" Religiile sunt atât de diferite şi teologii lor atât de feroci în credinţele şi convingerile lor încât apariţia unei religii mondiale este foarte dificilă. Dar această apariţie este mai aproape decât cred mulţi dintre noi şi asta din două motive. Mai întâi că certurile ideologice sunt în­drep­tate în principal asupra unor detalii şi al doilea că noua generaţie este funda­mental spirituală, dar nu e interesată de teologie." [39, 180]

- Alice Ann Bailey -

În ultima vreme se aud voci care consideră că " moda" neopăgână se apropie de sfârşit, şi că dacă fenomenul nu a fost combătut la timp, acum este prea târziu pentru aceasta. Această afirmaţie are cel puţin două puncte slabe. În primul rând, chiar dacă momentan febra intrării într-o Nouă Eră s-a diminuat, totuşi aceasta nu coincide cu o pe­rioadă de declin pentru ideologia new-age-istă. Con­si­de­răm că schimbarea astronomică - şi implicit astrologică - care este socotită ca funda­ment al Noii Ere este doar un pretext prin care se motivează renaşterea păgânismului.

Trebuie repetată ideea că acum două mii de ani, când se consideră că am intrat sub semnul zodiacal al Peştilor, stră­moşii astrologilor contemporani (cu excepţia celor trei magi de la Răsărit) nu s-au grăbit să anunţe intrarea în Noua Eră a lui Hristos. Faptul că astrologii au anunţat cu surle şi trâmbiţe numai sfârşitul Erei creştine, nu şi înce­pu­tul ei, dovedeşte încă o dată că intrarea în Era Vărsă­torului este doar un pretext folosit pentru justificarea înşelăciunii.

Chiar dacă momentan acest pretext a intrat într-un con de umbră nu înseamnă că înşelăciunea se află în declin. Se poate afirma fără şovăială că gândirea Noii Ere este una dintre cele mai mari provocări pe care le-a avut şi le are de înfruntat Biserica lui Hristos, fapt atestat de nu­mă­rul din ce în ce mai mare de creştini care se implică într-o formă sau alta de practicare a " cultului" neopăgân. Câtă vreme va creşte numărul celor care merg la " doctori bioenergeticieni" , care fac yoga, care cred în reîncarnare sau consultă horoscopul, câtă vreme aceştia cred în vise sau în tot felul de " ghizi spirituali" , epide­mia neopăgână este în plină expansiune. Aşa cum împăratul din povestea lui Andersen avea haine doar în minţile celor care i se supuneau or­beş­te, aşa şi formele de înşelare new-age-istă sunt depăşite numai pentru cei incapabili să observe realitatea că rătăcirea şi-a schimbat numai formele, nu şi fondul.

Epidemia new-age-istă nu a apărut numai ca urmare a unei schimbări pe bolta cerească. Ea este rezultatul unui proces care a durat secole întregi, proces prin care diavolul a semănat în minţi­le oamenilor îndoiala faţă de învăţătura Bisericii şi a pregătit terenul pentru ca propovăduirea neopăgână să dărâme ceea ce a aşezat credinţa creştină. Aşa cum acum aproape două mii de ani Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor au semănat seminţele dreptei-credinţe.

Faptul că asistăm la învierea păgânismului ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru toţi creştinii, şi mai ales pentru arhie­reii şi preoţii care poartă grijă de turma cuvântătoare. Motivul invocat de unii, cum că ar fi de ajuns să fie propovăduit cuvântul Evangheliei pentru ca ereziile să fie stârpite, este contrazis de istoria Bisericii.

Vedem că Sfinţii Părinţi nu s-au mulţumit să scrie despre rugăciune, despre virtuţi sau despre dobândirea vie­ţii veşnice, ci au scris un număr impresionant de tex­te antieretice. Dacă ei înşişi au considerat că este nevoie de o luptă intensă împotri­va ereziilor de orice fel, noi avem datoria de a urma această luptă cu multă jertfelnicie.

Al doilea punct slab al afirmaţiei potrivit căreia este prea târziu pentru combaterea rătăcirii New-Age este următorul: între erezii există o legătură de rudenie strânsă, care se dovedeşte nu numai prin sursa lor comună – dia­volul - ci şi prin ideile pe care le preiau ereziile mai noi de la cele mai vechi. Şi chiar dacă prin absurd epi­de­mia new-age-istă s-ar fi sfârşit, combaterea ideilor neo­pă­gâne ar fi fost de folos celor care s-ar confrunta cu noile forme de erezie.

Nu este greu de observat care sunt primii urmaşi ai gândirii New-Age; căci ei ne sunt indicaţi chiar de către auto­rii new-age-işti: sincretismul şi plu­ra­lismul religios (care plasează dreapta-credinţă pe pi­cior de egalitate cu credinţele combătute de Sfinţii Pă­rinţi), precum şi o formă de ecumenism care neagă cât se poate de subtil duhul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, şi care în numele păcii pământeşti per­ver­teşte învăţătura Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumne­zeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră.

Numai creştinii Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu. Ce­lebra parabolă hindusă despre orbii care îl pipăie pe elefant conţine un dram de adevăr. Această pildă spune că " trei orbi s-au reunit într-o zi pentru a examina un elefant. Primul a atins piciorul animalului şi a spus: «Elefantul este precum un stâlp». Al doilea a palpat trompa şi a spus: «Elefantul este pre­cum un ciomag». Al treilea om a palpat pântecul şi a declarat: «Elefan­tul este precum un vas ma­re». Apoi ei au început să discute despre acest subiect. Un trecător i-a întrebat care este motivul certei lor. Ei i l-au spus şi l-au rugat să-i arbitreze. Omul a declarat: «Nici unul dintre voi nu a văzut bine elefantul. El nu are aspec­tul unui stâlp, dar picioarele sale sunt ca nişte stâlpi; el nu are aspectul unui ciomag, dar trompa sa seamănă cu un ciomag, el nu are aspectul unui vas, dar abdomenul său sea­mă­nă cu aşa ceva. Elefantul este o combinaţie a tuturor aces­tora: picioare, trompă şi pântec»" [64,86].

Tâlcuirea clasică a acestei parabole este că fiecare re­ligie cunoaşte doar un aspect al divinităţii, şi că nici una nu poate pretinde că este superioară celorlalte. Dar de fapt credinţa creştină este - şi asta nu o înţeleg alţii - precum omul care are o vedere bună şi ştie să deosebească un ciomag de un elefant. Chiar dacă toate celelalte religii încearcă să Îl atingă pe Dumne­zeu fiind " nevăzătoare" , nu înţeleg pe cine au în faţă.

Marele yoghin Ramakrishna susţinea că " omul care nu a atins iluminarea spune, în ignoranţa sa, că religia sa este cea mai bună şi singura adevărată. Dar când inima sa va fi luminată de adevărata cunoaştere, el îşi va da seama că dedesubtul tuturor acestor certuri între religii şi cre­din­ţe se găseşte Pura Existenţă, Pura Conştiinţă, Beatitudinea Absolută. (...) Dacă un om este plin de aspiraţie, indife­rent ce religie va urma, ea îl va conduce la Dumnezeu, fie că este hindus, musulman, creştin sau vedan­tic. Da, fie­care om îl va găsi pe Dumnezeu dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală. Există unii care se ceartă şi spun: «Pentru voi nu există nici o speranţă dacă nu o veţi adora pe Mama Kali." Sau «Veţi fi pierduţi dacă nu veţi îmbrăţişa Creştinismul». A spune că o religie este adevărată şi că celelalte sunt false este o dovadă de dogmatism, şi este o atitudine greşită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu!" [64,86].

Din păcate învăţăturile de acest gen au ecouri serioase. Iată mărturia decanului James Park Morton, slujitor la Catedrala Episcopaliană Sfântul Ioan Divinul din New York:

" La Rusalii am invitat principalul rabin din New York, abatele comunităţii Zen, un hindus - Satchitananda, un in­dian din America şi imamul şef al moscheii. Ne-am aşezat toţi în jurul altarului şi ne-am rugat pentru pace, fiecare în felul nostru. Pe urmă, am primit toţi împăr­tă­şa­nia. Unii membri din biserică mi-au zis: Dar cum puteţi să faceţi aşa ceva? Ei nu ştiu măcar ce primesc! Eu le-am zis: ei bine, nici eu nu ştiu de-adevăratelea ce primesc..." [24,83].

În armonie cu această poziţie reproducem mai jos un scurt fragment din descrierea unei slujbe care a creat mul­tă confuzie printre creştini (slujbă alcătuită parcă după un " tipic" întocmit de Ramakrishna, slujbă care nu a avut nimic în comun cu duhul Sfintei Scripturi): " Cu evlavie tre­ceau prin faţa icoanei Maicii Domnului, mulţi aprin­zând chiar lumânări: ortodocşi, catolici, protestanţi, mu­sul­mani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, du­pă cum şi atei convinşi (...) atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la pământ la cer», deşi unul se în­china la Hristos, altul la Mahomed, altul la Budha..." [60,49].

Dacă ar fi trăit în zilele noastre sfinţii mărturisitori ai Bisericii, atunci ei ar fi făcut tot ce le-ar fi stat în putinţă pentru ca astfel de slujbe (care sunt urâciuni înaintea lui Dumnezeu) să nu aibă loc. Nimeni nu poate fi atât de făţarnic încât să spună că sfinţi precum Teodor Studitul sau Maxim Mărturisitorul ar fi participat la o slujbă ne­le­giuită de felul acesta; iar dacă sfinţii care sunt stâlpii Bi­se­ri­cii nu ar fi mers la o astfel de ceremonie neopăgână, atunci este firesc să punem la îndoială dreapta-credinţă a " ortodocşilor" care au făcut aceasta.

Există anumiţi clerici ce fac declaraţii care nu au nimic în comun cu duhul Sfinţilor Părinţi; afirmaţiile lor sunt com­bătute cu pricepere de către părinţii şi ierarhii care păstrează neschimbată învăţătura ortodoxă. Ca exemplu, afirmaţia potrivit căreia " valorizarea spirituală" dobândită într-o biserică şi cea dobândită într-o moschee stau pe picior de egalitate a primit de la Părintele Gheorghios Cap­sanis, egumenul Mănăstirii athonite Grigoriu, urmă­toa­rea replică: " Eu personal mă îndoiesc profund că o biserică şi o gea­mie (sau o sinagogă sau orice alt lăcaş religios mo­no­te­ist) pot conduce pe om la aceeaşi stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacă ar ex­pri­ma credinţa celor care le publică, îmi pare rău să spun, au căzut din credinţa creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din gre­şeală. Cu credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde credin­cioşii nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumne­ze­iesc prin ele şi nu devin mădulare ale Trupului lui Hris­tos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Tre­ime?" [60,49]. Este cât se poate de evident că lucrul aces­ta este cu neputinţă.

Nu trebuie să ne mire faptul că ierarhii care s-au înde­părtat de cugetul Bisericii au o poziţie dură faţă de cei care nu se îndepărtează de Sfânta Tradiţie. De-a lungul timpului, în afara anatemelor pronunţate de Biserică împotriva ereticilor au mai existat şi un alt fel de anateme: cele rostite de ereticii înşişi împotriva Sfinţilor Mărturi­si­tori. Au existat ierarhi, şi chiar sinoade, care au stat îm­potriva adevărului şi i-au prigonit pe Sfinţii Părinţi, defăimând dreapta-credinţă.

Iată cum se îndârjeau împotriva Sfântului Ioan Damas­chin (Mansur - după numele arab al bunicului) prigoni­to­rii icoanelor, ierarhii adunaţi la Sinodul tâlhăresc din 754: " Anatema lui Man­sur, cel cu nume rău şi cu gând sara­ci­nesc. Anatema lui Mansur, închinătorul icoanelor şi scrii­to­rul de lucruri false. Anatema lui Mansur, insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur, în­vă­ţătorul nelegiuirii şi falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi" [12,12].

Să observăm ce i-au reproşat ereticii Sfântului Ioan Da­maschin: că este învăţător al nelegiuirii, că este insul­tă­tor al lui Hristos, că răstălmăceşte Sfintele Scripturi şi că este duşman al imperiului. Acuzaţii similare sunt aduse de către cei înşelaţi de diavol creştinilor care apără Sfânta Tradiţie în vremurile noastre. Diavolul rătăcirii, prin unel­te­le sale, va face tot posibi­lul să convingă lumea că cei care stau împotriva rătăcirilor sunt " învăţători ai rătăcirii şi insultători ai lui Hristos" . Diavolul nu va ataca frontal, pentru că un astfel de atac ar fi uşor de observat de către credincioşi. Ci va ataca mişeleşte, sub aparenţa apărării adevărului.

Când în zilele noastre Părinţi cu viaţă sfântă (precum Părintele Serafim Rose de la Platina sau Părintele Cleopa Ilie) au fost acuzaţi că sunt fundamentalişti, extremişti sau chiar fanatici, cei care îi prigoneau se alăturau cetei care i au prigonit pe Hristos şi pe mărturisitorii Săi. Dar oricât de mult rău s-ar abate asupra mărturisitorilor contem­po­rani, chiar dacă ar fi anatemizaţi de sinoade tâlhăreşti, aceasta nu i-ar împiedica să ducă lupta cea bună. Ci dimpotrivă.

În ceea ce îi priveşte pe creştinii care merg în lăcaşurile altor religii sau în diferitele case de rugăciune ale eretici­lor, auzind că acolo ar fi vreo prezenţă specială a lui Dum­nezeu, că ar avea loc arătări sfinte (a Maicii Domnu­lui sau a cine ştie cărui sfânt) sau că se fac minuni, aceştia cad în cursele înşelă­toare ale diavolului care îi îndeamnă să alerge tocmai după un fantomatic folos duhovnicesc aflat în afara Bisericii. Sinodul local de la Laodiceea a ho­tărât că " nu se cuvine a primi binecu­vân­tările ereticilor, care mai mult sunt absurdităţi decât binecuvântări" (Ca­no­nul 32). Fără să îşi dea seama, cei care caută Împărăţia Cerurilor urcând pe trepte lăturalnice nu vor ajunge mai repede la Hristos, ci doar la înşelătorul care caută să îi abată pe căile pierzării. Hristos ne dăruieşte prin Biserică toate binecuvântările cu putinţă, şi de aceea creştinii nu au nici un motiv să alerge după alte binecuvântări, oricât de " binecu­vântate" ar părea.

În zilele noastre sporeşte numărul celor care, după cum scria Sfântul Ciprian al Cartaginei, " dispreţuind tradiţia lui Dumnezeu, introduc învăţături străine, inventate de oameni. Pe aceştia îi mustră Domnul şi-i ceartă în Evan­ghelia Sa zicând: «Călcaţi porunca lui Dumnezeu ca să stabiliţi tradiţia voastră». Această crimă este mai gravă de­cât cea săvârşită de unii apo­staţi care totuşi căindu-se de greşelile lor se roagă lui Dumne­zeu şi obţin iertare. Aceştia vin la biserică şi se roagă în ea; aceia luptă îm­po­triva Bisericii" [56,446]. Vocea celor care înlocuiesc pre­da­niile înaintaşilor cu propria lor " tradiţie" este din ce în ce mai puternică. Noi vom afla lumina cea adevă­rată numai rămânând adânc înrădăcinaţi în Sfânta Tradiţie; numai aşa Îl vom putea primi în inimile noastre pe Dum­ne­zeul Părinţilor noştri.

Iar atunci când ne este teamă că dacă vom păstra ade­vărul anumiţi falşi păstori se vor ridica împotriva noastră, să ne aducem aminte de Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel căruia i s-au tăiat limba şi mâna dreap­tă pentru a nu mai propovădui dreapta-credinţă. La între­ba­rea lui Pyrhus, (fost patriarh al Constantinopolului, ere­tic monotelit): " Ce rău ţi-am făcut, avva Maxim, eu şi cel dinainte de mine, că ne bârfeşti peste tot, învinuindu-ne către toţi de erezie? Cine te-a cinstit şi te-a respectat aşa de mult ca noi, deşi nu te-am cunoscut faţă către faţă, din vedere?" , Sfântul Maxim Mărturisitorul a răs­puns: " Fiind­că, precum spui, şi Dumnezeu aude, ca să folosesc cu­vin­tele tale, nimeni nu m-a cinstit şi respectat ca voi, dis­pre­ţuind voi acum dogma creştină, am socotit că e un lucru îngro­zitor să prefer cinstirea mea cinstirii adevăru­lui" [28,320]. Unde sunt acum episcopii plini de ură care l-au prigonit pe Sfântul Maxim? Unde sunt cei care i-au defăimat credinţa? Au pierit fără urmă. Dar pomenirea Sfântului Maxim rămâne în vecii vecilor. Mâna sa, tăiată de vrăjmaşii adevărului, scrie astăzi fără poticnire pe ta­blele vii care sunt inimile creştinilor. Să ne fie pildă Sfântul Maxim, şi împreună cu el toţi drept-cre­din­­cioşii mărturisitori.

Fără a fi îngăduitori cu rătăcirile, să ne dăm seama că şi noi purtăm o parte din vina celor care se îndepărtează de Bise­rică. Căci dacă noi i-am fi iubit mai mult, dacă i-am fi ajutat să înţeleagă cugetul Bisericii, dacă ar fi simţit din partea noastră înţelegerea de care aveau nevoie în momentele de tulburare, poate că nu ar mai fi făcut pasul greşit. Rătăcirea ar fi prins mai puţine suflete.

Singurul mod prin care putem apăra dreapta-credinţă aşa cum se cuvine este prin cuvântul nostru şi prin trăirea după învăţăturile Evangheliei. Nu putem lupta împotriva rătăcirii folosind duritatea sau vrăjmăşia, ci numai deve­nind bisericii vii ale lui Dumnezeu. Numai slujind jert­fel­nic adevărul, atât cât ne stă în putinţă şi după cum o cer împrejurările, păstrând dreapta-socoteală dar şi râvna apă­rării celor sfinte, îi vom putea câştiga pe ceilalţi. Dar dacă dorinţa noastră de a-i câştiga se mărgineşte la vorbe goale şi nu este însoţită de nevoinţă jertfelnică, atunci înseamnă că duhul mucenicesc al Bisericii ne este străin.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea următoarele: " Poa­te astăzi ceva mai mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de persoană, mo­no­fiziţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem şi mai mult în lumină adevărurile Lui" [14,182].

Arhiepiscopul Averchie Tauşev, unul dintre puţinii ie­rarhi care au conştientizat apostazia din vremurile noastre, observa că " sub haina unei împărăţii înşelătoare, care arată minunat şi îi duce pe mulţi în rătăcire, se arată, de fapt, pretutindenea o prigoană ascunsă împotriva creş­ti­nismului... Această prigoană este mult mai primejdioasă şi mai înfricoşă­toare decât prigoana făţişă, căci ameninţă cu adevărat să dea cu totul pierzării sufletele – ceea ce înseamnă moarte duhovni­cească" [43,21]. În această pri­goa­nă, ca în toate prigoanele anterioare, creştinii trebuie să mărturisească dreapta-credinţă cu mult curaj, oricât ar fi de greu.

Părintele Gheorghios Metallinos, referindu-se la che­ma­rea dumnezeiască a creştinilor de a sta împotriva rătă­ci­rilor de tot felul pe care le îmbrăţişează lumea modernă, constata că " mărtu­ri­sirile individuale sunt cea mai teribilă împotrivire, deoarece presupun gândire obştească şi uni­ta­te a inimilor. Prin urmare refuzul, întru Hristos, al supu­ne­rii faţă de unele hotărâri îndreptate împotriva lui Dumne­zeu, ca de pildă cele din perioa­da prigoanelor, constituie cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creştinii se împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumeşti. Reamintesc exemplul Sfântului Ioan Bote­ză­torul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost făcut în mod public, însă nu organizând " miting" . Nu a organizat un protest de masă, adunări. Martiriul şi mărturisirea sunt prin urmare, de trebuinţă din partea fiecăruia dintre noi, in­di­vidual. Şi acesta este cel mai straşnic cataclism, deoa­rece se face de către mulţi, deşi individual, şi generează un protest obştesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de protest" [50,94].

Trebuie ca astăzi, când societatea ţine să se îndepărteze cu orice preţ de învăţăturile Mântuitorului Hristos, şi când diavolul ne pune înainte din ce în ce mai multe motive pen­tru a ne îndepăr­ta de Biserică, să păstrăm aprinsă în inimile noastre flacăra dreptei credinţe, aşa cum au ştiut să o păstreze şi înainta­şii noştri: " Acest cojoc care-i pe mine acum e al meu. Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste mâini şi aceste picioare şi cu tot trupul meu am lucrat zi şi noapte, ca să plătesc porţia. Ele sunt ale crăiesei şi dacă vrea să mi le ia nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi" [4,7]. Aşa a mărturisit unul dintre înaintaşii noştri în faţa co­misiei desemnate de împărăteasa Maria Tereza pentru a-i trece pe ortodocşi la " catolicismul de rit bizantin" . Cu aceeaşi demnitate ar trebui să răspundem şi noi dacă ni s-ar cere să renun­ţăm la predaniile Sfinţilor Părinţi pentru a îmbrăţişa orice altă formă de credinţă religioasă.

Iar când Cezarii veacului acesta îşi arogă atribuţii pe care nu le au, să le stăm înainte aşa cum Sfântul Teodor Stu­ditul a stat în faţa Cezarului din vremea sa, Leon Isaurul:

" În Biserică Dumnezeu i-a pus pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor." (Efes. 4, 11-12). Apostolul n-a zis: «pe alţii împăraţi». Ţie, împărate, ţi s-a încredinţat să cârmuieşti treburile cetăţii, să te ocupi cu afacerile lumeşti şi operaţiile militare. Cu acestea să te îndelet­ni­ceşti, iar cele bisericeşti lasă-le în seama păstorilor şi das­că­lilor, după cum învaţă şi apos­tolul. Iar de nu, să ştii că nu vom asculta de învăţătura care este potrivnică credinţei noastre drept măritoare, chiar dacă ar fi adusă de către un înger din cer. Deci, cum să te ascultăm pe tine, om trupesc şi supus putreziciunii?" [37,17].

Să nu trecem cu vederea nici faptul că, în scopuri înşelătoare, conducătorii lumeşti nu au şovăit să pretindă că faptele lor stau sub binecuvântare dumnezeiască. " Ne rugăm Domnului nostru ca El să continue să ne binecu­vân­teze în lupta noastră pentru libertate" ; " Credem că vom câştiga binecuvân­tarea Conducătorului Suprem... Domnul Dumnezeu ne-a dat aprobarea Sa pentru lupta noastră. El va fi cu noi... în viitor" ; " Ne vom pune şi în acest an toată puterea în slujba naţiunii noastre. Numai atunci putem... să ne rugăm Domnului Dumnezeu ca El să ne ajute aşa cum a făcut-o întotdeauna" [23,244]. Afir­ma­ţi­ile de mai sus îi aparţin lui Adolf Hitler, " credinciosul" dic­tator. De câte ori primim mesaje similare de la con­du­că­torii lumeşti, să le primim cu o reţinere justificată.

În discursul de deschidere a Conferinţei Universale pen­tru Pace ţinută la Universitatea Spirituală Mondială, Robert Muller, secretar general adjunct al Naţiunilor Uni­te afirma: " A venit timpul să obţinem pacea pe planeta noas­tră... Charta Naţiunilor Unite trebuie să fie completată cu o chartă de legi spirituale... Eu cred că problema noastră este că am uitat de evoluţia noastră cosmi­că şi destinul nostru spiritual" [24,61].

În momentul în care conducerea lumească consideră că este momentul să se implice şi în problemele spirituale, anormalul vrea să fie primit drept normal. Urmând Sfân­tu­lui Teodor Studitul, să judecăm cu mare atenţie rătăci­ri­le duhovni­ceşti ale Cezarilor contemporani, fără însă a-i judeca şi pe ei înşişi. Biserica ne învaţă să îi iubim pe pă­cătoşi, dar să urâm păcatul în care aceştia au căzut. Astfel nici nu vom călca porunca de a nu-i judeca pe ceilalţi, dar nici nu vom neglija răspândirea rătăcirilor .

" Să avem încredere în Tradiţie - ne îndeamnă Cu­vio­sul Părinte Paisie Aghioritul. Astăzi, din păcate, a intrat politeţea europeană şi vor să facă «binele». Vor să arate superioritatea, dar în cele din urmă merg spre a se închina diavolului celui cu două coarne. «Să existe o religie» - îţi spun, şi le nivelează pe toate. Au venit la mine unii şi mi au spus: «Toţi cei care credem în Hristos, să facem o religie». Asta este ca şi cum am lua aur de atâtea carate şi toate cele ce au fost separate de el, şi să le amestecăm din nou şi să facem una. Este corect să le ames­tecăm iarăşi? Întrebaţi un aurar: E bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta luptă ca să strălucească dogma. Sfinţii Părinţi au ştiut ceva atunci când au interzis le­găturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: “nu numai cu cel eretic, dar şi cu budistul şi cu închi­nătorul la foc şi cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca şi ortodocşii să se afle la rugăciunile şi conferinţele lor. «Este o prezenţă».

Ce prezenţă? Le rezolvă pe toate cu raţiunea şi justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că şi proble­me­le duhovniceşti pot intra în Piaţa Comună... ." [32,321].

Ca o confirmare în plus a faptului că problemele teo­lo­gice nu se pot rezolva la astfel de conferinţe, reproducem un pasaj din " Moartea unui Guru" , autobiografia unuia dintre cei mai celebri hinduşi care s-a lepădat de credinţa strămoşilor săi pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Rabbi Maharaj redă indignarea unui pastor elveţian, indignare pricinuită de mărturia celui convertit despre incompati­bilitatea dintre credinţa creştină şi celelalte religii:

" Eu am fost misionar în India timp de 20 de ani şi am văzut indianul venerându-şi dumnezeul lui de piatră. Eu cred că atunci când indianul se închină idolilor lui, el se închină Dum­ne­­zeului Bibliei. Nu ajutaţi cu nimic la sta­bi­lirea înţelegerii de care avem nevoie între religii afirmând că există diferenţe atât de drastice!" .

" Domnule reverend, - a răspuns Rabbi Maharaj, eu am fost indianul acela care s-a închinat la dumnezei de piatră. Astăzi eu mă închin Dumnezeului Bibliei şi cred că sunt în măsură să vă spun că nu sunt unul şi acelaşi - sunt două lumi total diferite" [27,233] (deşi Rabbi Maharaj nu a reu­şit să cunoască Biserica lui Hristos, convertirea sa intro­ducându-l în spaţiul neoprotestant, totuşi mărturia sa este destul de elocventă. Citirea Sfintei Scripturi i-a fost de ajuns pentru a înţelege cât de rătăcite sunt credinţele orientale).

" Puteţi spune unui budist, unui musulman sau unui hin­dus: «Eu cunosc pe Dumnezeu, am o comuniune de ru­găciune cu El», nu aveţi însă nici un drept să le spuneţi: «Voi nu aveţi comuniune cu Dumnezeu», sau că ei au o comuniune de rugăciune cu demonii, cum mi-a spus ci­ne­va aici. Nu este adevărat" [10,68]. Aceasta este părerea unui ierarh care se străduieşte să trăiască după poruncile Evan­gheliei, dar care nu şi-a însuşit cugetul Bisericii. De­parte de a fi în armonie cu părerea acestuia, Sfânta Scrip­tu­ră ne spune clar că " toţi dumne­zeii păgânilor sunt ni­mic" (I Paralip. 16,26), şi budhismul sau hinduismul sunt pă­gânism integral, fără nici un pic de altoi. Despre Sfântul Apostol Pavel citim în Faptele Apostolilor că era un aprig duş­man al credinţelor păgâne, că " duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli" (Faptele Aposto­lilor 17,17). Oare vreunul dintre ucenicii săi, sau vreunul dintre ucenicii Domnului Însuşi, ar fi îndrăznit să spună că este un lucru rău să aperi adevărul şi să loveşti în rătăcire? Bineînţeles că nu.

Iată ce spunea Preasfinţitul Antonie de Suroj: " într-o con­versaţie cu el (Vladimir Lossky n.n.), mi-a spus că nu poate exista nici un fel de cunoaştere a lui Dumnezeu în hin­duism. Întors acasă, am copiat opt pasaje din Upanişa­de (" scripturi hinduse" n.n.), am revenit la el şi i-am spus: «Vladimir, uite ce am păţit! De obicei, când citesc Părinţii Bisericii, îmi scot pasajele care îmi plac, înscriind şi nu­me­le autorilor. Am însă opt pasaje la care n-am trecut nu­mele autorilor şi nu mi-i pot aminti». Mi le-a luat şi în câ­te­va minute a scris în dreptul lor numele: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie. I-am spus atunci că toate fragmentele erau din Upanişade" [10,68].

Faptul că marele teolog Vladimir Lossky s-a înşelat în privinţa unor citate nu dovedeşte faptul că dreapta-cre­din­ţă se înrudeşte cu păgânismul hindus. Nu se poate con­testa că în religiile precreştine existau anumite fă­râme de adevăr, dar aceste rămăşiţe nu erau mântuitoare. Mai mult decât atât, chiar dacă religiile precreştine s-ar fi ridicat la înălţimea Legii Vechi, tot nu ar fi fost de ajuns pentru ca urmaşii lui Adam să se mântuiască. A fost ne­voie ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze. Şi oricât de mult ar semăna opt sau mai multe fragmente din Upanişa­de cu scrierile Sfinţilor Părinţi, hinduismul nu are nici o legătură cu Hristos. Să luăm aminte ca nu cumva din cauza unor asemănări superficiale să ne rupem de Biserică şi să devenim părtaşi rătăcirii.

Atunci când diavolul dă târcoale creştinilor face tot posibilul pentru a ascunde incompatibilitatea dintre cele două lumi, dintre spaţiul adevărului şi cel al întunericului. Dacă un hindus îmbrăcat în sari tradiţional ar apărea în faţa unui creştin şi ar încerca să îi vorbească despre erorile credinţei creştine, atunci şansele de a-l converti la hin­duism ar fi foarte mici. De aceea feţele rătăcirii sunt cât se poate variate, şi ţin cont de caracteristicile precise ale tuturor categoriilor sociale în care vor să se răspândească.

Concepţia potrivit căreia cei care se deschid faţă de practicile orientale sunt tineri drogaţi care nu au nici un rost în viaţă este depăşită. Observăm că aceste practici atrag ca un magnet oameni cu cele mai diferite pregătiri profesionale, din toate clasele sociale. De la oameni de ştiinţă şi până la prostituate, de la doctori şi până la po­liticieni, cameleonul ereziei este în acţiune, schim­bându-şi neîncetat culoarea.

În general, indiferent de nivelul intelectual, mare parte dintre oameni nu cunoaşte învăţătura Bisericii decât în mod superficial. Ei ştiu să se ferească de un maestru care spune răspicat: " Calea Bisericii este pierzătoare, numai calea mea este bună." Dar faţă de maeştrii care încearcă să pună în valoare " esenţa creştinismului" , faţă de cei care re­co­mandă pelerinajele la mănăstiri şi citirea unor anumite cărţi religioase sau practicarea rugăciunii lui Iisus, faţă de cei care îndeamnă la postire sau la spovedanie şi împăr­tă­şi­re, rezistenţa este aproape nulă. Diavolul speculează ne­ştiinţa oamenilor şi profită de tendinţa lor de a porni pe calea către Dumnezeu.

Astfel cei înşelaţi de curentele neopăgâne sunt lipsiţi de posibilitatea de a lua în serios avertismentele venite din partea celorlalţi creştini, căci se întreabă: " Dacă înainte nu făceam atâtea şi atâtea lucruri bune, pe care le recomandă şi Biserica, cum să cred acum că mă aflu în rătăcire?"

De fapt toate aceste lucruri bune, atâta vreme cât nu sunt însoţite de dreaptă-credinţă, nu au valoare. Ereticii pot face tot binele din lume, câtă vreme refuză con­ştient adevărul Bisericii, tot în iad se duc. Cât îi pri­veşte pe cei care se află în rătăcire, deşi sunt convinşi că merg pe drumul Bisericii, poate că măcar în ceasul de pe urmă se vor pocăi, şi la Înfricoşătoarea Judecată Dumne­zeu se va milostivi de ei.

Totuşi, cei care cred că este de ajuns propria lor con­vinge­re că se află pe calea Evangheliei, şi nu vor să pri­mească sfaturi de la preoţii Bisericii, să ia aminte că mulţi dintre marii eretici au ajuns în chinurile veşnice pentru că " adevărul" pe care îl apărau era minciună. Mulţi eretici au murit convinşi că adevărul este de partea lor. Şi de aceea, atunci când şi-au dat viaţa ca să apere rătăcirea, moartea lor nu a fost încununată de Hristos.

Sinodul de la Laodiceea a hotărât că " nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudo-martiri adică la ai ereticilor, sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema" - (Canonul 34).

Sfântul Ciprian al Cartaginei a spus că " asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (...) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: " Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela." După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe." [56,444].

Şi dacă nu sunt vrednici de cinstire martirii ereticilor, însemnă că nici martirii neopăgânilor nu sunt mai presus (deşi sunt promovaţi deseori ca exemple de râvnă pentru adevărata credinţă). Diavolul a văzut cât de mult a rodit sângele martirilor creştini, şi a vrut să înşele lumea prin proprii săi martiri, numiţi de către Sfinţii Bisericii drept " minciuno-martiri" .

Religia Baha’i (care este religie şi nu doar credinţă religioasă cum se susţine de obicei), se mândreşte că aproape 20.000 de discipoli ai Profetului lor, Bab, au fost ucişi pentru credinţa lor: " Victimele Babii (ucenicii lui Bab n.n) erau introduse în gura unui tun şi zvârlite afară asemenea unei ghiulele. Unii Babi erau tăiaţi în bucăţi cu topoare şi săbii, alţii erau duşi la locul execuţiei cu lumânări aprinse înfipte în rănile de pe trupurile lor" [67, 9]. Oricât de mare ar fi fost suferinţele îndurate de aceşti " minciuno-martiri" , să nu cădem în greşeala pe care au făcut-o cei care, impresionaţi de acestea, au părăsit credinţa creştină pentru a trece la apostazia de tip baha’i.

Şi dacă Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că " martirii" ereticilor nu sunt martiri, că cei care îi cinstesc pe cei care nu sunt vrednici de cinstirea cuvenită sfinţilor mucenici stau sub osânda anatemei, noi trebuie să înţelegem încă un lucru: dacă nici măcar " martirii" eretici nu trebuie să ne fie modele, înseamnă că nici un eretic nu trebuie luat ca exemplu pentru virtuţile sale, chiar dacă ar fi gata să îşi dea viaţa pentru credinţa sa.

A aprecia un eretic pentru că ţine posturi aspre în­seamnă a nega puterea vrăjmaşului de a-i întări pe cei care sunt rupţi de Biserică. A aprecia liniştea sufletească a unui eretic însemnă a pierde din vedere că aceasta e dată de diavol tocmai pentru a da impresia unei sporiri duhov­ni­ceşti şi este foarte diferită de liniştea adevărată pe care o dăruieşte Dumnezeu fiilor Bisericii. A aprecia faptul că un eretic îmblânzeşte animalele sălbatice prin " blândeţea" sa înseamnă a uita prea uşor că la fel de simplu le îmblânzeşte orice vrăjitor renumit, chiar dacă nu are o blân­deţe asemănătoare.

Oamenii au tendinţa de a judeca superficial lucrurile de acest gen, şi responsabilitatea pentru această situaţie o poartă mai ales mass-media. Demonii care folosindu-se de mass-media deturnează atenţia oamenilor de la lucruri duhovniceşti şi o canalizează asupra a tot felul de subiecte pătimaşe au în pro­ble­mele spirituale rolul de " mare manipulator" . Dacă de exemplu un bioenergetician este lăudat pe câteva posturi de televiziune şi câteva ziare îi prezintă vindecările, omul obişnuit are tendinţa să îl apre­cieze. " E, hai că nu o fi dracul chiar atât de negru. De ce zice Biserica că astfel de oameni folosesc puterile întu­ne­ricului? Uită-te la el ce om civilizat este, ce frumos vor­beşte, ce bine arată. Şi mai face şi multă milostenie, ba chiar pe oamenii săraci îi tratează gratuit..."

Astfel de replici se aud nu de puţine ori prin familiile " creştine" . Ele vin oarecum firesc, dacă ţinem seama de atacul dezlănţuit asupra dreptei-credinţe; asalt pentru care mass-media este cel mai bun mijloc de propagandă. Pe tarabele de ziare găsim şi cărţi eretice. În librării stan­du­ri­le sunt pline de literatură neopăgână, iar cărţile creştine abia se văd. La radio şi televiziune, tot felul de " iniţiaţi" vin să vorbească despre calea spre Dumnezeu, iar atunci când preoţii vor să răspundă anumi­tor provocări li se atrage atenţia că nu au dreptul la manifestări " extremiste" . În zilele noastre cei care vor să apere învăţătura Bisericii de erezii sunt etichetaţi drept fundamentalişti şi sunt deni­graţi în fel şi chip. Dar dacă ne vom uita în Vieţile Sfin­ţi­lor vom vedea că mărturisirea adevărului nu a fost răs­plă­ti­tă cu aprecieri, ci cu jigniri şi prigoniri de tot felul. De aceea nu trebuie să ne mire că societatea contemporană nu îngăduie să îi fie dărâmaţi idolii îmbrăcaţi în veşminte ade­menitoare (cum ar fi " egalitatea credinţelor religi­oa­se" ). Astăzi cei care vor să apere învăţătura Bisericii îşi asumă riscul de a fi chemaţi în arenele Romei contem­po­rane, pentru a fi judecaţi în văzul celor însetaţi de " pâine şi circ" .

Să nu fim şovăielnici în apărarea credinţei văzând cum oameni " de valoare" consideră mărturisirea adevăru­lui Bisericii drept fundamentalism sau fanatism (cuvinte ase­mănătoare au auzit şi sfinţii mărturisitori ai lui Hris­tos). Să nu credem că în tribunele Romei păgâne erau nu­mai oameni simpli, însetaţi de spectacole sângeroase. Nu, erau şi oameni de prestigiu, cu funcţii de conducere im­portante, precum şi oameni de cultură care savurau marti­ri­zarea creştinilor pe care îi considerau duşmani şi cărora le dispreţuiau credinţa în Dumnezeu.

Ceea ce n-au înţeles prigonitorul împăratul Nero şi cei dim­preună cu el, care i-au condamnat la moarte pe creştini, acuzându-i pe nedrept că au dat foc Romei, este faptul că în orbirea lor au spus o sămânţă de adevăr.

Da, înaintaşii noştri creştini au dat foc Romei. Da, cre­dinţa noastră a aprins focul duhovnicesc care a nimicit Roma păgână şi a schimbat lumea. Iar focul acesta nu este altceva decât o viaţă de apărare a adevărului, o viaţă de rugăciune, o viaţă de nevoinţă, o viaţă de sfinţenie. Iar dacă Roma de altădată vrea să renască din propria cenuşă, ca o pasăre Phoenix, să audă glasul Apocalipsei care măr­tu­riseşte că învierea păgânismului este trecătoare. Pentru că Cel Ce a biruit cu adevărat moartea, cu moarte pe moarte călcând, Hristos Dumnezeul nostru, va nimici la vremea potrivită această pasăre Phoenix, şi cenuşa ei va rămâne pentru vecie în adâncurile iadului.

Nimeni dintre noi nu ştie cât timp va mai trece la până la nimicirea definitivă a Romei care se află în plină re­naş­tere. Dar până ce Hristos o va nimici în întregime trebuie să ştim că avem chemarea de a-i da foc, aprinzându-ne torţele de la cele ale înaintaşilor noştri.

Să rânduiască Bunul Dumnezeu ca cei care au păstrat şi păstrează cu curaj dreapta-credinţă, care ori de câte ori au căzut s-au ridicat, cei care în arenele duhovniceşti ale istoriei apără învăţătura lui Hristos, să se învrednicească să ajungă în Împărăţia Cerurilor, lângă mărturisitorii care neîncetat Îl laudă pe Dumnezeu, şi Îl vor lăuda până la sfârşitul veacurilor.

Capitolul anterior | Capitolul urmator
Inapoi