Capitolul 9
CONVORBIREA CU UN DEMNITAR
Intr-o zi, pe cand fericitul Nifon se linistea in chilia lui, a venit la el un demnitar care i-a zis:
- Am venit, parinte, ca sa iau oarecare folos de la sfintia ta. Pentru ca mult se intristeaza sufletul meu de un gand, care nu stiu de unde vine.
- Satana, te-a inselat, i-a raspuns Cuviosul, ti-a spus ca nu o sa primesti nici o plata de la Dumnezeu pentru copiii pe care i-ai botezat. Si, totusi, este fericit cel care boteaza copii! Zice Domnul in Evanghelie: Cel ce va primeste pe voi, pe Mine ma primeste si luand un copil in brate, le-a zis lor: cine primeste acest copil in numele Meu, pe Mine Ma primeste si cine Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine este, deci, mai fericit decat tine, care, prin copii, primesti pe Hristos si, prin Hristos, pe Tatal ceresc? Mergi, fiule si fa binele ca si pana acum. Caci lucrul tau este bineplacut inaintea lui Dumnezeu.
Sa stii ca toti copiii pe care ii primesti din cristelnita, la a doua venire, vor merge inaintea sufletului tau pana la portile Raiului. Acest lucru va fi mare cinste pentru tine si mare rusine pentru duhurile rautatii din vazduh. Ingeri purtand faclii, la numar cu numarul copiilor pe care ii botezi, te vor conduce pana la tronul lui Dumnezeu si de acolo pana la locul odihnei tale. Te vor cinsti, adica, in acelasi chip precum si tu, prin copiii botezati, ai primitsi ai cinstit pe Hristos. Cristelnita este ca o alta fecioara, care tine pe Hristos in bratele sale. Deci, fa-te si tu Simeon, ca sa primesti pe Dumnezeiescul Prunc sub chipul pruncilor nou luminati!
Omul a ramas uimit de inainte-vederea Cuviosului. Inainte de a-si spune el gandul, i l-a aratat. Dupa ce si-a venit in fire strainul, a zis din nou catre Sfantul:
- Te rog, parinte, de vreme ce-mi cunosti toata viata mea launtrica, spune-mi de unde a venit acest gand spurcat, de la mine sau din alta parte?
- De la diavolul s-a nascut, fiule, i-a raspuns Cuviosul si a venit ca sa-ti tulbure gandul tau cel bun. Ci bine ai facut ca l-ai descoperit inainte de a-ti intra in inima si a deveni mai greu de dezradacinat. Intr-adevar, omul are si ganduri bune, dar si mincinoase. Deci, daca omul isi cerceteaza gandurile care intra si ies din mintea lui, poate deosebi pe cele care le seamana vrajmasul si sa le izgoneasca. Dar daca mintea omului se intuneca de grijile si placerile vietii, atunci va fi inclinat spre rau si nu va putea deosebi piatra de paine. Un astfel de om nu se gandeste niciodata cum sunt faptele lui, nici nu intelege daca face binele sau raul. Diavolul ii tine mintea intunecata ca sa nu poata deosebi dulcele de amar, ci ii amesteca pelin cu miere. Si cine poate manca o astfel de amestecatura?
Atunci vizitatorul a intrebat din nou:
- Daca asa stau lucrurile, parinte, atunci cine se poate mantui?
- Noi singuri, este cu neputinta, a raspuns Cuviosul. Dar Dumnezeu poate face totul pentru mantuirea noastra. Multi oameni dau daruri si onoruri imparatului pamantesc si dobandesc ceea ce cer ei. Pe altii, insa, chiar daca nu-i dau nimic, imparatul ii ajuta si-i miluieste cu buna bunavointa. Tot asa si Dumnezeu, pe unii ii slaveste pentru faptele lor, pe altii ii miluieste pentru pocainta lor adanca, iar de altii se milostiveste pentru rugaciunile sfintilor Sai; pe unii ii incearca aici, iar in lumea cealalta le daruieste vesnicele bunatati, daca primesc cu rabdare incercarile.
- Mai spune-mi, Parinte, a intrebat din nou strainul, cum unii care isi macina trupul cu infranarea, sunt totusi stapaniti de patimi, de manie, de dusmanie, de tinerea de minte a raului, de invidie si ceea ce este mai rau decat toate, de nemolostivire si desfrau? Si dimpotriva, sunt multi virtuosi, care mananca de toate si beau vin si cu toate acestea nu gasesti la ei urma de pacat. Cum se intapla aceasta?
- Precum mi se pare, a zis Cuviosul, cei care postesc mult si nu se folosesc deloc, din pricina limbii nu se folosesc, pentru ca ce ce nu are frau la limba, chiar daca posteste toata vremea, cu nimic nu se foloseste. Te porneste diavolul sa te manii? Nu vorbi deloc si asa iti vei stapani patima. Sau te impinge la invidie? Nu osandi si biruiesti raul. Pentru ca in chip firesc, osandirea altuia este rodul invidiei. Si iarasi, daca vicleanul aprinde pe crestin la desfranare, sa nu-si deschida gura ca sa vorbeasca cu femeie, sa se infraneze de la mancare si de la bautura si, sigur, il va rusina. Sa mai ia si un bat si sa se loveasca pe sine si durerea va izgoni lupta. E mai bine sa pierzi unul din madularele tale, decat intreg trupul sa-ti fie aruncat in gheena focului!
Daca cineva te injura sau iti face alt rau, adu-ti aminte ca si pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, L-au scuipat, L-au lovit cu trestia si L-au batjocorit oamenii cei pacatosi. Si atunci, gandeste-te ca tu nu esti vrednic nici sa traiesti. Deci nu lua aminte la cel ce te injura.
Daca vreun sarac iti cere ceva din bunurile tricacioase ale lumii, de care ai nevoie, nu te zgarci sa nu i le dai, ca sa nu te lipsesti de bunatatile cele nemuritoare si vesnice, pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit.
Daca vicleanul vrajmas iti aduce slava desarta, egoism, sau ingamfare, arunca-ti ochii la popoarele vechi si vei zice: care ingamfati au prosperat vreodata? Toti care au fost impotriva lui Dumnezeu au pierit. Caci zice: Domnul sta impotriva celor mandri si celor smeriti le da har si in alt loc: "Si-a pus necredinciosul numele si cunostinta sa mai sus de nori si a cazut in vaiul si in chinurile din adancurile iadului." Aceste cuvinte sa le soptesti necontenit in sufletul tau si vei ramane smerit.
Daca "mistretul salbatic", adica pantecele, isi deschide pofta la mancaruri imbelsugate, mergi la closet ca sa intelegi putoarea lor.
In ce priveste virtuosii, care mananca de toate si beau vin, fii cu multa luare aminte fiule, oamenii evlaviosi la care vezi acestea sunt ostasi incercati. Au biruit pacatele si patimile si acum sunt stapani pe ei insisi si au primit harul nepatimirii. Si trebuie sa stii ca darurile lui Dumnezeu sunt statornice. De aceea cei ce le au, chiar daca mananca si beau, toate le fac fara patima. Deoarece, dupa ce mai inainte s-au infranat si s-au luptat, acum sunt imbracati cu armura lui Dumnezeu si nu-i mai poate birui cineva.
Postul este puternica arma pentru sufletul, dar trebuie si rugaciune necontenita, liniste si tacere. Apoi, toate acestea au nevoie de cugetare duhovniceasca: Daca nu ar fi legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru smerenia mea.
Mergi, deci, fiule si lupta-te ca sa iei harul nepatimirii cu infranarea. In aceasta stare, chiar daca mananci si bei, te afli afara de patimi. Sa mai stii apoi ca, cuviosii fac acestea numai in fata altora, caci cand sunt singuri, tin randuiala evlaviei si in chiliile lor completeaza postul pe care l-au dezlegat fata de oameni.
EXISTA INVIEREA MORTILOR
Aceste sfaturi au facut pe om sa se mire, ca si cum nu ar mai fi auzit niciodata astfel de invatatura. De aceea a zis iarasi catre Cuvios:
- V-as mai intreba si altceva pe Sfintia voastra, dar ma tem sa nu va obosesc.
- Nu, fiule, nu-i oboseala. Intreaba ce vrei!
- Am auzit doi oameni cerandu-se cu privire la invierea mortilor. Unul sustinea ca mortii cei din veac vor invia candva si va primi fiecare dupa faptele lui; celalalt zicea ca nu este asa, pentru ca proorocul a zis: "Mortii nu vor vedea viata si nici doctorii nu vor invia". Cu aceasta parere contrazicea pe celalalt care credea impotriva. De atunci, acest gand a progresat, pana sa ma faca sa cred ca nu este invierea mortilor. Deci, spune-mi ceva, robule al lui Dumnezeu, ca sa ma intaresti in credinta si sa nu ma mai chinui.
- Dar vei crede indata ceea ce voi auzi? l-a mustrat Sfantul. Asculta, fiule, pe acelasi prooroc care zice in alta parte, "mortii vor invia si cei din mormanturi se vor scula si se vor bucura cei de pe pamant". Crezi acestea?
- Cred, Parinte, orice mi-ai spune, a raspuns omul, de vreme ce am inteles acum ca esti prooroc care cunosti gandurile oamenilor.
- Dar daca este asa, a raspuns Sfantul, tu cu un cuvant darami ceea ce zideste altul...
Fiindca nu stiu bine invatatura Sfintei Scripturi, a raspuns acela, cred ceea ce aud. Totusi, raspunde-mi, robule al lui Dumnezeu, cum zice proorocul ca "mortii nu vor vedea viata", iar dincoace zice "vor invia cei morti". Acest lucru m-a pus iarasi in nedumerire.
- Ai putina rabdare, fiule, si Domnul iti va raspunde. Sigur, "mortii vor invia". Aceasta trebuie sa crezi. Iar cand zice ca "mortii nu vor vedea viata", trebuie sa intelegi pe mortii sufletesti, pe pacatosii care se inchina la materie, deoarece Hristos este viata. Deci, ce fel de viata sa vada la invierea mortilor necredinciosii care nu vor invia pentru paradis, ci pentru focul cel vesnic?
Asadar, acum, dupa ce ai primit raspuns, crede ca la sfarsitul lumii va fi si invierea mortilor. De aceea, vai de omul care nu crede acestea.
- Dar cum, Parinte, trupul acesta care s-a prefacut in tarana, poate sa se refaca in ceva intreg? Am nevoie si pentru aceasta de o explicatie!
- Se vede ca esti interesat. Dar sa te linistesc si despre acest lucru. Gandeste-te la o vita de vie cu frunzis bogat si cu rod, cat este de frumoasa. Cand insa i se culeg strugurii, raman numai frunzele care incet, incet, cad si ele si ramane goala. O tulpina urata, a carei frumusete de ieri a cazut in pamant si a putrezit. Ce se intampla apoi? Toata iarna este uscata; semana cu mortul. Vine apoi si timpul ei; o taie, o ingrijeste si in chip tainic via aceasta care este uscata si goala, se imbraca din nou cu frumusete. Cresc lastari si frunze noi si se impodobeste toata si, incet, incet iar produce struguri. Si asa, pana in iulie, devine cum era si mai inainte.
Explica deci tu, cine a facut toate acestea si cu ce putere? Spune-mi, cum din lemnul uscat iese strugurul gustos, care are si must dulce, pe cand planta si funzele ei au gust acru? Explica-mi cum se intampla aceasta si cu ce putere! Invata ca Cel ce imbraca vita cu atata frumusete, care impodobeste coarda uscata cu frunze si rod. Acela poate, la a doua venire, sa invie sanatoase si vii trupurile mortilor. Fii, deci, fiule, de acum credincios, urmand invataturile Sfintilor Apostoli, pentru ca sa dobandesti imparatia lui Dumnezeu.
Cu aceste invataturi s-a intarit foarte mult credinta omului, care a cazut la picioarele Cuviosului zicand:
- Cred, Parinte, toate cate m-ai invatat cu atata intelepciune. Dar ma rog sfintiei voastre si starui, sa ma pomeniti si pe mine in neincetatele voastre rugaciuni, ca sa pot implini si eu poruncile lui Dumnezeu.
- Este adevarat, fiule, ca toti avem datoria sa ne rugam unii pentru altii, catre Prea Sfantul Dumnezeu. Vai de crestinul care, nu numai pentru aproapele sau nu se roaga, ci si pentru sine se leneveste. Dar chiar daca ne grijim pentru sufletul nostru, iar pentru aproapele nostru suntem nepasatori si asa ne asteapta pedeapsa.
Mergi cu bine, fiule, roaga-te pentru mine si eu pentru tine. Poate iubitorul de oameni Dumnezeu va ierta greselile amandoura. Pentru ca, fiind milostiv si binevoitor, numai cu o mica rugaciune poate sa mantuiasca din nevoi faptura Sa, cum vedem aceasta lamurit in viata credinciosilor.
Zicand acestea, cuviosul a binecuvantat pe fratele si i-a dat drumul.
CAND DUMNEZEU INTINDE CURSE
Dupa ce, fratilor, am povestit cat am putut despre viata lui, este timpul sa infatisez si sfarsitul Preafericitului Parintelui nostru Nifon.
Intr-o seara, si-a facut rugaciunea ca intotdeauna si s-a culcat. Dar, numai cat a atipit si a visat limpede o livada inverzita, plina de o nenumarata turma de oi albe. Cioban, insa, nu se vedea nicaieri. Nifon se minuna ca oile sunt lasate sa pasca singure. Era primejdios, ca puteau sa vina lupi si sa sfasie turma. Pe cand se gandea el asa, apare un barbat plesuv pe jumatate, cu imbracaminte apostolica si, dupa ce a privit in fata pe Cuviosul Nifon, i-a zis: "Ce stai si te uiti la oile Imparatului?"
- Ma uit, Parinte, a raspuns Nifon, cat sunt de frumoase si ma mir cum pasc singure, fara pastor.
- Aceste oi, precum ti-am spus, sunt imparatesti si eu sunt trimis anume ca sa te pun pe tine pastorul lor.
- Dar eu nu sunt robul imparatului, ca sa-i pasc oile, a zis nedumerit Nifon. Nu am idee sa pasc oi si capre. Apoi, precum vezi, sunt si foarte slab, cum voi reusi sa pasc oile imparatului?
- Eu aceasta porunca am primit, a staruit acel necunoscut, sa predau in mainile tale aceasta turma. Lasa deci, scuzele si ia turma in primire! Imparatul te-a randuit om al palatului Sau. Iti va da si mare plata, daca Ii vei paste bine oile.
- Zicand acestea, i-a dat in mana un toiag de pastor si dupa ce i-a predat oile si stana, a disparut.
Cuviosul s-a trezit indata si a cazut adanc pe ganduri. Ce vis ciudat! Apoi, dupa putin timp, mintea i s-a luminat. "Da, acel pe care l-am vazut era Fericitul Pavel. Turma este poporul lui Dumnezeu, iar stana, Biserica". Neliniste puternica l-a cuprins atunci pe Cuviosul, ca nu cumva sa-l faca Arhiepiscop al Constantinopolului, lucru de care se temea foarte mult. In acea vreme impodobea tronul capitalei, Preasfintitul Alexandru, urmasul Fericitului Mitrofan, iar imparat era marele Constantin. Lacrimi au inceput sa curga din ochii Cuviosului de intristare, si vorbea intru sine:
"Cat m-am rugat lui Dumnezeu sa nu ingaduie sa iau vreo stapanire sau vrednicie!... Si aceasta se pare ca se va intampla. Dar nu sunt eu mai bun decat Proorocul Iona. Ma voi scula si voi fugi din acest oras!"
Fara sa mai intarzie, a iesit din chilie, lasand-o pustie si ne-am urcat intr-o corabie. Timpul era prielnic si am plecat spre Alexandria. In aceeasi zi in care am ajuns, se afla adunat la Arhiepiscopul Alexandriei, Sfantul Alexandru, poporul orasului Constantiana. Il ruga sa le hirotoneasca episcop pe cine le va arata Dumnezeu, deoarece pastorul lor, cu numele Hristofor, murise.
Preacuviosul Arhiereu a ceru oamenilor putin ragaz si a inceput a se ruga lui Dumnezeu ca sa-i arate pe cel vrednic. In seara aceea, in somn, vede un barbat frumos la chip, care ii zice:
- Pe cine te gandesti sa pui episcop la Constantiana?
- Eu nu stiu, de aceea ma rog lui Dumnezeu ca sa ma lumineze.
- Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si-ti va descoperi pe alesul Sau, care pana acum era nestiut. Maine, deci, pregateste-te cu clerul tau sa mergi la biserica. Pe cine vei vedea ca seamana cu mine la infatisare, afara de chelie, hirotoneste-l episcop la turma lui Hristos, chiar daca el nu vrea!
A doua zi patriarhul pregatit cu toate, a mers la biserica. Privirea lui era atintita la icoana Apostolului Pavel, caci acesta era cel ce i se aratase si totodata observa cu atentie pe cei ce intrau, ca sa vada pe cel ce seamana cu el.
Dreptul Nifon nu stia nimic. Dumnezeu ii ascunsese aceasta, pentru ca nu dorea cinstire. Dimineata, insa, imi zice:
- Sa mergem, fiule, la biserica lui Dumnezeu si sa ne rugam deoarece, macar aici suntem necunoscuti. Ajungand, mi-a zis iarasi:
- Nu stiu de ce inima imi este plina de intristare! Apoi, s-a linistit. Oare ce o sa mi se intample?
A intrat in biserica, unde era deja adunata multime de popor. In clipa in care l-a vazut arhiepiscopul, si-a atintit privirea asupra lui, s-a uitat apoi la icoana Apostolului si iar la el. Aceasta comparatie l-a lasat uimit. S-a intors si a zis in soapta, la urechea arhidiaconului sau:
- Vezi, Atanasie, cat de uimitor seamana omul acesta cu Sfantul Apostol Pavel?
- Intr-adevar, Stapane, seamana si mi se pare ca este vrednic sa pastoreasca turma lui Hristos, pentru ca vad cum ingerii lui Dumnezeu il insotesc si pe cap are o cununa de pietre scumpe!
Atunci Patriarhul a chemat pe Cuviosul si l-a imbratisat cu sarutare sfanta, fara sa-i spuna ceva mai mult decat:
- Binecuvanteaza, parinte, ca sa sedem!
Fericitul, uimit de aceasta, a intrebat:
- Dar cum de m-ati aflat si aici asa de repede? Sunt nedumerit!
Cum s-au asezat, arhidiaconul Atanasie i-a zis zambind:
- Fara sa stii si fara sa vrei, parinte Nifone, ai venit si ai gasit aceea de care fugi. Asa te-a adus Domnul, pentru marea ta smerenie, fiindca te feresti de cinstiri. Dar nu trebuie sa respingi ceea ce El ti-a randuit. De vreme ce suntem robii Lui, nu putem sa ne impotrivim hotararilor Lui.
- Acum inteleg puterea cuvantului: "Fugind de cinste am cazut in cinste!", a soptit intristat Cuviosul. Ma gandeam sa nu cada sortul pe mine in alta parte si mi-a cazut aici. Dar, vai, eu sunt nevrednic si nu stiu ce sa fac, deoarece eu cred ca conducerea sufletelor este pentru Moise si Ilie, proorocii cei mari, sau pentru Petrus si Pavel si pentru cei vrednici.
- Parinte, l-a intrerupt iarasi Patriarhul, Dumnezeu te-a randuit sa pastoresti aceasta turma a Lui, pe care o vezi acum ca ne inconjoara, cerand pastor.
- Cinstite Stapane, asculta-ma si pe mine robul tau. Eu, cu adevarat, nu sunt vrednic de ceea ce imi zici. Totusi nu indraznesc sa ma impotrivesc voii lui Dumnezeu. Fa, deci, ceea ce ti-a randuit El!
- O, Parintele meu, a adaugat Alexandru, de as fi si eu vrednic ca tine!
S-au ridicat apoi din stranile lor, s-au facut pregatirile cuvenite si apoi, l-au hirotonit diacon, in timp ce curgeau lacrimi din ochii lui. Apoi, in scurt timp, l-au facut preot si episcop. Bucuria tuturor era nespusa. Fericitul Atanasie a vazut pe Duhul lui Dumnezeu, coborandu-se ca focul peste cei doi ierarhi si sufletul lui s-a umplut de negraita bucurie. Poporul imbratisa pe fericitul Nifon ca pe ingerul lui Dumnezeu. A ramas trei zile in Alexandria, invatand multimea credinciosilor. Toti se minunau de invatatura lui de miere curgatoare.
PASTORUL CEL BUN
A treia zi a plecat spre episcopia lui. Il insotea Sfantul Atanasie si alti barbati sfinti, pe care ii trimitea patriarhul pentru inscaunare, care s-a si facut. Era ziua de 4 septembrie, cand l-au inscaunat, dupa ce mai intai au adus lui Dumnezeu prima jertfa fara de sange, savarsind Sfanta Liturghie.
Au ramas putine zile, oaspetii, langa Cuviosul Episcop Nifon si sufletele lor s-au hranit duhovniceste. Apoi au plecat spre orasul lor, rugandu-l cu caldura sa-i pomeneasca in rugaciunile sale.
In Constantiana, acum Biserica lui Dumnezeu praznuia alegerea episcopului sau. Multi bolnavi mergeau la el cu credinta si primeau sanatate, iar poporul lui Dumnezeu se bucura ca a dobandit un astfel de pastor.
Deci, Sfantul a inceput a se griji cu mult zel de turma sa. Uneori invata poporul, alteori se retragea in liniste si scria cuvinte povatuitoare, talcuind Vechiul si Noul Testament. Din scrierile lui se revarsa mireasma Duhului Sfant.
Mai presus de toate, insa, nu inceta o clipa de a se ruga Bunului Dumnezeu pentru turma sa, ca sa o mantuiasca de lupii cei varsatori de sange, de eretici si de salbaticii diavoli. Zi si noapte povatuia pe crestini cu legea lui Hristos, cu toata cuviosia si cu multa dragoste fata de toti. Dar si poporul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, asa de mult il iubea si il cinstea, incat, daca, ar fi fost posibil, l-ar fi tinut ca pe palme, ca sa nu calce pe pamant; si ziceau plini de bucurie: "Cu adevarat, ne-a dat Domnul stea cereasca, care lumineaza si straluceste Biserica noastra."
Indeosebi se ingrijea Cuviosul de vaduve si de orfanii orasului. Dar si pe cei mahniti ii mangaia, pe bolnavi ii vindeca cu harul lui Hristos si fata de toti se purta cu o deosebita bunavointa si iubire de oameni.
Ce sa spun mai intai? Nu am atata putere ca sa descriu toate tainele, pe care i le-a descoperit aici Dumnezeu. Ma voi stradui totusi, ca macar cateva din ele sa le povestesc si apoi voi ajunge la adormirea preacuviosului meu parinte si invatator, pe care nadajduiesc sa o spun pe scurt, asa cum a dorit-o si el.
Intr-o zi, la inceputul slujirii sale arhieresti, se ruga pentru turma lui ca sa o pazeasca Dumnezeu sanatoasa si neranita de vicleniile diavolului. Intrerupandu-si putin rugaciunea, si-a aruncat privirea jos in piata orasului. Era ceasul cand toti mancasera si se odihneau. Atunci vede Cuviosul un negru urias, plin de murdarie, tinand un toiag mare si umbland ca un vrednic de plans. A facut cativa pasi si s-a oprit ca si cum voia sa se odihneasca. Numai cat l-a vazut Cuviosul, a inteles ca era diavolul insusi si indata i-a strigat cu putere:
- Tie iti zic, spurcata putreziciune, unde mergi? Cum indraznesti, nerusinatule, sa vii aici?
- Acela, cum a auzit glasul, s-a oprit si, privind salbatic pe Sfantul, i-a raspuns:
- Am aflat ca ai sosit aici si am venit sa te zdrobesc cu acest par pe tine si turma ta.
- Dar daca ai atata putere, de ce te tarai ca o mortaciune?
- De cand am facut prostia si am impins pe evrei sa rastigneasca pe Nazarinean, mi-au zdrobit ciolanele. Nu mai am puterea de mai inainte. Daca as avea-o, in clipa de fata te-as trage jos si te-as face bucati.
- Si totusi, indraznesti sa ma ameninti pe mine si turma mea, ca mai zdrobi, precum zici, cu parul tau, imputitule si raule inselator, acum cand esti o ruina, precum te vad si singur o marturisesti. Cum de indraznesti, gretosule si stricatule, sa ataci turma lui Hristos? Acum voi ruga pe Dumnezeu si intr-o clipa te vor inhata ingerii cei rai, te vor ciomagi fara mila si te vor arunca in foc.
- Nu, te rog, a tresarit satana. Sa nu faci aceasta! Marturisesc ca o poti. Uite, plec imediat din orasul tau si-ti dau cuvantul meu ca nu voi mai calca pe aici...
Cuviosul l-a blestemat si acela s-a facut nevazut.
Dar ce crestin poate crede cuvintele diavolului! cugeta intru sine Cuviosul. Este mincinos, inraitul. Mincinos si viclean si nu are putere nici cat un tantar.
Odata, fiind eu cu Cuviosul, mi-a zis: "Am cunoscut un om intelept, care, cand a inteles ca gestul de a casca in timpul rugaciunii este de la diavoli, s-a hotarat sa nu mai caste deloc, niciodata. Numai cat au simtit ca a luat aceasta hotarare si viclenii diavoli au si declarat un infricosat razboi impotriva lui. Dar si acela i-a izgonit cu pricepere si nu le-a facut pe gust. Iti venea atunci sa razi de diavoli, vazandu-i; unul venea si altul pleca, luptandu-se sa faca pe om sa caste. Si s-au ostenit pana la istovire, fara sa poata izbuti ceva. Cine sa nu rada de neputinta lor? Se randuiau zilnic cate treizeci impotriva lui. Si totusi erau neputinciosi, nefiind in stare macar atata lucru sa izbuteasca".
Aceasta mi le-a spus Cuviosul, nevredniciei mele si se bucura. Eu, insa, mi-am dat seama ca era vorba de sine insusi, pentru ca niciodata nu l-am vazut cascand candva, de cand se intorsese pe calea lui Dumnezeu.
MAREA, INOTATORII SI DOUA FEMEI
Alta data, iarasi, pe cand se ruga pentru mantuirea turmei sale, i-a venit un gand, ca degraba va parasi aceasta viata trecatoare si ca va calatori spre fericirea cea neimbatranitoare. Cum se gandea asa, deodata a fost rapit in extaz. Vedea o mare imensa plina de nenumarata multime de oameni; se parea ca toti se sileau sa o treaca si sa ajunga dincolo. Multi, insa, cum inotau, purtau pe spatele lor mari greutati: pietre, pamant, lemne, cenusa, arama, argint, aur si alte materiale de pe pamant. Unii din ei se afundau din cauza greutatii sarcinii ce o purtau. Altii aveau sarcini mai usoare, dar, inotand, adunau mai mult; si adunau mereu iar cand se afundau, marea era invoburata, ceata si intuneric era peste tot, incat pe calatori ii cuprindea deznadejdea.
Erau, insa, multi si fara poveri. Acestia inotau usor si repede. Unii mergeau pe suprafata apei, iar altii aveau aripi si zburau pe deasupra cu multa bucurie si veselie, ajungand degraba la malul celalalt. Unii, aci stateau, aci mergeau; altii, desi se afundau, strigau din rasputeri cerand mai mare povara. Unii aruncau putin din sarcina si se usurau, iar altii care veneau in urma lor, adunau cele auncate de aceia. Privelistea se umplea de intristare, caci unul pe altul se dadea la inecare; multi desi aveau posibilitatea sa intre in corabie, preferau sa se inece cu povara lor.
Sfantul era nedumerit si nu stia ce inteles aveau toate acestea. Atunci auzi un glas, zicandu-i:
"Marea este lumea; cei ce inoata sunt oamenii. Felurimea si deosebirea calatorilor reprezinta treptele se sporire de-a lungul vietii noastre. Cel ce vrea sa junga repede la viata cea neimbatranitoare, trebuie sa fie om nou in Hristos si sa treaca marea in deplina saracie. Pe cand cel ce pluteste incarcat cu multa materie, foarte repede se va ineca in adancul iadului".
Acum, Nifon a inceput sa inteleaga vedenia si, cu aceasta intelegere, se uita la stanga lui si vede altceva: "O vale imensa plina de multime de oameni; barbati si femei, copii si tineri, monahi si clerici. O femeie frumoasa statea in mijlocul vaii; era sulemenita si purta haina tesuta cu aur, impodobita cu margaritare si alte nenumarate pietre pretioase si podoabe. In jurul ei erau intinse mese cu mancaruri si bauturi alese. Avea ochii mari, dar nu privea pe nimeni anume. La toti le fagaduia: "Tu ma vei mosteni, toate sunt ale tale!", dar nu-si tinea cuvantul fata de nimeni. Pe toti ii insela, tulburandu-le mintea ca sa-i slujeasca ei. Si, in timp ce toti se gandeau la ea, a venit o multime de slujitori ai unui mare imparat si i-a omorat pe toti cu sabiile si apoi, sapand gropi in pamant, au aruncat in ele cadavrele lor.
Dar pe cei ce nu se incredeau in acea femeie, ci, ii scuipau in fata intelegand zadarnicia fagaduintelor ei, pe aceia, slujitorii marelui imparat, ii cinsteau si ii respectau. Foarte ciudata i s-a parut Cuviosului aceasta priveliste.
Apoi, intorcandu-se spre dreapta lui, vede un loc frumos, luminos si inmiresmat. Acolo se vedea un tron slavit si stralucitor ca soarele. Pe el se odihnea o preastralucita femeie, care lumina totul cu razele sale. O mare multime de tineri frumosi si imbracati in alb, roiau in jurul ei si o slaveau. Purta podoabe usoare si stralucitoare; minunate flori din rai o impodobeau cu mireasma lor. O cararuie ingusta ducea din vale pana la tronul ei. Cei care, precum am zis, dispretuiau fagaduintele femeii celei mincinoase si isi intorceau fata de la ea, aceia apucau pe cararea cea stramta si ajungeau la aceasta femeie si-i sarutau mana cu sfanta sarutare. Iar ea ii imbraca indata cu lumina ca si cu o haina, ii incununa si-i trimitea degraba in curtile imparatesti, unde primeau o negraita bucurie si dulceata.
Adancindu-se in aceste privelisti, Cuviosul a inteles ce inseamna, indata ce si-a venit in sine: femeia cea stricata este viata cea trecatoare, care fagaduieste tuturor bogatie si stralucire, robindu-i voilor ei. Nu-i lasa sa cinsteasca pe Dumnezeu pentru ca ii moloseste si, moartea gasindu-i nepregatiti, le rapeste sufletele si trupurile le da pamantului.
Cealalta femeie, care se odihneste pe tron, este viata cea vesnica, catre care merg dreptii pe cararea cea stramta. Acestia au dispretuit cele pamantesti, care sunt "curse ale satanei, praf si cenusa", s-au silit pe sinesi si au rapit Imparatia lui Dumnezeu, deoarece, cand vine sfarsitul firesc pentru toti oamenii, acestia trec in viata vesnica. Iar aceasta, imbratisandu-i, ii imbraca cu vesminte luminoase si-i odihneste in fericitele curti, unde rasuna dulcele glas al celor ce praznuiesc.
Intelesul adanc si adevarat al vedeniei l-a facut pe Cuviosul sa suspine:
"O, cand voi ajunge si eu sa vad fata Domnului meu? Oare ma voi invrednici eu, pierdutul, sa privesc pe Domnul meu? Vai, vai, Nifone! In foc vei merge, ticalosule, pentru faptele tale cele rele! Cerul te va invinui inaintea lui Dumnezeu, pentru ca l-ai intinat cu privirea ta. Dar si pamantul, ticalosule, te va osandi pentru ca l-au intinat cu spurcatele tale picioare. Vazduhul te numeste gunoi, nelegiuitule, dar si pentru oameni esti povara, murdarindu-i cu umbletul printre ei, spurcatule. Pietrele si tarana pamantului vor striga impotriva ta, stricatule, pentru ca le-ai murdarit si netrebnicit. Si pe cine n-ai murdarit? Toate cele vazute si nevazute te socotesc netrebnic. De aceea te vei face cenusa in focul iadului"!
Astfel, tanguindu-se de toate acestea, se ruga cu umilinta lui Dumnezeu sa-i ierte pacatele si sa-l izbaveasca de focul cel vesnic, tamandu-se si tremurand de groaza mortii. Si zicand moarte, intelegea, despartirea de Dumnezeu. Iar daca un asa de mare luminator se temea sa nu piara si sa cada din harul lui Dumnezeu, oare noi nemernicii, care nu avem un bine, ce trebuie sa facem?
SPRE APUS
Cuviosul Nifon a presimtit ca i se apropie sfarsitul. Intr-o zi, dupa ce a dat drumul clericilor de la biserica, l-am vazut foarte mahnit si ingandurat. Statea ca o vrabie, afundat intr-o ciudata singuratate. Foarte mirat de acest lucru, l-am intrebat cu blandete de ce este asa de schimbat. Uneori privirea ii era vesela, alteori se intuneca adanc; uneori zambea, alteori se intrista, ca si cum facea sfat cu sine insusi. L-am rugat staruitor, sarutandu-i mana, sa-mi spuna ce se petrece.
- Uite, fiule, a zis el in sfarsit, parintele tau, pe care tu il iubesti mult, in curand te va parasi trupeste.
Inima a inceput sa-mi bata tare.
- Nu, parintele meu, sa nu parasesti pe fiul tau, l-am rugat eu. Stii ca, de cand te-am vazut prima data, nu te-am parasit niciodata, dorind ca impreuna cu tine sa aflu si cu mila in ziua judecatii.
- Nu te teme, fiule, m-a incurajat el. Daca aflu trecere inaintea lui Hristos, sa stii ca degraba ca voi aduce si pe tine unde ma gasesc eu. Dar daca nu aflu indrazneala... Straduieste-te atunci, fiul meu, din toate puterile, ca sa izbavesti din foc pe parintele tau, astfel ca si tu sa vastigi mantuirea.
- Parinte, spune-mi te rog, cum ai inteles ca ti se apropie sfarsitul?
- Nu-ti voi ascunde, iubitul meu fiu. Acum cateva zile, dupa ce mi-am terminat rugaciunea de la ceasul sase, eram putin obosit si m-am intins, ca sa ma odihnesc cateva clipe. Deodata am fost cuprins de o sfanta rapire. Ma vedeam ca am intrat intr-un mare si sfant palat. Se vedeau tronuri de foc, care revarsau scantei dumnezeiesti. Prin imprejur se vedeau steme imparatesti si slava Domnului cu raze stralucitoare. Miresme felurite si minunate se revarsau pretutindeni, veselind puterile ceresti. Mii de mii stateau inainte si milioane de milioane ii slujeau.
"Mihaile, Mihaile, am auzit atunci un glas lin venind de la tron, arata iubitului meu locul odihnei sale!"
Si indata un stalp de foc, mare si infricosat, m-a luat si m-a dus intr-un loc, unde erau nenumarate palate minunate. Stalpul care ma conducea la acestea era inalt, frumos si impodobit. Deodata s-a deschis o lumina negraita si cu miresme imbatatoare m-a intampinat. O multime de tineri imbracati in alb ne-au inconjurat, zicandu-mi sa vin cat mai repede.
- Stapane Mihaile,- ziceau catre conducatorul meu -, cand ne vei da pe iubitul nostru Nifon?
- Voia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh este sa vi-l daruiasca dupa trei zile!
Aceia, indata au inceput sa salte si sa se bucure in Duhul Sfant. Mai mult, unii au inceput sa faca ceresti pregatiri.
- Negraita iubire de oameni a Aceluia te-a miluit, mi-a zis atunci conducatorul meu. Aici ti s-a randuit odihna ta.
Nespus de mult m-a incantat bucuria acelui palat cand am intrat inauntru. Dupa aceasta, urma un altul si un altul si, tot asa, nenumarate palate frumoase, pe care le-am vazut si m-am minunat; tronuri luminoase care iti rapeau mintea, gradini de flori, inflorite vesnic, amfore mari de aur pline de parfumuri dumnezeiesti, coroane multicolore si stralucitoare. Dar ce spun eu, fiule? Erau asa de mari si de multe acele frumuseti dumnezeiesti, ca depaseste orice minte si orice inchipuire.
Dupa putin timp, Arhanghelul mi-a zis iarasi:
"Pe acestea ti le-a daruit Hristos, pentru ca L-ai iubit pe El si pe noi. Iata si acum tron, vesminte ca lumina si "paturi fericite", pentru ca toata viata ti-ai petrecut-o culcandu-te aspru, pe pamantul gol. Ochii tai vor vedea semne si minuni necuprinse de minte de intelepti si filosofi. Vezi? Salasuire de odihna si praznuiri nenumarate; toate ti le-a pregatit cu insasi mana Sa Preabunul Dumnezeu".
Intr-adevar, m-am uitat cu atentie si am ramas uimit. Intr-o singura incapere se putea afla toata fericirea. Din una parca te duceai in alta si iarasi bucuria tuturor se concentra in fiecare. Pentru ca nu erau zidite din materiale, din pietre si din lemn si alte materiale frumoase. Materialul lor era nor dumnezeiesc si Duhul Sfant. Asa cum soarele, cand se pleaca spre apus isi trimite razele sale luminoase ca niste raze de foc, asa erau si camarile acelea, pline cu tot felul de roade duhovnicesti, pe care, vazandu-le nu te mai saturai.
Si pe cand, fiule, fiind inca sub conducerea Arhanghelului, ma gandeam la toate acestea, m-am trezit. Deci, fara amanare, in trei zile merg la Hristos. Si apoi, dupa putin, voi veni eu insumi sa te iau si pe tine, ca sa fim impreuna. Nu plange ca ne vom desparti; mai degraba, bucura-te si te veseleste!
Acestea mi-a grait si a tacut.
In scurt, vestea s-a raspandit in toata eparhia lui. Tanguire si plangere nemangaiata se auzea peste tot. Dar Cuviosul ii mangaia pe toti cu povatuirile sale. Ba ii indemna sa se bucure si sa se veseleasca, deoarece, zicea: "cu cat ma voi gasi mai aproape de Dumnezeu, Il voi ruga mai cu caldura pentru mantuirea voastra, daca, desigur, veti umbla in dreapta credinta in care v-am invatat".
Prin dumnezeiasca descoperire a fost instiintat si marele Atanasie, despre sfarsitul Cuviosului si a venit la el cu multi frati. Fericitul Alexandru adormise deja intru Domnul si Atanasie ii urmase la tron.
Cum au ajuns, s-au imbratisat cu sarutare sfanta si Cuviosul a zis catre arhiepiscop:
- De ce, Parinte, ati facut atata osteneala pentru mine?
- Am venit, Preasfintite, ca sa va urez drum bun. Maine veti calatori spre Ierusalimul cel de sus! Va rog dar, cu caldura, sa ma pomeniti si pe mine in ceasul cand va veti inchina lui Dumnezeu si Tatal si arhanghelilor Lui.
- Si tu, fiul meu, l-a rugat Cuviosul, cand vei savarsi Sfanta Liturghie, sa nu uiti sa pomenesti la Sfintele Taine si numele pacatosului si nemernicului Nifon si sa faci proscomidie totdeauna si pentru mine catre Dumnezeu, deoarece este mare binefacere pentru cel mort sa fie pomenit la Sfantul jertfelnic. Cine, deci, va face acestea dupa moartea mea, cu credinta adevarata pentru iertarea pacatelor mele, cand ii va sosi sfarsitul il va cerceta ajutorul lui Dumnezeu. Tatal, Fiul si Duhul Sfant ii va ierta multimea greselilor lui si il va chema intru imparatia cerurilor. Pentru ca nu-l voi uita intru odihna mea pana ce nu-l voi aduce langa mine; adica, unde sunt eu, sa fie si acela.
Dupa aceste cuvinte a tacut. In noaptea aceea a inceput sa se roage indelung.
ADU-TI AMINTE DOAMNE...
Stapane Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pleaca urechea Ta si ma auzi pe mine robul Tau, care necontenit iubesc numele Tau! Primeste-ma pe mine, care vorbesc stapanirii, puterii si tariei Tale! Iti cer, Te rog si implor bunatatea Ta! Vino, Iisuse, Lumina cea din Lumina, acum la apusul vietii mele! Coboara, Sfinte, ca sa iei sufletul meu! Miluieste-ma, Iubitorule de bine si vino la mine, in lumina, frumusete si bucurie! Tu esti Cel ce mi-ai fagaduit: "Voi veni Eu Insumi ca sa primesc duhul tau in pace". Sa nu impiedice dar, pacatele mele, fagaduinta Ta cea adevarata! Sa nu-Ti intorci de la mine fata Ta! Adu-Ti aminte ca Tu m-ai scos din puterea balaurului! Eram pierdut in nesatiosul lui pantece si Tu mi-ai daruit viata; inviindu-ma, m-ai luminat; luminandu-ma, m-ai sfintit; sfintindu-ma, m-ai stralucit si stralucindu-ma, m-ai indumnezeit.
Adu-Ti aminte, Doamne, ca in toate zilele vietii mele n-am incetat rugandu-Te sa nu Te intorci de catre mine, ci sa vii in calea robului Tau!
Adu-Ti aminte, Doamne, ca nici pe tata, nici pe mama n-am iubit mai mult decat pe Tine!
Adu-Ti aminte, Doamne, ca pentru numele Tau "m-am smerit foarte"; ci, sa nu ma rusinezi, pentru ca de multe ori mi-ai zis: "Nu ma uit la veghea ta si la setea ta, ci te iubesc pentru adanca ta smerenie". Oare am facut eu insumi ceva bun? Pe toate acestea harul Tau le-a lucrat!
Adu-Ti aminte, Doamne, si de cei ce ma pomenesc pe mine, robul Tau, si trimite pe Duhul Sfant in inimile lor! Da-le lor indreptare, virtute si nepomenire de rau, zdrobeste sub picioarele lor pe vicleanul balaur!
In mainile Tale incredintez aceasta turma pe care mi-a incredintat-o dreapta Ta! Pazeste pe cel ce crede in numele Tau! Pazeste-l, Preainalte, cu atotputernica mana Ta; pazeste-l nevatamat pana la sfarsitul lumii!
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, iarasi Te rog, adu-Ti aminte, Doamne, de cei ce calatoresc pe uscat si pe mare, de bolnavi, de cei osteniti si de cei robiti; ajuta-i si-I mantuieste pe ei!
Adu-Ti aminte, Doamne, de vaduve si de orfani, de straini, de prozeliti, de cei instrainati, de saraci, de cei flamanzi si insetati, pentru dumnezeiasca si bogata mila Ta!
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei intemnitati, de cei legati, de cei ce se afla in nevoi, de cei ce suspina si se tanguiesc, de cei ce flamazesc! Sa-i inconjure mila Ta cea mare, Preamilostive.
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei bolnavi sufleteste si de cei raniti de vicleana sageata a pacatului!
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei instrainati si incercati si de toti cei ce se chinuiesc de amare dureri! Picura in inima lor bucuria Duhului Tau cel Sfant, ca sa slaveasca bunatatea Ta!
Stiu ca faci acestea Doamne, mai ales cu cei ce rabda fara murmur osteneala si durerea, sila, nevoia, supararea, fie ca s-au produs cu voia lor, fie ca fara de voie se afla in ele.
Adu-Ti aminte, Doamne, de episcopi, de preoti, de diaconi si indeobste, de toti clericii! Cu rugaciunile lor, Iubitorule de oameni, iarta si multimea greselilor mele.
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei ce se nevoiesc in pustii, in munti, in pesteri si in gaurile pamantului si indeobste de toti cuviosii monahi, care poarta sfanta schima. Cu rugaciunile lor, vino la plecarea robului Tau!
Adu-Ti aminte, Doamne, de imparatii si de domnitorii crestini! Odihneste si pe toti care au plecat din aceasta viata cu credinta si nadejde in Tine! Usureaza si povara nefericitilor necrestini!
Primeste, Stapane, rugaciunea robului Tau la jertfelnicul cel intelegator si mai presus de ceruri al Ierusalimului celui de sus!
Tu, Cuvantule al lui Dumnezeu, Care esti cu totul in Tatal, Tu, Care tii toate si prin Care toata faptura din nimic a venit la fiinta; Tu, Care te-ai nascut mai inainte de toti vecii, Care ai in Tine intreg pe Tatal si peste Care Duhul Sfant Care din Tatal purcede, se odihneste; Tu, Care ai facut cetele ingerilor, firea apelor, lumina si intunericul, soarele, luna si stelele cerului, cele mai presus de ceruri, cele de pe pamant si cele de sub pamant; Tu Care pe toate le tii in palma Ta. Ci cine, Doamne, nu tremura inaintea Ta, afara numai daca este cu totul robit de patimi, ca mine, groapa mirosului greu. Tu, Care ai creat duhurile din nimic si tot asa si materia, "Care cate ai voit ai facut in cer si pe pamant, in mari si in toate adancurile", Tu, Atottiitorule, primeste rugaciunea mea ca sa ma odihnesc si sa adorm in pace, ca Tu, Doamne, "Intru nadejde m-ai asezat".
VIZITATORII CERESTI
Cu acestea si cu mult mai multe cuvinte, s-a rugat continuu. Peste putin a tacut. Atunci, ingerul Domnului i-a zis:
- Bucura-te, bucura-te, Cel ce ti-a fagaduit este nemincinos; va veni deci la tine. Iar Sfantul s-a bucurat nespus, auzind aceste velesitoare cuvinte.
Intr-o intristare linistitoare a sunat clopotul. Toti au mers la biserica. Sfantul ardea de febra. Deodata mi-a zis:
- Intinde pe pamant rogojina, fiule. I-am implinit dorinta si apoi l-am intins pe ea, in timp ce el soptea ceva.
Indata ce s-a luminat de ziua, s-au adunat toti clericii in frunte cu Atanasie, precum si mult popor din oras. Erau adanc intristati pentru starea Cuviosului. Febra il doborase.
- Oare, Parinte, boala foloseste la ceva pe om? a intrebat patriarhul.
- Da, Stapane. Asa cum aurul topindu-se, leapada rugina, asa si omul se curata de pacatele sale, daca, imbolnavindu-se, multumeste lui Dumnezeu. Zicand acest cuvant, a lacrimat si a zambit. Deodata, fata lui s-a luminat ca soarele, incat s-au spaimantat toti, iar el a soptit:
- Bine ati venit, luminatorii lumii, purtatorilor de Dumnezeu Apostoli!
Din nou i-a stralucit fata.
- Bucurati-va, mucenici ai Domnului, care ati binevoit a veni la un batran pacatos!
Atunci chipul lui a stralucit mai tare, incat toti s-au infricosat, iar el vorbea singur:
- Va multumesc cinstitilor prooroci ca ati venit la un ticalos, care a putrezit in pacate!
In acea clipa si Atanasie cel mare, transfigurat, a vazut pe sfintii care sarutau pe Cuvios unul cate unul.
Apoi, dupa cateva clipe, a fulgerat mult mai puternic fata Cuviosului Nifon si il auzeau soptind cu zambet pe buze:
- Bucurati-va in Domnul, ierarhii lui Hristos, cuviosilor si freptilor!
A tacut. Apoi indata, plin de o negraita bucurie, a zis cu putere:
- Bucura-te cea plina de dar, luminatoarea si sprijinitoarea mea! Bucura-te, Nascatoare de Dumnezeu! De-a pururi pomenesc binefacerile tale!
S-a linistit iarasi putin, si apoi a zis.
- Dumnezeiestii mei ocrotitori, va binecuvanteaza sufletul smeritului si pacatosului Nifon! Si a incetat a mai vorbit.
N-a trecut mult timp si o negraita mireasma s-a revarsat peste tot. Si deodata, fata lui a stralucit foarte tare, ca un fulger infricosat. De frica, toti au iesit afara. Ii cuprinsese spaima de acea dumnezeiasca stralucire. Impreuna cu mireasma, s-a auzit un glas preafrumos si plin de duh:
- Vino la Mine, suflete care ai purtat smerenia Mea! Eu sunt Hristosul tau, Care cu atata dor Il chemai: "O, Hristosul meu! O, Hristosul meu!" Vino, deci la Mine!
La auzirea stapanescului glas, toti s-au cutremurat de frica. Iar Cuviosul si-a intins mainile rostind aceste mari cuvinte:
- In mainile Tale, Stapane, imi dau duhul meu! Tu esti Hristosul meu, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!... Si indata si-a dat duhul.
O, ce s-a intamplat atunci! Au inceput toti sa se tanguiasca cu amar de pierderea invatatorului si sa planga. Patriarhul, insa, i-a rugat, ca mai degraba, sa multumeasca si sa slaveasca pe Dumnezeu, Care i-a invrednicit sa aiba in orasul lor un asa de mare ales si sfant vas al sau.
Dupa ce a trecut tanguirea de la inceput, poporul, din evlavie, voia sa ia haina pe care o purtase Cuviosul. Insa marele Atanasie nu i-a lasat. Si dupa ce au facut slujba inmormantarii, l-au ingropat precum ii rugase, in marea biserica a Sfintilor Apostoli.
De atunci, aici se fac multe vindecari de boli cu harul lui Dumnezeu si cu rugaciunile Cuviosului. Nenumarate boli incurabile a vindecat Hristos, slavind pe robul sau, Nifon. Nu le-am scris pe toate, caci ar fi trebuit o carte uriasa. De altfel si povestirea sfanta si de suflet folositoare de pana acum a fost ca o mare intinsa pe care cu anevoie am plutit, din pricina neputintei. Insa, toate cate ar fi de folos cititorilor crestini, am socotit ca nu e bine sa le dau uitarii. Astfel, cu rugaciunea si povatuirea Cuviosului, am trecut marea cea mare, eu nemernicul Petru, monah si preot. Dar am suferit mult de la diavoli. De multe ori au navalit asupra-mi cu salbaticie si silnicie, pentru ca necontenit urasc pe robii lui Dumnezeu. Au ajuns pana sa spuna fatis, cand am terminat aceasta viata a Cuviosului:
- Ah, ce cui ne-a infipt in inima, ucenicul acelui incapatanat! Nu ne-a costat asa de mult relele pe care nu le-a facut acela cand traia, pe cat alcatuirea vietii lui. Fie! Ne va nimici cu totul! Sa ne aruncam dar, asupra vicleanului sau ucenic si sa stergem de pe pamant pomenirea lui!
Dar abia au luat aceasta hotarare si diavolul, care era gata sa ma omoare, a strigat plangere cu durere:
- Ah, de trei ori ticalosul Nifon, a venit si aici, sa ma ciomageasca cu rugaciunea lui!
Dar si ceilalti, cum au auzit acestea, s-au facut nevazuti.Adormirea Cuviosului Nifon a fost la 23 decembrie. Dumnezeu sa daruiasca mila Sa celui ce citeste sau transcrie aceasta carte si sa-i ierte pacatele in ziua Judecatii, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care, se cuvine slava Tatalui, impreuna si Sfantului si de viata Facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. A m i n!