleptul Atonit, ba mai
mult, atletul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele
Sfinţilor Părinţi: „Dai sânge şi iei duh”. Chiar şi Adam, care a fost în starea
vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru că nu s-a luptat. Cu atât mai
mult ne este nouă trebuincioasă lupta pentru a ne însuşi harul dumnezeiesc.
Cei ce pretind că nu e necesară lupta se înşeală. „Priceperea duhovnicească
fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Înainte de Cădere rugăciunea s-a făcut fără efort, ca de exemplu în neîncetata
doxologie a îngerilor. Însă după cădere sunt absolut necesare lupta şi efortul.
Numai în Împărăţia lui Dumnezeu drepţii se vor întoarce la acea stare iniţială.
— Aş dori mult să-mi descrii această luptă.
— Prima şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă
de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplări, gânduri rele şi chiar şi
de cele bune. Pentru că mintea când pleacă de la Dumnezeu îşi pierde sursa de
viaţă, devine moartă, ca peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul:
„Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii
când iese din amintirea lui Dumnezeu şi este atrasă în amintirea lumii”. După
cădere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este
foarte dibace în a scăpa. Este asemenea fiului risipitor din parabolă, care
voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa
şi voinţa), pe care o risipeşte şi o iroseşte „în desfrâu”. Aceasta o spun Părinţii,
mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trăit această
viaţă lăuntrică.
— Dar cum poate fi mintea adunată?
— Este ceea ce s-a întâmplat şi cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol?
„Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu, sunt îndestulaţi
de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i
voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la
tatăl său… Şi a zis tatăl către slugile sale … aduceţi viţelul cel îngrăşat
şi-l înjunghiaţi şi mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi
a înviat; pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Luca 15,
17-24)
Mintea risipitoare are şi ea nevoie să „se întoarcă în sine” de la distragerea
ei, să simtă dulceaţa şi fericirea căminului părintesc şi să se întoarcă în
acesta, unde va fi sărbătoarea cea mare şi unde va simţi multă bucurie. Va auzi
glasul rostind „fiul meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat” (Luca
15, 24) şi mintea „moartă” va fi înviată. Numai când mintea coboară în inimă
ia naştere bucuria, ca atunci când cineva care locuieşte în străinătate se întoarce
la casa sa, aşa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trăit în
străinătate, când se întoarce acasă nu ştie ce să facă de bucurie pentru întâlnirea
cu soţia şi copiii săi, în acelaşi fel mintea, când este unită cu sufletul,
se umple de bucurie şi plăcere negrăită”. Pentru a-ţi aduna mintea trebuie mai
întâi să-ţi încălzeşti inima. Pururea pomenitul meu Stareţ obişnuia să şadă
puţin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa lăuntrică. După aceasta
inima fiindu-i pregătită (încălzită), începea să rostească rugăciunea lui Iisus
până în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…
— Gheron, iartă-mă că te întrerup. N-am reuşit să te urmăresc foarte bine. Ce
înseamnă „îşi încălzea inima”? Cum se încălzeşte inima şi de ce este necesară
această lucrare pentru rugăciunea lui Iisus?
— Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi
argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 17-18). Adică s-a gândit în
acelaşi timp la belşugul căminului părintesc precum şi la starea sa mizeră şi
a fost îndemnat imediat să se reîntoarcă la tatăl său. A făcut un efort uriaş
pentru a-şi obliga dorinţa şi pofta să vrea să se întoarcă. Şi noi facem la
fel cu rugăciunea lui Iisus. Încercăm să devenim conştienţi de păcătoşenia noastră,
de starea noastră mizeră. Să ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Să
ne cercetăm diferitele întâmplări şi păcate, dar numai „la suprafaţă”, adică
din afară şi ne simţim de parcă am fi în faţa unui tribunal unde suntem judecaţi.
Dumnezeu este Judecătorul şi noi stăm în banca acuzaţilor. Cu astfel de simţăminte
să strigăm după milă şi să plângem, căci rugăciunea netulburată vine prin lacrimi.
Părinţii spun că de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată şi la o
viaţă monahală desăvârşită, trebuie să înveţe să plângă, să se învinuiască şi
să se certe pe sine cu toată puterea sa. Să se vadă mai rău decât toţi celalţi.
Să se vadă asemeni un animal murdar ce trăieşte în întunericul păcatului şi
al necunoştinţei. Ar trebui să se facă remarcat pentru talentul de „a se pârî”,
după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui să se învinuiască pentru
păcatele sale, pârându-se şi certându-se şi nu să aştepte dojana celorlalţi”…
Cu alte cuvinte, ar trebui să fie el primul care să se osândească, după cum
se spune în Pildele lui Solomon, şi în acest chip să se pregătească pentru rugăciune.
Sfântul Isaac Sirul scrie că înainte de a începe să ne rugăm, să cădem în genunchi,
cu mâinile la spate şi să ne socotim osândiţi. Aşa, va veni gândul vinovăţiei.
De fiecare dată ar putea fi altfel. Trebuie să stăruim şi să chibzuim asupra
acestui gând ferindu-ne în acelaşi timp de orice imagine. Atunci mintea coboară
în inimă cu pocăinţă, începem să plângem şi rugăciunea este rostită fără tulburare.
Dar să folosesc un exemplu din viaţa lumească. Când un om din lume îşi aminteşte
supărarea pe care i-a făcut-o cineva şi stăruie asupra acestui gând, simte o
muşcătură în inimă şi începe să plângă imediat. Acelaşi lucru se întâmplă cu
cel ce practică rugăciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumeşti şi egoiste.
Se gândeşte: „L-am supărat pe Hristos, m-am îndepărtat de darul lui Dumnezeu”.
Inima poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Şi când inima e străpunsă
de pocăinţă (iar nu de o forţă exterioară) doare mai mult decât orice rană făcută
pe trup. Această rană păstrează necontenit mintea în Dumnezeu şi cel ce este
rănit nu poate nici măcar să doarmă noaptea, simţindu-se de parcă ar şedea pe
cărbuni aprinşi. Este, de aceea, cu putinţă ca el să rostească rugăciunea lui
Iisus, cu inima străpunsă, pentru un sfert de oră iar apoi sufletul său răscolit
îşi va aminti de Iisus zi şi noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Repet,
el poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi,
şi poate simţi lucrarea rugăciunii lui Iisus înlăuntrul său multe zile. Trebuie
accentuat faptul că este absolut necesar să recunoaştem nevrednicia noastră
pentru ca rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea rugăciunii
depinde de sporirea conştiinţei păcătoşeniei noastre. Fără această conştiinţă,
rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea ar trebui împletită cu tânguirea.
Într-adevăr, Părinţii învaţă că urcarea spre rai este legată de coborârea înlăuntrul
nostru. Cu cât ne coborâm atenţia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainiţele
inimii noastre. Prin pocăinţă Împărăţia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii
şi o transformă în rai. Îndemnul „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”
(Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocăinţă suntem noi călăuziţi
spre vederea Împărăţiei.
— Este posibil ca omul devenind conştient de păcătoşenia sa să deznădăjduiască
şi să abandoneze lupta?
— Bineînţeles că este posibil. Dacă se întâmplă aşa, înseamnă că diavolul i-a
strecurat ideea de păcătoşenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind
conştienţi de păcătoşenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu şi îi cerem harul
prin rugăciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui
Hristos. Separat de conştiinţa păcatului, a continuat Gheron, sunt şi alte căi
de încălzire a inimii. Spre exemplu, amintirea morţii. „Acestea-mi sunt ultimele
ceasuri”, se gândeşte el, „şi diavolii vor veni în scurt timp să-mi ia sufletul”.
Acest gând, atunci când nu este însoţit de imaginaţie, aduce în suflet teama
şi îndeamnă la rugăciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfătuieşte să chibzuim
„ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem, când sufletul se despărţeşte
de trup! Că vine la noi oaste şi putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii
întunericului, stăpânitorii vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile
răutăţii şi ca într-un chip de judecată îl ţin pe suflet, aducând asupră-i toate
păcatele lui cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până
la vârsta în care a răposat. Deci, stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul.
Ce fel, dar, de cutremur socoteşti că are sufletul în ceasul acela, până ce
va ieşi hotărârea şi i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii
lui, până ce va vedea ce sfârşit va lua el. Şi iarăşi dumnezeieştile puteri
stau în preajma feţei celor potrivnici şi ele aducând cele bune ale lui. Ia
seama dar, că sufletul stând în mijloc, cu multă frică şi cutremur stă, până
ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Şi de va fi vrednic,
aceia iau certare, iar el se răpeşte de la dânşii şi de aceea fără de grijă
este, sau mai bine să zic, locuieşte după cum este scris: „precum al celor ce
se veselesc tuturor le este locaşul la Tine” (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc
cele scrise: „au fugit durerea, întristarea şi suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci
scăpând, se duce la acea bucurie şi slavă negrăită, în care se va şi aşeza.
Iar de va fi trăit cu lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „să fie ridicat
cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl apucă
pe el zi de urgie, zi de necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dându-se
la întunericul cel mai din afară şi în focul cel veşnic osândindu-se, în veci,
fără de sfârşit se va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea deşartă?
Unde desfătarea? Unde răsfăţarea? Unde nălucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde
banii? Unde neamul cel mare? Unde tatăl? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre
aceştia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile
cele amare?”
Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulceţii raiului şi al slavei
sfinţilor, ca şi de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împărtăşirii
cu Sfintele Taine.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îşi exprimă îndoiala
şi necredinţa. Există şi mulţi teologi şi chiar duhovnici care nu sunt de acord
cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în
lume punându-se chiar împotriva Sfinţilor Părinţi. Îi împart pe Sfinţii Părinţi
în „neptici şi sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învăţătura
lor este mai „pe pământ”, în timp ce învăţătura Părinţilor neptici este – spun
ei – pentru mănăstiri. Eu nu ştiu în ce măsură acele opinii sunt adevărate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme şi care de aceea, necesită
mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ţi nişte răspunsuri generale.
Înainte de toate, nu este cu putinţă să împarţi Sfinţii Părinţi în neptici (sau
mistici) şi sociali, ca şi cum ar fi două categorii complet separate, aşa cum
nu este posibil să împarţi teologia în mistică şi non-mistică sau viaţa duhovnicească
în monastică şi seculară spunând de pildă, că unele învăţături se aplică laicilor
iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii
Ortodoxe este mistică şi toată viaţa duhovnicească este ascetică. Toţi Sfinţii
Părinţi au acelaşi mod de a gândi, de a trăi şi de a învăţa. Toţi au ajuns la
starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul
lor, devenind, în acest chip, ei înşişi Hristos, totodată având şi Sfântul Duh
lucrător prin ei. Aşa, Părinţii neptici sunt întotdeauna şi sociali, iar cei
aşa-numiţi sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinţii sunt
sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajaţi
în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau
pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înşişi
pe Dumnezeu şi apoi încearcă să-i ajute pe ceilalţi oameni să-L trăiască. Sociabilitatea
lor, aşadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieţii în Hristos, care
este viaţa în „Sfântul Duh” şi „în Biserică”. Într-adevăr Biserica este locul
teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toţi Părinţii
au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, şi au trăit ori
ca preoţi ori ca monahi. Este o mare greşeală, astfel, să-i împarţi în neptici
şi sociali, deoarece această împărţire are multe consecinţe asupra vieţii duhovniceşti
şi în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi că sunt unii dintre Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul
Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale şi astfel s-au
apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranţă. Numai că, aşa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva
explicaţii. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă
că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei şi în lacrimi. Învăţătura lor
despre problemele sociale n-ar trebui despărţită de viaţa lor lăuntrică. N-ar
trebui să ciopârţim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat
ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenţa între un sociolog şi un
teolog. Punctul de pornire, metodele şi felul lor de a vorbi despre oameni sunt
total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinţi au vorbit mai mult despre
probleme sociale, au făcut-o pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să vorbească
în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului,
al apostolului şi al sfântului este rostit potrivit maturităţii şi a măsurii
duhovniceşti a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu
şi-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinţei
oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu ştie,
ci turma este cea incapabilă să înţeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri
cu conţinut social ale Sfinţilor Părinţi, regăsim limpede spiritul isihast.
Să iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, după cum ai spus mai înainte, pentru
a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Părinte social şi opera
sa potrivită spre a fi citită de oamenii din lume, în învăţătura lui găsind
răspunsuri la o mulţime de probleme morale şi sociale. Totuşi ei uită că acelaşi
Părinte a trăit o viaţă în isihie şi în nevoinţă, cu trezvie, cu lacrimi şi
cu jelire, o viaţă în rugăciune neîncetată şi având pururea în minte amintirea
morţii. Dar trebuie să ai acest fel de viaţă pentru a putea citi aceste lucruri
printre rânduri. Îţi citesc un fragment din sfânta sa învăţătură, pentru a ne
lămuri mai bine. El vorbeşte despre rugăciune (în general) şi valoarea sa. Spune
că, pentru a fi roditoare ar trebui să se facă cu mintea adunată şi inima străpunsă
de sentimentul pocăinţei. „Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită,
avere necheltuită, liman liniştit, izvor al liniştii, rădăcina, pricina şi mama
nenumăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăţie pământească.
Şi prin rugăciune nu înţeleg pe cea uşuratică, plină de delăsare, ci pe cea
făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este
rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însufleţim aşadar conştiinţa, să ne muncim
sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple
de râvnă şi pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult
delăsarea şi nepăsarea precum chinul şi suferinţa, care adună mintea împrăştiată
în cele din jur şi o face să se întoarcă în ea însăşi. Cel ce se roagă astfel
face să locuiască bucurie mare în sufletul său”. Şi Sfântul Ioan Hrisostom continuă
spunând că omul doar atunci obţine îndrăzneală în rugăciune, când este convins
că e mai rău decât toată suflarea.
Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Stareţul. Sunt
câteva lucruri în această scriere demne de luat în seamă. Întâi, sfântul leagă
strâns rugăciunea de chinul sufletului şi de adunarea minţii. Mintea trebuie
să se reîntoarcă în „ea însăşi” din tulburarea ei astfel încât să se poată naşte
rugăciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar să înceapă
prin a-şi încălzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze
cu adevărat. Rugăciunea ne este dăruită atunci când inima se aprinde de râvnă
şi mintea se adună în ea însăşi. În al treilea rând, ne încălzim inima cu amintirea
păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simţământul că suntem mai răi decât toţi,
„mai jos decât toată suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugăciune, putem
primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înţelegi acum de ce este Sfântul
Ioan Hrisostom un Părinte isihast?
— Sunt cuprins de mirare în faţa acestei păreri a Sfântului Ioan.
— Îmi dai voie să te corectez?
— Bineînţeles!
— Aceasta nu este o părere personală a Sfântului Ioan Hrisostom ci învăţătura
Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinţilor ca şi cum
ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralişti, ci despre învăţătura Părinţilor
– ca mădulare ale slăvitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului
Duh. Trăind în Biserică noi ne învingem individualitatea devenind persoane –
locuinţe ale Sfintei Treimi. Mintea noastră este luminată şi devine templu al
Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinţii
Părinţi au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine şi au devenit instrumente
ale Lui învăţându-i apoi şi pe alţii, pentru a-i ajuta.
— Îţi mulţumesc pentru această lămurire. Fii bun şi mai explică-mi un lucru.
Ai spus mai înainte că atunci când un călugăr isihast îl citeşte pe Sfântul
Hrisostom, îl înţelege pe acesta ca Părinte neptic. De ce atunci noi îi vedem
doar ca Părinţi sociali, străini de acest fel de viaţă lăuntrică?
— Aceasta se întâmplă pentru că Sfântul Duh nu lucrează din belşug înlăuntrul
nostru. Sfintele Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi au fost scrise sub inspiraţia
Sfântului Duh. Şi de aceea ei sunt interpretaţi şi înţeleşi numai prin lucrarea
Sa. Cel ce gândeşte asemeni Sfinţilor Părinţi, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i
pe oricare din ei şi orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a
cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinţii sunt recunoscuţi doar de Sfinţi,
pentru că ei au acelaşi fel de viaţă, aceleaşi trăiri şi aceleaşi feluri de
a se exprima. Ei înţeleg harul ce lucrează într-un Sfânt Părinte doar prin felul
în care se exprimă. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu,
citind rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, înţelege imediat că
acesta, deşi nu o spune deschis, a văzut Lumina necreată. Când, într-un fel
sau altul, sociologii sau filosofii, fără a fi călăuziţi de Sfântul Duh, studiază
scrierile Sfinţilor Părinţi, le împart şi le despart. Şi părerea mea este că
această practică, de a folosi izolat şi înafara duhului ascetic citatele din
Sfinţii Părinţi, pentru a susţine gândirea noastră decăzută şi egoistă este
cea mai mare erezie. Scoţându-i pe Sfinţii Părinţi înafara duhului ascetic,
îi dividem. Şi fiecare diviziune este o schimbare în rău. Toţi ereticii au făcut
acest lucru. Au folosit citate fără să le înţeleagă, fără să fie în stare a
le interpreta corect. Ar trebui, de aceea să încercăm să împlinim ceea ce dorim
cu toţii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfinţii Părinţi” – nu numai prin
studierea scrierilor ci şi prin strădania de urma viaţa lor. Aceasta înseamnă
a trăi în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine şi cu sfintele virtuţi, a alunga
egoismul şi a începe să trăim ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos.
În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea să-mi ofere.
Gheron a fost absorbit complet de discuţie uitând să respecte ospitalitatea
specifică monahilor. Aceştia îţi oferă ceva în semn de bun venit, astfel încât
să binecuvântezi acel dar, şi să primeşti în acelaşi timp binecuvântarea chiliei
lor. Discuţia noastră, însă, a fost atât de captivantă, încât el a uitat complet
de acest lucru.
— Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…
— Ce să aduc, Gheron? Rahat, dulceaţă sau altceva?
După ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început să-şi laude ucenicul.
— Nu merit să am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, pentru păcatele
mele şi mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri să mă slujească. Cum
aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit!
Are gândirea unui prunc, şi acest lucru este de neapărată trebuinţă pentru lucrarea
rugăciunii minţii, despre care vorbim. Sfinţii Părinţi învaţă că dacă cineva
vrea să se mântuiască, trebuie să devină ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos”
– 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum
pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” – Matei 18, 3). Toţi, chiar dacă
am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia
duhovnicească şi sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieţii duhovniceşti
este opusă legii trupului. Trăind viaţa trupească omul devine bătrân puţin câte
puţin, în timp ce în viaţa duhovnicească, omul deşi bătrân din cauza păcatelor,
ajunge din nou tânăr, copil chiar.
Ucenicul aduse pe o tavă rahat şi puţină apă. Am luat paharul în mâini, am cerut
binecuvântare de la Gheron şi am spus:
— Roagă-te pentru mine ca să devin un prunc sau un nebun.
Există momente în viaţă când nu eşti în stare să-ţi pui o dorinţă, pentru că
vorbele ţi se opresc. Atunci simţi nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni
şi binecuvântări. Trăieşti aceasta numai în Sfântul Munte şi de aceea nu te
rogi ci ceri să se roage pentru tine.
— Binecuvântaţi!
— Domnul! răspund ei.
Nu spun nici bună dimineaţa nici bună ziua nici noapte bună. Singurele urări
sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun rai, bună vrere, bună părtăşie
cu Dumnezeu…
Când am spus „binecuvântează” şi am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine:
Să trăieşti mulţi ani, Gheron. Să trăieşti pentru ca şi noi, păcătoşii, să trăim.
S-a lăsat o tăcere adâncă. Am înţeles că Gheron rostea rugăciunea lui Iisus.
Avea o astfel de atitudine încât era evident că fusese răpit de Dumnezeu. Mi-era
greu să vorbesc, dar trebuia.
— Gheron, dă-mi voie să te întrerup continuând discuţia. Ştiu că într-un fel,
prezenţa mea este ciudată în liniştea aceasta. Sunt un parazit care vă face
viaţa grea şi…
— Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru care trăieşte
în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu.
— Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?
— Chiar şi aşa, ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s-a înmulţit păcatul,
acolo a prisosit şi harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multă milă pentru
a te ţine în dragostea Lui, te iubeşte mai mult.
— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am răspuns, fiind copleşit
de atâta dragoste şi smerenie. Aş vrea să continui, totuşi, pentru că doresc
să obţin cât mai multe roade din orice clipă. Vorbeai de încălzirea inimii,
spunând că acest lucru îl obţii gândindu-te la iad, la rai şi la păcătoşeniei
noastră. Nu creează, totuşi probleme? Ai spus mai devreme că rugăciunea noastră
ar trebui eliberată de imaginaţie, iar mintea noastră ar trebui să fie fără
formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată…
— În primul rând aş vrea să îţi dai seama că aceste gânduri nu sunt…simple gânduri.
Nu este vorba de imaginaţie, ci de lucrarea minţii. Noi nu gândim doar, noi
trăim. De exemplu, gândindu-mă odată la iad pentru câteva minute – acesta este
locul potrivit mie, datorită nenumăratelor mele păcate – m-am găsit în acel
întuneric înfricoşător! Am trăit durerea insuportabilă şi chinul inexprimabil.
După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poţi
înţelege mirosul iadului şi suferinţa condamnatului…
Am înţeles atunci mai mult ca niciodată că eram în prezenţa unui stareţ sfânt
care-şi ţine mintea în iad. L-am lăsat să continue fără cel mai mic comentariu.
— Încălzirea inimii prin aceste gânduri este făcută înainte de rugăciune. Căci
îndată ce inima începe să se roage după ce a fost încălzită, orice gând, oricât
de îndepărtat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând să ne fixăm
mintea şi inima doar pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. In acest fel ajungem
la starea minţii eliberată de imaginaţie, despre care Sfinţii Părinţi au vorbit
atât, adică, mintea să fie „liberă de orice formă şi de orice imaginări”.
Rugăciunea este o luptă. Întăreşte războiul credinciosului împotriva diavolului,
dar este ea însăşi o luptă dureroasă şi sângeroasă. Tot efortul nostru trebuie
să fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. Aceasta trebuie
să devină surdă şi mută la orice gând, bun sau rău, pe care vicleanul ni-l aduce.
Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. Trebuie
să le ignorăm complet şi să nu conversăm cu ele. Astfel ar trebui să căutăm
în orice fel muţenia completă a minţii noastre, pentru că numai cu această lucrare
ne putem păstra sufletul în pace, astfel ca rugăciunea lui Iisus să poată efectiv
lucra. Se ştie că gândurile noastre înaintează din minte în inimă tulburându-o.
Mintea tulburată tulbură şi inima. Precum vântul ridică valurile pe mare, la
fel vântul gândurilor ridică valuri în suflet. De aceea este necesară atenţia
pentru rugăciune. De aceea Părinţii învaţă în acelaşi timp despre rugăciune
şi despre trezvie. Trezvia păstrează mintea într-o stare continuă de veghe şi
pregătire, rugăciunea aducând peste ea har dumnezeisc.
Pentru acest scop folosim diferite căi.
Înainte să începem lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că
în timp ce noi ne rugăm se cere de la noi dorinţă fierbinte, perseverenţă în
nădejde, mult zel şi răbdare imensă, dimpreună cu credinţa în dragostea lui
Dumnezeu. Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împărate
ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinţă cu pocăinţă şi
părere de rău, urmat imediat de „Crez”. După aceea ne străduim să ne concentrăm
mintea cu ajutorul tăcerii şi liniştii. Ne încălzim inima cu diferite gânduri
lipsite de imaginaţie, după cum am spus mai înainte, şi după ce s-a încălzit
– poate după ce s-au vărsat şi lacrimi, începem rugăciunea lui Iisus. Rostim
cuvintele încet şi încercăm să ne împiedicăm mintea să fugă. Cuvintele trebuie
să vină unul după altul, fără intervenţia altor gânduri şi întâmplări. După
„miluieşte-mă” trebuie să spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât
să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. Trebuie să ştii că
diavolul va încerca să spargă unitatea cuvintelor cu orice preţ şi să pătrundă
în minte şi în inimă. Va încerca să facă doar o mică deschizătură pentru a putea
arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă străduinţă. Nu trebuie
să-l lăsăm să intre. Putem spune rugăciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât
să o audă şi urechile, pentru că aceasta ajută mintea să se concentreze mai
mult. O altă cale este să rostim rugăciunea în minte şi în inimă foarte încet,
să stăm puţin după „miluieşte-mă”, până când atenţia noastră începe să slăbească
şi să o luăm din nou de la început. Dacă în timp ce ne încălzim inima, ne gândim
la păcătoşenia noastră, părinţii recomandă să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvântul
ar trebui apăsat, pentru a-l simţi mai bine. Totuşi pentru că mintea poate obosi
dacă recită rugăciunea lui Iisus în întregime, putem să o scurtăm: „Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă”, sau „Doamne miluieşte-mă”, sau „Doamne Iisuse”. Pe
măsură ce creştinul progresează în lucrarea rugăciunii lui Iisus, poate împuţina
cuvintele. Poate chiar insista, uneori, pe cuvântul „Iisus” pe care-l rosteşte
repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de linişte şi bucurie
putând răsări din el. Ar trebui să păstreze această dulceaţă şi să nu oprească
rugăciunea, chiar dacă regula lui obişnuită de rugăciune s-a terminat. Trebuie
să mărească şi să păstreze această căldură a inimii sale şi să se folosească
de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru că este un mare dar pe care Dumnezeu i-l
trimite de sus. Căldura inimii ajută mintea să fie propriu-zis fixată pe cuvintele
rugăciunii lui Iisus, să coboare în inimă şi să rămână acolo. Dacă cineva vrea
să petreacă toată ziua în rugăciune, trebuie să urmeze sfaturile Sfinţilor Părinţi.
O oră să se roage, o oră să citească şi apoi să petreacă altă oră în rugăciune.
De asemenea, ar trebui să încerce să rostească rugăciunea lui Iisus şi atunci
când lucrează cu mâinile.
… Mai mult, poziţia potrivită a corpului ajută şi ea pe atletul rugăciunii lui
Iisus. Părinţii recomandă ca atunci când se roagă timp îndelungat, să şadă pe
un scăunel, să închidă ochii sau să-i fixeze pe un anume punct, de preferinţă
pe pieptul său, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama dă exemplul Profetului
Ilie, care după cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat
la pământ până a atins genunchii cu faţa sa”, şi în acest fel, a venit sfârşitul
secetei. Şi în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie
şi ploaie mare” (3 Regi 18, 42-45). Într-adevăr, fiul meu, Profetul „a deschis
cerurile”, rugându-se în această poziţie. În acelaşi fel deschidem şi noi cerurile
şi izvoarele harului dumnezeiesc coboară în inimile noastre uscate.
Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a menţionat
Gheron. Filosoful Varlaam obişnuia să numească isihaştii, ironic, „omphalopsychoi”
(cei ce au suflet în buric) iar Sfântul şi de Dumnezeu-purtătorul Grigorie,
explicându-le poziţia şi lucrarea, i-a răspuns: „până şi Ilie însuşi care a
fost desăvârşit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-şi capul pe genunchi şi adunându-şi
mintea în sine însuşi şi în Dumnezeu, cu mare efort a făcut să înceteze seceta
ce dura de ani de zile”. Sfântul, care L-a văzut pe Dumnezeu, recomandă ca metodă
ajutătoare, aceea a fixării privirii: „Nu-ţi lăsa privirea să hoinărească ci
fixeaz-o pe piept, şi în această poziţie a corpului, adună-ţi în inimă puterea
minţii, ce este împrăştiată privind în altă parte.”
Şi locul, a continuat Gheron, joacă un rol important. Trebuie să fie liniştit
şi să nu aducă tulburări dinafară. De asemenea trebuie să se ţină seama de timpul
potrivit. După munca de fiecare zi, mintea este de obicei încărcată cu multe
lucruri, de aceea Părinţii spun că rugăciunea minţii ar trebui să se facă o
oră sau două mai ales dimineaţa, înainte de răsărit, când mintea se odihneşte
şi este netulburată şi trupul s-a odihnit şi el. În acest fel putem culege multe
roade.
— Gheron, când mintea este tulburată, şi acest lucru se întâmplă de multe ori
– ce metodă putem folosi ca să o îndrumăm?
— Sunt, din multe motive, zile şi ore sterpe, care fac lucrarea rugăciunii minţii
dificilă. Lucrarea rugăciunii lui Iisus devine atunci cu adevărat obositoare
şi grea. Dar dacă stăruim, harul lui Dumnezeu ne ajută să regăsim rugăciunea
şi să mergem mai departe, fără şovăială, spre îndumnezeirea noastră în har.
O să-ţi spun câteva căi care ne ajută să învingem aceste ceasuri şi aceste zile
obositoare.
Întâi, nu trebuie să ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri
trebuie să ne rugăm mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor
perseverenţi, al celor plini de har, să fie în stare să-şi ţină mintea cu uşurinţă
pe cuvintele rugăciunii şi să se roage netulburat. Noi, cei slabi şi păcătoşi,
fiind plini de patimi trebuie să facem mari eforturi şi chiar să vărsăm sânge.
Când ne dăm seama că mintea noastră este tulburată şi împrăştiată necontenit,
trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când vârtejul gândurilor şi oboselii
ne cuprinde, ar trebui şi noi să facem precum apostolul Petru care atunci când
a văzut vântul puternic şi a început să se scufunde, a strigat „Doamne, scapă-mă!”
(Matei 14, 30). Şi ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla şi nouă: „Iar Iisus,
întinzând îndată mâna l-a apucat” (Matei 14, 31). Adică, după o rugăciune arzătoare,
cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin să tulbure mintea vor
fi îndepărtate, nevăzut mistuite în flăcări prin numele lui Hristos. Repet în
aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem firea, ci trebuie să mergem mai departe
opunând rezistenţă. Şi rezistenţa noastră trebuie să fie la fel de puternică
precum atacul celui rău.
În plus, în timpul rugăciunii, nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru
că în acel timp, chiar şi gândurile bune stârnesc mintea, şi aceasta fiind stârnită,
le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gândurile bune din timpul rugăciunii, deschid
calea diavolului să intre triumfător şi să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii.
Atunci cădem în adulter duhovnicesc, Sfinţii Părinţi spunând că atunci când
mintea se îndepărtează de amintirea lui Dumnezeu şi hoinăreşte fără ţintă în
timpul rugăciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înşeală şi se leapădă de Dumnezeu.
Există vreun păcat mai mare decât înşelarea şi lepădarea de preadulcele Iisus,
mai ales când este făcută de dragul vicleanului duşman care urăşte binele?
Dacă noi nu putem ţine mintea să nu se împrăştie, lupta noastră va deveni tot
mai dificilă. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când
bate vântul, ori cu vâsle, când nu este vânt. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea,
merge bine când căldura harului lui Hristos este înlăuntrul nostru. Iar în absenţa
lui avem nevoie de vâsle, adică este nevoie de o străduinţă mai mare.
Trebuie, apoi, să ne refugiem în studiul Sfinţilor Părinţi. Se cuvine să citim
scrieri ale lor care vor aduna mintea. Dacă, în timp ce citim simţim remuşcări,
putem să ne oprim din studiu şi să începem rugăciunea lui Iisus. În acest fel
ajungem să înţelegem ce s-a spus: că trebuie să citim cărţile cu inima şi nu
cu raţiunea seacă. Trebuie să citim cărţi ce au fost scrise cu inima şi pot
fi citite, cu bucurie, de inimă. Cititul şi rugăciunea lui Iisus trebuie să
meargă împreună. Putem să rostim sau să psalmodiem Psalmii Proorocului David.
Este bine şi să avem alese dinainte unele tropare care aduc căinţă, şi care
vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre păcătoşenia noastră, despre a
doua venire a Domnului, tropare prin care Îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui
citite, nu cântate. Sau ar trebui să rostim diferite rugăciuni care dau naştere
părerilor de rău, scrise de Sfinţii Părinţi, ca cea a Sfântului Isaac Sirul.
După cum am spus înainte, în aceste cazuri trebuie să rostim rugăciunea lui
Iisus cu buzele. Putem să o spunem folosind şi mătăniile (komboschini). Desigur,
în acest chip obţinem mai puţine roade, însă nu trebuie să stăm niciodată fără
cel puţin această mică bucurie. Repet, în aceste cazuri este mare nevoie de
multă răbdare şi de rezistenţă. Gândurile care vin se pot dovedi câştig pentru
noi dacă le folosim pentru curăţirea noastră.
— Dar cum ajută la curăţirea noastră?
— Când diavolul vede că ne rugăm şi că încercăm să ne fixăm mintea pe rugăciunea
lui Iisus, foloseşte orice mijloc ca să ne tulbure. Se serveşte de tot, în principal
de gânduri despre lucrurile care ne deranjează mai mult. Loveşte punctul cel
mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de plăceri, îi
strecoară gânduri de voluptate, celui iubitori de argint, îi aduce gânduri de
zgârcenie, ambiţiosului, gânduri de mărire. De aceea, din gândurile care ne
vin de obicei în timpul rugăciunii ne putem da seama care ne sunt punctele slabe,
putem vedea necurăţiile dinlăuntrul nostru, existenţa patimilor, şi astfel ne
îndreptăm atenţia şi străduinţa într-acolo.
— Gheron, iartă-mă că intervin. Mărturisesc că nu am destulă experienţă în problema
rugăciunii lui Iisus. Totuşi, când încerc să o rostesc, simt o puternică durere
de cap şi de multe ori durere în inimă. Ce înseamnă aceasta? Şi ce ar trebui
făcut în aceste cazuri?
— Când credinciosul este la începutul rugăciunii lui Iisus, simte această durere
puternică de cap şi de inimă, ca parte a noii sale lupte duhovniceşti. Uneori
are senzaţia că i se vor zdrobi şi capul şi inima, iar uneori i se pare chiar
că va muri. Durerea aceasta este ceva normal şi apare datorită faptului că mintea
nu este obişnuită cu această lucrare, precum şi datorită poziţiei corpului.
De multe ori diavolul se foloseşte de această stare pentru a-l face să se oprească
din rugăciune. Însă când simte această durere în cap trebuie să stăruie. Doar
când simte durere în inimă trebuie să cumpănească dacă nu cumva a înaintat,
prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depăşesc puterile. Se poate
însă ca durerea din inimă să-l ajute, arătându-i locul unde să-şi concentreze
mintea, ajungând astfel la rugăciunea netulburată.
— Ai arătat foarte pe scurt această idee şi de aceea aş vrea să stărui puţin
asupra ei. De ce este necesar să stărui când mintea suferă?
— Pentru că imediat după aceea, începe curăţirea. Lacrimile ne dezvăluie acest
lucru, pornind să se reverse asemeni unui fluviu. Mintea începe să se cureţe
şi să coboare în inimă, încetând atunci durerea şi suferinţa. Lacrimile nu pot
fi stăvilite sau justificate, nici nu sunt vărsate pentru a grăbi acest moment.
S-a oprit. Am putut vedea o lacrimă mare strălucind şi luminându-i faţa. Involuntar,
ochii mi s-au umplut de lacrimi. Glasul său blând, gândurile sale aducătoare
de lumină mi-au înmuiat inima împietrită. Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsenie
despre care este scris în Pateric „Se spunea că în toată vremea vieţii sale
când şedea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă în sân pentru a-şi şterge lacrimile
care picau din ochii săi şi auzind Avva Pimen că a adormit, lăcrămând, a zis:
fericit eşti, Avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela
ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veşnic. Deci, ori aici de voie,
ori acolo de munci, este cu neputinţă a nu plânge”.
Mă întrerupse.
— N-ar trebui să ne oprim din rugăciune pentru că avem vreo durere, a spus el
ca după un potop de lacrimi nesfârşite. Pentru că diavolul, care este peste
măsură de viclean, mincinos şi ticălos, ne aduce toate aceste gânduri în minte
ca să ne distrugă, să ne ucidă. Atletul rugăciunii cunoaşte metodele şi gândurile
diavolului şi ştie că vrăjmaşul este cel ce îi şopteşte: „opreşte-te din rugăciune,
altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă”. O să-ţi citesc un exemplu
din Pateric: „Era un frate care, de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins
de friguri şi de fierbinţeală şi de dureri de cap. Şi aşa aflându-se, îşi spunea:
«iată că sunt bolnav pe patul morţii; aşa că mă voi scula şi voi face rugăciune
înainte de a muri». Deci aşa gândind fratele, s-a ridicat şi a făcut rugăciune.
Şi îndată ce a sfârşit rugăciunea, s-a îndepărtat şi fierbinţeala. Şi iarăşi
aşa gândind fratele s-a nevoit şi a făcut rugăciune şi l-a biruit pe cel rău”.
De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice fel de durere.
— Gheron, aş vrea să-mi spui mai mult despre durerea inimii. Ştiu că Sfinţii
Părinţi dau mare importanţă acestei dureri, considerând-o a fi cea mai bună
cale prin care rugăciunea lui Iisus devine lucrătoare. Împărtăşeşte-mi te rog,
dacă găseşti de cuviinţă, câteva gânduri cu privire la această durere.
— Este adevărat ceea ce ai spus. Sfinţii Părinţi, pentru că aveau ştiinţa rugăciunii
lui Iisus, sau mai degrabă pentru că trăiau rugăciunea lui Iisus, au trecut
prin acest stadiu şi de aceea îi dau mare importanţă. Această durere apare la
cei ce practică rugăciunea lui Iisus, mai ales la cei ce se roagă neîncetat.
Părinţii îi dau o aşa mare importanţă, pentru că prin această durere, care dovedeşte
că mintea coboară în inimă şi se uneşte cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin
această durere deci, pacea este revărsată în suflet şi în trup, puterea de înţelegere
a sufletului se limpezeşte, dobândind astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci
putem noi discerne bine gândurile şi putem înţelege mersul şi sfârşitul lor.
Deci un isihast, fără să fi căzut, aparent, în nici un păcat, cunoaşte perfect
starea păcătosului. Aceasta este cu putinţă, căci prin nevoinţă ajunge să cunoască
substratul gândurilor cuiva – începutul şi sfârşitul lor. În acest fel se face
că isihastul, în timp ce se roagă pentru cineva, poate şti aproape imediat în
ce stare este acea persoană, pentru că inima lui a devenit sensibilă prin lucrarea
rugăciunii, el însuşi devenind văzător cu duhul.
Hai să pun totuşi lucrurile în ordinea lor.
Am spus mai înainte că rugăciunea lui Iisus are ca scop unificarea omului, adică
a celor trei facultăţi ale sufletului. Atenţia trebuie concentrată pe inimă.
Inima ar trebui să fie prima care simte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Deoarece,
potrivit Sfinţilor Părinţi inima simte mai întâi prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa
harului, şi apoi stârneşte şi mintea. Părinţii au ajuns mai întâi la vederea
lui Dumnezeu şi apoi au vorbit de El, în aşa fel încât să ocrotească această
cunoaştere vie care înseamnă viaţă. De aceea inima este cea care simte întâi
căldura şi dulceaţa prezenţei Sfântului Duh. Din contră, absenţa harului este
manifestată prin răceala şi indiferenţa inimii. Repet Dumnezeu este iubit întâi
cu inima şi apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este clară: „Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta şi din tot cugetul tău…” (Luca 10, 27). După cum ştii, raţiunea nu
este nesocotită de către Biserică, dar după Cădere a devenit incapabilă să-l
perceapă pe Dumnezeu. Însă atunci când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească
lăuntrică, raţiunea este îndemnată să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Atunci inima
hotărăşte dacă respectă sau nu poruncile lui Dumnezeu. Dar unirea inimii şi
a minţii poate fi făcută numai prin lucrarea Sfântului Duh. Primim har prin
pocăinţă şi prin păstrarea poruncilor lui Hristos. Sub înrâurirea lui, mintea
găseşte inima şi se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea
rugăciunii interioare şi a îndumnezeirii. Din acest motiv inima omului trebuie
să fie „frântă”. „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm
50, 17). Mulţi folosesc diferite metode pentru a-şi coborî mintea în inimă,
dar noi trebuie să accentuăm faptul că pocăinţa este calea cea mai sigură. Deci,
când plângem pentru păcatele noastre este bine că simţim o durere sau uneori
o căldură în inimă, şi în general că îi înţelegem mişcarea şi simţirea. Totuşi
acest lucru trebuie să aibă loc treptat. Pentru că este posibil ca fiind bruscă,
această activitate să dea naştere în inimile slabe şi neobişnuite unei ispite
foarte subţiri, care nu are consecinţe serioase dar care poate opri rugăciunea.
În cazul unei asemenea dureri Părinţii învaţă să rostim rugăciunea lui Iisus
cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atenţia
sa să fie susţinută înlăuntrul ei, chiar dacă doare. Aceste lucruri însă, trebuiesc
limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc. Durerea despre care vorbim este
sănătoasă, naturală şi mântuitoare, deşi mulţi din cei care se nevoiesc cu rugăciunea
lui Iisus cred că s-au îmbolnăvit de inimă şi merg să consulte un doctor. Dar
acesta nu găseşte nimic anormal deoarece durerea aceasta este durerea harului,
care arată că rugăciunea a pătruns în inimă şi lucrează acolo. Acesta este un
pas semnificativ.
— Am auzit că mulţi Sfinţi au simţit rugăciunea ca devenind lucrătoare în inima
lor într-un anume moment şi câteodată chiar ca un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea
Preacuratei Sale Maici. Este adevărat?
— Bineînţeles. Mulţi sfinţi isihaşti ştiu foarte bine din ce moment au simţit
rugăciunea lui Iisus în inima lor. De atunci încolo, ei o rostesc necontenit.
Orice altceva ar lucra, rugăciunea nu încetează niciodată. Cu adevărat, ei o
simt ca un dar de la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama,
rugându-se la Născătoarea de Dumnezeu rostind „luminează-mi întunericul”, a
primit darul Teologiei. Trebuie spus că iubirea pentru Născătoarea de Dumnezeu
este strâns legată de iubirea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea de Dumnezeu
pentru că Îl iubim pe Hristos, sau o iubim în aşa fel încât să obţinem dragostea
lui Hristos. Părinţii sunt foarte hotărâţi asupra acestui punct. Sfântul Gherman,
patriarh al Constantinopolului, spune: „dacă n-ai fi stat tu înainte, Născătoare
de Dumnezeu, nimeni nu ar fi putut deveni om duhovnicesc… nimeni nu s-ar fi
mântuit decât prin tine, Născătoare de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama
spune: „Ea este hotarul dintre creat şi necreat; şi nimeni n-ar fi putut veni
la Dumnezeu decât prin ea şi prin Mijlocitorul născut din ea; şi fără ea, nici
unul din darurile lui Dumnezeu nu ar fi fost date nici îngerilor nici oamenilor”.
Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Dacă ne-a
dat cel mai mare dar, pe Hristos, nu ne va da şi restul? Deci, când ne rugăm,
ar trebui să spunem „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”
şi nu doar „mijloceşte pentru noi”.
— Am să mă întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând în timp ce vorbeai despre
unirea minţii cu inima. Când mintea coboară în inimă, rămâne tot timpul acolo?
Şi dacă e aşa, cum poate un om să lucreze, cum îşi poate împlini ascultarea
în mănăstire?
— În primul rând, mintea nu este suprimată, ci este completată şi se întoarce
la condiţia sa naturală. Este împotriva naturii sale atunci când rămâne afară
de esenţa ei, inima. Prin rugăciune alungă toate lucrurile străine naturii sale.
Ulterior, când mintea coboară în inimă, raţiunea poate fi ocupată cu alte lucruri
fără să fie îndepărtată de inimă. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un
preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului sau
poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârşirea
Tainei, fără ca mintea lui să-i fie separată de inimă. Totuşi, când raţiunea
hoinăreşte spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esenţa ei.
Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune
rugăciunea lui Iisus, le ţine ocupate numărând mătăniile. Poate acum ai înţeles
cu câtă sălbăticie luptă diavolul împotriva noastră.
Abia acum mi-ai dezvăluit că diavolul luptă împotriva noastră cu înverşunare.
De ce ne războieşte, prin ce metode? Cum putem deosebi părerile oamenilor despre
rugăciunea lui Iisus? Mulţi oameni susţin diferite lucruri şi nu ştim în ce
măsură acestea sunt gânduri care vin de la vrăjmaşul diavol. Sunt nerăbdător
să-ţi ascult părerea.
Fără să vorbească, sfântul şi înţeleptul pustnic a luat din nou în mâini „Patericul”,
l-a deschis cu mişcări încete şi a început să citească: „L-au întrebat pe el
iarăşi fraţii, zicând: care faptă bună, părinte, întru petreceri, are mai multă
osteneală? Zis-a lor: iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca
rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte
vrăjmaşul să-l taie pe el căci el ştie că nu se împiedică de altceva, fără numai
de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul,
răbdând întru dânsa, dobândeşte odihna. Iar rugăciunea până la suflarea cea
de pe urmă, are trebuinţă de nevoinţă.”
A închis cartea şi a continuat.
— Sfinţii Părinţi învaţă că omul se găseşte, dacă nu întotdeauna sub stăpânirea
diavolilor, atunci, în orice caz, sub înrâurirea şi necurmata lor vrăjmăşie.
Diavolii se învârtesc mereu în jurul sufletului şi încearcă, prin orice mijloace,
să-l facă pe cel credincios să păcătuiască, fie prin simţuri (când obiectul
păcatului este aproape), fie prin imaginaţie (când acesta este departe) sau
prin răzvrătirea cărnii. Deoarece omul este alcătuit din suflet şi trup, primeşte
influenţa diavolului şi se lasă prins de el. Tacticile duşmănoase ale celui
rău sunt cel mai evidente în timpul rugăciunii. Acei ce se angajează în acest
război duhovnicesc văd diavolul luptând împotriva lor cu furie la fiecare pas.
Îl văd folosindu-se de toate mijloacele ca să le întoarcă mintea de la Dumnezeu.
Văd toate planurile viclene ale răului demon, care urăşte binele şi ucide omul.
Potrivit Sfântului Marcu Ascetul „când diavolul vede că mintea se roagă în inimă,
atunci stârneşte ispite mari şi răutăcioase”. Urăşte de moarte oamenii, şi ura
lui creşte atunci când vede că ei tind să devină îngeri prin rugăciune, şi să
ocupe locul pe care el l-a avut înainte de cădere. Ascultă cum descrie Sfântul
Grigorie de Nyssa această invidie răutăcioasă a diavolului, cauzată de îndumnezeirea
omului: „Demonii sunt mistuiţi de invidie şi gelozie când oamenii sunt gata
să atingă înrudirea cu Dumnezeu, în timp ce ei (demonii) au căzut din legătura
lor cu binele”. Astfel fiecare pustnic are multe de spus despre acest război
al diavolului. De multe ori, văzând acest comportament, pustnicilor le e milă
de el.
— Milă? Iartă-mă, dar nu pot înţelege cum şi de ce.
— Ei simt milă pentru el, pentru căderea lui şi starea lui nenorocită. Deşi
a fost creat să slujească şi să slăvească pe Dumnezeu, a ajuns să lupte împotriva
lucrării Sale dumnezeieşti şi împotriva omului, pe care Dumnezeu îl iubeşte
atât de mult. Diavolul caută să distrugă unitatea. El întruchipează spiritul
distrugerii permanente şi este începătorul ereziei. Dumnezeu vrea să unească,
el vrea să despartă. Dumnezeu vrea să salveze, el vrea să distrugă. Îl face
pe om să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Bisericii.
— Şi unde găsesc pustnicii toată această putere de a-l iubi?
— În îmbelşugatul dar al harului pe care-l au. Au atât de mult har înlăuntrul
lor încât ei vor să iubească totul şi aceasta pentru totdeauna. Inima lor a
devenit încăpătoare ca rezultat al izgonirii patimilor, şi de aceea au o mare
dorinţă de a cuprinde pe toţi oamenii înlăuntrul ei. Aşa, pustnicii curăţiţi
iubesc Sfânta Treime, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, Sfinţii, păcătoşii, natura
şi animalele… Şi pentru că încă „a mai rămas loc” iubesc şi pe diavol… Îl simt
ca pe un duh mort care s-a îndepărtat de dumnezeire, de harul dătător de viaţă
şi care acum transmite moartea celor ce se apropie de el sau caută să o transmită
celor ce luptă pentru mântuire. Sfinţii nevoitori, plini de dragoste pentru
Dumnezeu, se gândesc: Iadul a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi. Cum
ar putea să nu simtă milă?
— Noi ignorăm gândurile diavolului, am spus, fiind în întunericul patimilor
cărnii, orbi din cauza felului nostru lumesc de a gândi, prinşi de el. Nu am
primit din belşug harul lui Hristos, ca prin lumina lui să putem urmări toate
lucrările viclene şi ucigaşe ale diavolului. Poţi să ne spui – pentru că tu
vezi şi lupta şi zbuciumul lui – cum încearcă să distragă omul de la rugăciunea
care îl duce pe om la unirea cu Dumnezeu?
— Dragul meu părinte, orice ţi-aş spune ar fi greu pentru tine să înţelegi.
Ceea ce spun poate părea ciudat şi exagerat. Chiar şi călugării ce trăiesc în
lume nu pot înţelege lupta călugărilor de la Sfântul Munte şi războiul sălbatic
al diavolului. Îl vedem la orice pas. Îţi voi spune totuşi câteva lucruri, ca
să te ajut.
Am înţepenit, nemişcat, cu ochii larg deschişi şi cu urechile pregătite să asculte
cu atenţie înţelepciunea stareţului şi să înveţe planurile viclene şi complicate
ale diavolului. Fără să dea impresia că orice spune era din experienţa personală,
Gheron a început să-mi vorbească despre tacticile diavolului împotriva acelora
care sunt atraşi de rugăciunea lui Iisus.
— Când ne pregătim pentru rugăciune, diavolul, în acelaşi timp, se pregăteşte
de luptă şi atacă. Atletul rugăciunii trebuie să fie conştient de aceasta astfel
încât el nu va fi surprins când suferă primul atac brusc al diavolului şi mai
târziu incursiunile lui îndrăzneţe – când va arunca spre cel ce se roagă toate
muniţiile ce le are la dispoziţie. (În timp ce pustnicul vorbea am avut senzaţia
că mă aflu în faţa unui general experimentat în războiul duhovnicesc, care a
repurtat multe victorii glorioase şi care a fost încoronat cu mulţi lauri).
El îl determină să se angajeze şi în alte activităţi sociale. Apoi aduce întâmplări,
diferite persoane, situaţii…
— Aş vrea să ascult unele metode pe care noi, trăind în lume, nu le cunoaştem.
Dă-mi voie să-ţi mărturisesc ceva. M-ai făcut, acum, să urăsc diavolul sau mai
degrabă lucrarea lui şi în acelaşi timp să-mi fie milă de el.
— Da, părinte, şi noi trăim aceasta zilnic. Simţim ură pentru ceea ce face,
dar dragoste pentru el, care este exprimată ca durere pentru înşelător! Dar,
ca să răspund întrebării tale, voi spune următoarele: scopul rugăciunii lui
Iisus este să-L aducă pe Hristos Împăratul în inimile noastre, să facă prezentă
înlăuntrul nostru Împărăţia lui Dumnezeu, să lumineze scânteia harului ce este
acum acoperită de cenuşa păcatului. Este împlinirea strigătului „vie împărăţia
Ta”. Totuşi, cum am spus şi mai înainte, acum inima este întunecată de norul
păcatului şi lucrarea diavolilor în ea. Pe suprafaţa inimii (nu înlăuntrul ei,
pentru că numai energia necreată a Sfântului Duh, fiind necreată, poate fi unită
cu sufletul) diavolul şi-a proclamat autoritatea şi stăpâneşte totul. Crede-mă,
părinte, uneori îmi simt inima ca o grădină zoologică. Toate patimile lăuntrice
sunt ca animale ce urlă. De Dumnezeu purtătorul Grigorie Palama o descrie foarte
bine: „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, devine un ucigaş
asemeni nu doar celor mai sălbatice fiare ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare,
asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”. Prin rugăciunea
lui Iisus, atunci, după ce mintea a asimilat preadulcele Lui nume – ne străduim
ca El (Hristos) să coboare în inimă în toată slava şi mărirea Lui şi să alunge
diavolul, care, după ce a acoperit harul ce-l găseşte acolo întunecă din nou
sufletul cu diferitele patimi. Astfel, sufletul este luminat de prezenţa lui
Hristos, primind „har peste har”. Aşadar, cu cât Domnul coboară mai mult în
inimă, cu atât diavolul dispare cu urlete şi dureri pentru lupta ce a dus-o
şi ecourile acestor strigăte sunt ispitele ce ni le aduce.
— Auzind acestea mi-am amintit de cei posedaţi de diavol care, imediat ce L-au
văzut pe Hristos au început să strige: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu” (Matei
8, 29). Mi-am amintit şi de întâmplarea cu tânărul îndrăcit, când Domnul a spus:
„Duh surd şi mut, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el. Şi
răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit” (Marcu 9, 25-26). Cred că acest
lucru este legat de ceea ce ai spus mai înainte, sau mă înşel?
— Da, ai dreptate. Dar mai sunt şi alte întâmplări care îl dau în vileag. Când
Domnul a coborât în Iad, a eliberat drepţii ce au crezut în El. În slujbele
Bisericii, suferinţa Iadului este viu reprezentată: „Astăzi iadul geme şi strigă
tare: ar fi fost mai bine pentru mine să nu fi primit pe Fiul Mariei, pentru
că El a venit la mine şi mi-a zdrobit puterea; El mi-a zdrobit porţile de aramă…
Sunt lipsit de acei ce mi-au fost supuşi odată; în tăria mea i-am înghiţit,
dar acum îi arunc afară. Cel ce a fost răstignit a golit mormintele” (Triod).
În fond, n-a spus Hristos însuşi: „Cum poate cineva să intre în casa celui tare
şi să-i jefuiască lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i
prade casa?” (Matei 12, 29). Adică, coborârea lui Hristos în inimă, unde lucrează
acum diavolul, este legată de fuga şi de înlănţuirea lui (a diavolului). Este
apoi normal pentru el să urle, să strige şi să răcnească. Domnul a venit „să
strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În Psalmul 103 se spun următoarele
despre fiarele pădurii: „Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile
lor se vor culca”; Părinţii neptici învaţă că, precum la răsăritul soarelui,
fiarele se ascund în peşteri şi între stânci, în culcuşurile lor, în acelaşi
fel diavolii fug şi se ascund când Soarele harului răsare în inima noastră.
— Dacă diavolul este stăpânit, este normal ca el să rămână tăcut.
— De fapt, se întâmplă exact invers. El urăşte omul chiar mai mult şi continuă
să-l atace dinafara inimii spre a obţine victoria asupra credinciosului prin
toate mijloacele, pentru ca apoi să se reîntoarcă în inimă atunci când harul
lui Dumnezeu este ascuns. „Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai
rele decât el” să lupte (Matei 12, 45). Întregul sens al ispitelor este evident
tocmai în acest punct. Imaginaţia este cea mai vicleană armă a diavolului: să
imagineze trecutul şi viitorul, să imagineze lucrările bune, să le imagineze
pe cele rele. Mulţime de gânduri vin şi preocupă mintea, încât aceasta încetează
să mediteze la numele lui Iisus. Diavolul încearcă să-l facă pe om să nu mai
arate interes pentru Dumnezeu şi să nu-şi mai exprime dragostea. În primul rând
îl înduplecă să cheme în minte tot felul de greşeli ce le-a comis în viaţa lui,
în trecutul îndepărtat şi în cel apropiat. Sfinţii Părinţi spun că războiul
este de obicei la fel de sălbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare
plăcere el trebuie să plătească la fel de multă durere. Există o legătură strânsă
între plăcere şi durere în viaţa ascetică a Părinţilor. Plăcerea a adus şi căderea
şi durerea; şi tocmai această durere este cea care restaurează omul până la
starea lui originară şi îl vindecă. Astfel, omul suferă mult. El plăteşte pentru
fiecare gând rău şi plăcere măsura proporţională de suferinţă, astfel încât
să se creeze un echilibru. Întâmplări petrecute cu mulţi ani în urmă şi pentru
care a simţit plăcere, fiind uitate între timp, apar acum cu toată tăria şi
mărimea lor. El poate ajunge chiar la dezgust şi deznădejde. Peste atletul rugăciunii
vin gânduri de hulă, a continuat mult încercatul stareţ. Necredinţa în marile
chestiuni de credinţă, precum dumnezeirea lui Hristos şi curăţia Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi a sfinţilor, etc. De multe ori aceste gânduri sunt
exprimate în timpul rugăciunii fără ca luptătorul să vrea sau să ştie acest
lucru.
Alte ori vine duhul trândăviei; sau gândul stăruitor să lase locul acela şi
să plece de la Bătrânul său cu gândul că altcineva este mai bun decât el. De
multe ori creşte înlăuntrul lui o ură sălbatică împotriva Bătrânului său. Există
cazuri când ucenicul vine la Bătrânul său şi îi spune, în lacrimi şi cu suspine:
„Nu pot să explic aceasta dar îţi voi spune cum simt: Te urăsc. Nu vreau să
te văd. Cu cât te văd mai mult cu atât mă cuprinde o răzvrătire groaznică”.
De multe ori vine şi somnul să întrerupă rugăciunea. Sunt încă multe ispite
dar am să stărui doar asupra acestora.
— O, cum îndură nevoitorii atâta suferinţă! Cum pot ei suporta un aşa atac sălbatic?
am întrebat. Spune-mi, Gheron.
Părintele era afundat într-o tăcere adâncă. Cine ştie câte lupte chinuitoare
a îndurat? Cine ştie ce ispite?
— Gheron, nu te opri. Spune-mi în ce fel le putem face faţă.
— În acest caz este nevoie de multă răbdare, îndurare şi curaj. Mai ales curaj.
Atletul rugăciunii trebuie să nu se lase clătinat. Trebuie să opună imaginaţiei
chemarea numelui lui Iisus şi să fie concentrat în cuvintele rugăciunii lui
Iisus. Nu trebuie să se gândească la nimic în timpul rugăciunii, nici la lucruri
bune nici la rele. Când simte durere trebuie să aibă siguranţa, cum am spus
mai sus, că a început tratamentul. „Femeia, când e să nască, se întristează,
fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul nu-şi mai aduce aminte
de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume” (Ioan 16, 21). La fel se
întâmplă aici. Prin durere este creat un om nou, se naşte o viaţă nouă: viaţa
în Hristos. Precum spun Părinţii de Dumnezeu purtători, trebuie să dispreţuim
gândurile de hulă. Doar în acest fel dispar. Gândurile hulitoare sunt aduse
de diavol – ele nu sunt ale noastre. Aici putem spune că este arătat cuvântul
Domnului: „Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24), adică mintea
nu poate face două lucruri deodată. Nu poate fi îndulcită de nectarul preadulce
al rugăciunii lui Iisus pe de o parte şi pe de altă parte, în timp ce se roagă
să se îndoiască de puterea rugăciunii sau de adevărurile dogmatice. Cele din
urmă vin din atacul diavolului. Atunci trebuie a-i arăta dispreţ, iar dacă hulele
ne vin în minte necontenit, este neapărat trebuitoare mărturisirea la duhovnic.
Atunci hulele dispar imediat. Mai mult, la fel se întâmplă şi cu gândurile stăruitoare.
Un gând ce persistă mai ales în timpul rugăciunii, trebuie mărturisit. Astfel,
diavolul ce se ascunde sub el dispare imediat ca şarpele când ridicăm piatra.
O străduinţă deosebită este necesară în cazul somnului. Aici, pe Muntele Athos
există mulţi părinţi ce şi-au făcut un scaun cu un picior, iar când adorm cad
la pământ şi aşa se trezesc. De fapt ei luptă împotriva diavolului şi nu împotriva
trupului lor. Am cunoscut şi un călugăr ce avea un vas plin cu apă în chilia
lui pe care îl purta dintr-o parte într-alta a camerei atunci când era somnoros,
luptând în acest fel împotriva duhului celui rău al somnului.
Atletul rugăciunii trebuie să-şi vadă Bătrânul „în chipul lui Hristos”, ca un
alt Moise. Şi prin puterea Bătrânului şi prin rugăciunile sale este scos din
robia Egiptului şi este mântuit de tirania lui Faraon, care sunt patimile. Ucenicul
trebuie să treacă cu vederea slăbiciunea Bătrânului său, pe care diavolul o
exagerează, punând înaintea ochilor săi doar dragostea pentru Dumnezeu şi trăsăturile
bune pe care povăţuitorul lui le are. Şi dacă din întâmplare îşi dă seama că
Bătrânul său are multe păcate şi patimi, chiar şi atunci trebuie să se ferească
să-l judece, văzându-le ca propriile lui păcate şi vărsând lacrimi îmbelşugate
pentru ele. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie această atitudine. „Dacă vieţuieşti
într-o mănăstire, nu trebuie să vrei niciodată să fi împotriva părintelui tău
duhovnic, care te-a tuns, chiar dacă îl vezi pe el făcând adulter sau îmbătându-se
şi crezi că treburile mănăstirii sunt prost conduse; chiar dacă eşti bătut şi
dispreţuit de el şi înduri multe alte chinuri. Nu şedea cu cei ce îl vorbesc
de rău, nici să umbli cu cei ce cugetă răutăţi împotriva lui. Suferă-l până
la sfârşit fără să cercetezi vreuna din greşelile lui. Ci aşează-ţi în inimă
lucrurile bune pe care vezi că le face şi străduieşte-te să ţi le aminteşti
doar pe acelea; dă vina pe tine însuţi pentru toate lucrurile nepotrivite sau
greşite pe care vezi că le face sau le spune, şi vezi-le ca pe propriile tale
păcate, şi pocăieşte-te pentru ele cu lacrimi, luându-l pe el drept sfânt şi
cerându-i binecuvântare”. Astfel trebuie să facă atletul rugăciunii, pentru
a se păzi să-şi judece Bătrânul. Căci altfel pierde ascultarea şi smerenia,
o dată cu ele pierzându-şi însăşi mântuirea. Atletul rugăciunii trebuie să opună
fugii şi trândăviei, refuzul persistent şi multa răbdare; răbdarea este trebuincioasă
şi atunci când înfrunţi atacurile personale.
— Atacuri personale! Ce vrei să spui?
— Aici, dă-mi voie să nu merg mai departe, pentru că nu mă poţi înţelege. Ar
putea sa ţi se pară ciudat, pentru că nu cunoşti viaţa ascetică.
— Gheron, vreau să învăţ. Te implor, în numele lui Iisus Hristos, învaţă-mă.
Acum, că te-am găsit, nu vreau să pierd şansa de a învăţa. Spune-mi.
I-am înţeles dealtfel greutatea. Ce putea el să ne spună nouă, care suntem acoperiţi
cu veşmântul pielii – al raţionării?
— Nu-ţi voi spune multe lucruri, doar câteva. Voci, hohote de râs, un zgomot
mare înafara chiliei, ca şi cum ar fi adunată o mulţime de oameni. Şi aceasta
se întâmplă pentru ca el (diavolul) să-ţi poată distrage atenţia de la rugăciunea
lui Iisus. De multe ori diavolul însuşi, se apropie de tine. În astfel de cazuri
simţi o frică teribilă. Sufletul şi trupul îţi sunt cuprinse de o durere mare.
Nu se compară nici pe departe cu frica ce o simţim în prezenţa criminalilor.
Pentru că însuşi iadul se apropie. Ca să-l intimideze pe nevoitor, diavolul
ia forma diferitor animale. În viaţa sfântului Sava se spune că diavolul s-a
prefăcut în şerpi, în scorpioni, în leu, etc. „Odată, odihnindu-se după osteneală,
la miezul nopţii, s-a închipuit diavolul în mulţime de şerpi şi scorpii, venind
asupra lui spre a-l înfricoşa… După câteva zile iarăşi s-a închipuit diavolul
în chipul unui leu înfricoşat şi s-a repezit la sfânt, vrând să-l sfâşie şi,
apropiindu-se se da înapoi; apoi iarăşi se repezea şi iarăşi se da înapoi.”
Uneori diavolii apar ţinând foc în mâini şi ameninţă să-l ardă pe atletul rugăciunii
lui Iisus, după cum spune Sfântul Simeon:
„Iar ei neîndrăznind să mă atingă, sau să se apropie de mine,
stăteau departe şi păreau să se teamă de mine.
Şi ca ţinând foc în mâini, mă ameninţau să mă ardă
şi strigau cu putere şi făceau zgomot”.
Alteori totuşi, în timp ce atletul repetă rugăciunea lui Iisus
şezând pe scăunel, simte două mâini gata să-l sugrume. Au o strânsoare puternică
şi nu-l lasă să continue rugăciunea. Deşi începe rugăciunea lui Iisus, nu poate
continua după cuvântul „Doamne”. Îi este foarte greu să înceapă cuvântul mântuitor
„Iisuse”. Se bâlbâie I, I, I, Iis, Iis, Iisu… Dar imediat ce a pronunţat cu
mare efort întregul cuvânt, diavolul dispare. Alţi călugări, venind dintr-o
mulţime de mănăstiri, îmi mărturisesc că diavolul purcede chiar la atacuri „în
masă”, pentru ca să-i intimideze şi să-i sperie, mai ales în timp ce se pregătesc
pentru o priveghere.
— Ce înseamnă atac „în masă”?
— Înseamnă că el atacă doi, cinci, zece călugări în acelaşi timp, încercând
să-i sugrume, sau să le facă alt rău. Un monah s-a speriat într-un aşa hal,
încât şi-a părăsit chilia şi a aşteptat lângă uşa Bătrânului său, speriat şi
îngrozit, până ce s-a trezit. Din acest motiv oamenii din lume nu sunt în stare
să înţeleagă importanţa privegherii. Privegherea arde vicleanul diavol, distrugându-l.
Diavolul face atunci tot posibilul ca privegherea să nu mai poată fi plinită,
căci ştie că urmează să fie înfrânt prin rugăciunile din timpul nopţii. Şi stârneşte
gânduri în oameni pentru a împiedica purtarea de grijă faţă de priveghere. De
aceea îţi cer să nu treci cu vederea această lucrare acolo unde locuieşti. Priveghează,
deoarece în acest chip diavolul este ruşinat.
— Noi suntem atât de păcătoşi, Gheron, încât nu simţim acest atac trupesc al
diavolului. Dacă ne stăpâneşte, de ce ne-ar ataca? Suntem atât de păcătoşi.
— Îmi dai voie să fac o mică observaţie?
— Bineînţeles, am spus. Nu ai doar permisiunea ci şi rugămintea mea de a o face.
— N-ar trebui să gândeşti în acest fel – că eşti păcătos şi că diavolul nu se
luptă cu tine în persoană – pentru că este un gând înşelător. Diavolul l-ar
putea folosi împotriva ta.
— Cum aşa?
— Când spui că eşti nevrednic să fi luptat personal de diavol din cauza păcatelor
tale, diavolul aude acest lucru şi, când din întâmplare faci ceva bun – de exemplu
când lucrezi o virtute – atunci îţi poate apărea, dându-ţi impresia (pentru
că l-ai văzut) că eşti cineva important, ducându-te la mândrie şi slavă deşartă.
M-am aplecat repede, i-am luat mâna şi înainte să-şi dea seama, i-am sărutat-o
cu dragoste şi respect; cu respect pentru înţelepciunea duhovnicească pe care
o avea şi pe care a dobândit-o după mulţi ani de război duhovnicesc.
— De multe ori, a continuat, diavolul apare şi vorbeşte cu atletul rugăciunii.
Îl provoacă şi încearcă să deschidă un dialog cu el. Uneori îl învinovăţeşte,
alteori îl laudă, uneori îl ia peste picior, alteori interpretează anumite fapte
greşit. Cel lipsit de experienţă în această luptă duhovnicească începe să vorbească
cu diavolul şi răspunde la întrebările şi la momelile lui. Dar aceasta este
o greşeală, mai ales la începători, pentru că cei fără experienţă în aceste
situaţii sunt învinşi chiar dacă pare că diavolul este pus pe fugă de replicile
lor. Rămân însă confuzia şi teama. Mai târziu când îşi amintesc această întâlnire
şi tot ceea ce s-a spus, vor fi cutremuraţi şi tulburaţi. Părinţii învaţă că
cei ce nu au experienţa şi puterea necesară, să nu răspundă. Ei trebuie să fie
indiferenţi la vrăjmaşul diavol şi să-l dispreţuiască. La fel trebuie să facă
şi în războiul împotriva gândurilor. Astfel dispreţul împotriva diavolului şi
stăruinţa în rugăciunea lui Iisus, sunt cele mai importante arme.
Apoi, după o pauză, a continuat.
— Avem nevoie să stăruim în rugăciunea lui Iisus în timpul acestor ispite şi
în general avem nevoie să rămânem într-o stare de rugăciune. Când spun „stare
de rugăciune” mă gândesc şi la postul cu chibzuială, priveghere, strâmtorarea
trupului, tăcere – toate acestea ducând la smerenie. Însă toate acestea trebuiesc
făcute cu binecuvântarea duhovnicului.
— De ce este nevoinţa trupului (postirea, privegherea, tăcerea, metaniile) aşa
de strâns legată de rugăciune şi considerată o stare de rugăciune?
— Trupul participă la lucrarea rugăciunii. Pentru că şi trupul va primi har,
trebuie să lupte. Ba mai mult, ajungem la starea necesară pentru a primi har
prin nevoinţă şi suferinţă. Ca să sprijine acest punct de vedere, Sfântul Grigorie
Palama se referă la taina preoţiei. În taina preoţiei, harul dumnezeiesc este
împărtăşit viitorului diacon, sau preot, sau episcop „nu doar prin rugăciune,
adică noetic, ci şi prin colaborarea trupului, adică prin punerea mâinilor”.
Arhiereul nu se roagă doar ca să vină harul dumnezeiesc şi dătător de viaţă,
ci îşi pune şi mâna pe capul aceluia ce este rânduit a fi hirototnit. Acelaşi
lucru se întâmplă cu rugăciunea lui Iisus. Nu este îndeajuns să o rosteşti noetic
(cu mintea) ca să primeşti har, ci trebuie să colaboreze şi trupul, căci întregul
omului constă nu doar din suflet ci şi din trup, care trebuie şi el mântuit.
Aşa încrezându-ne în Sfinţii Părinţi, putem pretinde cu siguranţă, că cel ce
refuză mijloacele rugăciunii, frica, lacrimile, durerea, suspinarea, tăcerea,
refuză esenţa rugăciunii însăşi. Repet, toate acestea trebuie făcute cu binecuvântarea
părintelui nostru duhovnic, pentru ca diavolul să nu se poată folosi de ele
împotriva noastră.
— Este o luptă grea, am mărturisit. Lucrarea rugăciunii, după cum mi-ai zugrăvit-o,
este peste măsură de dificilă. Duşmanul porneşte un asemenea război împotriva
noastră, zdrobindu-ne cu valurile înspumate ale vicleniei sale şi ale întregii
sale împărăţii a întunericului. Cum îl poate cineva suporta?
Mă simt dator să te luminez puţin mai mult în această privinţă. Pustnicii cunosc
viclenia diavolului, dar îi cunosc şi slăbiciunea şi lipsa. Ei cunosc din experienţă
ura lui satan, dar şi iubirea dulce a lui Hristos pentru făptura omenească.
Dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternică în acest război. Domnul
vine blând în suflet şi potrivit măsurii în care El se apropie, dăruieşte har
şi bucurie. După fiecare bătălie, vine har nespus şi de neînţeles, vine bucurie,
pace şi linişte. „Adevăratul început al rugăciunii este căldura în inimă care
mistuie patimile şi aduce fericire şi bucurie sufletului”, potrivit Sfântului
Grigorie Sinaitul. Noi o simţim aceasta cu putere fiindcă trăim o stare pe care
n-am cunoscut-o înainte. Totul înlăuntrul nostru devine calm şi liniştit! Rugăciunea
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” devine o doxologie: „Slavă Ţie, Doamne!”
Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus”, căci Acesta
este prezent. Amintirea lui Iisus cu mintea concentrată în inimă, este atinsă
acum fără trudă şi fără multă nevoinţă. De fiecare dată când pronunţăm numele
lui Iisus, cât se îndulceşte inima! Nu vrem, cu nici un preţ să pierdem acest
ceas dumnezeiesc, după care tânjim atât de mult. Pururea pomenitul meu stareţ
spunea rugăciunea inimii timp de şase ore şi i se părea că a trecut doar un
sfert de oră. Bucuria vine în valuri. Apoi bătăile inimii… Mulţi Părinţi vorbesc
despre acestea.
— Gheron, îmi amintesc că Sfântul Nicodim interpretează rugăciunea Maicii Domnului
„Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 4) cam în acelaşi
fel.
În acel moment, într-adevăr, mi-am amintit învăţătura Sfântului Nicodim: „El
încântă peste măsură pe cel a cărui inimă vibrează şi tresaltă din cauza acestei
bucurii necontenite; şi el este, într-un fel, plin de entuziasm, şi această
încântare este numită de Părinţii neptici «tresărirea» şi «săltarea» inimii,
adusă de harul dumnezeiesc”. Şi continuă: „inima ta va tresări de câte ori harul
te cercetează şi de câte ori Sfântul Duh lucrează tainic în sufletul tău prin
lucrarea sfintei rugăciuni a inimii”. Mulţi Părinţi ai Bisericii au vorbit despre
această tresăltare a inimii. De exemplu, Sfântul Grigorie Palama spune: „inima
saltă cu entuziasm pentru dragostea de bine”, iar Sfântul Vasile, ca şi Sfântul
Atanasie cel Mare, iau aceasta drept un semn al harului.
— Da, a spus sfântul şi mult încercatul nevoitor. Aşa este. După o luptă eroică
şi dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră şi o linişteşte. Dar
nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului
şi de lucrarea Sfântului Duh, care lucrează „potrivit voii Sale”, pentru binele
nostru. „La început harul apare în felurite chipuri în timpul rugăciunii, şi
omul este părtaş în duh în multe feluri diferite. Harul este cunoscut şi trăit
potrivit propriei sale voinţe.” Avem exemplul profetului Ilie. El a simţit o
„vijelie năprasnică ce va despica munţii”. Apoi a simţit un cutremur, un foc,
iar în cele din urmă o adiere de vânt lin, şi acolo era Domnul. Sfântul Grigorie
Sinaitul explică că Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începători,
ca un duh de frică ce distruge munţii patimilor şi zdrobeşte inimile greu împietrite,
dându-le pocăinţă şi lacrimi pentru viaţa lor păcătoasă de dinainte. La cei
din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adică o încântare (aceasta este tresărirea
inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desăvârşiţi,
vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină blândă. Începătorii primesc lucrarea
harului „în parte”, pe când cei desăvârşiţi primesc harul în întregime. Deci,
cum probabil ai înţeles, de fiecare dată când harul ne vizitează, vine într-o
măsură desăvârşită, potrivită bineînţeles nevoinţei şi smereniei noastre.
— Aşadar, harul vine şi pleacă iar?
— Da, a răspuns sfântul pustnic. Vine şi pleacă spre a se reîntoarce şi a dispare
din nou. Dumnezeu îşi trimite harul său şi îl retrage. La începutul acestei
lupte duhovniceşti, intervalele între retragerea lui şi revenirea din nou sunt
mai lungi. Dar ele se scurtează după multă nevoinţă. Atletul rugăciunii este
obişnuit cu aceste vizite dar şi cu retragerea harului.
— Dar de ce se întâmplă aceasta? Care este scopul venirii şi plecării harului?
— Vine să mângâie şi să îndulcească inima şi pleacă spre a da posibilitatea
dobândirii pe mai departe, a căutării şi a smereniei. Se retrage pentru ca atletul
să înţeleagă că a fost un dar de la Dumnezeu, şi de aceea el este cu totul nevrednic
să-l primească. Mulţi călugări cunosc din experienţa lor acest „joc al harului”,
care poate dura mulţi ani. Vine şi pleacă! În primul caz, harul sprijină pe
călugăr prin venirea sa şi îl umple de mângâiere dumnezeiască. E ca şi cum i-ar
spune: „Sunt aici”. În al doilea caz, pleacă pentru ca harul ce i-a fost dat
să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult
şi să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Pentru că sunt
cazuri când călugării au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepădat.
Nu s-a întâmplat la fel cu apostolul Petru? A primit mult har pe muntele Tabor
dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-l tăgăduiască pe Hristos. Stadiul
asimilării harului este legat de o căutare chinuitoare a lui. Atletul ştie acum
(după venirea lui) că există şi aceasta îl face să-l caute în lacrimi. Plânge
precum copilul ce-şi caută mama, în timp ce ea se ascunde: „Unde eşti, Lumina
mea? Unde eşti, Bucuria mea? De ce m-ai părăsit şi m-ai lăsat inima în suferinţă?
De ce ţi-ai ascuns faţa Ta de mine şi sufletul meu se îndurerează? Când mi-ai
venit în suflet mi-ai ars păcatele. Vino din nou acum şi arde-mi din nou păcatele
ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino şi bucură-mă cu venirea
ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit, şi că Te caut
în lacrimi. Unde Te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe Tine, Cel ce
eşti pretutindeni, şi Te caut îndurerat? Asemeni, Preasfânta Fecioară cu Iosif
Te-au căutat îndureraţi, când erai copil. Ce a gândit ea în durerea ei negăsindu-şi
Fiul?” (Sfântul Siluan Athonitul).
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat
împotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a
putut înţelege suferinţa lui Adam care a fost alungat din rai după pierderea
comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Serafim a rămas o mie de zile şi nopţi
cerând harul lui Dumnezeu pe o stâncă, de unde a coborât abia după ce l-a primit.
De aceea, a continuat Gheron, harul se retrage deoarece astfel inima însetează
după Dumnezeu şi Îl iubeşte mai mult. Acum are experienţa dulceţii harului şi
a goliciunii pe care absenţa lui o creează, împreună cu amărăciunea păcatului.
Şi atunci îl caută, dar fără deznădejde sau necredinţă. Trebuie să adaug şi
că după ce a învăluit mintea şi a adus-o le extaz, harul o părăseşte apoi foarte
repede (mai ales când mintea este încă la începutul lucrării sale noetice) astfel
încât „să nu moară”, cum se întâmplă în cazul unui prunc ce vomită după ce a
mâncat prea mult. Sfântul Simeon Noul Teolog spune:
„Atunci înconjurând deodată puţin, ca o rază subţire şi foarte
mică
mintea o răpeşte într-un extaz
părăsind-o repede, ca să nu moară.
De aceea prin această mare repeziciune,
cel ce a văzut această frumuseţe îşi aminteşte
şi recunoaşte că n-a înţeles-o.
Ca nu cumva, mâncând, ca prunc, mâncarea bărbaţilor desăvârşiţi,
îndată să se spargă sau să i se facă rău şi să moară.
Dar de atunci ea ne conduce, ne întăreşte, ne învaţă,
arătându-se şi fugind, când avem nevoie de acestea,
nu când voim – căci aceasta le este propriu celor desăvârşiţi.
Dar când suntem în greutăţi sau slăbiţi cu totul,
ne vine în ajutor, ne răsare de departe
şi mă face să o simt în inima mea”
Venirea şi plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare.
Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă şi pleacă. Vine din nou să
îl cureţe de altă patimă şi tot aşa, până când omul devine capabil să-şi cureţe
voinţa cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător de viaţă. După multă luptă
şi multe sacrificii, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai
puţin, înlăuntrul inimii şi atunci domneşte netulburată pacea! Doar linişte
şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboară pe pământ! Împărăţia
lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îşi face sălaş. Omul ajunge
astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
M-am gândit cât de mare este iubirea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce
se potriveşte perfect cu ceea ce a spus Gheron: „Dacă nu eşti încercat în lucrările,
cursele şi atacurile diavolului nu vei înţelege şi nu vei putea preţui darurile
pe care ţi le face Sfântul Duh. Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge
la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă. Nu vei cunoaşte cu adevărat pe Dătătorul
de viaţă – Hristos”. Ce mare este iubirea lui Hristos! El ştie cum să întoarcă
înspre bine meşteşugirile diavolului, cum să scoată dulceaţă din amar, cum să
transforme ura diavolului în dragoste pentru El. Atunci înţelegem că, orice
ar face diavolul, în final el se sinucide. Se distruge pe sine însuşi. Luptă,
bineînţeles, împotriva oamenilor şi Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru
că şi el este o persoană, şi de aceea are libertatea pe care Făcătorul o respectă;
dar Dumnezeu îi îngrădeşte lucrarea distrugătoare prin dragostea şi mângâierea
Sa. Am auzit odată un nevoitor spunând că Dumnezeu, prin dragostea Sa preschimbă
mândria meschină în smerenie, care atrage harul Său. Adică imediat ce creştinul
se mândreşte cade. După cădere, el se pocăieşte, primind harul dumnezeiesc şi
ajunge chiar mai smerit. În acest fel el se curăţă puţin câte puţin chiar şi
de necuratul şi diavolescul păcat al mândriei. Aşa, putem pe bună dreptate repeta,
că diavolul se autodistruge – el este învins!
Gheron s-a ridicat:
— Este vremea vecerniei. Să împlinim această slujbă cu mătăniile. Intră în chilia
aceea şi roagă-te, rostind rugăciunea lui Iisus până te voi chema să reluăm
discuţia noastră. Nu trebuie să uităm niciodată „dulcea” rugăciune a lui Iisus!
Am intrat în chilia pe care mi-a arătat-o. M-a înălţat prea sus şi a fost bine
că s-a oprit, pentru ca să mă pot odihni o clipă. Chilia era foarte mică, ca
şi toate chiliile la Sfântul Munte. Înăuntru era un pat mic, greu – câteva scânduri
sprijinite de două picioare de lemn, cu o pătură pusă peste ele. Nimic care
să-ţi amintească de confortul din lume. Mai era o măsuţă cu un opaiţ vechi,
înnegrit, şi un scăunel pentru îndelungile ore de rugăciune de noapte. Era şi
o icoană a lui Hristos pe perete şi puţin mai departe o icoană a Maicii Domnului,
pe care călugării atoniţi o iubesc în mod deosebit, pentru că ea este cercetătoarea,
ocrotitoarea şi Stăpâna Muntelui Athos. O completare necesară a chiliei erau
câteva pânze de păianjen, mai ales în colţuri. Cine să găsească acolo timp pentru
o curăţenie serioasă? Imediat ce am intrat, după o privire rapidă prin chilie,
am căzut cu greutate la pământ. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealaltă,
cu capul sprijinit pe ele şi am început să rostesc rugăciunea lui Iisus, uneori
şoptit, alteori cu voce tare. O repetam toată, apăsând mai mult fie pe cuvântul
„Doamne”, fie pe cuvântul „Iisuse”, uneori pe cuvântul „Hristoase” şi uneori
pe expresia „miluieşte-mă”, încât am putut reţine rugăciunea mai bine în mintea
mea. N-aş putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar şi timpul
încetează în acele momente. Mă gândeam la păcatele mele şi la prezenţa mea printre
sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii părinţi, şi plângeam. Spuneam din adâncul
inimii mele ceea ce spune Sfântul Hrisostom – despre care unii spun, greşit,
că nu voia ca monahii să trăiască în mănăstire. „Binecuvântaţi fie luminătorii
lumii”. Sunt binecuvântaţi deoarece „chilia lor e ferită de orice zgomot, sufletul
de orice patimă şi boală, şi este blând şi luminos şi mai curat decât aerul
cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte
de cădere, când era îmbrăcat în slavă şi vorbea cu Dumnezeu cu îndrăzneală,
şi locuia în acel loc plin de binecuvântare”.
După o vreme am auzit glasul ucenicului anunţându-mă că Gheron mă aştepta să
continuăm discuţia. Am mers din nou lângă pustnic, cu vădite semne de bucurie,
dar în acelaşi timp şi cu părere de rău pentru întreruperea rugăciunii.
— Cum ţi s-a părut această pauză, m-a întrebat?
— N-aş putea spune, nu sunt în stare să mă pronunţ, am spus. (Cine ştie, poate
în timp ce eu eram în chilie el s-a rugat numai pentru mine şi de aceea am simţit
o astfel de remuşcare.)
După puţin, am spus.
— Am simţit pacea copleşindu-mi sufletul. M-am simţit plin de păreri de rău
pentru păcate şi de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Mă iubeşte
mult mai mult decât pot eu să gândesc. Presupun că tu întotdeauna te simţi aşa.
Este poate urmarea cercetării harului lui Hristos, care vine arătat după repetarea
neîncetată a rugăciunii lui Iisus, şi care te umple de viaţă.
— Adevărat. Singurul lucru este că fructele rugăciunii lui Iisus sunt atât de
numeroase că nu le poţi arăta pe toate. Rugăciunea lui Iisus este ca un copac
cu fructe multe şi foarte dulci, una mai bună ca cealaltă.
— Dă-mi şi mie din aceste fructe ale „preabinecuvântatei pustii”, pentru că
sunt lipsit de harul dumnezeiesc. Culege şi pentru mine câteva din aceste roade
duhovniceşti, ca cel puţin să le învăţ şi eu.
Îţi voi pomeni unele dintre roadele rugăciunii lui Iisus, pentru că te văd doritor
să înveţi. La început rugăciunea lui Iisus este pâinea ce sprijină nevoitorul,
apoi devine untdelemnul ce îndulceşte inima pentru ca, în final, să se facă
vinul ce îmbată pe om, adică îl duce la extaz şi unire cu Dumnezeu. Să fiu mai
clar. Primul dar pe care Hristos îl face omului rugăciunii este conştientizarea
stării lui de păcat. El încetează să creadă că este „bun” şi se consideră „urâciunea
pustiirii… stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Precum bisturiul unui chirurg
tăind până la os, cuvântul ascuţit al Duhului pătrunde până în adâncimile sufletului.
Este atâta necurăţie înlăuntrul nostru încât sufletul nostru duhneşte. Uneori
vin oameni în chilia mea şi, din cauza mizeriei lor lăuntrice, lasă un miros
rău… Deci, orice a fost necunoscut înainte pentru nevoitor, acum îi este descoperit
prin rugăciunea lui Iisus. Drept rezultat, el se consideră mai prejos decât
toţi oamenii şi crede că Iadul este locuinţa sa veşnică, şi începe să plângă.
Plânge pentru moartea lui duhovnicească. Este posibil să plângă cineva pentru
mortul vecinului său şi să nu plângă pentru mortul din casa sa? În acest fel
şi atletul rugăciunii lui Iisus nu vede păcatele celorlalţi, ci numai moartea
sa. Ochii lui devin fântâni de lacrimi ce se revarsă din căinţa inimii. Plânge
ca un condamnat, şi în acelaşi timp strigă:”Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!”
Cu aceste lacrimi începe, cum am spus mai sus, curăţirea minţii şi a sufletului.
Precum apa curăţă murdăriile, precum ploaia limpezeşte cerul de nori şi pământul
de mizerie, la fel lacrimile limpezesc şi albesc sufletul. Lacrimile sunt apa
celui de-al doilea botez. Astfel, rugăciunea lui Iisus aduce preadulcele rod
al curăţiei.
— Omul este curăţit cu totul atunci când harul lui Dumnezeu îl vizitează?
— El nu este curăţit cu desăvârşire, dar îşi caută întotdeauna curăţia inimii,
deoarece curăţirea este un efort nesfârşit. Sfântul Ioan Scărarul redă aceste
vorbe pe care le-a auzit de la un călugăr, ce a atins nepătimirea (apatheia).
„Desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit”. Cu cât
plângem mai mult, cu atât ne curăţim mai mult; cu cât mai mult se văd laturile
adânci ale păcatului cu atât se simte mai mult nevoia de plâns. Sfântul Simeon
Noul Teolog lămureşte acest lucru:
„Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite
şi prin curgeri de lacrimi lor îşi curăţesc sufletul,
iar curăţit fiind, aceasta şi văzând,
ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului
de a-şi vedea sufletul deplin curăţit.
Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii,
curăţirea lor rămâne nedesăvârşită.
Deci pe cât mă curăţesc, mă şi luminez, eu nevrednicul.
Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte,
mi se pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii.
Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat,
Cine va putea afla mijlocul sau sfârşitul?”
După cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit
necontenit. Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea
lui raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi
prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei,
urii şi invidiei. Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este
clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. Apoi întregul
război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva
mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă. Această luptă
îl va urmări până la sfârşitul vieţii. Dar tot acest curs al curăţirii are loc
cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte
din belşug har dumnezeiesc. Din nou Sfântul Simeon scrie:
„Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.
Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.
Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere.”
— Şi cum înţelege cineva că sufletul său începe să se cureţe?
— Aceasta este uşor, a răspuns înţeleptul pustnic. Se vede foarte curând. Isihie
cel Bătrân foloseşte o imagine foarte frumoasă. Precum mâncarea otrăvitoare
ce intră în stomac şi îl deranjează şi produce durere iese când luăm o doctorie,
şi stomacul este eliberat şi simte uşurare, la fel se întâmplă cu viaţa duhovnicească.
Când omul acceptă gândurile rele şi mai târziu, le trăieşte amărăciunea şi greutatea,
„varsă cu uşurinţă şi aruncă afară gândurile rele” prin rugăciunea lui Iisus,
dându-şi seama de curăţirea ce are loc. Mai mult decât atât, omul rugăciunii
devine conştient de curăţire, pentru că rănile dinlăuntrul său, cauzate de patimi,
încetează să mai sângereze. În Evanghelia după Luca citim despre femeia ce avea
o scurgere de sânge că „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei
lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei” (Luca 8, 44). Când cineva se apropie
de Iisus Hristos, el este vindecat imediat – „îndată s-a oprit curgerea sângelui”:
sângele patimilor încetează să mai curgă. Vreau să spun că imagini, întâmplări
sau persoane ce obişnuiau să ne tulbure, acum încetează de a ne mai supăra.
Cu alte cuvinte, atunci când ne tulbură diferite persoane sau lucruri, este
clar că suntem răniţi de atacurile diavolului. Înlăuntrul nostru zace răutatea.
Însă nevoitorul, fiind curăţit cu ajutorul rugăciunii lui Iisus vede toţi oamenii
şi toate lucrurile ca şi făpturi ale lui Dumnezeu. El vede mai ales persoanele
omeneşti, ca imagini ale unui Dumnezeu plin de dragoste. Fiind îmbrăcat în harul
lui Hristos îi vede şi pe ceilalţi îmbrăcaţi în acelaşi har, chiar dacă aceştia
sunt goi. Pe când cel lipsit de harul dumnezeiesc, îi vede chiar şi pe cei îmbrăcaţi
ca şi cum ar fi goi. Aş vrea să-ţi citesc aici din imnele Sfântului Simeon Noul
Teolog.
— Cu adevărat este Teolog. Am citit câteva din scrierile sale şi am fost foarte
mişcat.
— Te îndemn să-i citeşti toate lucrările pentru că vei fi în stare, în acest
fel, să prinzi gustul teologiei mistice, calea apofatică a experienţei ascetice.
Deci, Părintele văzător de Dumnezeu zice:
„Aşa s-a întâmplat şi acum, în timpurile din urmă
cu Sfântul Simeon Evlaviosul, Studitul.
Acesta nu s-a ruşinat de mădularele nici unui om.
Nu s-a ruşinat nici să le vadă pe ale cuiva goale,
nici să fie văzut gol.
Căci avea pe Hristos întreg şi era El însuşi Hristos întreg
şi toate mădularele sale şi mădularele oricărui altul,
pe toate la un loc şi pe fiecare în parte, el le privea
pururea ca pe Hristos.
El rămânea neclintit, netulburat şi nepătimitor,
ca fiind întreg Hristos însuşi şi văzând ca Hristos
în toţi cei ce s-au botezat
şi au îmbrăcat pe Hristos întreg.
Dar dacă tu eşti gol şi trupul tău atinge alt trup,
acesta îţi răscoleşte pofta de femeie, ca un asin sau cal,
pentru că îndrăzneşti să bănuieşti pe sfânt
şi huleşti pe Hristos, care s-a unit cu noi
şi a dăruit nepătimirea slujitorilor săi sfinţi?”
După cum vezi, a continuat el, omul nepătimitor, cel curăţit
prin rugăciunea lui Iisus nu cade în ispită, orice ar vedea, învingând în acelaşi
timp pe diavol. Acesta este unul din roadele rugăciunii lui Iisus. Lucrătorul
rugăciunii lui Iisus recunoaşte vrăjmaşul şi capcanele lui şi îl alungă cu uşurinţă
din suflet. El înţelege şi pregătirea diavolului pentru război şi acţionează
la timp. Vede cum săgeţile diavolului îi ţintesc sufletul şi cum, înainte ca
ele să-l atingă, sunt distruse. Sfântul Diadoh spune că atunci când săgeţile
ajung la suprafaţa inimii, ele sunt distruse, deoarece înlăuntru este harul
lui Hristos. Ba mai mult, aşa cum am spus şi mai înainte, este împlinită întregirea
persoanei. Mintea, dorinţa şi voinţa sunt unite şi împreunate în Dumnezeu.
— Curăţirea şi nepătimirea sunt daruri mari! am exclamat.
— Da, într-adevăr, nepătimirea este un dar al harului. Nepătimirea presupune
curăţire şi dragoste şi chiar mai mult, acoperă dragostea. Şi aici ne ajută
Sfântul Simeon. El foloseşte o imagine luată din natură. Într-o noapte senină
vedem luna strălucind pe cer în cea mai curată lumină şi având un cerc strălucitor
în jurul ei. Sfântul Simeon foloseşte această imagine pentru a ne arăta omul
curăţit şi nepătimitor. Trupurile sfinţilor sunt cerul. Inima lor purtătoare
de Dumnezeu, asemeni lunii. Dragostea sfântă este „lumina atotputernică şi atotsăvârşitoare”
ce umple inima în fiecare zi, potrivit curăţiei fiecăruia, venind apoi un timp
când inima este plină de această lumină strălucitoare şi ajunge asemeni lunii
pline. Dar această lumină nu scade, cum o face lumina lunii. „Rămâne întotdeauna
strălucitoare prin strădania şi prin faptele bune ale sfinţilor”. Nepătimirea
este cercul ce înconjoară inima atotstrălucitoare, o acoperă şi o păstrează
nebiruită faţă de atacurile furioase ale diavolului. „O apără din toate părţile
şi o păzeşte şi o ţine nevătămată de orice gând rău şi o renaşte neatinsă de
vreun rău şi eliberată de toţi vrăjmaşii; dar nu numai atât, ci o face de neatins
de către vrăjmaşi”.
Deşi nepătimirea este absolut necesară, ea nu este darul cel mei presus al rugăciunii
lui Iisus şi nici dobândirea tuturor darurilor. De aici încolo începe urcuşul
spre Dumnezeu. Sfinţii Părinţi descriu acest urcuş duhovnicesc spre îndumnezeire
în trei cuvinte: curăţire, luminare, desăvârşire. Îţi voi da două exemple din
Sfânta Scriptură ca să înţelegi mai bine: urcuşul lui Moise pe Muntele Sinai
pentru a primi Legea şi drumul poporului lui Israel spre Ţara Făgăduinţei. Primul
este descris de Sfântul Grigorie de Nyssa iar al doilea de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
— Părinţii mă inspiră întotdeauna. Tălmăcesc cuvântul lui Dumnezeu fără putinţă
de tăgadă, de aceea întotdeauna vreau să aud tălmăcirea lor.
— Evreii şi-au spălat întâi hainele şi apoi s-au curăţit potrivit poruncii Domnului:
„Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine şi să-şi
spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine”. Apoi, a treia zi, tot poporul
a auzit glasuri şi „sunet de trâmbiţe foarte puternic” şi au văzut tunete, fulgere
şi un nor gros pe munte. „Iar muntele Sinai fumega tot”. Poporul a mers la poalele
Muntelui, unde a primit tablele legii (Ieşire 19, 10-18). Sfântul Grigorie de
Nyssa arată că singura cale spre cunoaşterea dumnezeiască este curăţirea trupului
şi a sufletului. Cel ce va urca trebuie să fie, pe cât este cu putinţă, curat
şi fără pată, şi în suflet şi în trup. Potrivit poruncii dumnezeieşti, trebuie
să-şi spele şi hainele – nu atât cele materiale pentru că ele nu sunt un obstacol
pentru cei ce vor să fie îndumnezeiţi – ci mai degrabă „înfăţişarea purtărilor
acestei vieţi” adică de lucrările noastre ce ne învelesc precum o haină. De
asemenea trebuie să se îndepărteze şi de fiarele necugetătoare, cu alte cuvinte
trebuie să învingă orice cunoaştere ce vine prin simţuri. Trebuie să fie curăţit
de orice lucrare aducătoare de plăcere şi neraţională, să-şi curăţească mintea
şi să fie despărţit chiar şi de tovarăşa lui obişnuită – simţirea – şi în acest
fel fiind pregătit, lasă-l să îndrăznească să se apropie de muntele cu nor des
deasupra lui. Însă, doarece muntele nu poate fi atins de popor, numai Moise
– adică cel ce a fost chemat de Dumnezeu să urce – să înceapă. De aceea, părinte,
după cum se vede aici, mai întâi este curăţirea şi apoi urmează urcuşul spre
vederea dumnezeiască. Aşadar cele mai mari daruri sunt primite după curăţire,
care este condiţia de căpătâi pentru câştigarea lor.
Dă-mi voie să-ţi amintesc, a continuat pustnicul văzător-de-Dumnezeu, de cel
de-al doilea exemplu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că sunt trei trepte
ale urcuşului mistic spre Dumnezeu: filosofia practică, care este şi negativă
(curăţirea de patimi) şi pozitivă (câştigarea virtuţilor); theoria – vederea
firească, când mintea curăţită contemplă întreaga zidire (adică esenţa lucrurilor
create), înţelege sensul duhovnicesc al Scripturilor, îl vede pe Dumnezeu şi
se roagă Lui. Apoi urmează al treilea şi ultimul stadiu: teologia mistică ce-L
uneşte pe Dumnezeu cu cel ce luptă, cu cel credincios. Aceste trei trepte pot
fi văzute în drumul poporului lui Israel. Ei au fost întâi eliberaţi de sclavia
Egiptului şi au trecut Marea Roşie, unde puterea egipteană a fost învinsă. Apoi
au venit în pustie unde au primit darurile dragostei dumnezeieşti, arătate în
felurite chipuri: (mana, apa, norul strălucitor, legea, biurinţa împotriva vrăjmaşilor)
şi au intrat în ţara făgăduită după mulţi ani de luptă. În acelaşi fel, atletul
rugăciunii lui Iisus „este mai întâi scos din robia patimilor” (filosofia practică),
intră în pustia nepătimirii (theoria – vederea naturală, firească) unde primeşte
darurile iubirii lui Dumnezeu. În cel din urmă, după o luptă eroică el se face
vrednic de pământul făgăduit (teologia mistică), adică se face vrednic de unirea
desăvârşită cu Dumnezeu şi de bucuria veşnică, ce este trăită în vederea Luminii
necreate. Aceste trei stadii nu sunt despărţite clar, aşa ne învaţă de-Dumnezeu-purtătorii
Părinţi. Când atingem theoria – vederea naturală şi teologia mistică, nu înseamnă
că renunţăm la nevoinţă şi la străpungerea inimii, adică la filosofia practică.
Cu cât o persoană creşte mai mult duhovniceşte, cu atât luptă să nu piardă mila
care a primit-o. Părinţii ne sfătuiesc ca atunci când suntem vrednici de vederile
dumnezeieşti, să fim mai silitori în a ne arăta dragostea şi nevoinţa noastră,
„astfel că păstrând netulburată partea pătimaşă, vei trăi lumina nestinsă a
sufletului”. Este necesar ca omul să pornească cu frică pe cărarea sa duhovnicească.
La început, ar trebui să-i fie frică de iad, de pedeapsă (frica începătorilor)
şi apoi frică să nu cumva să piardă harul şi să cadă (frica desăvârşită), „cu
frică şi cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12), spune Sfântul
Apostol Pavel
— Spune-mi, Gheron, care sunt darurile pe care atletul rugăciunii lui Iisus
le primeşte după curăţire şi înainte să se bucure de unirea desăvârşită cu Dumnezeu?
Descrie-mi te rog, în continuare celelalte fructe ale rugăciunii lui Iisus.
— Călugărul ce se nevoieşte simte mângâierea dumnezeiască. Simte prezenţa lui
Hristos, ce împrăştie „dulceaţa liniştirii”, pace netulburată, smerenie adâncă
şi dragoste nesăturată pentru toţi. Mângâierea prezenţei dumnezeieşti nu poate
fi comparată cu nimic omenesc. Am cunoscut un nevoitor ce s-a îmbolnăvit şi
s-a dus la spital să se vindece. La căpătâiul lui au venit cei mai buni doctori,
pentru că îl respectau şi voiau să-l aline. S-a refăcut, bineînţeles, mulţumită
doctorilor şi s-a întors la chilia lui. Însă după scurt timp a urmat o revenire
a bolii, despre care fraţii nu şi-au dat seama, acela trăind retras. A pătimit
mult, dar a simţit o asemenea mângâiere de la Dumnezeu, incomparabilă cu grija
sinceră şi iubitoare a doctorilor sau cu acţiunea folositoare a medicamentelor.
Odihna ce o simţea nu avea nici un termen de comparaţie pământesc. De aceea
unii pustnici evită cu insistenţă mângâierea oamenilor (lucru de neînţeles pentru
cei din lume), pentru a putea simţi dulceaţa covârşitoare şi bucuria nesăţioasă
a mângâierii dumnezeieşti.
— Acesta este un rod minunat al rugăciunii minţii, am spus. Continuă părinte.
— Omul primeşte har şi în suferinţele pe care i le aduc ceilalţi oameni. Se
înalţă spre cerul azuriu şi plin de slavă al vieţii duhovniceşti, unde răutăţile
oamenilor lumeşti nu-l pot atinge. Nu doar că nu este afectat, dar nici nu observă.
Aşa cum nu poţi doborî sau lovi cu pietre un avion, tot aşa se întâmplă şi cu
un astfel de om. Nu este durere cauzată de defăimare, nedreptăţire, dispreţ,
învinuire, ci doar durere provocată de căderea unui frate. Dar chiar dacă îl
supără ceva, el ştie cum să îndrepte această supărare. Un astfel de exemplu
e povestit în Pateric: „A venit unul din bătrâni la Avva Ahila şi l-a văzut
pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta părinte?
Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l
vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut
cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi
mâhniciunea am uitat-o”.
— Aceasta înseamnă, într-adevăr, iubire desăvârşită pentru fratele, iubire care
iartă totul. Nici măcar nu vrea să-şi amintească. Atinge deja desăvârşirea.
— Bineînţeles. Şi aceasta este dobândită prin rugăciunea lui Iisus. Această
iubire este rezultatul trăirii unirii întregii firi omeneşti. Şi acesta este
un rod minunat al rugăciunii lui Iisus. Nu numai omul însuşi este împlinit ci
este simţită şi unitatea întregii firi omeneşti.
Ştii, părinte, a continuat pustnicul, că unitatea naturii umane a fost ruptă
imediat după căderea lui Adam. După crearea lui Adam, Dumnezeu a făcut-o pe
Eva din coasta sa. facerea Evei a adus bucurie lui Adam şi a simţit-o ca a lui
(din trupul său) şi astfel a spus: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne
din carnea mea…” (Facerea 2, 23). După căderea lui, când l-a întrebat Dumnezeu
– Adam a spus: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom
şi am mâncat” (Facerea 3, 12). Înainte de cădere, Eva era „os” din oasele lui
pentru ca după cădere ea să devină „femeia” pe care i-a dat-o Dumnezeu! Este
vădită aici ruptura naturii umane după păcat, aşa cum se poate vedea mai târziu
şi la copiii lui Adam, în toată istoria lui Israel şi în toată istoria omenirii.
Acest lucru este normal, deoarece omul înstrăinându-se de Dumnezeu, s-a înstrăinat
de el însuşi şi s-a despărţit de ceilalţi oameni. Aceasta a constituit înstrăinarea
şi înrobirea desăvârşită. Restaurarea naturii umane a fost împlinită „în Hristos”.
El „şi-a întins palmele şi a unit ceea ce era mai înainte despărţit” şi aşa
a dat putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu el, să trăim unitatea
firii omeneşti.
Aşa nevoitorul dobândeşte mare iubire pentru Hristos prin rugăciunea lui Iisus
şi prin această iubire este unit cu El. Este firesc, de aceea, pentru el să
iubească tot ceea ce iubeşte Dumnezeu şi să dorească orice doreşte El. Dumnezeu
„voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”
(1 Timotei 2, 4). Aceasta o doreşte şi atletul rugăciunii. El este zguduit de
răul ce există în lume şi suferă peste măsură pentru pierzania şi neştiinţa
fraţilor săi. Pentru că păcatul are întotdeauna dimensiuni cosmice şi afectează
întreaga lume, este firesc ca cel ce se roagă să trăiască întrega tragedie a
umanităţii şi să sufere profund pentru ea. Trăieşte zbuciumul Domnului din Grădina
Ghetsimani. Atinge astfel un punct unde încetează să se roage pentru el însuşi
şi se roagă necontenit pentru ceilalţi, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Curăţirea de patimi, dobândirea harului dumnezeiesc dătător de viaţă şi a rugăciunii
pentru ceilalţi – care este rezultatul trăirii unităţii firii omeneşti în Iisus
Hristos – este cea mai mare lucrare. Astfel au înţeles Părinţii slujirea aproapelui:
ca o luptă pentru reînnoirea fiinţei umane şi a reîntregirii firii. Fiecare
persoană ce este curăţită devine o parte valoroasă a societăţii, căci suntem
toţi mădulare ale binecuvântatului trup al lui Hristos. Putem vedea acest lucru
întruchipat în persoana Maicii Domnului. Fiind „plină de har”, a dat mai departe,
împodobind întreaga natură umană. Curată şi „plină de har”, ea se roagă pentru
întreaga lume. Şi astfel putem spune că Maica Domnului împlineşte cea mai mare
slujire şi aduce foloase întregii firi omeneşti.
A păstrat o vreme tăcere şi apoi a continuat.
— Totuşi nevoitorul simte unitatea întregii firi.
— Ce vrei să spui?
— El este recunoscut de întreaga natură. Înainte de cădere, Adam era Regele
întregii zidiri, şi toate animalele îi recunoşteau această demnitate. Însă după
cădere această legătură a fost ruptă şi a fost ştearsă recunoaşterea omului
ca rege al făpturii. Ascultă cum tâlcuieşte aceasta Nicolae Cabasila. Omul,
spune el, este creat după chipul lui Dumnezeu. În Adam chipul lui Dumnezeu a
fost oglinda curată prin care Lumina lui Dumnezeu se răsfrângea asupra lumii.
Atâta timp cât oglinda a rămas nespartă, întreaga natură a fost luminată. Dar,
după ce ea a fost spartă şi zdrobită, un întuneric adânc s-a lăsat peste toate
făpturile. Întreagă firea s-a răzvrătit atunci împotriva omului nemaicunoscându-l,
nici mai voind să-i dăruiască roadele sale. Aşa, omul a ajuns să-şi ducă zilele
cu chin şi muncă. Animalele se feresc de el, ba uneori îi sunt chiar vrăjmaşe.
Dar atunci când omul primeşte harul lui Hristos, toate puterile sufletului se
întregesc, făcându-se după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Devine astfel
oglinda, luminătorul ce revarsă strălucirea harului dumnezeiesc chiar şi peste
firea neraţională. Acum animalele îl recunosc, i se supun şi îl cinstesc. Se
cunosc multe cazuri în care vreun pustnic trăieşte în tovărăşia animalelor sălbatice,
pe care le hrăneşte, iar ele în schimb îl slujesc. Dobândind astfel harul dumnezeiesc
prin rugăciunea lui Iisus, el devine din nou rege al firii, ba chiar mai mult,
se ridică la o stare mai înaltă decât cea din care a căzut Adam. Potrivit învăţăturii
Sfinţilor Părinţi, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar prin ascultare
trebuia să ajungă la asemănarea Lui. Era la stadiul iluminării minţii şi trebuia
să ajungă la îndumnezeire (theosis). Pe când nevoitorul ajunge la „asemănarea
cu Dumnezeu”, adică la îndumnezeire, pe cât îi este cu putinţă, prin harul dumnezeiesc,
fără a pătrunde însă Firea Dumnezeiască. Se împărtăşeşte doar de energiile necreate
ale lui Dumnezeu. Îţi voi da o pildă a acestei recunoaşteri venite din partea
naturii. Când pururea pomenitul meu Gheron spunea rugăciunea lui Iisus, păsările
veneau la fereastra chiliei lui ciocănindu-i în geam. S-ar putea crede că aceasta
era acţiunea diavolului, pentru a-l distrage de la rugăciune. Dar, de fapt,
păsările erau atrase de rugăciunea lui Gheron!
— Gheron, m-ai călăuzit pe cărarea desăvârşirii până la finalul vieţii duhovniceşti.
Aşadar omul este capabil să devină rege…
A zâmbit cu sfială.
— Există stadii chiar mai înalte. După o luptă grea, cum am spus mai înainte,
este posibil pentru nevoitor să înainteze până la extaz, şi să intre în Noul
Ierusalim, noua ţară a făgăduinţei. Mintea este răpită în extaz, şi contemplă
Lumina necreată. La vecernia Schimbării la Faţă cântăm: „Când apostolii aleşi
au privit la munte potopul covârşitor al Luminii Tale, Hristoase, cel fără de
început, şi dumnezeirea Ta de care nici un om nu se poate apropia, au fost răpiţi
de vederea dumnezeiască”. Extazul şi vederea lui Dumnezeu (theoria) sunt legate.
Când spunem extaz, nu înţelegem ceva static, ci ne referim la prezenţa dumnezeiască
şi la mişcare spirituală. Nu este nelucrare şi moarte, ci viaţă în Dumnezeu.
Părinţii spun că atunci când omul este răpit în Lumina dumnezeiască, în timpul
rugăciunii lui Iisus, el încetează să se roage cu buzele. Gura şi limba rămân
tăcute, inima este şi ea tăcută. Atunci atletul, se desfată de vederea (theoria)
luminii taborice. Primeşte energia necreată a lui Dumnezeu. Este aceeaşi Lumină
de pe muntele Tabor, pe care au văzut-o Apostolii, este Împărăţia lui Dumnezeu
– veşnicia. După Sfântul Grigorie Palama, Lumina este „frumuseţea veacului viitor”,
„substanţa binelui ce va să fie”, „cea mai desăvârşită vedere a lui Dumnezeu”,
„mâncarea dumnezeiască”. Acei ce se fac vrednici de a vedea Lumina necreată
sunt Profeţii Noului Testament. Căci aşa cum Profeţii Vechiului Testament au
răzbit timpul şi au putut vedea întruparea lui Hristos, prima venire, la fel
cei ce contemplă Lumina întrec timpul şi văd slava lui Hristos în Împărăţia
Cerurilor.
A tăcut o vreme, respirând adânc. Apoi a continuat:
— Lumina dumnezeiască îi stăpâneşte întreaga fiinţă. Chiar şi coliba îi străluceşte
de prezenţa lui Hristos şi el se bucură de această „beţie trează”. Priveşte
la Dumnezeul nevăzut. „Dumnezeu este Lumină şi vederea Lui este Lumină” spune
Sfântul Simeon Noul Teolog. Monahul vede Lumina dumnezeiască în acel moment
şi aceasta este o „vedere plăcută şi sfântă”, potrivit „apărătorului teologilor”,
Sfântul Grigorie Palama. Macarie Hrysokephalos descrie şi el această vedere:
„Ce este mai frumos decât să fi în comuniune tainică cu Hristos? Ce este mai
scump decât slava Lui dumnezeiască? Nu este nimic mai dulce decât lumina aceasta,
prin care fiecare ceată purtătoare de lumină a îngerilor sau a oamenilor este
luminată; nimic nu este mai iubitor decât această viaţă în care trăim cu toţii
şi în care ne mişcăm şi ne purtăm fiinţa; nimic nu este mai dulce decât frumuseţea
veşnic-întrupată; nimic nu este mai desfătător decât bucuria veşnică; nimic
nu este mai scump decât veselia nesfârşită, măreţia plină de demnitate şi Fericirea
nemăsurată”. Cu alte cuvinte, desfătarea şi bucuria sunt nesfârşite. Aceste
stări sunt într-adevăr prea înalte pentru a putea fi zugrăvite în cuvinte. Ascultă
cum descrie Sfântul Simeon Noul Teolog.
Luă în mână una din cărţi şi începu să citească.
„Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii
şi fiind în mijlocul chiliei mele,
văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi şi vorbesc,
ba îndrăznesc să spun,
Îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte.
Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare.
Şi unit cu El, depăşesc cerurile.
Şi acesta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur.
Dar unde e trupul atunci nu ştiu.
Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut.
Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea
mă ia înăuntrul Lui, şi mă ascunde în braţele Lui,
şi mă aflu atunci în afară întregii lumi.
Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume,
Privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii,
şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul vieţii.
Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu”.
Gheron citea pasajul cu mult dor. Glasul îi tremura, ochii
îi scânteiau, iar faţa îi strălucea de o bucurie inexplicabilă. Vocea lui tremurătoare,
încântarea lui duhovnicească mi-au adus lacrimi în ochi.
— Astfel chiar şi faţa îi străluceşte, a continuat el, de prezenţa dumnezeiască.
Intră, asemeni lui Moise în întunericul dumnezeiesc al necunoaşterii, în „întunericul
strălucitor” şi ajunge la „cunoştinţa trainică” şi la „teologia negrăită”.
S-a oprit din nou pentru o clipă. Eu aşteptam aproape în extaz, pur şi simplu
cu răsuflarea tăiată.
— Chiar şi trupul simte dulceaţa acestei Lumini şi în timpul acestor momente
se „schimbă”.
— Ce înseamnă aceasta?
— „Că trupul participă în harul ce lucrează în minte, este îndreptat spre el
şi primeşte cunoştinţa tainei inefabile al sufletului” (Sf. Grigorie Palama).
Apoi trupul „devine în mod ciudat veşnic bine dispus şi entuziast”, adică, simte
o căldură neobişnuită ce este rezultatul vederii Luminii. Este asemeni lumânării,
care imediat ce este aprinsă, întregul ei corp (ceara) devine dintr-o dată cald
şi luminos.
— Permite-mi, te rog, o întrebare. Deşi s-ar putea să fie aproape o hulă, totuşi
am să ţi-o pun. Această „schimbare” a trupului este o realitate sau doar imaginaţie?
Nu este cumva o căldură imaginată?
— Nu, părinte, nu este. Această „schimbare” este reală. Trupul participă la
toate stările sufletului. Trupul în sine nu este rău, ci mai degrabă pornirea
cărnii, care se întâmplă atunci când trupul este stăpânit de diavol. Mai mult
decât atât, vederea Luminii este o vedere a ochilor fireşti ce au fost schimbaţi
şi întăriţi de Duhul Sfânt devenind astfel capabili să vadă Lumina necreată.
Există multe exemple în Sfânta Scriptură unde se arată că harul lui Dumnezeu,
prin suflet se răspândeşte şi în trup, acesta simţind acţiunea harului dătător
de viaţă.
— Ai putea să-mi spui unele dintre ele?
— Există multe versete în psalmii lui David care exprimă acest lucru: „inima
mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”(Psalm 83, 2), „în El a
nădăjduit inima mea şi m-a ajutat. Şi a înflorit trupul meu” (Psalm 27, 9-10).
De asemenea în Psalmul 118 „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai
mult decât mierea, în gura mea!”(Psalm 118, 103) Avem şi pilda lui Moise. Când
el a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci faţa îi strălucea, căci
vorbise cu Dumnezeu. „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini
cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise
Dumnezeu cu el. Deci Aaron şi toţi fiii lui Israel, văzând pe Moise că are faţa
strălucitoare, s-au temut să se apropie de el” (Ieşire 34, 29-30). Acelaşi lucru
se vede şi în cazul arhidiaconului Ştefan: „Şi aţintindu-şi ochii asupra lui,
toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger” (Faptele
Apostolior 6, 15). Sfântul Grigorie Palama crede că sudoarea Domului nostru
Iisus Hristos, din timpul rugăciunii în grădina Ghetsimani, arată „pătimirea
simţită în trupul Său datorită rugăciunii înflăcărate către Dumnezeu”.
— Iartă-mă, părinte, pentru că te-am obosit cu întrebările mele prosteşti şi
lumeşti. Noi, oamenii din lume, nu putem înţelege… Dă-mi însă voie să-ţi mai
pun încă o întrebare. Există în zilele noastre monahi care văd Lumina necreată
şi trăiesc această „schimbare” când se roagă?
A zâmbit şi a spus:
— Doar dacă Duhul Sfânt ar înceta să lucreze în Biserică, numai atunci „văzătorii
Luminii necreate” vor înceta să existe. Sfântul Munte adăposteşte comori mari,
şi aceia care luptă împotriva lui în orice fel, sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
În vremea Sfântului Atanasie cel Mare unii puneau la îndoială dumnezeirea lui
Hristos. În vremea Sfântului Grigorie Palama ei se îndoiau de dumnezeirea energiilor
necreate. În timpurile noastre, cădem aproape în acelaşi păcat. Ne îndoim de
existenţa oamenilor îndumnezeiţi, care văd Lumina dumnezeiască. Azi, ei sunt
monahi sfinţiţi – dumnezei prin har. Continuarea vieţii pe pământ este datorată
acestor nevoitori îndumnezeiţi. Ei luminează lumea noastră, întunecată de păcat.
— Permite-mi încă o întrebare, poate indiscretă. Tu ai văzut Lumina, Gheron?
……
Să-mi permită cititorul să nu descriu scena mişcătoare ce a urmat şi nici ceea
ce s-a spus. Vreau să o păstrez într-o mantie de tăcere. Nădăjduiesc că voi
fi iertat.
După o lungă pauză, învăluită în tăcere, am fost destul de nesimţitor încât
să tulbur încă o dată tăcerea pustnicului. Dar a trebuit să o fac. Mai rămăseseră
doar puţine ceasuri şi trebuia să aflu cât mai mult. Am vrut să câştig cât mai
mult cu putinţă de pe urma vizitei mele la părintele văzător-de-Dumnezeu.
— Părinte, îmi cer din nou iertare. După cum ai spus, chiar şi în zilele noastre,
există călugări la Sfântul Munte care contemplă Lumina necreată. Îmi dau seama
că un călugăr poate ajunge la vederea ei de multe ori. Dar are ea întotdeauna
aceeaşi strălucire?
— Putem să spunem că există lumina duhovnicească şi lumina pe care omul o vede
cu ochii săi fireşti, după ce aceştia au fost transformaţi şi întăriţi pentru
a o putea vedea. Lumina duhovnicească sunt poruncile, şi o primeşte cel ce le
păstrează pe acestea din urmă. „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină
cărărilor mele” (Psalm 118, 105). Poruncile lui Hristos sunt „cuvintele vieţii
veşnice” iar nu percepte morale exterioare. De asemenea virtuţile, care sunt
împliniri în lupta noastră de a păzi poruncile lui Hristos, sunt torţe. Credinţa
este lumină, la fel este nădejdea şi dragostea. Dumnezeu este lumina adevărată
şi „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Dar numele lui Dumnezeu este dragoste. „Dumnezeu
este iubire” (1 Ioan 4, 8). De aceea spunem că dragostea este lumina cea mai
strălucitoare dintre toate virtuţile. Pocăinţa, şi ea este lumină ce străluceşte
în sufletul omului şi îl călăuzeşte spre cel de-al doilea botez, unde ochii
sunt curăţiţi de albeaţa duhovnicească. Toţi creştinii care duc lupta cea bună,
dar mai ales acei ce urmează calea curăţirii de patimi, se bucură de această
lumină, bineînţeles potrivit măsurii luptei lor. Sfântul Grigorie Teologul spune
că „unde există curăţie, acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua
nu este dăruită”. Cu alte cuvinte, spune ceea ce spune şi Sfântul Simeon Noul
Teolog: dacă omul nu vede Lumina în această viaţă, nu o va vedea nici în cea
viitoare.
Uneori, a continuat el, datorită curăţiei şi luptei lor, şi mulţumită darului
lui Dumnezeu, unii oameni ajung vrednici să vadă Lumina cu ochii lor fireşti,
ochi ce au fost transformaţi de harul dumneziesc asemeni ochilor celor trei
ucenici pe muntele Tabor. Dar chiar şi aici poate fi observată o gradaţie. Când
văd Lumina pentru prima dată, o contemplă ca o „Lumină măreaţă” care face ca
totul înlăuntrul lor să salte de bucurie. Pe când de fapt, este o lumină slabă.
Dar ei o văd, cum am spus, ca o „Lumină măreaţă” în comparaţie cu întunericul
cu care erau obişnuiţi. Trăiesc acum ceva ce n-au mai trăit înainte. La a doua
apariţie însă, lumina devine mai puternică, dar omul s-a obişnuit deja cu vederea…
Însă, cu cât mai mult se apropie de Fiinţa Dumnezeiască, cu atât îşi dă seama
de neputinţa de a înţelege natura Sa, şi aceasta este ceea ce Părinţii numesc
„întunericul strălucitor”.
— Multe lucruri nu le-am înţeles.
— Te voi ajuta să înţelegi explicându-ţi pilda văzătorului-de-Dumnezeu Moise
aşa cum o tâlcuieşte Sfântul Grigorie de Nyssa. Moise a văzut Lumina, pentru
prima dată, pe muntele Horeb sub forma unui tufiş arzând, atunci când Dumnezeu
l-a chemat să călăuzească poporul spre ţara făgăduită. A doua oară, el este
chemat de Dumnezeu să pătrundă în întunericul dumneziesc şi să-L întâlnească
acolo. Întâi a fost Lumina şi apoi întunericul dumnezeiesc. Şi Sfântul Grigorie
arată că omul vede la început Lumina pentru deoarece obişnuia să trăiască în
întuneric. Pe măsură ce trece timpul, cu cât se apropie mai mult de Fiinţa Divină
cu atât el „primeşte nevăzut” întunericul dumnezeiesc, „neputinţa de a vedea
Fiinţa lui Dumnezeu”. Îţi voi citi întregul fragment: „Dar ce înseamnă intrarea
lui Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu în acesta? Ceea ce istoriseşte
acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu. Căci atunci, Dumnezeu
S-a arătat în lumină, iar acum în întuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc
abătându-se din şirul celor tâlcuite de noi după înţelesul lor mai înalt. Căci
cuvântul ne învaţă prin acestea că cunoaşterea dreptei credinţe se arată mai
întâi lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei
credinţe e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărtăşirea
de lumină. Dar mintea înaintând şi printr-o luare-aminte din ce în ce mai mare
şi mai desăvârşită, ajungând la înţelegerea adevăratei cunoaşteri, cu cât se
apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască
este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles). Părăsind deci tot ce se vede,
nu numai câte le cuprinde cu simţurile, ci şi pe cele câte socoteşte mintea
că le vede (le înţelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru prin multa străduinţă
de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de neînţeles, acolo vede pe Dumnezeu.
Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat: că a-L cunoaşte
stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat este mai presus
de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de
întuneric”.
Aceasta se întâmplă de obicei. Omul porneşte de la vederea unei Lumini slabe
(mici) la vederea unei Lumini mai strălucitoare (mai mare) până ajunge în „întunericul
strălucitor” cum îl descrie Sfântul Grigorie. Dar noi trebuie să cunoaştem învăţătura
Părinţilor despre vederea „întunericului dumnezeiesc strălucitor” pentru a înţelege,
din punct de vedere ortodox, ceea ce s-a spus mai înainte. Potrivit Sfinţilor
Părinţi, Dumnezeu apare întotdeauna ca Lumină şi niciodată ca întuneric. Dar
când, mintea nevoitorului văzător-de-Dumnezeu, în timpul „vederii”, vrea să
ajungă la însăşi Fiinţa Divină, întâlneşte nepătrunsul, strălucitorul întuneric
dumnezeiesc. Întunericul dumnezeisc, astfel, nu este apariţia lui Dumnezeu ca
întuneric, ci neputinţa omului de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu, care este „Lumina
cea neapropiată”. „Întunericul dumnezeiesc” aşadar este Lumină, dar Lumină nevăzută
şi de neapropiat pentru om. Dumnezeu este Lumină. El a spus „Eu sunt Lumina
lumii” (Ioan 8, 12), iar nu „întunericul lumii”. Potrivit Sfântului Dionisie
Areopagitul „întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune
că locuieşte Dumnezeu. Şi fiindcă este nevăzută, ca una ce întrece putinţa vederii,
şi tot ea e neapropiată pentru revărsarea de lumină covârşitoare mai presus
de fiinţă, în el ajunge tot cel ce s-a învrednicit să cunoască şi să vadă pe
Dumnezeu, prin însuşi faptul că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte”. În acest sens
spunem deci că întunericul dumnezeiesc este dincolo de lumină.
Dar de multe ori, Sfinţii Părinţi vorbesc despre intrarea în întunericul dumnezeiesc
şi privirea strălucirii lui, aşa cum face de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa,
atunci când vorbeşte despre fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, spunând: „noi
ştim că de multe ori el era înlăuntrul întunericului dumnezeiesc unde este Dumnezeu”.
Prin aceasta nu se înţelege pătrunderea în Fiinţa Divină, ci superioritatea
luminii necreate faţă de „lumina cunoaşterii naturale”, pentru că potrivit învăţăturii
Ortodoxe, oamenii participă la energiile necreate ale lui Dumnezeu, iar nu la
Fiinţa Sa. Sfântul Pavel scrie: „…Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor,
Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu
L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (1 Timotei 6, 15-16).
Şi, pentru a rezuma, îţi spun părintele meu, că aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi,
pentru om strălucitorul întuneric dumnezeiesc este Lumina neapropiată a Fiinţei
Dumnezeieşti. Chiar şi când vorbim despre valoarea vederii întunericului dumnezeiesc,
ei nu vor să arate superioritatea acestuia asupra vederii Luminii necreate,
ci vor să-i arate valoarea în comparaţie cu valoarea luminii cunoaşterii naturale
– cunoaşterea intelectului.
— Gheron, aş vrea să-ţi mai pun o întrebare. Când omul priveşte Lumina, continuă
să se roage?
— Nu. Această rugăciune o numim vedere dumnezeiască. Cel ce se roagă îl priveşte
pe Hristos şi se bucură de prezenţa Lui dumnezeiască. Atunci rugăciunea purcede
fără cuvinte. Sfântul Isaac Sirul spune că, dacă rugăciunea este sămânţa, atunci
răpirea în extaz este secerişul rugăciunii. Şi precum secerătorii se minunează
văzând că o sămânţă mică rodeşte o recoltă atât de mare, în acelaşi chip sunt
şi nevoitorii văzători de Dumnezeu uimiţi la vederea „roadelor” rugăciunii lui
Iisus. Această răpire este izvorul rugăciunii în timpul căruia, după Sfântul
Isaac „nu se mai roagă cineva cu rugăciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz)
în lucrurile neînţelese, aflate mai presus de lumea muritorilor; şi în neştiinţa
ei tace despre toate cele de aici. Aceasta este neştiinţa mai presus de cunoştinţă,
de care s-a vorbit”. Aceasta este „tăcerea tainei ascunse”, şi „liniştirea duhului”.
Părinţii numesc această stare „rugăciune” pentru că este cel mai mare dar primit
în timpul rugăciunii şi este dăruit Sfinţilor, dar omul nu-i cunoaşte adevăratul
nume. Pentru că în acel moment încetează să se roage. El este ridicat mai presus
de cuvinte şi idei. De aceea mulţi Părinţi numesc această stare „dumnezeiasca
Sâmbătă” sau Sabatul minţii. Cum li s-a dat evreilor poruncă să se odihnească
în ziua Sâmbetei, la fel această stare duhovnicească, „Sâmbăta, este nepătimirea
sufletului raţional, care prin făptuire a lepădat cu totul semnele păcatului.
Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului raţional, care a lepădat chiar şi lucrarea
după fire a simţurilor, prin contemplaţia naturală în duh. Sâmbetele Sâmbetelor
înseamnă odihna duhovnicească al sufletului raţional care-şi retrage mintea
chiar şi de la raţiunile mai dumnezeieşti din lucruri şi şi-o leagă cu totul
numai de Dumnezeu în extazul iubirii, şi prin teologia mistică (cunoaşterea
tainică a lui Dumnezeu) o face cu desăvârşire neclintită de la Dumnezeu” (Sf.
Maxim Mărturisitorul). Singurul lucru pe care-l face omul în acel moment este
să plângă. El varsă lacrimi din belşug, nu doar datorită conştientizării păcatului,
ca înainte, ci datorită vederii energiei necreate a lui Dumnezeu. Acestea sunt
lacrimi de bucurie, de fericire, lacrimi de veselie. Sunt „lacrimi neîndurerate”,
„lacrimi recunoscătoare”, „care întăresc şi hrănesc inima”. Da, sunt lacrimi
care umplu ochii făcând râuri şi şiroaie pe faţă. Rugătorul este atunci, în
extaz. „Fie în trup, fie afară de trup, nu ştiu” (2 Corinteni 12, 2) Suflet
şi trup sunt inundate de o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Sfântul
Grigorie Palama, citând un fragment din Sfântul Dionisie Areopagitul spune că,
atunci când iubitorul unirii cu Dumnezeu îşi eliberează sufletul de toate legăturile
şi îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată, este ridicat într-un urcuş mistic
la ceruri şi cercetează de sus întreaga creaţie, în liniştire şi tăcere. „El
îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Prin aceasta, el
este răpit, înlăuntrul său, şi descoperă o cale nouă şi misterioasă de a se
înălţa la ceruri: ceea ce s-ar putea numi înlăuntrul nepătruns al tăcerii originale.
Cu bucurie de nedescris el rămâne tainic răpit, în duh, în adevărată odihnă
şi în tăcere, plin de dulceaţă; şi zboară peste toate lucrurile create”. În
acest punct, toate lucrurile lumeşti devin praf şi cenuşă, devin gunoi. Nu doar
că nu simte tulburarea patimilor, ci îşi uită chiar propria-i viaţă, pentru
că iubirea pentru Dumnezeu este mai dulce decât viaţa, iar cunoaşterea lui Dumnezeu
mai dulce decât orice altă cunoaştere. „O, vedere sfântă şi plină de bucurie!”.
„O, veşnicie dumnezeiască!” O, dumnezeiască „pace dulce!” „O, iubire dumnezeiască!”
— Gheron, poţi să te opreşti o clipă, te rog? Mă simt foarte obosit şi ameţit
şi nu reuşesc să te urmăresc. Nu pot îndura…
El veni lângă mine, îmi luă mâna şi spuse cu glas mişcător:
— Te înţeleg. Dar ai vrut să continui să vorbesc. Aşa că am continuat! Îţi înţeleg
necazul. Şi noi, după vederea Luminii, ne simţim teribil de obosiţi, pur şi
simplu zdrobiţi. Când harul ne cercetează, e ca şi cum ne-ar biciui carnea noastră
muritoare. Mărturisesc că de multe ori, după Sfânta Liturghie, mă simt sfârşit
şi am nevoie să mă odihnesc, numai aşa refăcându-mi-se puterile mele omeneşti.
Este la fel ca atunci când, după ce calci în picioare iarba, aceasta se ridică
puţin câte puţin de la pământ, revenindu-şi la poziţia ei iniţială. Dacă am
primi în întregime harul dumnezeiesc, cu siguranţă am muri. Însă dragostea lui
Dumnezeu se îngrijeşte de toate.
Am oprit discuţia noastră în acest punct pentru a face o pauză. Peste tot se
lăsase o tăcere adâncă. Doar din când în când mai puteai auzi un călugăr plivind
în grădină, rostind în acelaşi timp rugăciunea lui Iisus. Respiram adânc. Inima
mea bătea de parcă voia să sară afară din piept. Mă cuprinse febra. Mă apropiasem
de Sfânta Sfintelor a teologiei mistice – atinsesem ceea era „de neatins pentru
cel neiniţiat”. Înspre apus ultimele oglindiri ale soarelui se cufundaseră în
apă şi în partea aceea marea părea de aur. O ceată de delfini (un fenomen obişnuit
la Muntele Athos), pe cât puteam distinge de unde mă aflam, se juca în apă.
Ţâşneau şi apoi se afundau din nou în apa aurită. Călugării, m-am gândit, aceşti
iubitori pătimaşi ai raiului, sunt asemeni delfinilor. Trăiesc răspândiţi în
apa harului şi ţâşnesc doar o clipă pentru a ne arăta că există, ca mai apoi
să se retragă din nou în „vederea” lui Dumnezeu. Sfântul Simeon, locuind înlăuntrul
Luminii necreate a Taborului, binecuvântă „iubiţii” lui Dumnezeu:
„Binecuvântaţi cei îmbrăcaţi în lumină
Căci ei poartă veşmânt de nuntă.
Mâinile şi picioarele lor nu se vor chinui,
nici nu vor fi aruncaţi în focul veşnic.
Binecuvântaţi cei ce au aprinsă lumina
în inimile lor, ce o păstrează nestinsă,
căci cu bucurie vor pleca din viaţa aceasta,
ei vor întâlni mirele cu torţe în mână
căci el îi călăuzeşte în odaia de nuntă.
Binecuvântaţi cei ce s-au apropiat de lumina divină,
care au pătruns-o şi au fost absorbiţi de ea,
amestecaţi în strălucirea ei, păcatul nu mai are putere,
ei nu vor mai vărsa lacrimi amare.
Binecuvântat este călugărul, dăruind rugăciunile sale lui Dumnezeu,
care Îl vede pe El, şi este văzut lângă El,
care se simte afară din timp şi spaţiu,
căci el este singur în Dumnezeu, necunoscând
dacă este sau nu în trup;
el aude cuvinte inexprimabile, ce nu pot fi rostite;
el vede ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit,
nici n-a pătruns în inima omului.
Binecuvântat cel ce a văzut Lumina lumii
adunată în el însuşi, căci el l-a zămislit pe Hristos
înlăuntrul său; el va fi numărat ca mamă a Sa,
Ca Hristos, în Care nu este minciună, s-a spus”.
Eu eram lângă un astfel de munte arzând. Eram aproape de un monah ce trăise
deja, în trup fiind, viaţa cerească. Era linişte în jur, cum era linişte şi
în sufletul meu. Dumnezeu, raiul, sunt dincolo de timp dar sunt de asemenea
şi în timp, chiar lângă noi. Lângă noi, înlăuntrul nostru, împărţind timpul
şi istoria.
— Hai să oprim discuţia, părinte… a rostit. Hai să ne plimbăm o vreme pe afară.
— Nu, nu am spus. Vreau să mai aud. Ai spus că rugăciunea lui Iisus este o ştiinţă,
ba mai mult, este ştiinţa ştiinţelor. Vreau ca în această seară să faci din
mine un învăţat.
Ceri prea mult, nimeni nu poate deveni un învăţat al rugăciunii lui Iisus decât
prin nevoinţa proprie, decât dacă el însuşi începe această lucrare. Orice s-ar
spune, aceasta este doar o introducere, pentru a-i deschide foamea duhovnicească.
Totuşi, pentru a-mi duce până la capăt gândurile despre rugăciune, ar trebui
poate, să spun câteva lucruri despre cursele şi greşelile ce pot apărea de-a
lungul drumului.
— Într-adevăr, ai spus mai înainte ceva, anume că monahii evită coborârea nemijlocită
a minţii în inimă prin folosirea diferitelor mijloace, pentru a evita pericolele.
Care sunt aceste pericole şi greşeli?
— Greşeala porneşte din gândul că trebuie să dobândim harul în scurt timp. Există
mulţi oameni care practică lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus şi vor să
ajungă la stadiul vederii Luminii într-un timp scurt. Şi îşi pierd inima şi
deznădăjduiesc, deoarece acest lucru nu se întâmplă la toţi imediat. Nevoitorul
trebuie să-şi dea seama că lupta durează mulţi ani. Dumnezeu nu trece peste
voinţa noastră, căci suntem persoane şi avem voinţă liberă. Deci nici noi n-ar
trebui să forţăm libertatea lui Dumnezeu, deoarece şi El este o Persoană. Trebuie
să-L lăsăm să vină atunci când crede El de cuviinţă, atunci când El vrea.
Se opri o clipă.
— O altă greşeală este să dai mare importanţă metodelor psihotehnice. Aceste
metode, cum sunt inspiraţia şi expiraţia, bătaia inimii, sunt doar metode ajutătoare
pentru a ne aduna mintea şi a o elibera de lucrurile străine naturii sale. Aceste
metode nu au o putere miraculoasă, dar ne sunt de folos, căci evită tulburarea
minţii. Când mintea este adunată şi ţinută cu uşurinţă înlăuntrul ei, atunci
toate aceste metode auxiliare sunt netrebuincioase.
— Mai există şi alte greşeli?
— Există. Atunci când trecem repede de la un stadiu al rugăciunii la altul.
Am spus puţin mai devreme că există diferite stadii de dezvoltare în practicarea
rugăciunii lui Iisus şi le-am înfăţişat în cinci etape. Primul stadiu este rostirea
rugăciunii cu buzele. Al doilea este să păstrezi amintirea lui Iisus în minte
şi ea va coborî singură în inimă. Unii oameni, totuşi, trecând peste primul
stadiu, încep direct cu al doilea şi nu reuşesc să realizeze prea mult. Alţii
sar de la primul stadiu direct la al treilea, unde înaintează mai ales prin
respiraţie. Acest lucru este foarte periculos, pentru că, după cum am spus mai
înainte, inima trupească s-ar putea să sufere şi acest lucru poate duce la încetarea
rugăciunii lui Iisus. Nu este o boală, bineînţeles, însă este posibil ca această
lucrare sfântă să se oprească.
Legat de lacrimi, sunt de asemenea unele probleme, a continuat el.
— Ce vrei să spui?
— Mai devreme am spus că atunci când rugăciunea lui Iisus rămâne în minte, ochii
varsă multe lacrimi. Dar acest lucru nu este întotdeauna obligatoriu. Rugăciunea
poate foarte bine continua şi fără lacrimi. Aşadar, nu trebuie să deznădăjduim
în absenţa lacrimilor, căci ele vor veni atunci când va îngădui Dumnezeu. Şi
chiar dacă suntem inundaţi de ele, nu trebuie să le dăm atenţie, nici să arătăm
altora aceste stări. Practica ascetică spune că atunci când vorbim de aceste
stări, ele încetează imediat şi este nevoie de mult timp pentru a le dobândi
din nou. Inutil să spunem, că deşi cunoaştem stadiile rugăciunii minţii, nu
trebuie să ne gândim în ce stadiu suntem. Pe orice treaptă am fi trebuie să
continuăm cu smerenie. În plus, cred că ţi-am spus cu puţin timp în urmă că
este o prostie să ne mândrim în timpul rugăciunii. Este cu adevărat o prostie.
Omul este ca un cerşetor care umblă după o bucată de pâine, mândrindu-se apoi
că a obţinut-o. Şi aceasta este prostie şi este păcat!
— Văd că smerenia este un lucru foarte important.
— Da, este – în toate stadiile. Sfântul Vasile cel Mare spune că smerenia este
comoara tuturor virtuţilor. Ea ascunde toate virtuţile şi în final se ascunde
şi pe ea. În general, trebuie să evităm cu băgare de seamă mândria în viaţa
duhovnicească, mai ales atunci când vine ca slavă deşartă. Şi ştii bineînţeles,
că slava deşartă apare în orice virtuţi, când vorbim, când tăcem, când postim,
când priveghem şi chiar când rostim rugăciunea lui Iisus, în liniştire şi în
răbdare. Sfinţii Părinţi spun că slava deşartă este asemeni unui trădător ce
deschide pe ascuns porţile cetăţii ca să poată intra vrăjmaşul. În astfel de
cazuri, nu contează cât de puternică este cetatea, sau cât de buni îi sunt apărătorii,
ea cade oricum în mâinile duşmanilor. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească.
Nu contează câte virtuţi avem sau câtă tărie avem, slava deşartă ne dă în mâinile
diavolului. Şi Părinţii sfătuiesc să nu ne apucăm de o lucrare ce ar putea să
ne ducă la slavă deşartă.
— N-am înţeles aceasta. Nu ai putea să-mi explici mai bine?
— Am să mă întorc la subiectul rugăciunii. Credinciosul nu trebuie să exagereze
în ceea ce priveşte rugăciunea, pentru că e sigur atunci că a fost ispitit de
diavol. În asemenea caz, orice ar face – chiar lucruri dincolo de puterea sa
– este împlinit prin puterea diavolului. Astfel, înşelat de diavol, el este
mai târziu lăsat de izbelişte şi, tras înapoi, cade foarte jos. Este de fapt
distrus.
— Şi cum se poate evita această grea cădere?
— Singura cale de a scăpa este plângerea păcatelor şi ascultarea. Rugăciunea
este strâns legată de întristare. Când diavolul vede pe cineva trăind în întristare
nu rămâne acolo, ci fuge căci se teme de smerenia adusă de întristare. Sfântul
Grigorie Sinaitul ne spune că cea mai bună apărare pentru atletul rugăciunii
este să fie în starea de întristare, ca bucuria ce vine în rugăciune să nu-l
ducă la mândrie, căci tristeţea păstrează sufletul nerănit. Întristarea şi conştiinţa
păcatului sunt armele indispensabile pentru a putea cineva ajunge la rugăciunea
curată. Nevoitorul trebuie „să-şi ţină mintea în iad şi să nu deznădăjduiască”.
Mai mult, întristarea, conştiinţa păcătoşeniei, a nimicniciei noastre şi nădejdea
în milostivul Iisus sunt trăsăturile Ortodoxiei, precum şi ale tuturor cântărilor
noastre. Trebuie subliniat totuşi, că nu toţi pot trăi în tristeţe adâncă deoarece
este necesară o nemaipomenită tărie şi mângâierea harului dumnezeiesc pentru
a nu fi zdruncinaţi. Însă, pe cât posibil, trebuie să trăim cu toţii această
fericită întristare. Este de asemenea de trebuinţă ascultarea neclintită de
un Bătrân (stareţ). Totul, chiar şi cele mai mici lucruri, trebuiesc făcute
cu binecuvântarea şi călăuzirea lui înţeleaptă, mai ales în cazul vederii Luminii
necreate.
— Ce are de-a face ascultarea de un Bătrân cu vederea Luminii necreate? am întrebat,
uimit de ceea ce auzisem.
— Când omul umblă singur, fără binecuvântarea trebuincioasă, este ispitit de
diavol, după cum am spus mai înainte. El trăieşte înlăuntrul său dorinţa nesatisfăcută
de a vedea Lumina necreată, crezând că acest lucru reprezintă desăvârşirea şi
dorind să ajungă la aceasta cât mai repede.
— Şi nu este aşa, l-am întrerupt?
— Nu, nu este. Sfântul Diadoh învaţă ca nevoitorul să nu-şi trăiască viaţa ascetică
în dorinţa de a vedea Lumina necreată, „ca nu cumva să afle Satana prin aceasta
sufletul gata pentru răpire”. Lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie începută
cu dragoste de Dumnezeu şi ascultare de voia Sa sfântă. Căci, diavolului – care
se preface în „înger de lumină” (2 Corinteni 11, 14) – îi este cu putinţă să
ia forma unui înger ce-l va sluji. Şi atunci, bietul om crede că a atins desăvârşirea,
trăind împreună cu îngerii, fără să-şi dea seama că de fapt stă de vorbă cu
diavolul. Tot ispită este şi atunci când nevoitorul primeşte în timp ce se roagă
gânduri de la diavol, cum că în curând va vedea Lumina necreată. În această
situaţie delicată şi primejdioasă este necesară mare băgare de seamă. El trebuie
să se oprească din rugăciune şi să se mustre cu asprime: „Cum îndrăzneşti, atât
de josnic şi de ticălos, să-ţi doreşti a vedea Lumina necreată?” Cea mai mare
primejdie este aceea ca cineva să se considere vrednic de a vedea Lumina necreată!
„Vai diavolii, ucigaşii mei vin să-mi distrugă sufletul!” Atunci imediat, duşmanul
dispare. De multe ori diavolul, ca să-i satisfacă ambiţia călugărului şi să-l
lege şi mai mult, aduce chiar lumină în chilia sa. Nu este Lumina necreată,
ci una creată, aceea a diavolului.
— Şi cum poate fi deosebită?
— Există multe moduri de a le distinge între ele. Semnele sunt după cum urmează:
mai întâi, dacă el a atins vederea Luminii necreate prin ascultare. Calea ascultării
desăvârşite şi fără deosebire este chezăşia că vederea Luminii necreate este
adevărată. Nevoitorul trebuie să încredinţeze toate întrebările sale legate
de vederea Luminii unui Bătrân care poate deosebi duhurile, unui Bătrân sfânt
şi nepătimitor. Gândul că nu trebuie să-şi întrebe călăuzitorul este de la diavolul
ce ţinteşte să-l ţină în întuneric, greşeală şi robie. În al doilea rând, Domnul
a spus despre proorocii mincinoşi că „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei
7, 16). Acelaşi lucru este valabil şi în acest caz. O deosebire limpede între
lumina creată şi cea necreată este dată de roadele pe care le aduce în suflet
fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiască aduce în suflet linişte, pace, smerenie
şi conştiinţa ticăloşiei noastre. Când Avraam a vorbit cu Dumnezeu, el s-a numit
pe sine însuşi pulbere şi cenuşă: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu,
care sunt pulbere şi cenuşă!” (Facerea 18, 27). La fel s-a întâmplat cu Iov:
„Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.
Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă”
(Iov 42, 5-6) Şi profetul Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu a exclamat:
„Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul
unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia
6, 5) Dimpotrivă, vederea luminii diavoleşti stârneşte mândrie, slavă deşartă,
gândul că am atins desăvârşirea. Sfântul Grigorie Sinaitul spune „Cunoaşte,
deci, că lucrările harului sunt vădite şi diavolul, chiar de s-ar preface, nu
le poate mânui; nu poate da blândeţe, nici răbdare, nici smerenie, nici dispreţ
faţă de lume, nici nu poate stinge plăceri şi patimi – aceasta este lucrarea
harului; lucrarea lui este mândria, trufia, laşitatea şi orice fel de rău”.
Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolului aduce şi tulburare. Lucrarea Sfântului
Duh izvorăşte pace, curaj şi liniştire trupului şi sufletului, în timp ce lucrarea
diavolului deschide drum fricii şi tulburării. Sfântul Isaac spune că orice
tulburare este o ciumă a diavolului pentru că acesta transmite celorlalţi ceea
ce are el în fire. Duhul Sfânt este prin firea lui un duh de pace şi aduce pace,
în timp ce diavolul este prin fire un duh de tulburare şi aduce tulburare şi
frică. În al treilea rând, sufletul nu acceptă imediat lumina diavolului, ci
la început este şovăitor. Vederea Luminii necreate dă siguranţă şi este imediat
acceptată. Vine pe neaşteptate şi nu există îndoială dacă e adevărată sau nu.
În al patrulea rând, între cele două lumini există diferenţe chiar şi de culoare:
Apostolii au fost martori pe Muntele Tabor, în timpul Schimbării la Faţă a lui
Hristos, că „a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut
albe ca lumina” (Matei 17, 2). Dimpotrivă, culoarea luminii diavolului este
mai roşiatică, potrivit mărturiei multor Sfinţi, care şi-au dat seama de această
diferenţă. În al cincilea rând, cele două lumini sunt diferite între ele şi
prin formă. Cei ce au privit Lumina necreată au văzut-o „fără formă, fără chip,
într-o formă fără formă” (Simeon Noul Teolog). Iar dacă ar lua vreo formă, aceasta
ar fi asemeni cu discul soarelui, „ca o lumină rotundă, senină şi dumnezeiască”,
fără formă sau chip. Cu vederea luminii create a diavolului, se întâmplă exact
pe dos. Sfântul Grigorie Palama dă următorul exemplu. El scrie că odată Achindin
a venit la Muntele Athos. A rămas acolo iar după câteva zile i-a spus Sfântului
Grigorie că în timp ce încerca să se roage, a văzut o lumină ce era ruptă şi
înlăuntrul căreia se putea vedea un chip de om. Sfântul i-a răspuns atunci că
acea lumină, având formă, a fost de la diavol. „Şi i-am spus că a fost o mare
înşelăciune şi batjocură şi un joc al diavolului, sau mai degrabă o cursă vicleană”.
Sfinţii Părinţi, a continuat mult încercatul pustnic, învaţă să nu ne învoim
imediat cu orice incident care se petrece în timpul rugăciunii noastre. „Numai
după multe cercări ia ceva de bun.” Trebuie să ne întrebăm duhovnicul despre
toate aceste chestiuni şi numai după multe şi îndelungi lupte, potrivit harului
ce-l dobândim, suntem în stare să deosebim greşeala de adevăr. Oţetul şi vinul
sunt la arătare asemenea, dar se deosebesc la gust. Astfel atletul rugăciunii
dobândeşte pe măsură ce trec anii, priceperea de a simţi deosebirea.
Gheron vorbea neîncetat. Capul îi era aplecat spre pământ. Eu îl ascultam, pur
şi simplu fermecat. Nu voiam să-i întrerup gândurile încărcate de învăţătura
ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. În timp ce vorbea, pacea şi liniştea îmi umpleau
inima, semn că învăţătura sa era întrutotul adevărată.
— Toate aceste lucruri pe care ţi le-am arătat sunt foarte clar exprimate într-o
scriere a Sfântului Simeon Noul Teolog. Se arată acolo că Dumnezeu apare ca
Lumină, că aceasta aduce dulceaţă, că ucenicul îşi întreabă duhovnicul care
poate să deosebească gândurile, şi care este cunoscător al Lui Dumnezeu, şi
se convinge că ceea ce a văzut a fost chiar Dumnezeu.
Şi luând cartea, a început să citească:
„Dumnezeu este Lumină, Vederea Lui este lumină
Când El se dezvăluie, Este lumină.
Privitorul se minunează, neştiind Cine a apărut
Neîndrăznind să întrebe „Cine eşti Tu?
Neîndrăznind să-şi ridice ochii spre a-I vedea măreţia,
decât cu teamă, tremurând, îngenunchind înaintea Lui
ştiind doar că cineva a venit, a apărut.
Dacă există cineva ce a vorbit deja despre aceste lucruri,
Cineva care L-a văzut pe Dumnezeu, lui i se poate spune:
„Am văzut”
„Ce ai văzut, copile”
„O Lumină, Părinte, atât de dulce, o spune ce era, dincolo de mine”.
deşi el vorbeşte, inima lui dănţuieşte arzând cu dragoste
pentru Cel ce L-a văzut. El spune, plângând –
lumina, această lumină a venit la mine, părinte, chilia mea a fost cufundată
lumea a fugit dinaintea feţei Sale:
doar Eu însumi şi lumina. Am fost eu în trup
sau afară: nu ştiu.
Bucuria ce am avut-o este încă cu mine, inexprimabilă,
Decât lacrimi, care curg neîncetat după cum vezi.
El a răspuns: „Eu sunt, copilul meu”
La aceste cuvinte, El a venit din nou şi treptat,
Puţin câte puţin, curăţit, încurajat, am putut întreba:
„Domnul meu, Tu eşti aici?” „Da, sunt aici”, „Dumnezeul Tău, Core,
s-a făcut om pentru tine” şi acum, „te împărtăşeşti din dumnezeirea Mea”.
„Te fac dumnezeu”. Când te dăruieşti lacrimilor, căinţei, nevoinţei, smereniei,
El te aduce puţin câte puţin,
la cunoaşterea lui Dumnezeu”.
A apărut atunci ucenicul, pe care începeam să-l invidiez pentru
că găsise un călăuzitor atât de înţelept şi experimentat, şi l-a întrebat pe
Gheron.
— Mi-ai spus să ud unul dintre pomi. L-am udat. Acum să-l ud şi pe celălalt?
L-a privit atent, gândindu-se puţin, apoi i-a răspuns:
— Da, udă-l.
Şi întorcându-se spre mine, a spus:
— Aceasta este ascultarea de care îţi vorbeam mai înainte, şi cel ce o practică
şi îşi întreabă învăţătorul despre tot, sporeşte duhovniceşte. Dobândeşte multe
prin ascultare. În primul rând nu lasă frâu liber imaginaţiei să lucreze pentru
a găsi rezolvări, cum fac mulţi călugări. În acest fel, el îşi curăţeşte mintea,
nu doar de gândurile mai complexe ci chiar şi de cele simple adunând-o astfel
mai mult pe rugăciunea lui Iisus. În al doilea rând, el se obişnuieşte să întrebe.
Iar a-ţi întreba părintele duhovnicesc înseamnă a te mântui. Oriunde există
ascultare, acolo există şi smerenie, care este izvorul ascultării. Prin urmare
duhul mândriei, diavolul, nu poate pătrunde şi nu poate aduce înfricoşare sufletului,
urâţindu-l. În general, în timpul urcuşului în această sfântă lucrare, ascultarea
este absolut necesară. Nu trebuie să începem fără o călăuză. Bătrânul este cel
ce te călăuzeşte, cel ce stabileşte programul vieţii duhovniceşti, el porunceşte
să înceteze o lucrare şi îţi arată dacă ai lucrat pe placul lui Dumnezeu. Persoana
Bătrânului îl înlocuieşte pe Dumnezeu însuşi. Este „în locul lui Hristos”. Bătrânul,
pentru călugării ce-i are sub ascultare, este ceea ce este episcopul pentru
dioceza lui şi stareţul pentru mănăstire.
— Aşa mare importanţă atribuie nevoinţa existenţei Bătrânului?
— Bineînţeles. Fără un părinte duhovnicesc nimeni nu poate înainta nici nu poate
duce o viaţă curată în tradiţia ortodoxă. Asemeni vieţii trupeşti, care este
împărtăşită din generaţie în generaţie, la fel se întâmplă şi cu cea duhovnicească.
Bătrânul, fiind deţinătorul şi purtătorul acestei tradiţii, o împărtăşeşte fiului
său duhovnicesc, cel pe care l-a născut în Hristos. Bătrânul îi împărtăşeşte
tradiţia aceluia care doreşte să o primească. Aici se descoperă întreaga semnificaţie
mântuitoare a ascultării. Mă fac ascultător, nu pentru a dispărea ca persoană,
ci pentru a face să piară răul sălăşluit în mine, pentru a mă putea elibera
de voia proprie şi a primi tradiţia, pentru ca Hristos să ia formă înlăuntrul
meu. Mă fac ascultător pentru a mă putea naşte. Ascultarea este de asemenea
necesară şi datorită primejdiei care stă în permanenţă la pândă: greşeala. Acest
lucru îl scrie Avva Dorotei: „Nu sunt mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre
cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povăţuiască pe calea lui Dumnezeu”.
Acelaşi Părinte, tălmăcind versetul din Pilde: „unde lipseşte cârmuirea, poporul
cade ca frunzele” (Pilde 11, 14), spune că frunza este la început verde şi frumoasă,
dar apoi se usucă puţin câte puţin şi cade şi este călcată de picioarele oamenilor.
Aşa este şi omul care nu este povăţuit de cineva. El se veştejeşte curând şi
se dă cu totul duşmanului. „La început are râvnă spre post şi priveghere, spre
sihăstrie şi spre alte bunătăţi, apoi, puţi câte puţin, potolindu-se acea căldură
şi neavând pe cineva ca să-l sfătuiască, să-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate
se stinge de tot şi din râvnă căzând în trândăvie se face rob vrăjmaşilor săi,
care-şi bat joc de dânsul după cum le este voia”
Îţi voi da un exemplu ca să înţelegi de ce existenţa unui Bătrân ne este necesară
pentru a evita greşelile. Am cunoscut un călugăr care, în timpul rugăciunii,
simţea în inimă o durere puternică. I-a spus imediat acest lucru Bătrânului
său. Acela îngrijorat, fiind el însuşi experimentat în deosebirea duhurilor,
l-a întrebat unde exact în inimă a simţit durerea. Răspunzându-i ucenicul că
îl durea inima în partea de jos şi înafară, el i-a poruncit: „Trebuie să încetezi
imediat rugăciunea lui Iisus şi nu o vei mai rosti timp de o săptămână. Asta
deoarece ar fi trebuit să simţi durerea în partea de sus şi înlăuntrul inimii.
Odată ce în partea de jos lucrează patimile, cu siguranţă este ceva pregătit
împotriva ta de cel rău”. Astfel, călugărul a fost scăpat din cursa diavolului
care deja începuse să se strângă în jurul său. Sfinţii Părinţi ne învaţă din
propria lor experienţă: „De vei vedea pe cel tânăr, de voia sa suindu-se la
ceruri, apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos.”
L-am fericit pe acel ucenic că era aşa smerit şi avea un părinte duhovnicesc
cu viaţă atât de sfântă. Şi mi-am amintit o poezie a Sfântului Teodor Studitul:
Ucenicului
„Hai, tânăr luptător, stai lângă mine, plin de râvnă,
pleacă-ţi grumazul cu desăvârşită ascultare,
smereşte-te, moartă să-ţi fie voia.
Scoate-ţi din inimă toate gândurile
Ca în sfârşit să intri în arenă.
Să nu te sperie pustietatea, nici stâlpul,
nici cetele ce-şi caută viaţa-n Dumnezeu.
Eşti înaintea lor, îţi spun, Scripturile o întăresc,
căci tu urmezi a celor dintâi martiri cărare.”.
— Fericiţi sunt călugării, atleţii vieţii duhovniceşti. Fericite
păsările cântătoare ce se desfată în răcoarea primăverii lui Dumnezeu. Noi nu
putem trăi aceste fericiri. Noi respirăm duhoarea necurăţiei noastre şi înghiţim
pulberea pământului, din care suntem făcuţi.
— Cu toate acestea şi voi vă puteţi bucura de razele slavei dumnezeieşti, vă
puteţi umple de Lumina lui Dumnezeu. Dacă vreţi să ajungeţi adevăraţi teologi,
trebuie să vă rugaţi deoarece numai aşa este prezent şi lucrează Duhul Sfânt.
„Dacă eşti teolog, te rogi cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog”.
Îţi voi spune ceva ce te va ajuta să înţelegi aceasta. Este cu putinţă ca cineva,
după săvârşirea unui păcat (mai ales trupesc), să scrie tratate teologice şi
să se îndeletnicească cu studiul lucrărilor Sfinţilor Părinţi dar, devreme ce
păcătuind a pierdut harul, nu se mai poate ruga. Adică rugăciunea încetează
dar munca nu. Aşadar adevăratul teolog este acela care trăieşte în rugăciune.
De aceea este cu putinţă şi pentru ceilalţi a primi desfătătoarea fremătare
a luminării dumnezeieşti.
— Dar cum? În această privinţă m-ai putea ajuta foarte mult. Ar fi deosebit
de folositor şi necesar.
Trebuie să devii conştient de necesitatea curăţirii de patimi. Nu trebuie doar
să-ţi doreşti să-i vindeci pe ceilalţi, ci să crezi în acelaşi timp, cu putere,
că şi tu, asemenea tuturor, eşti plin de patimi. Fiecare patimă este un iad.
Ar mai trebui să ştii că, potrivit celor spuse până aici, rugăciunea lui Iisus
este o doctorie ce curăţeşte sufletul şi-l vindecă. Dar asta nu înseamnă că
rugăciunea lui Iisus este esenţialul, adică ceea ce curăţeşte şi luminează,
ci mai degrabă mijlocul prin care omul este unit cu Dumnezeu, singurul Care
curăţeşte şi luminează sufletul. El este medicul sufletelor şi trupurilor noastre,
El este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”
(Ioan 1, 9). Picăturile pentru ochi curăţesc vederea, iar aceasta curăţită este
capabilă să vadă deosebirea dintre obiecte. Cu alte cuvinte, orice persoană
trebuie să-şi dorească să fie curăţită, să se schimbe şi, prin rugăciune, să
ceară luminare de la Dumnezeu.
— Crezi că noi, cei care trăim în lume putem face ceea ce fac călugării pentru
această dumnezeiască lucrare a rugăciunii?
— Chiar dacă nu faceţi exact ceea ce fac ei şi voi trebuie şi puteţi reuşi multe.
Sigur, trebuie lămurit că alta este rugăciunea minţii şi alta a rosti rugăciunea
lui Iisus. Cu alte cuvinte rugăciunea minţii, aşa cum o practică unii isihaşti,
presupune o viaţă fără griji şi fără tulburări. Presupune linişte şi multe altele,
aşa cum le-am descris până acum. Dacă nu puteţi practica rugăciunea minţii în
lume – şi acest lucru este foarte greu – trebuie să vă rugaţi cu rugăciunea
lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau să o spuneţi de câte ori puteţi.
Acesta vă va face mult bine.
— Îmi poţi arăta câteva modalităţi practice şi folositoare?
— Separat de slujbele bisericeşti, ar trebui să-ţi dedici anumite momente special
pentru a practica rugăciunea lui Iisus, pentru a chema neîncetat numele lui
Iisus. Să începi puţin câte puţin şi să continui potrivit cu setea ta duhovnicească
şi harului ce-l simţi. Poţi începe prin a rosti rugăciunea o jumătate de oră
înainte de răsăritul soarelui şi o jumătate de oră seara, după rugăciunea de
seară, înainte de culcare. Este necesar să existe un program statornic, ce nu
trebuie încălcat cu nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. Este posibil,
spre exemplu, ca tocmai în acel moment să vină cineva să se spovedească. Dacă
nu este bolnav, sau dacă nu este neapărată nevoie, să nu amâni momentul ce l-ai
stabilit dinainte pentru rugăciunea lui Iisus. La fel şi cu lucrurile bune.
Este necesară şi o încăpere liniştită şi izolată, unde să nu se audă zgomote,
şi acolo să începi sau să lucrezi rugăciunea lui Iisus, cum am spus mai înainte.
Adică la început trebuie să încălzeşti inima sau să citeşti o scriere a Sfinţilor
Părinţi, care să dea naştere smereniei şi apoi, fie cu buzele, fie cu mintea
sau cu inima, potrivit cu nivelul duhovnicesc, spui rugăciunea lui Iisus. Cu
timpul, momentul acordat rugăciunii lui Iisus va spori şi va îndulci inima şi
vei tânji după el. Dar repet, la început avem nevoie să ne silim pe noi înşine
să spunem rugăciunea chiar şi pentru scurt timp. Ne va face mult bine.
— Este deajuns această scurtă vreme?
— Nu este suficientă, dar când există dorinţă şi smerenie, Dumnezeu împlineşte
ceea ce lipseşte rugăciunii. Dacă Dumnezeu arată atâta milostivire pentru căderile
noastre, nu va fi El nespus de milostiv cu noi în strădania noastră de a ne
transforma? El împlineşte orice lipsă. Ia aminte şi situaţia fiecăruia dintre
noi. S-ar putea ca o oră din rugăciunea ta să se bucure de mai mare binecuvântare
decât multe ore ale unui călugăr, pentru că tu eşti ocupat şi cu alte lucruri.
Am admirat discreţia acestui călugăr aghiorit, a acestui înger întrupat. Distinge
cu o îndemânare admirabilă toate problemele şi le desluşeşte pe fiecare în parte.
— Să ştii, însă, a continuat el, că în timpul rugăciunii, cum am spus mai înainte,
diavolul îţi va aduce multe ispite. Vor apărea multe întâmplări care să te determine
să te opreşti din rugăciune. Dar mai trebuie să ştii şi că Dumnezeu te încearcă
prin aceste ispite ca să vadă dacă ai într-adevăr voinţa de a lucra rugăciunea
lui Iisus. Într-un asemenea caz, dacă te sileşti Dumnezeu va veni în ajutorul
tău şi va îndepărta toate greutăţile.
— Dar, Gheron, dacă în timpul rugăciunii, îmi vin în minte gânduri de a face
altceva, de exemplu de a pregăti o predică sau o omilie sau să fac ceva pentru
dragostea fratelui meu, trebuie să le părăsesc? Să nu fac nimic, nimic?
— Da, trebuie să le părăseşti. Căci chiar şi atunci când vin gânduri bune în
timpul rugăciunii (mă refer la timpul fixat pentru rugăciune), pot fi folosite
de către cel rău ca să ne tulbure rugăciunea. Dacă diavolul îşi dă seama că
suntem gata să părăsim rugăciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va
aduce multe asemenea gânduri în acel moment, pentru a ne face să o amânăm. Dar
în acest caz, nici nu ne rugăm, nici nu suntem curăţiţi, nici nu studiem şi
nici nu ne folosim cu adevărat fraţii. Căci pregătirea unei predici, care a
înlocuit rugăciunea, este fără roade. Nu le va folosi fraţilor.
— Se întâmplă uneori că ne întoarcem la chiliile noastre istoviţi, după ce am
cheltuit multă energie, şi nu ne mai putem ruga după rânduiala obişnuită. Ce
ar trebui să facem în aceste cazuri?
— Nici atunci n-ar trebui să renunţăm la rugăciunea lui Iisus. Sfântul Simeon
sfătuieşte ca slujirea fraţilor să nu fie motiv de a ne lipsi de rugăciunea
lui Iisus, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie să găsim niciodată scuze
să evităm rugăciunea. „În slujire osteneşte-te pe măsura puterii tale, iar în
chilia ta nevoieşte-te în rugăciune cu smerenie, priveghere şi lacrimi neîncetate.
Şi să nu ai în minte că azi am trudit peste poate, deci să scurtez rugăciunea
pentru istovirea trupului. Fiindcă îţi spun că nu contează cât te sileşti pentru
alţii, peste puterile tale. Căci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugăciunea,
mare nesocotinţă este”. O jumătate de oră de rugăciune a lui Iisus valorează
cât trei ore de somn adânc. Îndelunga rostire a rugăciunii lui Iisus îl odihneşte
pe om şi-l calmează. Chiar şi din acest punct de vedere, este o doctorie întăritoare
pentru organism. Aşadar dragul meu părinte, înveleşte-ţi toate lucrările în
mantia de aur a rugăciunii lui Iisus. Mulţi au necazuri şi destui fraţi se mâhnesc
şi suferă în nevoinţa lor duhovnicească din cauza faptului că lucrează mai mult
cu raţiunea, iar nu cu inima. Se chinuie căutându-şi gândurile, pe când dacă
trăiesc în har, gândurile vin, pur şi simplu revărsându-se ca un râu învolburat.
De aceea se ceartă între ei fraţii şi nu au pace, de aceea, atunci când sunt
nedreptăţiţi, se mâhnesc iar nu se bucură potrivit poruncii lui Hristos. Deoarece
nu au nici o legătură cu rugăciunea lui Iisus. Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând
o tradiţie lungă de câteva secole, spune că episcopul ar trebui să fie ales
din rândul călugărilor. Având înţelegere călugărească, el nu se tulbură de nedreptăţiri,
defăimări, învinuiri sau ocările oamenilor, fiind el însuşi primul care recunoaşte
propria sa păcătoşenie şi se învinovăţeşte singur. Astfel el dobândeşte toate
roadele pe care le-am menţionat mai înainte, mai ales dragoste, care se revarsă
împreună cu mult har, şi libertate faţă de căderea în păcat, după cum spun Părinţii.
— Ce înţelegi, părinte, prin înţelegere călugărească?
— Înţeleg ascultare, smerenie, plângere de sine însuşi şi o sete nepotolită
pentru rugăciunea lui Iisus. Şi în mod deosebit ascultare de Bătrânul duhovnic.
Călugărul trebuie să fie smerit faţă de toţi oamenii şi smerenia lui trebuie
legată de lupta pentru curăţirea de patimi. Nu trebuiesc încercate multe lucruri
căci, din nefericire, în această chestiune suntem influenţaţi de diferite erezii.
Cea mai mare lucrare este să dobândeşti smerenie şi sfinţenie. Atunci suntem
cu adevărat bogaţi. Biserica nu este un birou de servicii sociale ci este vistieria
harului dumnezeiesc. Preoţii nu sunt asistenţi sociali, ci sunt cei ce călăuzesc
poporul lui Dumnezeu. Şi acest lucru nu se poate face decât cu smerenie şi sfinţenie.
Fără sfinţenie şi smerenie chiar şi cea mai mare lucrare socială este curând
distrusă, în timp ce, dacă avem viaţă smerită şi sfântă, chiar şi cea mai mică
lucrare socială dobândeşte dimensiuni extraordinare. Cu smerenia trebuie împletită
şi plângerea de sine, adică auto-învinovăţire. Trebuie să fim primii care să
ne învinovăţim. Respectul pe care ceilalţi ni-l arată, să înţelegem, se cuvine
preoţiei iar nu persoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin stării noastre
păcătoase iar nu preoţiei. Aşa vom avea pace şi mult har de la Dumnezeu, şi
vom alunga orice motiv care ne face să ne urâm fraţii. Deasemenea trebuie să
fie şi o sete nepotolită pentru rugăciunea lui Iisus. Să nu considerăm rugăciunea
lui Iisus ca pe ceva ocazional, ci drept însăşi viaţa noastră. Trebuie să ne
mişcăm înlăuntrul rugăciunii. Iar teologia şi predica să ni se nască înlăuntrul
lucrării sale sfinte. Ar trebui să avem propriul nostru program, pe care să-l
respectăm în fiecare zi. Când trăim în acest fel, lumea are folos peste măsură.
Oricine ar fi, preot sau episcop, ar trebui să aibă întotdeauna o singură preocupare:
să nu-şi piardă călugăria. Scrie în „Pateric”: „Se spunea despre Avva Netras,
ucenicul lui Avva Siluan, că şi când şedea în chilia sa la muntele Sinai, cu
măsură se ocârmuia pe sineşi după trebuinţa trupului. Iar când s-a făcut episcop
la Faran, mult se strâmtora pe sineşi spre viaţa cea aspră. Şi i-a zis lui ucenicul
său: Avvo, când eram în pustie, nu te nevoiai aşa. Şi i-a răspuns bătrânul:
acolo era pustie şi linişte şi sărăcie şi voiam să chivernisesc trupul, ca să
nu mă bolnăvesc şi să caut cele ce nu aveam. Iar aici este în lume şi pricepere
şi de mă voi bolnăvi aici, este cine să mă sprijinească, ca să nu pierd călugăria”.
Acei ce au înţelegerea unui călugăr, simt nevoia să primească binecuvântare,
orice lucrare ar avea. Şi pe toată durata acesteia, până la încheierea ei se
încredinţează unui episcop ori unui povăţuitor duhovnicesc, pentru ca aceştia
să vegheze asupra lor şi să-i îndrepte în ceea ce fac. Nu doresc răsplată pentru
aceasta, pentru că cel ce este slăvit sau răsplătit mai mult decât merită, mult
păgubeşte. Da, părinte. Şi oriunde ai fi, pe stradă, în maşină, sau în orice
altă parte, să spui rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă
pe mine, păcătosul” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”. Ar
trebui să mergem des la Sfânta Liturghie, pregătiţi aşa cum se cuvine şi să
ne împărtăşim cu Preacuratele Lui Hristos Taine. Toată zidirea Îi mulţumeşte
şi Îl slăveşte pe Dumnezeu. Un preot care nu liturghiseşte este în dezacord
cu această minunată laudă. Bine ar fi ca, din când în când, să se cânte canonul
Domnului nostru Iisus Hristos ce se află scris în Ceaslov, aşa cum bine ar mai
fi să se citească şi acatistul Domnului nostru Iisus Hristos aflat la sfârşitul
cărţii „Războiul nevăzut” a Sfântului Nicodim Aghioritul. El ne îndeamnă stăruitor
să chemăm deseori, prea-dulcele, dătătorul de bucurie şi izvorâtorul tuturor
bunătăţilor, mântuitorul nume al Domnului Iisus Hristos, nu doar cu buzele,
ci şi cu inima şi mintea.
Ai de asemenea, marea îndatorire de a te ruga şi pentru ceilalţi, deoarece tu
eşti cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat poporul Său. De aceea este datoria
ta să te retragi şi să te rogi pentru pacea şi luminarea poporului Său. Precum
a făcut şi marele Moise…
Într-adevăr, părinte, n-am spus nimic până acum despre rostirea rugăciunii lui
Iisus pentru ceilalţi. Cum se poate folosi rugăciunea în acest scop?
— Există părinte, atâta nenoroc în lume, atâtea rele, atâta necunoaştere a lui
Dumnezeu, care, după cum spun Părinţii, este cel mai mare păcat. Pentru aceasta
eşti dator să plângi şi să te rogi. Sfântul Ioan Scărarul a scris o cuvântare
adresată păstorului de suflete, adică stareţului, în care spune că atunci „când
peste turmă se abate întunericul şi noaptea patimilor, pune câinele să stea
neclintit lângă Dumnezeu în pază de noapte.” Atunci când creştinii dorm, preotul
trebuie să-şi pună mintea de strajă, adică să vegheze şi să se roage Lui Dumnezeu
pentru poporul Său. Câţi oameni se risipesc în acel moment! Câţi sunt în pragul
sinuciderii! Câţi sunt pe punctul de a comite crime îngrozitoare! Câţi sunt
deznădăjduiţi şi în nevoie. Tu trebuie să rosteşti rugăciunea lui Iisus pentru
toţi aceşti oameni – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-I pe robii tăi”, sau
„pe robul tău” dacă te rogi doar pentru cineva anume.
— Pot să te întreb ceva? Ai spus mai devreme că rugăciunea lui Iisus ar trebui
să nu fie afectată de imaginaţie. Acum spui că trebuie să ne rugăm pentru alţii,
care au atâtea probleme. Dar acest lucru nu stârneşte cumva imaginaţia şi face
mintea să se întrebe, pe când de fapt ar trebui să se adune în ea însăşi şi
în inimă?
— Ai făcut bine că m-ai întrebat acest lucru deoarece în această privinţă este
necesară o explicaţie. Când ne rugăm pentru alţii, trebuie să o facem înafară.
Adică, dacă vrem să spunem rugăciunea lui Iisus pentru unii care sunt în nevoi,
ar trebui să spunem mai întâi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte
pe robii tăi”, sau „robul tău”, pomenindu-le numele, dar după aceea, ar trebui
să continuăm fără să menţionăm numele lor şi fără să ne fixăm mintea asupra
lor, fără să ne gândim la ei. Dumnezeu ştie pentru cine ne rugăm. Nu trebuie
să te gândeşti nici la problemele care-i frământă, spune doar „miluieşte pe
robul tău” şi Dumnezeu va trimite harul Său. Şi dacă este vrednic să-l primească,
harul va lucra potrivit cu nevoia sa. Harul lui Dumnezeu, părinte, este asemenea
apei, care atunci când vine pe pământ este sorbită de rădăcini şi dă fiecărui
copac cât are nevoie. Nu avem aceeaşi convingere şi în timpul Sfintei Liturghii?
Ne rugăm pentru toată lumea şi poporul răspunde „Doamne miluieşte”. Căci atunci
când mila lui Dumnezeu vine, dăruieşte omului ceea ce are cu adevărat nevoie.
Dar rugăciunea pentru ceilalţi este şi din alt motiv un efort necesar.
— Aş vrea să-l aud.
— Când ne rugăm pentru altcineva, imediat primim lămuriri de la Dumnezeu despre
ceea ce are în special nevoie şi putem lucra cu adevărat pentru mântuirea lui.
A venit odată cineva în chilia mea lăudându-mi un creştin care, aparent se bucura
de un mare succes. Pentru că ideea nu prea era ortodoxă, am mers în biserică
şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi descopere ce se întâmpla. Şi n-o să-ţi vină
să crezi…
— Nu spune aceasta, părinte, de ce n-aş crede?
—…imediat în biserică s-a simţit un miros urât. Şi am zis, cel lăudat nu era
un om bun, nu avea harul lui Hristos. Pierduse harul dătător de viaţă şi astfel
era mort: „ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3, 1). Căci, atunci
când pleacă sufletul, trupul moare şi miroase urât. La fel este şi când harul
lui Dumnezeu pleacă de la om, sufletul moare şi lasă o duhoare duhovnicească.
Am rămas uimit. Ceea ce-mi descoperise acum fusese fără nici o urmă de mândrie.
Sfinţii nu pot fi trecuţi în nici o categorie. Ei nu sunt nici mândri nici umili,
ci sunt mai degrabă oamenii lui Dumnezeu. Nu vorbesc pentru a se lăuda ci pentru
a-i folosi pe ceilalţi, tot ceea ce fac fiind spre slava lui Dumnezeu. Legea
Lui Dumnezeu devine legea lor ajungând adânc înscrisă în întregul lor mod de
viaţă.
— În general, părinte, a continuat el, rugăciunea lui Iisus este necesară pentru
lucrarea ta. Prin rugăciune vei fi în stare să recunoşti înlăuntrul inimii tale
mişcările vicleanului diavol. Inima devine foarte sensibilă şi nespus de ageră
în recunoaşterea diavolului şi, în acelaşi timp îşi trage multă putere din rugăciune
pentru a alunga pe cel rău din ea. Astfel, devine un receptacol al Duhului Sfânt.
Mai mult decât atât, fiind încercat în războiul împotriva diavolului şi având
cunoaşterea harului dumnezeiesc, poţi cu mare uşurinţă să intri în sufletul
celuilalt şi să pătrunzi în lumea interioară a celui ce vine la spovedanie.
Folosul este nespus de mare. El pleacă de la scaunul de spovedanie cu totul
alt om. Uşurat de patimile ştiute şi neştiute. Dar aş vrea să-ţi adresez trei
rugăminţi, a continuat Gheron. Sunt sigur că mi le vei împlini…
— Te rog, am spus. Sunt absolut sigur că vor fi de folos.
Prima cerere: călugării sunt atleţi ai rugăciunii. Ei pătrund, cu harul lui
Hristos, în teritoriul diavolului şi îl distrug, împreună cu toate planurile
sale. Îl înghesuie. Da, îl înghesuie cu rugăciunea neîncetată. La Muntele Athos
nu trece un minut fără a se auzi strigătul către Iisus şi către Maica Domnului.
Şi pentru că este silit, cel rău luptă împotrivă. Una din lucrările lui de căpătâi
este să stăvilească orice dorinţă pe care o are cineva pentru isihie. Vă implor
atunci să nu uitaţi în rugăciunile voastre pe călugări şi pe cei ce se gândesc
să devină călugări. Vă rog, spuneţi şi pentru ei „Doamne Iisuse Hristoase ai
milă de robii tăi” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte pe robii
tăi”. Celui care se pregăteşte pentru monahism, diavolul îi atrage dragostea
celor ce au fost până atunci indiferenţi. Rude, prieteni şi oameni duhovniceşti
chiar, îşi arată prin cuvinte frumoase dragostea şi grija lor aparentă. În ziua
de azi oamenii nu se roagă, dar nu-i lasă nici pe alţii să se roage. Cu toţii
vor să înfrunte mulţimea greutăţilor lumii fără rugăciune. Dar lumea de azi
este pierdută şi suferă nu din cauză că nu este cine să aibă grijă de nevoile
ei, ci din cauză că nu este cine să se roage. Mulţi cred că lucrarea monahilor,
care este mai ales rugăciunea, este nefolositoare şi neroditoare, dar ei nu
ştiu că rugăciunea este „făptuire duhovnicească, luptă înverşunată şi trezvie
veşnic veghetoare”. Ei nu vor să ştie că unii oameni se roagă pentru ei şi pentru
problemele lor. Se opun astfel vocaţiei monahale şi devin unelte ale diavolului.
Aşa cum am amintit înainte diavolul caută să împingă în păcate trupeşti pe cei
care sunt pe cale să devină călugări, pentru a le arde aripile şi a le face
mai grea viaţa călugărească. Căci, am spus deja, cu cât simte cineva plăcerea
în lume, cu atât mai multă suferinţă va trăi în viaţa monahală spre a fi curăţit.
A doua cerere: Vă rog, pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunea voastră pentru ca
Domnul să mă miluiască şi pe mine. Mă tem ca nu cumva să pierd harul lui Dumnezeu
din cauza nepurtării mele de grijă mele. Mă tem să nu fiu doar un naufragiat
în acest port liniştit. Rugaţi-vă ca Domnul să-mi dea „sfârşit creştinesc vieţii
mele, fără durere, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui
Hristos”. Rugaţi-vă Maicii Domnului să mă mângâie şi să mă întărească. În fiecare
seară o rog, mai ales pe ea, să fie apărătoarea şi ajutătoarea mea în această
viaţă, în ceasul ieşirii mele să izgonească toţi vrăjmaşii ce vor să-mi ia sufletul,
iar în ziua judecăţii să mă izbăvească de chinul cel veşnic şi să mă învrednicească
bunătăţilor raiului. Vă implor să vă rugaţi pentru mine ca să mă căiesc. Vreau
să plâng pentru păcatele mele şi să mă învrednicesc de mila Domnului nostru.
A treia cerere: Foloseşte-te frate, şi pentru tine de biciul lui Iisus. „Biciuieşte-ţi
adversarii cu numele lui Iisus”. Spune rugăciunea lui Iisus ca să primeşti milă
de la Dumnezeu. Ştii ce slavă pregăteşte Domnul în ceruri pentru cei ce-L iubesc?
Ştii ce ospăţ bogat şi plin de bucurie îl aşteaptă acolo pe drept? Să nu rămânem
afară din odaia Mirelui Hristos. Să nu auzim glasul „Nu vă cunosc pe voi” (Matei
25, 12).
Pustnicul a suspinat şi a spus „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine,
păcătosul, şi pe robul tău…”. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă
pe mine şi pe robul tău…”. Imediat după aceea şi-a plecat capul şi s-a învăluit
în tăcere.
— Îţi promit că voi îndeplini toate trei cererile, sfinţite Gheron, cel ce ai
devenit, în această seară, lumina sufletului meu. Cu siguranţă le voi îndeplini
pe primele două, deşi nu este nevoie. Dar în ce priveşte cea de-a treia cerere…
Am căzut în genunchi şi am strigat vărsând lacrimi:
— Ţine-mă lângă tine şi ajută-mă să mă mântuiesc. Nu vreau să mă întorc în lume.
Azi mi-am aflat mântuirea. Ţine-mă lângă tine, sfinţite părinte şi învaţă-mă.
Arată-mi treptele mistice ale îndumnezeirii. Deschide-mi porţile palatului numelui
lui Iisus şi du-mă prin fiecare încăpere a sa. Sunt orb şi strig „miluieşte-mă”.
Sunt ca vameşul, copleşit de păcat şi strig „miluieşte-mă”. Sunt îndrăcit şi
strig în chinuri „miluieşte-mă”. Sunt străin precum cananeanca dar îndrăznesc
să cer ajutor: „miluieşte-mă”. Sunt lepros din cauza patimilor şi strig din
adâncul sufletului: „miluieşte-mă”. Sunt rătăcitor şi vreau să mă întorc. Sunt…
sunt… Nu sunt un copil al lui Dumnezeu ci fiu al diavolului. Primeşte-mă lângă
tine, Gheron, nu mă lăsa să plec de aici. Vreau să mor aici. Vreau să mor în
acest loc pustiu şi neroditor, ca sufletul să mi se înmiresmeze şi să-L văd
pe Dumnezeu. Vreau lacrimile să-mi devină hrană. Vreau să devin chimval al lui
Dumnezeu şi să cânt, precum cântaţi voi la fiecare priveghere. Mă auzi, părinte?
Nu plec. Aici voi rămâne. Aici voi trăi. Aici voi muri şi de aici voi urca la
ceruri. Primeşte-mă, părinte…
Nu spunea nimic. Sau poate spunea ceva dar eu nu auzeam nimic. Doar aceste ultime
cuvinte.
— Copile, oamenii au nevoie de tine. Du-te şi lucrează şi fă cunoscută voia
Domnului. „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul
şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19).
Am crezut de datoria mea ca cel puţin acum să mă supun. Aceea era voia Domnului
cu mine.
— Promite-mi totuşi, am spus, că mă vei primi să vin şi să stau cu tine câteva
luni, ca să pot fi ucenic în Împărăţia lui Dumnezeu.
— Da, oricând vrei, eşti binevenit. Este timpul să ne odihnim puţin, pentru
că se apropie miezul nopţii şi urmează în curând Sfânta Liturghie. Pregăteşte-te
să slujeşti azi.
— Somnul nu-mi dă în această noapte odihnă şi chilia nu mă primeşte. În seara
aceasta am renăscut şi m-am botezat. Dă-mi binecuvântare să rămân afară, în
grădină, până la vremea Liturghiei. În astfel de momente mai bună odihnă se
găseşte în veghere. Cei ce petrec noaptea sub lumina stelelor aud glasul arhanghelilor,
îl slăvesc pe Hristos şi devin „asemenea” lui.
— Îţi dau binecuvântare. Domnul fie cu tine.
Am ieşit şi am şezut pe o piatră. Se întuneca. Murmurul dulce al mării se putea
auzi din depărtare. Toată dulceaţa veşniciei se adună în sufletul meu tulburat.
Linişte nesfârşită. Am simţit prezenţa lui Hristos, Care ştie să umple pustia.
Puţine momente în viaţă mi le-am petrecut astfel. Două ocazii, mai ales, mi-au
venit în minte. Prima fiind în braţele naşului meu, ca mic copil, puteam auzi
slujba catehumenilor în timpul căreia, prin glasul naşului meu l-am mărturisit
pe Hristos ca să pot deveni mădular vrednic al trupului Său. A doua ocazie a
fost acea noapte în care am primit învăţătura binecuvântatului Gheron, ca să
pot primi al doilea botez al pocăinţei şi să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Singura
diferenţă este că în primul caz n-am putut înţelege mare lucru (aproape nimic)
în timp ce a doua oară am fost conştient de mişcarea mea spre Dumnezeu. În acea
noapte Dumnezeu mi-a trimis mana Sa şi m-a hrănit cu cuvântul sfântului pustnic.
Spune proorocul Isaia: „Fericit este cel ce îşi are sămânţa în Sion şi rudele
în Ierusalim” iar egumenul mănăstirii Stavronikita tălmăceşte plin de înţelepciune:
„Şi noi putem spune că suntem fericiţi pentru că avem în Sionul Ortodoxiei –
Sfântul Munte – sămânţa sfinţilor nevoitori şi în Ierusalimul ceresc avem o
mulţime de rude. Ei trăiesc pentru noi şi sunt lumina şi nădejdea vieţii noastre
prezente şi viitoare”.
Doream să pun în practică o mică parte din ceea ce bătrânul nevoitor îmi arătase
în timpul discuţiei, acela fiind pentru mine mai degrabă „pildă, iar nu dătător
de lege”. Mi-am aplecat capul, mi l-am pus pe genunchi, – asemeni profetului
Ilie, pe muntele Carmel – şi am început să-mi încălzesc inima, ca să pot începe
apoi rugăciunea lui Iisus.
Orele nopţii sunt dătătoare de viaţă pentru călugării ce sunt „lucrători ai
rugăciunii neîncetate şi ale prea dulcei amintiri a Lui Iisus înlăuntrul inimii
lor”. Noaptea înrâurează puternic trăirea vieţii îngereşti, de aceea o preferă
pentru lucrarea duhovnicească şi pentru rugăciunea lui Iisus. Monahii desfiinţează
noaptea, de vreme ce viaţa monahală desfiinţează totul. Viaţa monahală desfiinţează
moartea, căci nunta duce viaţa mai departe dar în acelaşi timp duce mai departe
şi moartea. O viaţă nouă se naşte, viaţă ce urmează să se stingă. În timp ce
în viaţa trăită în feciorie moartea încetează să ameninţe omenirea. Viaţa unui
monah este începutul veşniciei, viaţa adevărată, de aceea el trăieşte realitatea
eshatologică, felul îngeresc de viaţă. Domnul a spus: „Fiii veacului acestuia
se însoară şi se mărită; Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul
acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca
20, 34-35). Monahul aparţine altui veac. Viaţa prezentă devine veşnicie, devine
trecerea nesfârşită a timpului! „Deşi umblă pe pământ în feciorie, monahul atinge
cerurile”. De aceea putem spune că viaţa în feciorie desfiinţează chiar şi noaptea.
Noaptea devine zi, căci monahii trăiesc felul de viaţă eshatologic şi îngeresc.
Dacă „noaptea nu va mai fi acolo” potrivit Apocalipsei (Apocalipsa 21, 25),
nici aici n-ar trebui să fie noapte pentru aceia care sunt îngeri în trup. Mielul,
Soarele, Hristos îi luminează.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, „noaptea este folositoare tuturor”. Este folositoare
şi sufletelor începătoare şi celor desăvârşite. Începătorii sunt monahii care
sunt în primul stadiu al vieţii monahale, care trebuie să lupte cu patimile
şi să încerce să le schimbe în iubire dumnezeiască. Ei sunt „crescătorii de
animale”, care încearcă să călăuzească vitele, adică stările pervertite ale
sufletului. Iar cei desăvârşiţi sunt cei ce au depăşit acest stadiu. Ei au ieşit
din robia Egiptului, adică de sub stăpânirea patimilor, în pustia nepătimirii
şi sunt păstori ce-şi duc oile – mintea şi inima curate – la muntele vederii
dumnezeieşti. Sfinţii Părinţi spun că noaptea este importantă şi binefăcătoare
pentru amândouă chipurile.
Cei ce sunt în primul stadiu îşi amintesc păcatele ce le-au făcut în timpul
zilei, „tulburarea greşelilor”. Descoperă păcatele cu ajutorul harului dătător
de viaţă, adevărat iar nu închipuit şi atunci încep să plângă: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ei nu lasă să
fie închise în adâncurile subconştientului toate gândurile vinovate, dorinţele
ruşinoase şi faptele păcătoase, ci intră cu puterea harului şi alungă cu îndrăzneală
tot ceea ce este sălăşluit acolo, fiind astfel vindecaţi. Îşi curăţă mintea
şi inima nu doar de gândurile complexe ci şi de cele simple. Cei desăvârşiţi
îşi petrec noaptea într-un chip diferit. Fiind curăţiţi de toate stările potrivnice
firii, dau slavă lui Dumnezeu, Preasfintei Treimi. Se odihnesc cu mintea şi
îşi îndreaptă gândurile şi inimile spre muntele vederii dumnezeieşti (theoriei).
La căderea nopţii, ei se gândesc la ziua facerii, când „pământul era netocmit
şi gol” şi „întuneric era deasupra adâncului”(Facerea 1, 2). Când, la scurtă
vreme după aceea, apar stelele, se gândesc la crearea stelelor şi precum îngerii
au lăudat pe Dumnezeu atunci, Îl laudă şi ei acum pentru întreaga zidire. În
timp ce alţii dorm şi aparent nici nu există, aceştia stau treji, singuri cu
Dumnezeu, slăvindu-l asemeni lui Adam înainte de Cădere. Când fulgeră sau tună,
se gândesc la înfricoşătoarea zi a Judecăţii. În locul glasului păsărilor de
pradă, ei aud sunetul trâmbiţelor ce cheamă morţii să se ridice din morminte.
Răsăritul luceafărului şi zorile le amintesc de arătarea semnului Fiului Omului,
Cinstita şi de viaţă purtătoarea Cruce. Strălucirea soarelui le aduce în minte
venirea în slavă a lui Hristos, Soarele dreptăţii. Aceia care neîntârziat se
ridică să-L laude pe Hristos, sunt sfinţii care vor fi răpiţi în nori, ca să
întâmpine pe Domnul în văzduh (1 Tesaloniceni 4,17) şi cei ce nu se îngrijesc
să laude la răsăritul soarelui pe Dumnezeu şi dorm, sunt cei ce vor fi judecaţi
ca păcătoşi…
Am încercat să trăiesc acea noapte în acest fel. Am încercat să-mi încălzesc
păcătoasa şi îngheţata inimă cu aceste gânduri. Când ea a început să se înmoaie,
m-am rugat cu acele cuvinte pline de dragoste ale Fericitului Augustin:
„Cel ce eşti
săgeată aleasă şi sabie ascuţită,
străpungând cu puterea Ta
carapacea oţelită a inimii mele,
pătrunde cu puterea iubirii Tale,
ca sufletul meu să Te vadă
Sunt rănit de iubirea Ta,
sunt rănit de dragoste pentru Tine
Zi şi noapte vărs lacrimi îmbelşugate
Stăpâne,
Te implor
loveşte-mi sufletul împietrit
cu lancea ascuţită a iubirii Tale.
Pătrunde în adâncimea fiinţei mele.
Răcoreşte-mă cu apă vie.
Deschide în ochii mei izvor
de lacrimi veşnic curgătoare.
Veghează-mă cu iubirea Ta neclintită.
Dă-mi nădejde să-Ţi văd slava.
Dă-mi lacrimi nesfârşite.
Nu în această viaţă caut mângâiere
ci în odaia cerească de nuntă,
să fiu vrednic să te văd,
Iubit, Domnul meu şi Dumnezeul meu.
Adu-mi sufletul uscat
însetat după Tine,
la şuvoaiele neoprite
de apă vie.
Sau, mai bine, Dumnezeul meu, Viaţa mea,
Trage-mă spre Tine,
Fântână vie,
ca să pot bea
şi să fiu săturat,
şi să trăiesc veşnic cu Tine.
O, Tu, izvorul vieţii
umple-mi mintea cu revărsarea
iubirii Tale mângâietoare;
fă-mi inima să se reverse
cu tristeţea strălucită a iubirii Tale.
Fie ca să uit grijile trecătoare ale lumii
şi să Te păstrez veşnic în inimă”.
Apoi am repetat cu toată puterea rugăciunea lui Iisus, aşa
cum am învăţat de la pustnic. Nu ştiu cât am rămas acolo. Sunt momente când
acele ceasului nu se mai învârt. Timpul se oprise în veşnicie.
Miezul nopţii trecuse demult. Puteam vedea acum colibele monahilor cum se luminau
una după alta. Privighetorile începeau să-şi înalţe cântecul lor. „Izvoarele
smereniei” ce încep să se reverse şi să ne ude pământul însetat! „Turle înflăcărate
ale muntelui” ce revarsă lumină! „Crinii cu bun miros şi bine plăcuţi” ce înmiresmează
lumea întreagă! Chiliile vor răsuna de glasurile lor în scurt timp şi se vor
umple cu lacrimi de pocăinţă sau lacrimi de dumnezeiască luminare. Ei se ridică
să laude pe Hristos şi să-i ceară să trimită harul Său dumnezeiesc, mila Sa
îmbelşugată.
Iisuse, frumuseţea cea mai presus de minte şi atotbună, slăvescu-Te
pe Tine că ai făcut ca voia şi puterea una să fie.
Iisuse, dragoste dumnezeiască şi mult dorită, slăvescu-Te pe Tine că nemărginita
lume o porţi cu puterea Ta.
Iisuse, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, mulţumescu-Ţi Ţie că pe
calea adevărului mă călăuzeşti prin cuvintele Tale de viaţă dătătoare.
Iisuse, Cel ce eşti desăvârşita vedere a celor fericiţi, mulţumescu-Ţi Ţie că
învredniceşti cu slava Ta firea noastră cea căzută.
Iisuse, Cel ce eşti Lumină mai presus de toată lumina, cu frică mărturisescu-mă
Ţie că în întunericul păcatelor încă mă scald.
Iisuse, Cel ce eşti Judecătorul tuturor, mărturisescu-mă Ţie că nicicând până
acum de iubirea Ta n-am fost pătruns.
Iisuse, Cel ce eşti căldură de viaţă dătătoare şi preadulce, încălzeşte-mi frigul
sufletului.
Iisuse, Cel ce eşti veşmânt înstelat şi preastrălucitor, acoperă-mă şi pe mine
cel gol.
Iisuse, Cel ce eşti începutul şi mijlocul şi sfârşitul meu, curăţeşte-mi inima
cea plină de multe necurăţii.
Iisuse, Cel ce Eşti, în toate şi mai presus de toate, Dumnezeul meu, arată-Ţi
faţa ta spre mine şi mă mântuieşte.
Iisuse, Cel ce eşti mai presus de toată mintea, arată-mă întreg prin adunarea
minţii şi prin rugăciune neîncetată.
Iisuse, Cel ce eşti taină mai presus de toată cunoaşterea, ridică-mă deasupra
a toată simţirea şi cugetarea.
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.
În aceste ceasuri întregul Munte este în flăcări, iar diavolul urlă, rănit de moarte. Monahii cu adevărat sunt îndumnezeiţi.
Am continuat pentru destulă vreme să rostesc rugăciunea lui Iisus. Mi-am amintit
persoane, fraţi, prieteni ce trăiesc în lume şi am simţit în acel moment nevoia
să-l rog pe Dumnezeu pentru ei.
Apoi am fost chemat să slujesc Sfânta Liturghie, în micul paraclis al schitului.
Ce Sfântă Liturghie a fost aceea! Ce măreţie. Ştiam că Sfânta Liturghie era
o întreagă teologie şi vedere a lui Dumnezeu. Ştiam că Sfânta Liturghie este
Paştele cel adevărat, Golgota şi Învierea lui Hristos. Dar în acea noapte am
trăit-o şi am înţeles-o. Am învăţat că Sfânta Liturghie este punctul culminant
în viaţa credinciosului. „Este ţelul vieţii, şi când îl atinge nu are nevoie
să ceară nimic mai mult în căutarea fericirii”. Da, Sfânta Liturghie este cea
mai mare fericire a credinciosului.
Erau doar câteva candele ce luminau biserica, destule cât să se vadă feţele
Sfinţilor, a Preacuratei şi a lui Hristos. Cei trei ucenici împreună cu Bătrânul
lor, stăteau nemişcaţi în stranele vechi, trăind Taina. Nu participau doar,
ci slujeau Liturghia împreună cu mine! Feţele lor erau asemeni feţelor sfinţilor
din icoane. Era ca şi cum ar fi coborât de pe pereţi şi ar fi trăit Paştele.
Glasurile lor erau blânde, slabe, înăbuşite de căinţă. Cântarea ieşea dintr-o
inimă rănită de dragostea dumnezeiască, ieşea din profunzimile sufletului, străpuns
de dragoste dumnezeiască. Acolo se distinge clar omul din lume ce nu trăieşte
în nevoinţă şi pocăinţă.
Mărturisesc că tocmai acea Sfântă Liturghie era pentru mine o problemă. Niciodată
în viaţă n-am trăit o asemenea încurcătură şi în acelaşi timp o asemenea inexprimabilă
bucurie. M-am simţit stânjenit, căci eram printre sfinţi. Când am ieşit din
altar să dau binecuvântarea „Pace tuturor”, am rămas pe gânduri. Ei aveau deja
această pace, în timp ce eu eram cel ce aveam nevoie de ea, m-am gândit. Când
am dat binecuvântarea apostolică „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea
lui Dumnezeu Tatăl şi binecuvântarea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţii”
ştiam foarte bine ce făceam. Dădeam binecuvântare şi har celor ce erau plini
de har. Spuneam „Sus să avem inimile” oamenilor care aveau întotdeauna inimile
înălţate. Eram singurul dintre ei la care se referea acea poruncă. Mi-am simţit
păcătoşenia Şi atunci când am rostit rugăciunea „Nimeni din cei legaţi cu pofte
şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească
Ţie…” Cu căinţă neprefăcută şi lacrimi neîncetate am rostit rugăciunea „…Cel
ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi nevrednicul robul
Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă,
cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei
să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul
Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi
mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii
Tăi, ci binevoieşte să-ţi fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul şi nevrednicul
robul Tău.”
Dar în acelaşi timp am simţit şi harul, îndulcindu-mi sufletul cu dumnezeiasca
sa prezenţă. Acesta, fiind dinainte curăţit sub călăuzirea înţeleaptă şi binecuvântarea
pustnicului, acum era cu desăvârşire dăruit ca locuinţă a Împăratului tuturor.
Când a venit timpul pentru Sfânta Împărtăşanie, am trăit cel mai mişcător moment.
Feţe purtând urmele nevoinţelor, luminate de vederea lui Dumnezeu, se apropiau
să-L primească pe Iisus, să participe la Taină. Să primească har din preaplinul
harului trupului îndumnezeit al lui Hristos. Rugăciunea lui Iisus sporeşte dragostea
şi cu cât aceasta devine mai arzătoare cu atât îi călăuzeşte la Masa dragostei
şi îi uneşte cu Dragostea. Cu cât participă la Sfânta Împărtăşanie, cu atât
râvna lor pentru rugăciunea lui Iisus sporeşte.
„Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu… monahul cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi
Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre
iertarea păcatelor, şi spre viaţa de veci.” Da. Într-adevăr se împărtăşeau de
viaţa veşnică „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Este
foarte greu să slujeşti Liturghia şi să împărtăşeşti pe Hristos celor ce sunt
dumnezei prin har. Hristos este prezent acolo, „Dumnezeu printre dumnezeii ce
au fost îndumnezeiţi în Cel ce după fire este Dumnezeu”.
Trupul omului, prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, devine „dătător de lumină”. Primind
hrana cerească, mana duhovnicească, nu o schimbăm în carne, ci „carnea noastră
se schimbă spre aceea”. Totul străluceşte!
După Sfânta Împărtăşanie cel ce a cântat în strană rosteşte următoarele, după
rânduiala de la Sfântul Munte: „Amin, Amin. Amin. Pentru iertarea păcatelor
şi spre viaţă veşnică. Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să
lăudăm slava Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, cele
fără de moarte, Preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne
pe noi întru sfinţenia Ta toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, Aliluia,
Aliluia.” De aceea se împărtăşesc de Sfintele Taine. Pentru ca să trăiască toată
ziua cu Hristos şi să mediteze la sfântul, preadulcele şi iubitul său nume.
După încheierea Sfintei Liturghii un monah citeşte rugăciunea de mulţumire.
Acolo, după acele momente minunate, se înţeleg cel mai bine rugăciunile pe care
Sfinţii Părinţi le-au rânduit pentru a fi rostite drept mulţumire după Dumnezeiasca
Împărtăşanie. Una dintre ele este rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos:
„dă să-mi fie şi mie acestea…spre luminarea ochilor inimii mele…spre adăugirea
dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. Ca în sfinţenia
Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururea şi să nu mai viez mie
ci Ţie, Stăpânului şi Binefăcătorului nostru”. Sau rugăciunea către Maica Domnului,
pe care Sfinţii Părinţi o cinstesc în mod deosebit: „…Ci tu, care ai născut
lumina cea adevărată, luminează-mi ochii cei înţelegători ai inimii. Ceea ce
ai născut Izvorul nemuririi, înviază-mă pe mine, cel ce omorât de păcat. Ceea
ce eşti Maica iubitoare de milostivire a Dumnezeului celui milostiv, miluieşte-mă
şi dă umilinţă şi zdrobire în inima mea şi smerenie în gândurile mele şi ridicare
din robia cugetelor mele. Şi mă învredniceşte până la sfârşitul vieţii fără
de osândă să primesc sfinţirea Preacuratelor Taine, spre tămăduirea sufletului
şi a trupului. Şi-mi dă, Stăpână, lacrimi de pocăinţă şi de mărturisire, ca
să te laud şi să te măresc pe tine în toate zilele vieţii mele…”. Căci Sfinţii
vorbesc despre lumină şi viaţă, dar şi despre lacrimi de pocăinţă.
După dumnezeiasca Împărtăşanie, viaţa duhovnicească sporeşte mai mult, Hristos
fiind indispensabil pentru lupta ascetică.
Capela a fost în acea noapte, cel puţin pentru mine, Ortodoxia în întregime.
Taina prezenţei lui Hristos şi scara lui Iacov. Şi un strigăt s-a auzit din
adâncul inimii mele: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta
fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”(Facere 28, 17). De
aici cuvioşii părinţi urcă şi se îmbată de veşnicie.
Dumnezeu îmi vindecase slăbiciunea înainte, prin sfântul pustnic. Dar acum,
în timpul Sfintei Liturghii, în Templu, L-am văzut pe Dumnezeu şi L-am recunoscut
pe Cel ce m-a vindecat şi pe mine, după cum l-a vindecat şi pe slăbănog. Pe
acela Domnul îl vindecase la scăldătoare, dar el L-a recunoscut şi I s-a închinat
în Templu.
În acea noapte am fost înălţat. „O, noapte mai luminoasă decât ziua; O, noapte
mai înveselitoare decât soarele; O, noapte mai albă decât zăpada; O, noapte
mai strălucitoare decât fulgerul; O, noapte ce alungă somnul; O, noapte ce ne
învaţă cum să veghem cu îngerii.”
Mărturisesc cu siguranţă că o zi la Sfântul Munte face mai mult decât un an
întreg de studiu. O noapte într-o colibă izolată valorează mai mult decât un
grad universitar. Câteva minute de vorbă cu un pustnic este asemeni unei linguri
de vitamine, ce valorează mai mult decât toată prostia ce o luăm, trăind în
lume.
Consider că Muntele Athos este arca Ortodoxiei, unde nu se spun prea multe,
dar se trăiesc foarte multe. Este hotarul dintre lume şi lucrurile mai presus
de lume. „Hotarul dintre lume şi ceea ce stă mai presus de lume, Athosul este
tărâmul virtuţii” (Sf. Grigorie Palama). Muntele Athos este păşunea cea cu multă
verdeaţă a lumii Ortodoxe. Fiecare pustnic este un protest tăcut faţă de duhul
secularizării credinţei noastre şi un viteaz apărător al ei. Aici, la Muntele
Athos, găseşti puterea de a te pocăi cu adevărat şi a trăi Ortodoxia în plinătatea
ei, de aceea Sfântul Munte oferă atât de mult Bisericii şi oamenilor ce trăiesc
în lume. Fiecare pustnic este un Iona (în sensul bun) ce pare că pleacă la Tars
(în pustie) dar pe care chitul (harul lui Dumnezeu) îl duce în Ninive, cetatea
cea mare (în lume) să propovăduiască pocăinţa, care este reîntoarcerea la Dumnezeu.
„Bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe” (Luca 9, 33). Totuşi,
pentru mine nu s-a găsit acolo colibă. Luând comoara rugăciunii lui Iisus, pe
care mi-a arătat-o Gheron, trebuia să fug în lume şi să o „bombardez” cu puterea
ei. Trebuia să vestesc în cele patru colţuri ale pământului care este cea mai
mare comoară pe care o adăposteşte Muntele Athos. Nu este comoara aurită a trecutului,
nu sunt veşmintele brodate în aur, nu sunt manuscrisele încărcate de miniaturi,
ci rugăciunea plină de har a lui Iisus cu a cărui putere s-au împlinit toate
aceste lucruri.
Imediat ce s-a luminat bine de ziuă, am căutat să primesc binecuvântarea părintelui…
şi să cobor de pe munte la mare, dar şi de pe muntele duhovnicesc la marea lumii.
L-am găsit liniştit, senin, rostind rugăciunea lui Iisus şi făcându-şi lucrul
de mână ca să-şi agonisească cele pentru trai, adică puţină pâine uscată şi
lucrurile absolut necesare.
— Binecuvântează-mă, am spus şi m-am aplecat să-i sărut mâna.
— Mergi cu bine, fiul meu. Maica Domnului să fie cu tine. Sfânta Treime să-ţi
ajute. „Domnul să-ţi păzească sufletul şi trupul de tot răul, de toată răutatea
diavolului şi de toată tulburarea; Domnul să fie lumina ta, scăparea ta, calea
ta, tăria ta, cununa bucuriei tale şi pricepere veşnic. Ai grijă de tine”. Ai
de-a pururi însoţitor nedespărţit rugăciunea lui Iisus. Şi roagă-te şi pentru
mine, ca Dumnezeu să mă miluiască…
Rugăciunile călugărilor sunt pline de viaţă pentru că ies din inimi sensibile.
— Gheron, îţi mulţumesc pentru tot. Roagă-te pentru mine, pentru prietenii mei,
pentru fiii mei duhovniceşti, pentru rudele mele. Roagă-te, roagă-te, sfinte
Gheron. Roagă-te pentru lumea întreagă căci tu îi eşti cel mai înalt vârf, aproape
de Ceruri. Roagă-te, Gheron. Eşti cel mai scump preţuit om dintre toţi oameni.
Roagă-te. Tu eşti o comoară nemaiîntâlnită a Ortodoxiei, păstrată ca mulţi alţii,
în vistieria Sfântului Munte. Roagă-te, roagă-te pentru noi, păcătoşii. Tu eşti
şarpele de aramă înălţat în deşert şi noi păcătoşii, muşcaţi de şerpii păcatului,
privim la tine şi ne vindecăm. Tu eşti Moise al nostru, care pe munte îţi înalţi
mâinile în rugăciune şi noi îi înfrângem pe vrăjmaşi jos, în lume. Nu-ţi coborî
mâinile, căci ne va zdrobi puterea vrăjmaşului, a diavolului. Roagă-te, Gheron…
— Dumnezeu să ne miluiască, fiul meu.
— Binecuvântează.
— Domnul să te binecuvânteze. Te voi aştepta la anul.
Precum o pasăre, ca un serafim arzând, ca înflăcăratul prooroc Ilie coboram
de pe munte la ţărmul mării pentru a lua vaporul. Mintea nu-mi mai funcţiona.
Gândirea se oprise. Doar inima îmi ardea. Zburam. Şi fără să-mi dau seama, cântam
bucăţi din slujba pe care desăvârşitul monah atonit, Sfântul Nicodim, o compusese
pentru Părinţii de la Muntele Athos.
„Cine va spune lupta voastră, binecuvântaţi Părinţi, sau cine va lăuda cu vrednicie
nevoinţele voastre, înfrânarea minţii, rugăciunea neîncetată, suferinţele prin
care treceţi pentru a lucra virtuţile, uscarea trupului, lupta cu patimile,
starea de toată noaptea, lacrimile neîncetate, smerenia duhului, izbânzile asupra
diavolului şi toate celelalte daruri?
O, mulţime de cuvioşi sfinţiţi şi doriţi de Dumnezeu. O, albine alese de Dumnezeu,
ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul Munte chilii de ceară,
pline de mierea cea mai dulce a liniştii.
Bucuria Sfintei Treimi; încântarea Maicii Domnului, lauda Athosului, izvor de
smerenie pentru lume. Rugaţi-vă Domnului să miluiască sufletele noastre”.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor tăi,
miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă.
Acum că am ajuns la finalul cărţii mele simt că este necesar să înalţ adânci
mulţumiri şi slavă Preasfintei Treimi, pentru că mi-a deschis ochii. M-a ajutat
să fiu legat duhovniceşte de Sfântul Munte, care este „tărâmul virtuţii” şi
să cunosc oameni sfinţi. „Ei trăiesc pe pământ dar sunt locuitori ai cerului”.
Cunoscând aceşti oameni, vorbind cu ei şi primindu-le sfaturile, am descoperit
altă latură a vieţii duhovniceşti. Mai presus de predici moralizatoare şi cucernicie
seacă. Am cunoscut libertatea Duhului şi putinţa mântuirii mele. Am simţit adânc
menirea unui creştin.
Trebuie să mulţumesc şi dumnezeiescului har, care m-a învrednicit să aştern
pe hârtie această convorbire pe care am purtat-o la Sfântul Munte. Bineînţeles,
nu se poate scrie exact aşa cum a fost această sfântă şi „de viaţă dătătoare”
discuţie, căci cuvintele sunt cu adevărat prea sărace şi uneori cu totul nepotrivite
acestui scop. Dar chiar şi aşa, din puţinele lucruri ce sunt scrise aici, se
poate înţelege, chiar dacă nu întrutotul, pocăinţa pe care a adus-o acea sfântă
convorbire.
Sunt încredinţat că vor fi unii ce se vor folosi, în felurite chipuri, de aceste
puţine gânduri. Acest crez al meu se bazează pe faptul că în tot timpul cât
am aşternut această scriere, am dus o luptă neîncetată cu diavolul. L-am simţit
în permanenţă lângă mine, făcând totul să mă oprească. Dar puterea harului dătător
de viaţă m-a ajutat să termin.
Este ştiut de către toţi dreptslăvitorii creştini că este cu putinţă a-ţi dobândi
mântuirea. Această posibilitate a îndumnezeirii se datorează faptului că suntem
creaţi „după chipul lui Dumnezeu” şi acest chip există, el fiind Dumnezeu-Omul,
Hristos. Mulţi teologi ortodocşi subliniază adevărul că Dumnezeu-Omul Hristos
este răspunsul tuturor întrebărilor legate de fiinţa umană. Învăţătura despre
Hristos este fundamentul antropologiei. Şi când Sfinţii Părinţi au luptat împotriva
ereziilor, nu au făcut-o din ură faţă de cineva (misantropie) ci din iubire
de oameni (filantropie). Când se luptau să păstreze neştirbită învăţătura despre
Hristos, o făceau pentru mântuirea oamenilor. Căci prin urâciunea ereziilor,
mai ales a celor ce se ating de persoana lui Hristos, se pierde cu desăvârşire
posibilitatea mântuirii noastre. Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, în
persoana lui Hristos, sunt uniţi neamestecat, nedespărţit, neîmpărţit şi fără
schimbare Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Această unire ipostatică în
persoana lui Hristos dă posibilitatea şi nădejdea îndumnezeirii noastre. Iisus
a îndumnezeit şi a slăvit firea umană, pe care a primit-o de la Fecioara Maria.
Rămâne acum ca toate celelalte persoane omeneşti – adică toţi cei ce vor să
se mântuiască – să fie îndumnezeiţi. Şi aceasta se dobândeşte prin pocăinţa
şi lupta fiecăruia de a se uni cu Dumnezeu-Omul şi prin trăirea „în Hristos
Iisus”. Curăţirea aduce luminare şi unire cu Hristos, „unde există curăţie,
acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua nu este dăruită” (Sfântul
Grigorie Teologul).
Mai mult, acesta este exact sensul dumnezeieştii întrupări a lui Dumnezeu-Cuvântul.
„Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Hristos vrea să-l
mântuiască pe om şi să restaureze în el „chipul Său căzut”. Într-adevăr, omul
poate deveni acum dumnezeu-om prin Dumnezeu-Omul, Hristos. Precum Dumnezeu Cuvântul
a devenit prin iconomie om, la fel omul poate deveni prin har, Dumnezeu. De
obicei la sărbătoarea Naşterii Domnului, subliniem roadele care izvorăsc din
Naşterea Dumnezeu-Omului: pacea, dragostea, smerenia şi altele. Dar acestea
există deoarece firea omenească, fiind unită cu Firea dumnezeiască, a găsit
pace, bucurie şi har căci s-a născut Dumnezeu-Omul, Mântuitorul, Iisus. Bucuria
noastră este că „s-a născut azi Mântuitor” (Luca 2, 11). Da, într-adevăr s-a
născut Dumnezeu-Omul. Iisus n-a fost un mesager al mântuirii noastre ci El este
însăşi mântuirea. Nu este un trecător grăbit ce a trecut în fugă prin lumea
noastră înticăloşită, ci El este „recapitularea”, noua creaţie. El este rădăcina
nouă şi sănătoasă ce dă viaţă firii omeneşti, după ce ne-am îmbolnăvit de rădăcina
veche şi păcătoasă a lui Adam. Prin urmare ne-a adus viaţă şi noi putem deveni
„măslini roditori”.
De aceea, nu există altă mântuire decât prin Dumnezeu-Omul Hristos, fără El
neexistând decât înstrăinare şi dezumanizare. Cel ce nu trăieşte în Hristos
este înstrăinat de Dumnezeu, de sine şi de aproapele său. Dumnezeu este pentru
el ceva străin şi necunoscut. Sinele devine asemeni unei fiare sălbatice. După
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „când mintea părăseşte pe Dumnezeu, se face fiară
sălbatică, iubitoare de plăceri, vrăjmaşul celorlalţi oameni”. Aproapele său
nu este bucuria ci iadul său. Aşa, departe de Dumnezeul-Om, este distrus şi
descompus sau devine o „legiune”, după chipul fiarei din Apocalipsă, al diavolului,
ajungând într-o stare contrară firii, nefiinţa. Omul separat de Dumnezeul-Om
Hristos este, după Nicolae Cabasila, „nefiinţă”, un nimic, pentru că este lipsit
de viaţa în Hristos. Doar cel ce trăieşte în Dumnezeul-Om este om adevărat.
Putem spune, atunci, că fiecare persoană poate să devină fie dumnezeu-om fie
fiară-om. Acela va fi sfârşitul istoriei.
Este nevoie să trăim în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi să devenim Hristos
şi Cuvântul lui Dumnezeu prin har. Acesta este dobândit când trăim în Biserică
şi suntem părtaşi la Sfintele sale Taine, căci „Biserica se manifestă în Sfintele
Taine, nu ca în simboluri, ci mai degrabă ca mădularele trupului în inimă şi
crengile plantei în rădăcină şi cum a spus Domnul, ca mlădiţele pe viţă” (Nicolae
Cabasila). Acest lucru este împlinit prin chemarea numelui lui Iisus şi rostirea
rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul”, mai ales că această rugăciune este strâns legată de Sfânta Împărtăşanie.
Întreagă teologia Bisericii ortodoxe este ascunsă în această mică rugăciune.
De aceea vom chema întotdeauna preadulcele şi dătătorul de bucurie nume al lui
Iisus. Rugăciunea lui Iisus nu este doar pentru monahi. Bineînţeles, ei au posibilitatea
să trăiască necontenit înlăuntrul ei. Dar şi noi cei păcătoşi o putem rosti.
Să ne fixăm pentru aceasta un anume timp din zi şi să începem prin a o spune
zece minute dimineaţa şi zece seara, cât mai liniştiţi cu putinţă. Este foarte
important să fixăm dinainte un anume timp (chiar foarte scurt) când nu ne întrerupe
nimic. Cu trecerea timpului acest moment se va prelungi şi va îndulci sufletul,
buzele… Să o spunem chiar şi când mergem pe stradă, înainte de a adormi, ori
de câte ori avem puţin timp liber. Soţul sau soţia sau toată familia să o spună
dimineaţa şi seara pentru câteva minute. Unul din ei ar trebui să o spună calm
şi liniştit şi ceilalţi să o asculte. Har îmbelşugat va veni atunci peste familie.
Există multe familii ce au practicat-o şi au trăit minuni în viaţa lor… Însă
cei ce vor să meargă mai departe în rugăciune au nevoie de un povăţuitor duhovnicesc
experimentat. În acelaşi timp să trăim viaţa în armonie cu poruncile lui Hristos.
Căci ucenicul lui Hristos urmează lucrarea şi învăţătura Sa. Păzind poruncile,
primim har, dobândim întreaga Sfântă Treime. Potrivit Sfântului Maxim, cel ce
a primit şi a păzit o poruncă dobândeşte, în chip mistic, întreaga Sfântă Treime.
De ţi-a fost de folos citirea acestei cărţi, te rog frate, pomeneşte-mă şi pe
mine, cel ce-am aşternut-o pe hârtie, în rugăciunile tale, ca să mă căiesc şi
să primesc mila lui Dumnezeu. Să vieţuiesc în Hristos, să pot trăi în Biserică,
să pot trăi creştineşte. Te rog din toată inima…