Danion Vasile - CUM SA NE CRESTEM COPIII

Nu există nici o artă mai înaltă decât arta de a fi pedagog. Pictorul sau sculptorul fac numai o figură fără viaţă, iar un înţelept pedagog modelează un chip viu, de care se bucură şi Dumnezeu şi oamenii.

(SfAntul Ioan GurA de Aur)

Danion Vasile

Cum să ne creştem copiii

Canon de rugăciune
pentru copilul bolnav

Tipărită cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului Părinte Galaction,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Bucureşti, 2002

Introducere

În ultimii ani au apărut din ce în ce mai multe cărţi şi articole despre educaţia religioasă a copiilor. Se poate spune că ele constituie o mică stavilă faţă de curentele care încearcă să îi transforme pe copii şi pe tineri în nişte robi ai patimilor şi ai iubirii de sine. În timp ce diavolul născoceşte noi şi perfecţionate mij loace de atragere a copiilor pe căile pierzării, pă rinţii creştini învaţă tot mai multe despre modul în care îşi pot călăuzi copiii pe drumul cel bun.

Nici un părinte nu poate spune că e un părinte per fect, nici un părinte nu poate afirma că este prea în ţelept pentru a nu avea nevoie de astfel de cărţi. Pro blemele pe care le ridică educaţia religioasă a co piilor sunt atât de variate, încât ar fi greu de presupus că s-ar ajunge vreodată la epuizarea acestui subiect.

În ziua de astăzi, când preţul cărţilor este destul de ridicat, nu pentru puţini părinţi este un sacrificiu achiziţionarea lor. Dar acest sacrificiu trebuie făcut.

Aşa cum orice părinte se îngrijeşte ca hrana copiilor săi să fie cât mai sănătoasă, tot aşa ar trebui să se îngrijească şi de hrana duhovnicească pe care i-o dă. Şi aşa cum o bucătăreasă are grijă ca atunci când găteşte să pună cele de trebuinţă la timpul potrivit, fără a greşi cantităţile, tot aşa părinţii trebuie să ştie cât mai bine reţeta ideală pentru creşterea copiilor.

De fapt, este foarte greu de stabilit această reţetă ideală. Pentru că nici unui copil nu i se potriveşte în în tregime reţeta care e bună pentru altul. Ceea ce unui copil îi poate fi de folos, la un moment dat, pen tru altul poate fi dăunător. Mai exact, atunci când pen tru unul e de folos o mustrare, pentru altul este mai de folos îngăduinţa. Cu toate acestea, chiar dacă detaliile variază, în linii mari ingredientele sunt aceleaşi.

Cartea de faţă încearcă să ofere câteva sfaturi care sunt de trebuinţă părinţilor care vor să îşi crească fiii pe calea credinţei.

Ideea principală este că nu există nici o posibilitate ca tinerii de mâine să fie curaţi la suflet şi la trup dacă nu vor cunoaşte de mici drumul virtuţii şi al evlaviei.

Numai aşa vor putea rezista ispitelor care vin de la fire, de la lume şi de la vrăjmaşul diavol. Cine vrea ca fiii săi să se mântuiască trebuie să înţeleagă că mântuirea nu se dobândeşte fără efort. Că numai dacă fiii merg pe calea cea îngustă ajung la mântuire. Altfel îi aşteaptă nu numai suferinţe trecătoare, ci şi chinuri veşnice.

Dar oricât de bun pedagog ar fi un părinte, nu este de ajuns să îşi pună în valoare arta educaţională pe care o cunoaşte. Ca să fie un bun pedagog ar trebui să ştie că principalul ajutor în educarea copilului vine de la Dumnezeu. Aşa cum numai cel care se roagă este teolog, iar cel care nu se roagă nu poate fi decât un filosof care poartă în chip mincinos numele de teo log, tot aşa numai părintele care se roagă Dom nului pentru mântuirea copiilor săi este un pă rin te adevărat. Celălalt, oricât de multe cunoştinţe pedagogice ar avea, rămâne un simplu pedagog şi se află departe de măsura părinţilor luminaţi de Dumnezeu.

Găsim în această carte rugăciuni pe care le pot rosti părinţii. De la „Acatistul Maicii Domnului, po vă ţuitoarea copiilor“ până la „Rugăciunea pentru co pi lul căzut în păcat“. De la „Canonul de rugăciune pen tru mântuirea copiilor“ până la „Rugăciunea pentru copilul bolnav“.

Fie ca părinţii care se vor ruga cu smerenie pentru copiii lor şi îi vor creşte sub acoperământul Bisericii să se bucure împreună cu ei de darurile cereşti din Împărăţia lui Dumnezeu.

Părintele Nicodim Jar

Acatistul Maicii Domnului,
povăţuitoarea copiilor

Rugăciunile începătoare

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul ade vă ru lui, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti; Vistierul bună tăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, su fle tele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doam ne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fă ră delegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă ne pu tinţele noastre, pentru sfânt numele Tău.

Doamne miluieşte (de trei ori), Slavă...
Şi acum...

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfin ţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, pre cum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm gre şi ţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, a Ta tă lui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pu ru rea şi în vecii vecilor. Amin.

Apoi se zic troparele acestea:

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluieşte-ne pe noi că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum...

Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ca să nu pierim noi, cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atot ţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dum nezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noas tră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om.

Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat.

Şi a înviat a treia zi după Scripturi.

Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi mor ţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Fă cătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slă vit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi aposto lească Biserică.

Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.

Aştept învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Doamne miluieşte (de 12 ori) Slavă... Şi acum...

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dum nezeu.

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru.

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept îna intea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare: făcutu-m-a să locuiesc în în tu ne ric ca mor ţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine, şi ini ma mea încremenită înlăuntrul meu. Adu su-mi-am aminte de zilele cele de demult; cu ge tat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâi ni lor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. De grab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă ase măn celor ce se pogoară în mormânt. Fă să aud dimi nea ţa mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi ca lea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjma şii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povă ţu iască la pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăru ieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bu nătate de stâr peşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necă jesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă... Şi acum...

Aliluia, Aliluia, Aliluia, Slavă Ţie, Dumne ze u le. Aliluia, Aliluia, Aliluia, Slavă Ţie, Dumne ze u le. Aliluia, Aliluia, Aliluia, Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. (de 3 ori)

Doamne miluieşte (de 3 ori). Slavă... Şi acum...

Psalmul 50

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mi la Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şter ge fă ră delegea mea. Mai vârtos mă spală de fă răde le gea mea şi de păcatul meu mă cură ţeşte. Că fără de legea mea eu o cunosc şi păca tul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău îna in tea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cu vintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât ză pada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoar ce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fără de le gile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale, şi cu duh stă pâ nitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor în toarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dum ne zeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; ini ma înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgi si. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Icoasele şi condacele:

Condacul I

O, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fe cioa ră, care ai ascultat de atâtea ori dumneze ieş ti le învăţături pe care le-a propovăduit Preaiu bi tul tău Fiu, aju tă-i pe toţi părinţii binecredincioşi, ca şi pe toţi cei care au grijă de creşterea sufle tească şi tru pească a copiilor, să priceapă cuvintele pline de putere ale Sfintei Scripturi, ca să se poată ruga ţie: Po văţuieşte copiii, Preasfântă Fe cioa ră, ară tân du-te Maică a celor care te cinstesc!

Icosul I

Nu poate limba omenească să spună cuvinte mai minunate decât cele pe care le-a rostit Fiul tău, cuvinte care strălucesc ca nişte făclii pe pa gi nile Evangheliei. Ca să îndrăgească aceste cu vin te, o, Născătoare de Dumnezeu, acoperă-i cu ha rul tău pe copii şi pe cei care se roagă ţie pentru ei:

Povăţuieşte copiii să fie săraci cu duhul, ca a lor să fie Împărăţia cerurilor;

Povăţuieşte copiii să fie flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aşa se vor sătura;

Povăţuieşte copiii să fie blânzi, că aşa vor moş teni pământul;

Povăţuieşte copiii să fie milostivi, că aşa se vor milui;

Povăţuieşte copiii să fie curaţi cu inima, că aşa Îl vor vedea pe Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii să fie făcători de pace, că aşa fii ai lui Dumnezeu se vor chema;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tân du-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 2-lea

Minunate sunt lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu şi minunate sunt virtuţile pe care le dobândesc credincioşii, virtuţi pe care le cerem şi pentru părinţii şi pentru copiii care Îi înalţă lui Dumnezeu cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Tu, Fecioară, sălaş al virtuţilor şi ocrotitoare a ce lor ce duc lupta cea grea cu patimile şi cu dia vo lii, ascultă rugăciunile noastre, ale celor ce ne rugăm ţie:

Povăţuieşte copiii să iubească cele bune şi toate virtuţile creştineşti;

Povăţuieşte copiii să împlinească cu smerenie poruncile Domnului;

Povăţuieşte copiii, hrănindu-i cu laptele înţe lep ciunii dumnezeieşti;

Povăţuieşte copiii să asculte îndrumările bune pe care le primesc;

Povăţuieşte copiii să fie înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii;

Povăţuieşte copiii să vadă în toţi oamenii chi pul lui Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tân du-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 3-lea

Mulţi copii au rămas orfani şi nu are cine să le arate dragostea părintească. Ia-i în ocrotirea ta, încălzind inimile celor din jurul lor pentru a-i creş te cu dragostea pe care numai tu le-o poţi in su fla, pentru ca ei să Îi cânte lui Dumnezeu cân ta rea: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Pentru toţi copiii orfani sau părăsiţi de pă rinţi, care plâng după dragostea părinteas că, răbdând foame, sete şi frig, şi pe care vrăjmaşul diavol i-a în tinat cu nenumărate patimi, ca şi pentru copiii noş tri, ne rugăm ţie, Preasfântă Maică, ştiind cât de puternică este ocrotirea ta:

Povăţuieşte copiii să caute dragostea la Cel ce este Dragoste;

Povăţuieşte copiii să înţeleagă că Părintele Ce resc este adevăratul lor Părinte;

Povăţuieşte copiii, tămăduindu-le rănile şi mângâindu-le prea multele dureri;

Povăţuieşte copiii, trimi ţând o rază de lumină peste sufletele lor suferinde;

Povăţuieşte copiii, alinându-le tristeţea şi dăruindu-le să cunoască bucuria;

Povăţuieşte copiii ca să afle calea mântuirii;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tân du-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 4-lea

„Femeie, iată fiul tău!“, ţi-a zis de pe cruce Mântuitorul, arătând spre Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit, dar şi spre fiecare din creştinii care, lupta cea bună ducând, nu se lasă biruiţi, ci Îi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Să se bucure credincioşii şi să se veseleas că şi ni meni să nu le stea împotrivă, ştiind că mare aju tor au de la Maica Domnului nostru, Maica ru găciunii şi a evlaviei, care ascultă cu îndurare cererile înălţate din adâncul inimii:

Povăţuieşte copiii să-ţi cânte „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!“;

Povăţuieşte copiii, aducându-i la cunoştin ţa minunilor tale;

Povăţuieşte copiii, vădindu-te Maică a lor şi a celor ce te laudă;

Povăţuieşte copiii să Îl iubească pe Hristos, Mântuitorul lumii;

Povăţuieşte copiii să facă voia Fiului Tău şi Dumnezeului nostru;

Povăţuieşte copiii, crescându-i ca pe nişte fii ai Părintelui Ceresc;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tându-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 5-lea

De tine se bucură toată făptura, cerul şi pă mân tul, îngerii şi sfinţii care stau împrejurul tău şi îi ocrotesc pe aleşii tăi, fiindu-le zid de apărare împotriva celor ce îi împiedică să Îi cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea

În această lume, în care ispititorul ne aduce înainte chipuri ale fărădelegii, mare nevoie avem de chipurile celor plăcuţi lui Dumnezeu care au mers pe calea cea îngustă şi au primit răsplata mult dorită; şi noi, ştiind aceasta, te rugăm:

Povăţuieşte copiii, cu sfinţii cei din veac, care s-au învrednicit a vedea slava lui Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii, cu soborul Apostolilor care au răspândit Evanghelia până la margini le pă mântului;

Povăţuieşte copiii, cu Sfinţii Ierarhi care das căli ai dreptei credinţe au fost şi minuni au săvârşit;

Povăţuieşte copiii, cu cetele Mucenicilor care prin botezul sângelui au luat cununa nemuririi;

Povăţuieşte copiii, cu Sfinţii Preacuvioşi care prin nevoinţă îngeri în trup s-au arătat;

Povăţuieşte copiii, cu toţi Sfinţii la care aler găm pentru rugăciune şi ajutor;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tându-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 6-lea

Cine nu va înţelege frumuseţea Bisericii? Cine va voi să se afle în afara ei, văzând lumina pe care o răspândeşte? Numai cei ce aleg întu ne ricul, întunecaţi de mândrie diavolească, şi nu vor să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

De mare dar s-au învrednicit la Botez copiii care au devenit mădulare ale Bisericii prin unirea cu Hristos. Sfântă Fecioară Maria, Maică a Domnului, ca să-i înveţi să nu se lipsească de binefa cerile acestui dar, ne rugăm ţie aşa:

Povăţuieşte copiii să rămână până la sfârşitul vieţii în dreapta credinţă;

Povăţuieşte copiii ca vieţuind în ea, roade bineplăcute lui Dumnezeu să aducă;

Povăţuieşte copiii să iubească slujbele Sfintei Biserici şi să nu se lipsească de dulceaţa lor;

Povăţuieşte copiii să citească Sfintele Scripturi şi cărţile de folos duhovnicesc;

Povăţuieşte copiii să respingă sfaturile mincinoase ale necredincioşilor;

Povăţuieşte copiii să stea tari împotriva în văţăturilor urâte lui Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tându-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 7-lea

O, Preasfântă Fecioară, roagă-L pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să trimită peste copii da ru ri le Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul în ţe le ge rii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cu noş tin ţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bu nei-cre din ţe, ca să te cinstească şi să cânte îm pre ună cu noi: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Având poruncă şi putere de la Dumnezeu să ducem o viaţă de sfinţenie şi înţelegând aceasta ca pe o chemare de căpătâi, îndrăznim a ne ruga ţie:

Povăţuieşte copiii să primească darurile Mân gâ ietorului;

Povăţuieşte copiii ca în tot locul să împli nească voia Fiului lui Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii să urce în fiecare zi pe scara virtuţii;

Povăţuieşte copiii să se arate vrednici să fie nu mă raţi în ceata aleşilor tăi;

Povăţuieşte copiii ca din tinereţe să se gândeas că la moarte, pentru a gusta adevărata viaţă;

Povăţuieşte copiii ca prin rugăciune şi pur ta rea crucii să se sfinţească;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tându-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 8-lea

Mulţi dintre cei care şi-au pus nădejdea în puterile lor, şi nu în Dumnezeu, au căzut în patimi şi şi-au întinat sufletele, dar noi, nădăj duind în ajutorul tău, ne rugăm ţie să păzeşti curăţia copiilor, ca să cânte lui Dumnezeu până la sfâr şi tul vieţii: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Ştiind că vrăjmaşul diavol nu conteneşte a cău ta să-i rupă pe oameni de trăirea duhovni ceas că, încercând să spurce până şi curăţia sufle teas că a copiilor asupra cărora stă binecuvânta rea lui Dumnezeu, te rugăm, o, Maică a lui Dumnezeu:

Povăţuieşte copiii cum să trăiască pentru ca la Înfricoşătoarea Judecată să fie izbăviţi de veşni ce le chinuri;

Povăţuieşte copiii să deosebească ce este bine de ce este rău în faţa lui Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii să urască păcatul şi toată fărădelegea;

Povăţuieşte copiii să se ferească de necuratele şi ucigătoarele patimi;

Povăţuieşte copiii să fie preaînţelepţi împotriva meşteşugirilor diavoleşti;

Povăţuieşte copiii să privegheze şi să se roage ca să nu cadă în ispită;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tân du-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 9-lea

Ştiind că mare bucurie se face în cer pentru un pă cătos care se pocăieşte, ne rugăm ţie, Maică Preasfântă, degrabă să-i ridici cu milostivirea ta pe copiii care din lucrarea vrăjma şului vor alu ne ca în păcat, ca să Îi cânte lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Prea mult a suferit fiul risipitor când, lepă dân du-se de tatăl său, şi-a risipit viaţa departe de casa sa, şi mult s-a veselit când a fost primit îna poi cu braţele deschise. Te rugăm, Preasfântă Năs cătoare de Dumnezeu, ca ori de câte ori vor cădea în păcat să îi ridici pe copiii pentru care cădem la milostivirea ta:

Povăţuieşte copiii ca în tot locul să se fe rească de cursele vrăjmaşului;

Povăţuieşte copiii ca, de vor cădea în ispite, fără şovăială să se ridice;

Povăţuieşte copiii ca, de se vor rătăci, fără ză bo vire să se întoarcă la Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii ca, de se vor întina, prin bo te zul lacrimilor de pocăinţă să-şi curăţească sufletele;

Povăţuieşte copiii ca prin spovedanie curată să ia dezlegare de păcate;

Povăţuieşte copiii ca după fiecare poticnire să pu nă iarăşi început bun mântuirii;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tându-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 10-lea

Nu poate mintea omenească să priceapă cu uşu rin ţă pentru ce Dumnezeu îngăduie încerca rea copiilor prin boală şi suferinţă. Pentru aceasta, avându-te pe tine grabnică ajutătoare, aler găm la tine şi te rugăm să le alini suferin ţele cu da rul tău, ca să nu uite a-I cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Dumnezeu, Cel ce rânduieşte toate spre mântuirea oamenilor şi nimic nu se întâmplă fără voia Sa, îngă duie ca bolile să întunece bucuria copiilor şi să o preschimbe în întristare, iar noi, cunos când că nu este încercare în care să nu-ţi poţi ară ta puterea, Maică Preamilos tivă, strigăm către tine:

Povăţuieşte copiii să primească încercările cu nădejde în Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii să ceară vindecarea de la Doctorul sufletelor şi al trupurilor;

Povăţuieşte copiii să poarte fără cârtire crucea bolii, dacă aceasta e voia lui Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii cum să dobândească cununa răbdării;

Povăţuieşte copiii să nu se lase biruiţi de dez nă dejde;

Povăţuieşte copiii să nădăjduiască în mila Pă rin telui Ceresc;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tându-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 11-lea

Nepricepuţi şi lipsiţi de darul povăţuirii ştiindu-ne, ne îndreptăm inimile spre tine, Preasfântă Fecioară, ca luminaţi de tine să-i învăţăm pe copii să ducă o viaţă curată şi sfântă, o viaţă în care să se vadă lucrarea lui Dumnezeu, ca să cântăm cântarea de slavă: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Nu dorim pentru copii doar bunătăţile degrab trecătoare ale lumii acesteia, ci mai ales bună tă ţi le cele duhovniceşti, care nu se vor lua de la ei. Pentru aceasta ne rugăm ţie:

Povăţuieşte copiii să-L iubească pe Dumnezeu ca pe Părintele lor;

Povăţuieşte copiii să-i iubească pe oameni ca pe fraţii lor;

Povăţuieşte copiii să închine Domnului fiecare zi a vieţii lor;

Povăţuieşte copiii să mărturisească prin fapte bune dreapta credinţă;

Povăţuieşte copiii să fie temple vii ale Duhului Sfânt;

Povăţuieşte copiii ca lumina lor să lumineze înaintea oamenilor astfel încât aceştia să se în drep te spre Dumnezeu;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tân du-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 12-lea

Deşartă este lumea aceasta, cu toate plăce rile ei cele amăgitoare, şi deşarte sunt gândurile celor care nu însetează după Împărăţia cea veşnică, după Raiul unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, în care au ajuns cei care au cântat cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Maică iubitoare de fii, care străluceşti cu pu tere lângă tronul Fiului tău, mijloceşte pentru toţi copiii care nu au fost botezaţi, ca să primească lumina Naşterii celei de Sus, iar cei care au pri mit-o să trăiască o viaţă de evlavie, pentru ca să le fie deschisă poarta spre Împărăţia cerurilor:

Povăţuieşte copiii să dorească moştenirea vieţii veşnice;

Povăţuieşte copiii să meargă pe calea cea strâmtă a poruncilor spre Ierusalimul cel ceresc;

Povăţuieşte copiii să caute bucuria celor scrişi în Cartea Vieţii;

Povăţuieşte copiii să păzească cuvântul lui Dum nezeu, ca să fie părtaşi fericirii Raiului;

Povăţuieşte copiii să se nevoiască pentru do bân direa mântuirii;

Povăţuieşte copiii să ducă o viaţă aleasă pentru a pregusta bunătăţile vieţii veşnice;

Povăţuieşte copiii, Preasfântă Fecioară, a ră tându-te Maică a celor care te cinstesc!

Condacul al 13-lea

O, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, care te-ai arătat făcătoare de minuni pentru a-i ajuta pe cei ce au alergat la tine, acoperă-i cu sfântul tău acoperământ pe copiii pentru care ne rugăm să meargă pe calea mântuirii, ca să cântăm împreună cu Sfinţii: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăşi Icosul întâi:
Nu poate limba omenească… şi Condacul întâi: O, Preasfântă Fecioară…

Canon de rugăciune
pentru mântuirea copiilor

Cântarea 1-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia ceruri lor“, ai spus, Mântuitorule, îndemnându-ne prin aceasta să ne creştem copiii spre slava lui Dumnezeu. Învaţă-i, Tu, Doamne, să Te asculte atunci când îi chemi să Te slujească, ca să dobândească Împă răţia mult dorită.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Binecuvântează-i pe copiii noştri, Doamne, cu lumina binecuvântării Tale, ca Tu să fii puterea lor, Tu să fii ajutorul lor, Tu să fii viaţa lor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinte Ioane Botezătorule, dascăle al pocă in ţei, care ai tresăltat în pântecele maicii tale când s-a apropiat de tine Fecioara Maria care purta în pântece Cerescul Prunc, ajută-i pe copiii noştri să nu fie nesimţitori la cer cetările tainice ale Du hu lui, ci să cugete în fiecare zi la Împărăţia ce va să vină.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Fecioară, când Domnul fiind pe cru ce ţi-a spus „Femeie, iată fiul tău!“, ţi-a dat în gri jă nu numai pe ucenicul Său iubit, ci şi pe toţi copiii care au primit lumina Sfântului Botez.

Cântarea a 3-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Cuvântul Tău, Doamne Iisuse Hristoase, că „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primeşte“, ne luminează inimile ca să pricepem ce mare dar este pentru noi să ne creş tem copiii în Numele Tău. În vredniceşte-ne, Doam ne, să putem face aceasta spre mântuirea lor şi bucuria noastră.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Duhul Sfânt, Care S-a pogorât peste ucenicii Tăi la Cincizecime, să Se pogoare şi peste copiii noştri, Doamne, ca să primească darurile Sale: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştin ţei, duhul te merii de Dumnezeu şi duhul bunei-credinţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Călăuziţi-ne pe noi pe calea dreptei cre dinţe, Sfinţilor Apostoli: Petre, Pavele, Iacove, Barto lo mee, Toma, Filipe, Andrei, Marcu, împreună cu Luca, Ioane, ucenicule iubit al lui Hristos, Simone şi Iuda, cel cu totul fericit, şi mare Matia, cum şi pe voi v-a călăuzit Hristos din pruncia voastră duhovnicească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Să nu uităm niciodată, Născătoare de Dumnezeu, cum Cuvioasei care te-a rugat să-i arăţi că îi eşti Maică, i-ai cerut în vedenie să se arate fiică vrednică a ta, cerându-le prin aceasta tuturor creştinilor să fie vrednici de a fi numiţi fii ai tăi.

Cântarea a 4-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

„Osana, Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!“, au strigat copiii care Te-au întâmpinat cu bucurie mare când ai intrat în Ierusalim. Învaţă-i, Doamne, şi pe copiii noştri să fie asemenea acelora şi să Te laude până la sfârşitul vieţii lor.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai pre gă tit laudă, Doamne. Dăruieşte harul Tău copii lor noştri ca să iubească rugăciunea, Biserica, faptele bune şi ascultarea de poruncile Tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor Ierarhi Atanasie şi Chiril al Ale xan driei, apărătorilor ai dreptei credinţe, dimpreună cu Nicolae al Mirelor Lichiei şi Spiridon al Tri mi tun dei, făcătorii de minuni, voi, care aţi propovăduit în lume cinstirea lui Dumnezeu, aveţi grijă de copiii noştri, ca să nu părăsească Biserica lui Hristos, ci să fie mă dulare vii ale ei.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Să te cânte neamurile toate, Preasfântă Fe cioa ră, şi toţi copiii să te laude, că eşti mare ajutor nea mului creştinesc, ferindu-l de lucrarea vrăjmaşului diavol. În vecii vecilor să fii slăvită, ceea ce te-ai arătat mai presus de toate cetele îngereşti şi de toţi sfinţii.

Cântarea a 5-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acope ră mântul meu, ci spune numai cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea“, a zis sutaşul cu credinţă şi s-a însănătoşit sluga sa în ceasul acela. Credem Ţie, Doamne, că aşa îi poţi tămădui şi pe copiii noştri, când bolile şi necazurile îi încearcă.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Doamne, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi şi ridici pe cei căzuţi, vindecă toate slăbiciunile care vin asupra copiilor noştri pentru a-i face robi pă ca tului, ca să Îţi mulţumească Ţie, Celui ce eşti mi nunat întru toate lucrurile Tale şi nici un cu vânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Da mian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon, dimpreună cu toţi sfinţii care au primit darul tămăduirii, cereţi de la Dumnezeu pentru copiii noştri sănătate sufletească şi trupească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

O, Maica Domnului, nenumărate sunt minu ni le pe care le-ai făcut, izbăvind mulţime de co pii de grele suferinţe şi învăţându-i să se roage ţie cu credinţă. Ştiind puterea mijlocirii tale, te ru găm să îi ocroteşti pe copiii noştri, ca să fie feriţi de toate neputinţele.

Cântarea a 6-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Tu, Mântuitorule Preabun, Care ai învăţat că „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“, pune în inimile copiilor noştri dragostea de Tine, ca mai mult decât pe părinţii lor trupeşti să Te iubească pe Tine, Cel ce Te-ai arătat în lume Fiul Omului.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Doamne, Preadulce Iisuse, dăruieşte-le copiilor noştri tot ce le este de folos pentru mântuire, dă ru ieşte-le dragoste de părinţi şi de aproapele, înţelepciune, smerenie, cinste şi toate celelalte virtuţi creştineşti.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cuvioşilor Părinţi şi Cuvioaselor Maici, care du când crucea răbdării aţi răbdat tot felul de ne vo in ţe, vă rugăm să îi întăriţi pe copiii noştri ca să mear gă pe calea înfrânării, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, pentru a dobândi bună tă ţi le cele veşnice.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cine oare îşi va încredinţa copiii în grija ta şi-şi va vedea aşteptările înşelate? Nimeni, Năs că toare de Dumnezeu, pentru că te arăţi totdeauna grabnic ajutătoare celor ce aleargă la tine cu credinţă.

Cântarea a 7-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Arătând că mare este pedeapsa celor ce vor sminti pe unul dintre cei mici care cred în Tine, ai grăit: „Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului prin care vine sminteala.“ Pentru care Te rugăm, Doamne, fereşte-ne ca nu cumva să-i smintim cu ceva pe copiii pe care ni i-ai dat în grijă.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Preabunule Doamne, dacă din lucrarea vrăj ma şului vor cădea copiii noştri în păcat, pri meş te-i la Tine aşa cum l-a primit tatăl pe fiul risipitor, aşa cum ai primit la Tine mulţime mare de păcătoşi şi păcătoase, şi ridică-i degrabă ca să slujească Ţie, Celui ce n-ai venit să chemi pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mari dascăli ai lumii şi Ierarhi Vasile cel Ma re, Grigorie de-Dumnezeu-Cuvântătorule şi Ioa ne Gură de Aur, care din tinereţile voastre v-aţi în chi nat vieţile Domnului, defăimând patimile şi dobândind virtuţile, ajutaţi-i şi pe copiii noştri să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Deşarte sunt bunătăţile cu care lumea aceasta îi ispiteşte pe tineri şi pe bătrâni, dar nepieritoare sunt bunătăţile pe care Maica lui Dumnezeu le dăruieşte celor ce o cinstesc cu evlavie.

Cântarea a 8-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie“, ai grăit Tu, Cel ce ai murit pe cru ce pentru păcatele neamului omenesc. Că lău zeş te-i şi pe copiii noştri să-şi ia crucea şi să Te ur me ze cu adevărat, oricât de mari ar fi greutăţile şi ispi te le acestei lumi.

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Doamne, Cel ce în vremea prigoanelor ai în tă rit mulţime de copii care Te-au mărturisit mer gând fără teamă spre mucenicie pe urmele părin ţi lor lor, întăreşte-i pe copii ca în prigoana pati milor şi a poftelor să ducă lupta cea bună şi să fie biruitori prin harul Tău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

O, Sfinte Chiric, care după numai trei ani de viaţă ai primit cununa muceniciei, dimpre ună cu Soborul celor paisprezece mii de prunci ucişi de Irod şi cu Sfinţii Mucenici şi Muceniţe care cu sângele vostru aţi udat ogorul Bisericii lui Hris tos, ocrotiţi aceste roade tinere, aceşti copii ai noş tri, ca să nu se teamă de moartea trupească, ci numai de cea sufletească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sabie a trecut prin sufletul tău, Născătoare de Dumnezeu, când L-ai văzut zăcând fără de su fla re pe Cel ce este Viaţa lumii. Tu, care înţelegi du re rea părinţilor care suferă pentru copiii lor, ai grijă şi de copiii noştri, ca nu cumva necuratul vrăjmaş să le întineze suflete le prin păcate.

Cântarea a 9-a

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Să audă copiii noştri la Judecată glasul Tău preadulce, o, Iisuse, glasul Tău care va zice: „Ve niţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!“

Mântuieşte-i, Doamne, pe copiii noştri!

Doamne, cădem în faţa Ta cu umilinţă şi Te rugăm să rânduieşti precum ştii mântuirea copiilor pe care ni i-ai dat, împlinind cu harul Tău neputinţa poveţelor pe care le primesc de la noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

O, Sfinte Steliane, ocrotitor al copiilor, roa gă-te împreună cu Soborul tuturor Sfinţilor şi cu Cetele îngereşti care Îl slăvesc pe Dumnezeu ne în cetat, Stăpâ niile, Heruvimii, Serafi mii, Domnii le, Înge rii, Scaunele, Căpeteniile şi Sfinţii Arhan gheli, ca Domnul să îi binecuvânteze şi să îi sfin ţească pe co piii noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, aco pe ră-i cu sfântul tău acoperământ pe toţi copiii bi ne cre dincioşi şi pe toţi cei care se îngrijesc de creş terea lor, ca să cânte cu toţii lui Dumnezeu: Aliluia!

Canon de rugăciune
pentru copilul bolnav

Cântarea 1-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Doamne, Cel ce rânduieşti toate spre mântu i rea oamenilor, primeşte această puţină rugăciu ne pentru copilul acesta, care este greu încercat de boală, şi tămăduieşte-i durerile pre cum ştii. Nu-l lăsa să se chinuiască, Doamne, ci ridică-l degrabă din boală, Tu, Care eşti bun şi iubitor de oameni.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dum ne zeu, cât de mare este mulţimea celor pe care i-ai vin decat! Orbii şi-au dobândit vederea, surzii şi-au căpătat auzul, muţii au început să vorbeas că, şchio pii au mers pe picioarele lor. Cine oare nu s-a vin decat alergând la ajutorul Tău? Te ru găm, Doam ne, tămăduieşte-l şi pe copilul acesta care suferă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor Apostoli, Sfinţilor Mucenici, Sfin ţilor Ierarhi, Cuvioşilor Părinţi şi Cuvioaselor Maici, mijlociţi înaintea lui Dumnezeu pentru tămădu i rea copilului pentru care ne rugăm, ca să dobândească sănătate trupească şi sufletească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nenumărate vindecări ai arătat, Născă toare de Dumnezeu, în tot locul răspândindu-se lauda mi nunilor tale. Tu, care eşti şi pentru noi mamă iubi toare de fii, arată dragostea ta şi acestui copil greu încercat de suferinţă.

Cântarea a 3-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi, dar de multe ori bolnavii aleargă la doctori nepricepuţi, şi, în loc să fie tămăduită, boala de vi ne mai grea. Călăuzeşte-ne Tu, Doamne, Cel ce eşti Doctorul sufletelor şi al trupurilor, să găsim doc torii potriviţi pentru ca acest copil să dobândească grabnică însă nătoşire.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

S-au înmulţit vrăjitorii care înşală lumea, zi când că puterea lor vine de la Dumnezeu. Fe reş te-i, Doamne, pe robii tăi ca nu cumva să cadă în cursele lor, ca nu cumva să fie batjocoriţi de diavol.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Da mian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon, rugaţi-vă pentru doctorii care încearcă să tă mă du iască acest copil, ca să fie iscusiţi şi luminaţi şi să facă bună lucrare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu i-ai acoperit cu darul tău pe doctorii care s-au rugat ţie cu smerenie, şi ei au dat bolnavilor cele trebuincioase spre însănătoşire. Aşa ajută-i şi pe doc torii care încearcă să vindece copilul acesta, ca să nu nădăjduiască doar în ştiinţa lor, ci mai ales în puterea care vine de la Cel ce dă cu adevărat tămăduirea.

Cântarea a 4-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Doamne, nu suntem vrednici să intri sub aco pe rământul nostru, dar spune numai cu cuvântul, şi se va tămădui copilul acesta, Te rugăm cu zdrobire de inimă, învăţându-ne a crede în puterea Ta cea dătătoare de viaţă, de la sutaşul căruia i-ai vindecat sluga în chip minunat.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Vino, Doamne, vino, Iubitorule de oameni, vino cu puterea Ta şi vindecă durerile acestui copil, alungând de la el toată tulburarea tru pească şi sufletească şi dăruindu-i lui pacea Ta cea sfântă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Toţi Sfinţii şi Sfintele care aţi primit de la Dumnezeu darul tămăduirii, voi, care în chip mi nu nat aţi vindecat fel şi fel de neputinţe, arătaţi şi acum puterea mijlocirii voastre în faţa Tronului ceresc, rugându-vă Celui a Cărui putere tămăduieşte orice neputinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu, care ştii durerea inimilor noastre şi durerea copilului acestuia, tămăduieşte-l cu rugăciunile tale, aşa cum ai tămăduit de nenumărate ori pe cei care au alergat la tine în rugăciune.

Cântarea a 5-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

„Fie vouă după credinţa voastră!“, ai spus orbi lor care Te rugau să le dăruieşti vederea, Mântui torule, şi ochii lor s-au deschis, iar ei s-au umplut de bucurie. Nu după puţina noastră credinţă, ci după dragostea Ta de oameni să vină tămădu irea acestui copil, ca să-Ţi mulţumească şi să Te slăvească.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Nu Dumnezeu a creat boala şi moartea, ci omul iubitor de patimi le-a ales. Nu Dumnezeu e de vină pentru suferinţele noastre, El însă rânduieşte cu milostivire izbăvirea noastră de chinu rile veşnice. Cine este omul să cârtească împo tri va Celui ce a făcut cerul şi pământul?

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinte Ioane Botezătorule, care din tinere ţea ta ai lepădat bucuriile acestei lumi şi ţi-ai trăit via ţa în nevoinţă, ocroteşte-l pe acest copil şi aju tă-l să rabde cu credinţă orice încer cări pe care le îngăduie Bunul Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Fecioară, dacă durerea va birui acest copil şi-l va arunca în mlaştina deznă dejdii, tu să-l ridici degrabă şi să-i alini sufe rinţele, aco pe rindu-l cu darul tău.

Cântarea a 6-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

„Doamne, dacă voieşti, poţi să mă cură ţeşti“, a spus leprosul închinându-se Ţie. Aşa şi noi, Doam ne, credem că dacă e voia Ta, acest copil va primi grabnică tămăduire.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

„Vreau, curăţeşte-te“, i-ai spus leprosului, şi s-a tămăduit. Dulce glas, preadulci cuvinte! Cine oare nu va cădea în faţa puterii Tale, ştiind că Tu eşti singurul care dai adevărata tămăduire?

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinte Steliane, nu ştim să ne rugăm ţie cu cre dinţa celor care s-au rugat şi care au văzut mai apoi lucrarea minunilor tale, dar îndrăz nim a cere ajutorul tău, ştiind că mult îi iubeşti pe copii şi eşti mare ocrotitor al acestora.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

O, Maică Preasfântă, am auzit minunile tale şi m-am bucurat! Am auzit milele tale şi sufletele noastre întristate au primit alinare! Am crezut în ajutorul tău şi niciodată nu ne-ai lăsat ruşinaţi! Lăudată să fii în vecii vecilor!

Cântarea a 7-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

„De ce vă tulburaţi şi plângeţi, copila n-a mu rit, ci doarme“, ai spus, Hristoase, celor ce plân geau moartea fiicei lui Iair, mai-marele sinagogii, dar ei s-au îndoit că o vor mai vedea vie, neştiind cine era Cel care le vorbea. Să nu vină peste noi duhul necredinţei şi al îndoielii în puterea Ta, Doamne, ca să nu fim ruşinaţi de necuratul diavol.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

„Fiică, ţie îţi zic, scoală-te“, ai spus, apucând-o de mână, şi copila a prins viaţă. Precum ai ridicat-o pe ea din adâncurile morţii, aşa să ridici şi sufletul acestui copil spre pocăinţă dacă vreodată, din lu cra rea diavolului, va cădea în adâncul păca tu lui.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinte Ierarhe Nicolae, cum ai purtat de grijă celor trei fiice ale omului cel greu încercat de să ră cie şi le-ai izbăvit de păcatul pier zător de su fle te, aşa să porţi de grijă şi acestui copil, ferindu-l de toată boala sufletească şi trupească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mare e tristeţea ta, Născătoare de Dumne zeu, când fiii tăi după dar cad în mrejele păcatului. Ve ghează ca o mamă asupra acestui copil, ca nu cum va să-şi întineze sufletul, ci să crească sub îndru mările tale pe căile bine plă cute lui Dumnezeu.

Cântarea a 8-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Sfânta Ana a zămislit-o pe Fecioara Maria după ce, împreună cu bărbatul ei, dreptul Ioa chim, a petrecut vreme îndelungată în post şi ru gă ciune. Cu adevărat, Doamne, binecu vântaţi sunt copiii ai că ror părinţi duc o viaţă aleasă, şi binecuvântare pri mesc copiii ai căror părinţi pun început bun mântuirii lor.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Câţi părinţi ştiu să-şi crească cu evlavie co piii? Câţi părinţi pun mai presus de bunurile tru peşti bunătăţile sufleteşti? Puţini. Şi mulţi sunt aceia care îşi cresc copiii departe de Biserică, des chi zând prin aceasta uşa necazurilor şi durerilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

O, Sfinţilor Părinţi, Ioachim şi Ana, care sunteţi ocrotitori ai familiilor credincioase, cereţi de la Dumnezeu vindecare şi pentru copilul acesta care este încercat de boală, ca nu cumva să fie biruit de deznă dejde.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Să nu sufere acest copil din cauza păca telor părinţilor, ci să primească alinare de la tine, ceea ce eşti Maică cerească a tuturor celor ce te chea mă în ajutor.

Cântarea a 9-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Doamne Iisuse Hristoase, nici un folos nu va avea acest copil dacă va dobândi doar tămăduirea trupească. Chiar dacă noi nu ne dăm seama că de multe ori sufletele sunt mai bolnave decât trupu ri le, Te rugăm pe Tine, Care ştii toate, să dai acestui co pil nu numai vindecare trupească, ci şi sufletească.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, mântu ieş te pe toţi credincioşii care păstrează dreapta cre din ţă şi rânduieşte precum ştii mântuirea acestui copil, păzindu-l în Adevăr până în ultima zi a vie ţii sale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor care aţi defăimat lumea aceasta pentru a dobândi Împărăţia cerurilor şi Sfintelor Pu teri cereşti care neîncetat Îl slăviţi pe Dumnezeu, vă rugăm să păziţi de tot răul şi de toată lucrarea vrăjmaşului pe acest copil până în ultima clipă a vieţuirii sale pe acest pământ.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aducându-ne aminte de cuvintele Mântui to ru lui, Care atunci când Îl răstigneau l-a dat în grija ta pe ucenicul Său iubit, şi prin aceasta şi pe toţi cei ce cred în El, gândindu-ne la acest copil care su feră, îndrăznim a spune şi noi acestea: Preasfântă Maică, iată copilul tău, tămăduieşte-l şi ocro teşte-l precum ştii.

Canon de rugăciune
a copiilor

Cântarea 1-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care ai binecuvântat nunta din Cana Gali leii, ară tând-o curată şi sfântă, şi Care ai re vărsat bine cuvântările Tale fără de număr peste familii le creş tine, binecuvântează şi sfin ţeşte şi casa noas tră, pe părinţii, pe fraţii şi pe toţi cei de aproa pe ai noştri.

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Rânduind Tu ca familia să fie chip al Bisericii, fiind loc al sălăşluirii Tale, ne bucurăm şi Îţi mul ţu mim, Doamne, rugându-ne să ne ocroteşti după mare mila Ta, ca nu cumva din lucrarea vrăjma şului să ne îndepărtăm de Tine.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

O, Îngere al Domnului, care de când m-am unit prin Botez cu Mântuitorul Hristos îmi lu mi nezi viaţa, ajută-mă să mă port în toate zilele vie ţii mele ca un mădular vrednic al Bisericii, ca tine re ţea mea să fie ferită de cădere şi să aduc părinţilor mei numai bucurie, şi nu întristare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Maica Domnului, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă cu sfântul tău acoperă mânt casa noastră, pe toţi cei ce vieţuiesc în ea şi pe toţi cei ce intră într-însa, miluindu-i cu darul tău.

Cântarea a 3-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Mântuitorule Preabun, Care ai înmulţit ce le cinci pâini şi cei doi peşti în pustie, săturând cu ele mii de oameni, trimite binecuvântările Tale bogate şi peste casa noastră, ca nu cumva pentru păcatele noastre să ne lipsească cele de trebuinţă.

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Dumnezeu, Care poartă grijă de păsările ce ru lui şi de crinii ţarinii, poartă de grijă mai ales celor care Îl cheamă cu dragoste şi evlavie, împli nind toate lipsurile lor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinte Nicolae, ştiu că nu numai pe tatăl ca re voia să-şi dea fetele la desfrânare, neavând nici un fel de avuţie, l-ai ajutat să nu cadă în păcat din pricina sărăciei, ci de multe ori ai ajutat altor creş tini încercaţi de lipsuri; pentru aceea te ru găm să veghezi şi asupra familiei noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cine va spune toate minunile tale, Prea sfântă Fecioară? Că de multe ori ai trimis cele ce le lip seau creştinilor aflaţi în grele nevoi, izbăvindu-le casele de lipsuri şi sufletele de cădere.

Cântarea a 4-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Sănătate ai dat bolnavilor care Te rugau aceas ta, vindecându-i cu puterea Ta dumneze iască. Cu această putere, Doamne, Te rog să-i păzeşti pe pă rin ţii, pe fraţii şi pe cei de aproape ai mei, de toa tă boala şi de toată neputinţa.

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Doamne, ajută-ne să ducem fără cârtire cru cea bolii, atunci când va fi trimisă asupra noastră, ştiind că nici un fir de păr din capul nostru nu se clinteşte fără voia Ta.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Da mian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon, dimpreună cu toţi Sfinţii care aţi primit de la Dumnezeu darul tămăduirii, cad înaintea voastră şi vă rog să fiţi voi doctorii familiei noastre, ca ori de câte ori vom fi în cercaţi de boală, cu ajutorul vostru să dobândim izbăvirea de ea.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cine nu s-a mirat auzind cum ai vindecat atâ ta mulţime de bolnavi, cum boala a fugit ori de câte ori ai fost tu chemată cu credinţă? O, Maică Sfân tă, ai grijă de noi când boala se abate asupra noastră.

Cântarea a 5-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Fiul lui Dumnezeu nu S-a ferit de cruce, ci a arătat-o pe aceasta cale a mântuirii. Te rugăm, Doamne, ajută-ne să biruim toate încer cările prin care vom trece, fiind întăriţi prin harul Tău.

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Calea mântuirii nu este calea desfătării şi a plăce rilor, ci este calea cea strâmtă şi plină de în cercările îngăduite de Dumnezeu pentru cură ţi rea sufletelor noastre.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor Mucenici care bine v-aţi nevoit, fiind chinuiţi în multe feluri pentru credinţa voastră, şi nu v-aţi lepădat de Hristos, ajutaţi-ne să ne du cem crucea fără să cădem din pricina slăbiciunilor noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nimeni nu a suferit mai mult decât tine, Sfântă Fecioară, care L-ai văzut pe Fiul tău răs tig nit pe cruce de cei fără de lege. Tu, care ştii durerile şi necazurile noastre, ajută-ne să fim izbă viţi de ele.

Cântarea a 6-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

La Tine cad, Doamne Iisuse Hristoase, şi-Ţi măr turi sesc neputinţa mea şi slăbiciunile tine re ţilor mele. Înţelepţeşte-mă, Doamne, ca în toţi anii vieţii să duc lupta cea bună împotriva patimi lor, ca să nu fiu lipsit de harul Tău.

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Plata păcatului este moartea şi mulţi s-au lipsit de mântuire, fiind iubitori de patimi. Ajută-ne, Doamne, să nu fim biruiţi de patimi şi de pofte, ca să nu ajungem în adâncurile iadului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor şi Sfintelor care prin posturi şi nevo in ţe îndelungate aţi biruit patimile şi poftele, arătându-vă îngeri în trup, fiţi ajutăto rii noştri în lupta cu necuratele patimi şi cu necuraţii diavoli.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mi lu ieş te-ne pe noi şi pe toţi pomeniţii noştri, apă rân du-ne de atacurile îngerilor căzuţi şi ferindu-ne de căderea în patimi.

Cântarea a 7-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Nu este păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni, Hristoase Dumnezeule; de aceea îndrăznesc să Te rog ca, oricât de mult ar cădea părinţii şi fraţii mei, Tu să le luminezi mintea ca să se ridice.

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Te rog, Mântuitorule, Care ai venit să-i aduci nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-ne să nu cădem în păcate adu cătoare de moarte, iar de vom cădea din pricina slăbiciunilor noastre, să trimiţi peste noi duhul pocăinţei.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfântă Maria Egipteanca, dimpreună cu Sfân tul Ciprian care a devenit din vrăjitor Arhiereu, şi de cununa muceniciei s-a învred nicit, şi cu toţi cei care, după căderi şi întinări fără de număr, prin pocăinţă au dobândit sfin ţenia, vă rog să aveţi grijă şi de mine, de părin ţii şi de fraţii mei, ca, ori de câte ori vom cădea în păcate, să ne ri di căm degrabă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Maica Domnului, vas al curăţiei şi al evlaviei, te rog să ne ajuţi pe noi să ne ridicăm dacă vom cădea în cursele necuratului diavol şi să ne curăţim sufletele prin Taina Spovedaniei.

Cântarea a 8-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Duhul Tău cel Sfânt, Doamne, să vină peste casa noastră, peste toţi cei care Te caută şi Te cheamă în ajutor, rugându-se să-i acoperi cu darul Tău.

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Sfinţeşte-ne, Preabunule Doamne, trimi ţân du-ne darurile Sfântului Duh: duhul înţe lep ciu nii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul pute rii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dum nezeu şi duhul bunei-credinţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Toate cetele Sfinţilor, Sfinţilor Apostoli, Sfin ţi lor Prooroci, Sfinţilor Mucenici, Sfinţilor Ierarhi, Cuvioşilor Părinţi şi Cuvioaselor Maici, vă rog să binecuvântaţi casa noastră şi pe toţi cei ce vieţu im într-însa, călăuzindu-ne pe calea sfinţeniei.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ara tă-ne ca lea pe care să mergem pentru a dobândi cu răţia sufletului şi a trupului, ca să Îl urmăm cu credinţă pe Mântuitorul Hristos, purtându-ne crucea până la moarte.

Cântarea a 9-a

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Mântuieşte-ne, Doamne, că pentru aceasta ai ve nit în lume, şi pentru aceasta ai murit pe cru ce! Mântuieşte-ne Iisuse, Fiule al lui Dumne zeu!

Doamne, miluieşte-i pe părinţii şi pe fraţii mei!

Ajută-ne, Doamne, ca până la sfârşitul vieţii noastre să ne dorim şi să căutăm mântuirea, cu ge tând la bunurile pe care le-ai dăruit celor ce s-au învrednicit de darul Tău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfintelor Puteri cereşti şi toţi Sfinţii care ocro tiţi lumea cu puterea pe care v-a dat-o Dumne zeu, aveţi grijă şi de cei de aproape ai mei, de pă rin ţii şi de fraţii mei, călăuzindu-i spre Împărăţia cerească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Poartă spre cer eşti, Născătoare de Dumne zeu, celor ce te laudă pe tine. Te rog ca la Înfri co şă toarea Judecată, când vei sta de-a dreapta Fiului tău, să Îl rogi să ne dăruiască mântuirea.

Rugăciunile copiilor pentru părinţi

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Care împu ter niceşti florile şi verdeaţa de pe tot pământul cu căldura soarelui Tău, şi sufletul omenesc cu căldura iubirii Tale; Tu, Cel ce toate le-ai zidit de bu nă voia Ta în cer şi pe pământ şi pe toate le păs trezi prin dragoste şi milă, revarsă, mult-îndurate Doamne, peste sufletul meu cel slab şi umilit care se închină Ţie, bunătatea şi darul Tău şi iubire şi milă peste părinţii mei, peste mai-marii mei şi peste toţi aceia care se ostenesc pentru mine şi care m-au ajutat cu sfatul şi bunătatea lor. Fă din sufletul meu un soare călduros pentru sufletul lor, ca fiecare din ei să simtă din îndestulare mân gâ ie rile şi ajutorul cel venit de la Tine şi revărsat asu pra lor prin rugăciunile şi prin dragostea mea fiască.

Îţi vorbeşte, Părinte, inima mea de fiu (fiică), ştiind că Tu cunoşti lăuntrul nostru şi că nu Te vei întoarce de la inima mea, deschisă tuturor acelora pentru care Te rog; dăruieşte-mi, Doamne, în ţe lep ciune, ca să nu uit nicio dată, nici în su părări, nici în necazuri şi nici în bucurie, învăţătura Ta, cum că „binecuvântă rile părinţilor întăresc casele fiilor“, şi iarăşi: „cununa bătrânilor sunt fiii lor şi fală fiilor sunt părinţii lor“. Pentru aceasta, ro gu-Te, Doamne, slăvite Împărate şi bunule Părin te, întăreşte-mă să cresc înaintea feţei lor cu te me rea de Tine şi cu ruşinea de oameni, pentru ca, prin curăţirea de orice rău, prin împlinirea orică rui bine, prin fuga de orice păcat şi prin setea de orice virtute, viaţa mea să fie spre mântuirea mea şi a lor.

Că Tu eşti, Doamne, Cel ce odinioară ai zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceş tia este Împărăţia cerurilor“, şi Ţi-ai pus dumne ze ieştile Tale mâini peste capetele lor şi i-ai bi ne cuvântat. Însuţi Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, trimite din cerul Tău cel preaînalt binecuvân ta rea Ta peste mine, robul Tău, şi ajută-mi să fac bucu rie părinţilor mei şi să umblu întru cărările Tale cele sfinte, săvârşind numai ce este bun şi plă cut Ţie, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Doamne, Dumnezeule, rugându-mă Ţie pentru tatăl meu şi pentru mama mea, împli nesc una din cele mai sfinte îndatoriri pe care Tu le-ai pus asupra mea, care este să-i cinstesc şi să-i iubesc din tot sufletul meu şi din toată inima mea. Cea mai dintâi îndatorire a mea faţă de ei este aceea de a mă ruga Ţie, întotdeauna, pentru sănătatea şi fericirea lor şi de a-i ajuta din toate puterile mele.

O, Dumnezeule Îndurate şi Puternice, Care binecuvântezi pe copii pentru părinţii lor şi adesea, în dreapta Ta mânie, îi pedepseşti pentru greşelile lor: primeşte mulţumirea mea umilită, pentru binefacerile, bucuriile şi bine cuvântările pe care le reverşi neîncetat asupra lor. Trimite-le, Preabunule, acum şi totdeauna binecuvântările Tale şi le iartă lor greşelile pe care, ca nişte oameni, le vor fi făcut.

Tu îmi porunceşti să respect în ei puterea Ta şi să le fiu recunoscător pentru viaţa pe care mi-ai dat-o prin ei şi pentru toate îngrijirile şi purtarea de grijă pe care au avut-o şi o au pentru mine. Ajută-mi, dar, să urmez poruncile Tale cele sfinte; să le fiu supus, ascultător şi să nu fac nimic care să-i amărască şi să-i întristeze. Răsplăteşte-le, Preabunule, cu facerile Tale de bine, pentru dra gostea şi îngrijirea ne adormită de totdeauna ce au pentru mine. Apără-i de toate nenorocirile şi întristările. Dă-le viaţă îndelun gată, fericită, liniş ti tă şi cu bună înţelegere. Fă-i pe ei părtaşi binecu vân tărilor Sfinţilor Tăi. Înmulţeşte roadele oste ne lilor lor. Fă să prisosească peste ei bineface ri le Tale şi să sporească în virtuţi şi întru îndestulare, ca să Te binecuvântăm în toate zilele vieţii noastre. Amin.

Rugăciunea copiilor
pentru fraţi şi surori

Doamne, Dumnezeul nostru, Ţie mă rog, cu toată umilinţa: ţine pe fraţii mei (sau fratele meu) şi pe surorile (sau sora) mele în sănătate deplină şi împărtăşeşte-le lor darul Tău cel sfânt, ca să um ble întotdeauna pe cărările Tale şi să facă în tot deauna cele plăcute Ţie. Dă-ne, Doamne, ca de acum şi până la capătul vieţii noastre să ne iubim şi să ne cinstim unii pe al ţii; căci ce este mai bun şi mai frumos decât a locui fraţii împreună? Aşa, Doamne, ascultă rugăciunea mea şi Te în du ră spre noi. Că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciuni

Rugăciunea părinţilor
pentru copiii lor

Doamne, Dumnezeule! Fiii pe care îi am sunt un dar al bunătăţii Tale. Tu ai făcut a se naşte în mine simţământul care îi face scumpi inimii mele, simţământul dragostei părinteşti.

Ţie îţi închin copiii mei, Doamne! Bine voieşte a le fi lor Părinte; eu sunt un neputincios muritor şi fără de ajutorul Tău nu pot face nimic.

Tu, Cel ce dai hrană păsărilor cerului, Cel ce pă zeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, Pă rin te a toată lumea, binevoieşte a îngriji şi de co piii mei, ca să poată fi fericiţi şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Ajută-mi să cultiv în ei bunătatea şi printr-o bună creştere să îi fac folositori semenilor.

Dă-le lor, Doamne, înţelepciune, ca să cu noas că şi să voiască binele. Dă-le lor comorile cele ce reşti ale virtuţii, că acestea sunt bo găţii nepieri toa re. Nu cer pentru ei, Dumnezeul meu, bogăţii pă mânteşti care sunt supuse stricăciunii, ci Te rog să le dai trupuri sănă toase şi iubitoare de osteneală, ca să poată câş tiga lupta împotriva relelor vieţii. Păzeşte inimile lor de orice alune care păcătoasă şi apără nevinovăţia lor.

Rânduieşte, Preabunule Stăpâne, ca ei să ajun gă prin harul Tău fii credincioşi ai Sfintei noastre Biserici şi să binecuvânteze Numele Tău în veci.

Doamne, Dumnezeule, iartă-mă că nu ştiu să cresc cum se cuvine aceşti copii pe care mi i-ai dă ruit. Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă! În loc să înveţe de la mine numai cele bune, copiii învaţă şi cele rele şi fără să vreau devin prilej de smin tea lă pentru ei. Degeaba îi sfătuiesc să facă binele şi să ţină poruncile dacă ei văd că eu nu le păzesc. De geaba îi îndemn cu vorbele dacă faptele mele nu sunt pe măsură.

O, cât sunt de vinovat în faţa Ta şi a lor! În loc să Te mărturisesc prin faptele mele, am făcut îm po trivă. Greu cu adevărat este pentru mine, pă că tosul, să cresc copiii cum trebuie. Cum va creş te un copil care nu a văzut în părinţii săi pil dă de fapte bune?

Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Iartă-i şi pe pă rin ţii, pe moşii şi strămoşii mei, pentru toate pă ca tele pe care le-au săvârşit, fiind prin ele pietre de poticnire pentru urmaşii lor.

Îndreptează-mă pe mine, păcătosul, Doam ne, să duc o viaţă curată ca să-mi pot îndrepta co piii pe calea poruncilor Tale.

Să vină pacea Ta peste casa noastră, să vină pes te noi mila Ta, ca să sporim în fapte bune şi în tot ce e bineplăcut Ţie. Ca să petrecem cea laltă vreme a vieţii noastre în pocăinţă şi să dobândim în această viaţă darul Tău, iar în cealaltă, bucuria veşnică. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin.

Rugăciune pentru copilul
căzut în păcat

Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai venit în lume nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcă toşi, vino şi în ajutorul fiului meu (numele), ri dicân du-l din căderea în care se află.

Nu-l lăsa pe el, Preabunule Doamne, să fie bat jo corit de diavol, nici să îşi întineze sufletul prin păcate şi fărădelegi.

Cel ce Te-ai îndurat de Maria Egipteanca şi din iubitoare de desfătări ai făcut-o iubitoa re de nevoinţă, iar pe vrăjitorul Ciprian, lepă dându-se de slujirea dracilor, l-ai arătat Arhi ereu încununat cu cununa muceniciei, vino în ajutorul fiului meu şi ajută-l să se lepede de tot răul.

Ştiu că nici un păcat nu covârşeşte mila Ta. Dă-i lui putere să rupă lanţurile vrăjma şului prin lacrimi de pocăinţă. Dă-i lui gândul cel bun, să alerge la preot şi să-şi spovedească păcatele. Doamne, nu-l lăsa să se piardă.

Deznădejdea mă apasă şi amărăciunea pentru căderea lui îmi tulbură inima. Suspină sufletul meu. Oare când vei veni în ajutor? Oare când ne vom bucura de milele Tale?

Miluieşte-l, Iubitorule de oameni, miluieş te-l, Preadulce Iisuse. Nu lăsa făptura Ta să fie înghi ţită de moarte, ci dăruieşte-i să se umple de harul Tău. Ca văzând marea Ta dragoste de oameni, să Te iubească din toată inima sa şi să Te slăvească în vecii vecilor. Amin.

(Dacă rugăciunea se citeşte pentru fiică,
se va citi cu schimbările cuvenite.)

Rugăciune către Sfântul
ocrotitor al copilului

O, Sfinte al lui Dumnezeu (numele), care te-ai arătat vas ales al Duhului Sfânt, tu, care ai fost rânduit de Ziditorul lumii să fii ocrotitor al acestui copil care îţi poartă numele din clipa în care a devenit fiu al Bisericii, lumi nându-se cu Sfântul Botez! Nu am cuvinte să laud vieţuirea ta cea sfân tă, nu mă pricep să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care i-l dai, dar mărturisesc credinţa mea în puterea ocrotirii tale.

Sfinte, care în chip nevăzut îi eşti pavăză îm po tri va relelor vrăjmaşului, ascultă şi umila mea ce re re. Învaţă-l să iubească rugă ciunea, Biserica, să-şi iubească aproapele. În vaţă-l să ducă o viaţă cu rată şi sfântă. Să-i fii alături în toate clipele vie ţii sale, în toate bucuriile şi necazurile.

Să-i fii povăţuitor tainic până la ultima suflare, iar la Înfricoşătoarea Judecată să mijlo ceşti la Dumnezeu pentru mântuirea lui ca în vecii ve ci lor să Îl slăvească pe Atotputernicul Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

Rugăciune pentru copilul bolnav

Te rugăm, Doamne, vindecă durerea acestui co pil, robul Tău (numele). Alungă de la el toată boa la şi toată neputinţa. Tu, Care eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor, arată şi acum puterea milostivirii Tale.

Vindecă-l pe el, Preasfântă Născătoare de Dum nezeu, cu rugăciunile pe care le înalţi înaintea Fiului tău şi Dumnezeului nostru.

Vindecaţi-l pe el, Sfinţilor care aţi primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi aţi vindecat mul ţime de bolnavi.

O, Doamne Iisuse Hristoase, primeşte puţi na noastră rugăciune pentru copilul acesta (numele), stinge-i focul ce l-a cuprins, încetea ză-i boala, ri di că-l din patul durerii, întru slava Numelui Tău. Că Tu eşti Cel care vindeci neputinţele, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă Îţi înălţăm în vecii veci lor. Amin.

Rugăciune pentru luminarea minţii

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează minţile copiilor noştri cu harul Tău cel dătător de viaţă. Tu, Care dai celor în ţelepţi înţe lep ciunea şi celor pricepuţi priceperea, trimite peste ei Duhul Tău cel Sfânt, dătătorul înţelepciunii, al cunoştinţei şi al înţe legerii.

Tu i-ai luminat pe aleşii Tăi în toată vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascăli ai lumii şi Ie rarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cu vântătorul şi Ioan Gură de Aur, de s-au arătat vase alese ale sfinţeniei, răspân dind în lume dreap ta credinţă. Tu ai luminat-o pe Sfânta Mare Muce ni ţă Ecaterina, şi ea a ru şinat mulţimea ritorilor păgâni.

Tu, Doamne, luminează-i şi pe copiii noştri (numele), ca să înveţe cele bine plăcute Ţie şi să se umple de cunoştinţa adevărului. Dă-le lor ştiinţă, pricepere, răbdare şi chibzuinţă. Să nu primească ei cunoştinţe pierzătoare de suflet, nici să înveţe ce e urât lui Dumnezeu. Fă-i ascultători faţă de das călii care îi învaţă cele bune şi sârguincioşi în îndeplinirea celor ce li s-au rânduit. Iar la vremea po trivită, Doamne, ajută-i să găsească locul în care să folosească cele pe care le-au învăţat şi să muncească spre binele lor şi spre folosul aproape lui. Tu îi osân deşti pe cei care îşi îngroapă talanţii şi îi binecuvântezi pe cei care îi înmulţesc cu pricepere. Rânduieşte-le Tu, Doamne, Cel ce rându ieşti toate spre mântuire, unde să muncească, ce să muncească şi cum să muncească.

Dă-le lor, Doamne, spor în toată lucrarea cea bună şi-i întăreşte în credinţă ca să Te mărturisească printr-o vieţuire curată până în ultima clipă a vieţii lor. Amin.

Rugăciune pentru ajutor la examene

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne zeu cel viu, ajută-l pe copilul acesta (numele) să trea că cu bine această încercare ce îi stă înainte. Cel ce ne-ai cerut să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, luminează-l pe robul tău (numele) să înveţe ceea ce trebuie ca să fie bine pregătit la examenul care îl aşteaptă.

Tu ştii ce e bine şi ce e rău. În mâinile Tale sunt vieţile noastre. Noi, crezând că este de folos acestui copil să iasă încununat din această încercare, Te rugăm să arăţi şi de această dată puterea ajutorului Tău. Dar să nu fie după voia noastră, Doam ne, ci după voia Ta cea sfântă, că Tu îl iu beşti mai mult decât noi şi ştii ce-i este cu adevărat de folos.

Doamne, ajută-l pe robul Tău (numele) să nu caute gloria lumească, ce este degrab trecătoare, ci să caute vieţuirea curată şi sfân tă, ca să dobândească Împărăţia cerurilor.

Vieţile oamenilor sunt pline de încercări. Ce fo los vom avea dacă vom câştiga bunătăţile vre mel nice, de nu le vom dobândi şi pe cele veşni ce? Ce folos vom avea de ne va lăuda lumea aceasta, dacă faptele noastre nu sunt bineplăcute Ţie?

Ajută-ne, Dumnezeule, ca numai la Tine să căutăm împlinirea noastră şi să preaslăvim în vecii vecilor Numele Tău cel Sfânt. Amin.

Rugăciune pentru căsătorie

Doamne, ascultă puţina noastră rugăciune pen tru copilul nostru, robul Tău (numele), şi nu ne lăsa fără răspuns. Tu ai rânduit ca băr batul să lase pe tatăl său şi pe mama sa şi să se unească cu femeia sa şi să fie amândoi un trup. Tu ai binecuvântat nunta, arătând cură ţia ei. Tu i-ai primit în Împărăţia Ta pe soţii care au dus o viaţă de evla vie, împlinind poruncile Tale şi crescându-şi urmaşii în frica Ta.

Rânduieşte, Doamne, precum ştii, ca la vremea potrivită robul tău (numele) să-şi întemeieze o fa mi lie. Ca nu cumva să trăiască o viaţă de păcat, stând departe de nuntă. Să nu-şi întineze trupul cu patimile şi cu poftele, batjocorit fiind de diavol.

Ajută-l, Doamne, să găsească o soţie credincioasă, o soţie blândă, bună şi iubitoare, care să-i fie cu adevărat podoabă şi alături de care să mear gă pe calea mântuirii.

Te rugăm, Doamne, vino în ajutorul lui, că nu mai Tu ştii ce e în adâncul inimilor oameni lor. Gă seşte-i Tu, Doamne, o soţie vrednică, alături de care să facă tot binele. Nevoinţă este pentru fe me ia cre din cioasă bărbatul necredincios, şi nevoin ţă este pen tru bărbatul credincios femeia necredincioasă.

Dăruieşte-i Tu, Doamne, să aibă parte de un că min liniştit, de dragoste şi de înţelegere, ca să Te laude împreună cu toţi ai casei lui până la sfâr şitul vieţii sale. Amin.

(Dacă rugăciunea se citeşte pentru căsătoria fetei,
se va citi cu schimbările cuvenite.)

Rugăciune pentru pruncul ce se află în pântecele mamei

Tu, Cel ce ai zis oamenilor: „Creşteţi şi vă în mulţiţi şi stăpâniţi pământul“, binecuvân tând naş te rea de prunci, arată mila Ta acestui prunc ce se află în pântecele maicii sale, şi ajută-l să se nască la vremea de Tine rânduită. Dă-i lui, Doam ne, creşte re firească, sănătate şi putere.

Părinte Ceresc, Care porţi de grijă păsări lor ce rului şi înfrumuseţezi crinii ţarinii, poartă de grijă şi acestui copil care n-a văzut încă lumina soarelui. Tu ai purtat de grijă Preacuratei Fe cioa re care a purtat în pântecele ei Dumnezeiescul Prunc. Nu ne părăsi acum nici pe noi, robii Tăi, ci ocroteşte-l cu harul Tău pe pruncul acesta al nostru şi binecuvântează naşterea lui după mulţimea milostivirii Tale.

Iar mai apoi, luminându-l cu Sfântul Botez, să îl faci pe el un mădular ales al Sfintei Tale Bise rici, ca să Te laude şi să te binecuvânteze în toată viaţa lui şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru copilul nou-născut

Doamne Iisuse Hristoase, Care ne-ai dă ruit acest copil, rânduieşte precum ştii intra rea lui în rândul celor drept-credincioşi care au fost luminaţi prin Sfântul Botez. Doamne, dăruieşte-i să nă tate şi putere acestui prunc, Tu, Care ai fost crescut cu grijă de către Preasfânta Fecioară.

Doamne, să nu vină peste noi mânia Ta şi să nu îngădui ca acest copil să moară nebo tezat. Să nu sufere acest copil din cauza păca telor noastre, ci să vadă mila Ta şi dragostea Ta de oameni.

Ocroteşte-l, Doamne, şi dăruieşte-i naşte rea cea de Sus prin Sfântul Botez, ca să devină fiu al Bisericii Tale. Ţie ne rugăm, Stăpâne, trimite peste el lumina binecuvântării cereşti, că Tu eşti Cel ce asculţi rugăciunile noastre şi Ţie Îţi mul ţu mim şi Te slăvim în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea naşilor
pentru finul de Botez

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu Care ne-ai rânduit să fim părinţi duhovniceşti ai acestui co pil, dăruieşte-i lui darurile Tale cele bogate. Dă ru ieşte-i lui înţelepciune, dragoste, sănătate trupească şi sufletească. Dăruieşte-i lui să sporească în virtute, să-şi iubească aproapele şi să săvâr şeas că numai ce este bineplăcut Ţie.

Doamne, noi nu avem pricepere să-l călău zim cum se cuvine pe drumul credinţei. Călău zeşte-l pe el ca un bun şi iubitor de oameni, iar pe noi luminează-ne să-i putem da sfătuirea potrivită.

Dă-ne, Doamne, să-l iubim cu dragoste curată şi sfântă. Să nu căutăm pentru el numai bucurii trupeşti, care sunt degrab trecătoare, ci să-l aju tăm să agonisească darurile duhovni ceşti, care nu se vor lua de la el.

Doamne, dacă din lucrarea vrăjmaşului va fi biruit de păcat, atunci să ne luminezi pe noi ca să-l ajutăm să se ridice. Tu l-ai dat în grija noastră, Tu să ne călăuzeşti cum să-l ajutăm să îşi re vi nă degrabă.

Ajută-ne, Dumnezeule, ajută-ne. Că Tu eşti Cel ce rânduieşti mântuirea noastră şi Ţie slavă Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea naşilor
pentru finii de cununie

Doamne, Dumnezeul nostru, ai grijă de finii noştri (numele), pe care ni i-ai dat în grijă spre a le fi sprijin în viaţa aceasta.

Dăruieşte-le, Doamne, pace, înţelegere şi dra gos te. Binecuvântează casa lor cu toate cele de tre buinţă. Alungă de la ei toată tulburarea tru peas că şi sufletească, toată cearta şi toată tristeţea. Să vină peste ei darul Tău, Doamne.

Dăruieşte-le să iubească şi să păstreze dreapta credinţă, să respecte Biserica şi să ţină rânduielile ei. Să-şi crească urmaşii în frica Ta şi în ascultare de poruncile Tale. Să cunoască finii noştri (nu me le) dragostea Ta, Doamne, dar şi mustrarea Ta atunci când calcă pe drumuri greşite.

Călăuzeşte-ne pe noi, Doamne, să ştim cum să-i sfătuim să trăiască în înţelegere şi cum să se ferească de duhul necurat al răutăţii, al mâniei şi al desfrânării. Păstrează patul lor curat de orice întinăciune. Păstrează inimile lor departe de is pi tele potrivnicului. Ca bine vie ţuind, să-Ţi mul ţu meas că şi să Te laude până la sfârşitul vieţii lor. Amin.

Rugăciune pentru copilul înfiat

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne zeu, Care ne-ai poruncit să ne iubim unii pe alţii, aju tă-ne să împlinim fără împiedicare această po run că a Ta.

Am socotit că este bineplăcut Ţie să înfiem acest copil pe care viaţa l-a lipsit de dragostea pă rin ţilor lui. Dă-ne, Doamne, să-l iubim cu dra gos tea pe care Tu o sădeşti în inimile noastre. Să gă sească la noi dragostea care îi lipseşte şi sufletul lui tulburat să se umple de linişte şi de bucurie. Dă-i lui să Te iubească din toată inima, iar pe noi să ne respecte după cuviinţă, fiind un copil ascul tă tor şi cuminte. Dă-i lui, Doamne, să iubească Biserica, rugăciunea şi toată fapta cea bună.

Dă-i lui, Doamne, să simtă dragostea Ta cea sfântă, care covârşeşte orice dorire. Dă-i lui să fie mădular ales al Bisericii Tale, iar nouă, nevrednicilor, dăruieşte-ne să ducem cu bucurie greutăţile creşterii acestui copil, luminaţi fiind de Tine.

Binecuvântează şi sfinţeşte casa noastră, rân du ind toate cele de trebuinţă, că de la Tine vine tot binele şi a Ta este slava, cinstea şi închină ciu nea, în vecii vecilor. Amin.

(Atunci când un copil este înfiat,
el trebuie să meargă la biserică
împreună cu părinţii care îl înfiază,
pentru ca preotul să le citească din Molitfelnic
o slujbă specială.)

Rugăciune pentru copiii orfani

Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ne-ai în văţat să ne rugăm unii pentru alţii, ascultă puţina noastră rugăciune pentru copiii care sunt lipsiţi de dragostea părinţilor lor.

Tu, Care eşti Fiul Preaiubit al Părintelui Ce resc, ajută-i pe copiii orfani să simtă dragostea Sa sfântă. Tu, Cel ce ai zis: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“, ajută-i pe copiii orfani să dobândească mângâierea pe care ai făgăduit-o.

Dimpreună cu ei, ajută-i şi pe cei care au fost părăsiţi de părinţii lor şi care cresc în foame, frig, mizerie şi durere.

Şi dacă vreunii din ei nu au fost luminaţi de Sfântul Botez, mai înainte de orice Te rugăm să rânduieşti naşterea lor în Sfânta Ta Biserică. Doamne, să nu-i laşi fără ajutorul Tău!

După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care a zis: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng“, ar trebui ca inimile noastre să se în tristeze pentru suferinţele copiilor greu încercaţi de viaţă. Cum ne-am putea numi creştini, dacă ne-am îmbuiba de toate bunătăţile, în timp ce alţii rabdă foame şi frig? Sau cum am putea să cerem ajutorul Tău, de nu-i vom ajuta la rândul nostru pe cei ce au nevoie de ajutor? Luminea ză-ne pe noi, Doam ne, să-i ajutăm cu ce ne stă în putinţă, ca să îndulcim măcar puţin amara lor viaţă.

Binecuvântează-i, Doamne, pe aceşti copii ne că jiţi, şi pe cei care îi ajută pe ei întăreşte-i şi le răsplăteşte lor după mare mila Ta, ca un bun şi iubitor de oameni. Amin.

Rugăciunea soţilor care nu au copii

„Doamne, nu plăcerea mea o caut, luând pe femeia mea, ci o fac cu inima curată. Bine voieşte de a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce îm pre ună până la bătrâneţe“, s-a rugat Ţie Tobie, iar Tu i-ai umplut casa de bine cuvântare şi i-ai dă ruit copii ca răspuns la cererile sale.

Doamne, pustii sunt casele fără copii, şi triste inimile soţilor care nu au urmaşi. Chiar dacă nu avem credinţa drepţilor care pentru rugăciunile lor s-au învrednicit să aibă copii, pentru mila Ta cea nemăsurată nu ne lăsa, Atotputernice Doam ne, ci vezi suspinul inimilor noastre.

Umple-ne casa de bucuria pe care o aduc co piii, iar pe noi întăreşte-ne ca să îi creştem pe ei cu dragoste şi înţelepciune în dreapta credinţă, spre slava Numelui Tău şi a Sfintei Tale Biserici. Amin.

Rugăciune pentru copiii
care se află în călătorie

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, şi ai călătorit împreună cu cei doi ucenici care mer geau la Emaus, Însuţi, Stăpâne, călătoreşte şi cu copilul acesta, bine cu vântând călătoria sa. Trimite-i înger păzitor ca oarecând lui Tobie, ca să-i fie povă ţui tor şi să-l pă zeas că nevătă mat de toată întâmpla rea cea rea, pentru ca să se întoarcă cu pace, să nă tos trupeşte şi sufle teşte.

Tu, Cel ce niciodată nu Te desparţi de robii Tăi, nu Te despărţi nici de copilul acesta (nu me le). Tu, Care ai zis: „Eu sunt cu voi până la sfâr şi tul veacurilor“, fii cu acest copil până la ultima lui suflare.

Ajută-l să nu cadă în ispita vrăjmaşului şi să se întoarcă din drumul său simţind ajutorul Tău şi cunoscând harul Tău, ca să laude şi să slăvească Numele Tău cel Sfânt. Amin.

Cuvinte
din înţelepciunea sfinţilor

Cei ce îşi doresc să aibă copii vrednici, vor proceda cu chibzuinţă dacă mai înainte se vor face pe ei înşişi părinţi vrednici.

Sfântul Filaret al Moscovei

Tu te numeşti tatăl copiilor tăi după trup; fii tatăl lor şi după duh.

Sfântul Tihon de Zadonsk

Nu există nici o artă mai înaltă decât arta de a fi pe dagog. Pictorul sau sculptorul fac numai o figură fără viaţă, iar un înţelept pedagog modelează un chip viu, de care se bucură şi Dumnezeu, şi oamenii.

Sfân tul Ioan Gură de Aur

Un copil poate fi asemănat cu o scândură pre gă tită pentru zugrăvirea unui tablou; ce va zugrăvi pe ea pictorul, ceva bun sau rău, ceva sfânt sau păcătos, aceea va şi rămâne. Tot aşa şi copilul: ce fel de educaţie îi vor da părinţii la început, cu ce fel de obice iuri îl vor deprinde, plăcute sau urâte lui Dumnezeu, îngereşti sau drăceşti, cu acelea va şi trăi.

Sfântul Dimitrie al Rostovului

Vasul nu pierde mirosul, rău sau bun, de care s-a îm bibat mai înainte; aşa e şi cu educaţia copiilor! De aceea e necesar să îi deprindem cu binele din copilărie.

Sfântul Dimitrie al Rostovului

Grădinarul leagă copăcelul tânăr, sădit de curând, de un par puternic înfipt în pământ pentru ca vântul să nu smulgă copăcelul şi taie vlăstarii de prisos pentru ca ei să nu vateme şi să nu usuce tânărul arbore. Procedaţi şi voi la fel cu copiii voştri. Întăriţi inimile lor în frica de Dumnezeu pentru ca ele să nu se clatine din pricina smintelilor. Tăiaţi patimile ce răsar pen tru ca ele să nu se întărească şi să nu omoare pe omul nou, lăuntric, născut prin Sfântul Botez.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Cum îi veţi creşte pe copiii voştri în rânduială, când voi înşivă duceţi o viaţă fără rânduială?

Sfântul Vasile cel Mare

O pildă bună e mai de folos decât orice învăţătu ră. Un tată nu trebuie să uite acest lucru.

Sfântul Tihon de Zadonsk

Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele.

Sfântul Filaret al Moscovei

Copii! Preţuiţi binecuvântarea părinţilor de o mie de ori mai mult decât oricare altă moştenire.

Sfântul Filaret al Moscovei

Cum o picătură de apă ce se află pe o suprafaţă netedă merge într-acolo unde o conducem cu degetul, tot aşa şi un copil tânăr, gingaş, poate fi îndreptat într-o parte sau în alta, în cea bună sau în cea rea, şi să îl duci unde vrei.

Fericitul Ieronim

Lăsaţi copiii să vină la mine!

Cuvânt către părinţi

Copilul, dar al lui Dumnezeu

„Adevărat, adevărat zic vouă, că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi în tris ta, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

Femeia, când e să nască, se întristează, fiind că a so sit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume“ (Ioan 16-20, 21).

Mari sunt durerile femeii care naşte, dar mari sunt şi durerile de ani şi ani ale părinţilor care vor să îşi creas că fiii şi fiicele în dreapta credinţă, în această lume plină de pă cat.

Ne-am dori poate să trăim într-o lume fără durere, fără griji, fără necazuri. Dumnezeu Însuşi a dat omului această posibilitate. Dar părintele neamului omenesc, Adam, a refuzat aceasta, ale gând calea neascultării. Şi a fost alungat din rai.

Dumnezeu a rânduit ridicarea noastră din pă cat prin jertfa Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Şi ni s-a arătat calea cea îngustă a mântuirii, pe care trebuie să înfruntăm atâtea şi atâtea greutăţi.

Poate că cea mai mare durere a unui părinte este cea legată de copiii săi. El suferă ori de câte ori ei se îmbolnăvesc, ori de câte ori cad în păcat sau ori de câte ori el nu reuşeşte să le fie alături. Dar dacă se ocu pă cu grijă de creşterea lor, dacă cere ajutorul lui Dumnezeu pentru aceasta, bucuria lui va fi mare atun ci când va vedea că eforturile sale au avut rost, că aşteptările i-au fost împlinite.

Cuvântul că „femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iu bi re şi în sfinţenie“ (I Tim.2,15) este înţeles astăzi ca un îndemn adresat femeii de a face cât mai mulţi co pii. Dar naşterea de prunci este mântuitoare numai în măsura în care implică şi jertfa pentru creşterea trupească şi sufletească a copiilor, numai în măsura în care aceştia primesc o educaţie creştinească.

Nu doar femeile sunt cele care se mântuiesc prin jertfa creşterii copiilor. Înainte ele stăteau a casă şi se în grijeau numai de copii şi de treburile gospodăriei. În zilele noastre, când majoritatea femeilor au serviciu, o mare parte din responsabilitatea educării copi i lor revine bărbaţilor. De aceea putem spune că amân doi soţii se mântuiesc prin creşterea copiilor, aceste minunate daruri cu care Dumnezeu a binecuvântat familia.

Este foarte important pentru părinţii binecre din cioşi să aibă întipărit în inimile lor adevărul că un co pil este o binecuvântare de la Dumnezeu. Atunci când înţelegem aceasta, ochii noştri parcă se deschid şi vedem o altă lume, parcă primim aripi, primim noi puteri. Nu este vorba doar de o simplă atitudine optimistă. E vorba de asumarea unui alt mod de percepere a existenţei.

Este foarte greu pentru părinţii care nu caută pre zen ţa lui Dumnezeu în vieţile lor să vadă în copil un semn al acestei prezenţe. De aceea, venirea pe lume a unui copil, şi mai ales a primului copil, este mo men tul potrivit ca părinţii să cugete cu luare-aminte la Dumnezeu, punând cărămizi pentru propria lor zidire duhovnicească. Pentru că nu poţi fi părinte în adevăratul sens al cuvântului decât dacă îţi creşti co pilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc.

Copiii învaţă adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor. Părinţii care nu trăiesc în acest har nu vor putea să-i înveţe pe copiii lor cum să dobândească o credinţă vie.

Poate un sculptor să trateze bolnavii? Poate un doctor să sculpteze? Numai dacă au fost învă ţaţi. Un doctor poate să înveţe sculptura, aşa cum un sculptor poate să înveţe medicina. Dar fiecare părinte nu nu mai că poate, ci şi trebuie să înveţe să fie părinte.

A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Este greşit a considera că dacă părin ţii au făcut un copil primesc automat şi iscusinţa de a fi buni părinţi, buni educatori.

Cuvântul că mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă şi mulţi dintre cei de pe urmă vor fi întâi se poate apli ca şi în acest caz. Mulţi dintre cei care erau mai pri cepuţi decât alţii în creşterea copiilor, dar nu au fo losit această înzestrare, au fost lăsaţi în urmă de cei care, ştiindu-şi nepriceperea, au alergat la Dumnezeu pentru ajutor, nevoindu-se să devină buni educatori.

A fi părinte nu este o meserie pe care o înveţi vrei nu vrei. A fi părinte este într-un fel asemă nător cu a fi preot: e ascultarea unei vocaţii, e răs punsul la che ma rea Celui de Sus. Pentru că majoritatea oamenilor maturi sunt părinţi, ei privesc acest fapt ca pe ceva nor mal, „firesc“, neieşit din comun, şi trec cu vede rea măreţia şi gravitatea acestui eveniment.

Cât sunt micuţi, copiii au pe chipurile lor o cu ră ţie îngerească. Chiar şi părinţii mai puţin cre dincioşi observă: „parcă ar fi nişte îngeraşi. Mare dar am pri mit de la Dumnezeu“. Greu este să nu te laşi biruit de nevinovăţia, de gingăşia şi de frumuseţea lor. Co piii sunt nişte flori; nu este de ajuns doar să ne desfă tăm de mireasma lor, ci e bine să ne umplem suflete le de această mireasmă. Copiii sunt raze de soare care răsar peste vieţile uneori foarte fră mântate ale părinţilor.

Când copilul nu mai este privit ca un dar de la Dum nezeu, ci ca o povară, familia ajunge într-un mo ment de mare încercare duhovnicească. Aceas ta se întâmplă şi când acest dar este primit doar cu bu cu rie infantilă, ca o jucărie, fără responsabi litate, fără asumarea greutăţilor.

Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care tre bu ie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult.

Este o mare diferenţă între un copil zămislit din pă rinţi care duc o viaţă curată, care s-au îm părtăşit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, şi un copil zămislit din părinţi care duc o viaţă dezordonată, plină de patimi. În cel de-al doilea caz nu numai că pruncul zămislit va pu tea moşteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar sufletul lui va fi afectat.

Cum este afectat şi un copil ai cărui frăţiori mai mari nu au apucat să se nască, fiind avortaţi. Pân te ce le unei mame care şi-a ucis copilul (vina fiind nu nu mai a ei, ci şi a tatălui care a vrut aceasta) nu poa te fi ca acela al unei mame care a adus pe lume co piii pe care i-a zămislit (şi oare cum vor sta la Înfri co şătoarea Judecată în faţa Celui ce a zis: „Lăsaţi co piii să vină la Mine…“, părinţii care au curmat vie ţile pruncilor lor?).

Copilul este copil din momentul concepţiei. „Edu caţia“ lui începe din acel moment. Câtă vreme stă în pântecele mamei i se transmit toate emoţiile şi fră mân tările mai intense ale acesteia. Şi pecetea lor va fi foarte greu de şters în timp.

Părinţii sunt responsabili pentru ceea ce i se transmite copilului în perioada intrauterină: pace sau tulburare, dragoste sau ură. Şi ura e ca un cuţit înfipt în inima pruncului. Totuşi, nu există afecţiune a copilului, tru pească sau sufletească, care prin rugăciuni că tre Dumnezeul Îndurărilor să nu poată fi vindecată.

Mântuitorul, Care a zis: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“, să ne ajute, pe noi şi pe copiii noştri, să ducem o viaţă curată, pentru a ne desfăta în ceruri de bunătăţile pe care Le-a pre gătit celor ce ascultă şi împlinesc po run cile Sale.

Familia – mica Biserică

Un cuplu care trăieşte fără credinţă în Dumnezeu îşi creşte copiii fie ca într-un muzeu, fie ca într-o şcoa lă, fie ca într-un templu păgân sau într-o închisoare.

Casa este pentru copil un muzeu atunci când îi lip seşte dragostea. El vede în jurul său lucruri atră gă toare, lucruri frumoase, de care însă se plictiseşte repede, şi ruptura de mediu este inevitabilă. Căminul care nu-i oferă dragoste nu este de fapt un cămin. De geaba părinţii i-au cumpărat toate jucăriile, de gea ba toate prăjiturile şi toate celelalte bunătăţi. Co piii au nevoie de părinţi care să-i iubească, să-i înţeleagă, să le acorde timp. Părinţii sunt chemaţi să fie primii prieteni ai copiilor lor.

Casa este pentru copil şcoală atunci când este obli gat să înveţe cât mai mult, să devină cel mai bun din clasă, cel mai „deştept“, cel mai priceput; să ajun gă acolo unde părinţii lui nu au reuşit. Copilul e înecat de cunoştinţe şi nu mai poate să le facă faţă. Devine inhibat şi capacitatea de învăţare îi scade.

Casa e pentru copil templu păgân atunci când, chiar dacă s-au unit în faţa lui Dumnezeu prin Taina Cunu niei, părinţii trăiesc în patimi. Copilul vede şi aude lucruri urâte şi mintea lui se umple de întinăciune. Des frâu, beţie, ură şi mânie, păcat după păcat, toate ajung la cunoştinţa lui. Lumea este pentru el o lume rea. Oricât de multă dragoste ar încerca să-i arate pă rin ţii care slujesc păcatului, copilul o primeşte cu greu.

Uneori copiii le apar părinţilor ca un veritabil ba last de care nu prea au cum să scape. Copiii cresc într-un mediu insuportabil şi inimile lor plăpânde sunt doborâte de răutatea care îi înconjoară. Atunci copiii cresc în închisori. Familia este pentru ei un me diu ostil de care vor încerca să scape. Familia este pentru ei întruchiparea răului.

Şi mai greu este însă când părinţii îşi aban do nea ză sarcina de părinţi, nu se mai interesează de copii, şi familia se destramă.

Divorţul, din ce în ce mai răspândit astăzi, este unul dintre factorii care contribuie la stricarea copii lor. Foarte greu va mai putea fi convins cineva care şi-a petrecut copilăria departe de unul dintre părinţi că fa milia poartă binecuvân tarea lui Dumnezeu.

Faţă de cele enumerate mai sus, familia-cur să, pa re mult mai bună. Prin familie-cursă înţele gem fa mi lia în care este în aparenţă pace, linişte şi dra goste, deşi Dumnezeu lipseşte. Părinţii fac mari eforturi pen tru creşterea copiilor, asigurân du-le tot ce le este ne cesar. Sunt alături de ei şi-i înconjoară cu dragos te, iar copiii cresc fericiţi.

Dar în clipa în care se maturizează, ei observă că ceea ce părea bun era de fapt o himeră. În faţa proble me lor vieţii fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot trăi o via ţă curată, iar echilibrul lor devine din ce în ce mai fragil. Modelul de viaţă pe care îl aveau ca reper nu mai stă în picioare. Şi atunci intervine ruptura. Sa cri fi ciul părinţilor a fost inutil. Tinerii se revoltă, căci aveau nevoie de puncte de sprijin care să nu se clatine. Şi, fiind dezamăgiţi, îşi reneagă părinţii şi neagă familia.

În fiecare din situaţiile de mai sus, dintr-un motiv sau altul, familia nu apare pentru tânăr ca ceva valo ros, ca ceva ce merită să fie preţuit. Familia nu este în ţeleasă ca sălaş al întâlnirii, al dragostei şi al co mu niunii, ci ca sălaş al însingu rării, al necazurilor sau al răutăţii.

Prin Taina Cununiei, familia creştină e întemeiată de Dumnezeu ca o mică Biserică, loc al prezenţei Dumnezeului celui Viu şi al binecuvân tărilor Sale ce lor bogate. Numai într-o astfel de fa milie copiii vor descoperi rostul pentru care pă rinţii lor cred în Dumnezeu şi îi îndreaptă pe calea mântuirii.

Câtă vreme sunt mici, copiilor li se pot spune lu cruri frumoase despre Dumnezeu, care îi mişcă aşa cum îi mişcă şi poveştile. Dar cu trecerea vârstei, co piii nu se mai mulţumesc doar să asculte, ei încep să obser ve. Şi spiritul lor de observaţie este ascuţit. De gea ba li se spune că Dumnezeu este Cel care aduce pacea, dacă îi văd pe părinţi că se ceartă. Degeaba li se spune că Dumnezeu iubeşte virtuţile, dacă îi văd pe părinţi plini de patimi, dacă ştiu că părinţii lor nu fac ceea ce îi învaţă pe ei să facă.

Pentru copii părinţii sunt primele modele, primele icoane. Cel mai puternic exemplu, cel mai uşor de imi tat. Dacă părinţii şi-ar da seama de uriaşa responsabilitate pe care o au poate că ar duce o viaţă mai curată.

Copiii Îl văd pe Dumnezeu prin părinţi. Părinţii sunt preoţii casei lui Dumnezeu, care este familia. Cre din ţa pe care copiii o primesc de la părinţii lor are ca punct de sprijin încrederea lor în cei mari. Copiii cred mai ales pentru că punctele lor de reper, părinţii, cred la rândul lor. Numai când familia este o mică Biserică educaţia dată de părinţi poate da roade care nu se strică. Sufletele copiilor suferă când sunt sfâşia te, fragmentate: când li se spune ceva, şi văd altceva.

Sunt cazuri în care unul dintre cei doi părinţi tră ieş te o viaţă pătimaşă. Dacă celălalt părinte va fi un model de răbdare şi de credinţă, copiii se vor folosi. Când copiii simt că mama sau tatăl lor poartă greu tă ţi le aduse de patimile şi slăbiciunile celuilalt fără să cârtească, urând păcatul şi iubin du-l pe păcătos, ei văd în această putere prezenţa vie a lui Dumnezeu.

Ce se întâmplă cu familiile în care domneşte ne în ţelegerea, în care nu se simte şi nici nu se cheamă pa cea Duhului Sfânt? Dacă părinţii nu se luptă să depăşească tulburările, copiii vor suporta consecin ţe le. Dar dacă părinţii pun început bun – şi la aceasta îi îndeamnă în fiecare zi Mântuitorul Hristos –, atunci ei deschid uşa casei ca să intre Dumnezeu. Nu este uşor să se depăşească aceste tulburări. Vor fi poate luni întregi de luptă duhovnicească. Dar pentru lupta lor, Dumnezeu îi va acoperi cu harul Său pe copii.

Nu există familie perfectă, aşa cum nu există om fără de păcat. Nu există familie care să nu aibă ispi te. Viaţa este o luptă care implică greutăţi, căderi şi ridicări.

Dar toate familiile sunt chemate să fie mici bise rici, aşa cum toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie. Copiii vor vedea că liniştea care domneşte în cămi nul lor nu se află în casele în care Dumnezeu nu este primit. Şi când vor creşte mari, îşi vor dori să aibă fa milii binecuvântate de Dumnezeu.

Iar dacă totuşi păcatul îi va birui, oricât de mare ar fi căderea, dorul unui cămin liniştit nu se va şterge din inimile lor. Şi poate că vor reuşi să se ridice din că dere şi să-şi întemeieze familii care să le aducă aminte de frumuseţile copilăriei. Familii în care să domnească dragostea, înţelege rea, bucuria.

Părinţilor care vor ca familiile lor să se sfin ţească, să devină mici biserici, şi copiii lor să crească în dreap ta credinţă, cred că este potrivit să le aducem aminte încurajarea Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

Darul „vorbirii în limbi“

La Rusalii Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apos to lii care au început să vorbească în limbi pe care până atunci nu le cunoşteau, propovădu indu-L pe Hris tos şi celor de alte neamuri.

Să cugetăm puţin la adâncimea acestei minuni. Dumnezeu nu este străin de nimeni şi de aceea a rânduit ca fiecare să audă cuvântul mântuirii pe limba sa, pe înţelesul său. Mesajul lui Hristos era pentru toţi, indiferent din ce neam făceau parte. Apostolii nu au avut nevoie de tălmaci care să traducă vorbele lor, ci au putut, însufleţiţi de Duhul Sfânt, să vor beas că tuturor. Această minune este de mare importanţă pentru fiecare părinte.

Pentru copii, părinţii sunt apostolii Evangheliei. Cum să vorbească „în limbi“ părintele către copiii săi? Aici este taina pedagogiei pe care părinţii ar tre bui să o priceapă: cum să vorbim astfel încât co piii noştri să primească învăţătura creştină? Un răs puns îl dă părintele care a avut mulţime de fii duhov niceşti, Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel: „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i do bândesc; tuturor toate m-am făcut ca, în orice chip, să mântu iesc pe unii“ (1 Cor. 9, 22).

Iată calea: să se facă „tuturor toate“, adică să se co boare la nivelul de înţelegere al copiilor, pentru a-i dobândi pentru Hristos. Le trebuie multă delicateţe părinţilor care vor să ajungă la inimile copiilor (şi nu numai lor, ci şi bunicilor şi rudelor apropiate, profesorilor şi, evident, preoţi lor la care ajung copiii).

Copilul nu are nevoie doar de teorii, de lecţii de re ligie. Copilul simte nevoia să pătrundă în lu mea în care Îl găseşte pe Hristos, o găseşte pe Maica Dom nu lui, îi găseşte pe Îngeri şi pe Sfinţi. În această lu me pe cât de minunată pe atât de reală.

Când un copil zice cu evlavie: „Înger, îngera şul meu“, el ştie mai bine decât un om mare că îngeraşul e de faţă şi îl ascultă. Sensibilitatea copiilor este foar te fină şi e destul de uşor ca până în clasele primare să le vorbeşti pe înţelesul lor.

Problemele apar o dată cu adolescenţa, când personalitatea lor se încheagă, când ei capătă o oarecare in dependenţă faţă de familie. E momentul în care des pomenitul conflict dintre generaţii începe să îşi spună cuvântul.

Secolul XX a produs cea mai mare schimbare din istoria relaţiei părinţi – copii. Sute şi sute de ani între părinţi şi copiii au existat tensiuni, au existat neînţe le geri. Dar diferenţele de la o gene raţie la alta nu erau totuşi foarte mari, fiind multe punctele lor co mu ne. Din schimbările apărute de-a lungul timpului în vestimentaţie se poate observa un ecou al acestor asemănări şi deosebiri de mentalitate.

Secolul XX a adus o modificare puternică de men talitate, de atitudine. Paralel cu progresul teh no logic a avut loc o aşa-zisă „emancipare“ spirituală, care a însemnat ruperea de tradiţie. Progresul tehnologic nu este rău în sine şi nu implică neapărat un regres duhovnicesc. Dar realita tea este că progresul tehnologic rău folosit a adân cit criza spirituală produsă de preocuparea excesivă faţă de lumea aceasta.

Vedem cu durere câtă patimă şi câtă destră bălare este în rândurile tinerilor! Ne bucurăm când îi ve dem pe unii la biserică, dar cât de puţini sunt faţă de cei care nu vin deloc…

Vrăjmaşul diavol luptă cu putere să întineze min ţile tinerilor şi cucereşte din ce în ce mai mult teren. Ceea ce altădată era privit ca mare păcat (desfrâul, avortul, beţia şi altele asemenea) astăzi este privit cu toleranţă şi este chiar propagat prin diverse „teh nici“, cu cinism şi „ştiinţă“.

Ce putem face? Este totul pierdut? Nu, bine în ţe les că nu. Suntem chemaţi să fim alături de copiii noş tri şi să-i ajutăm să biruiască această mare de pa timi. Important este să avem priceperea de a le da, la momentul potrivit, sfaturile de care au nevoie. Pă rin ţii au misiunea de a fi cei mai de încredere prieteni ai copiilor lor. Câtă vreme vom şti să vorbim pe lim ba lor, câtă vreme vor înţelege ce vrem să le spunem, le gă tura cu noi va fi pentru ei zid de apărare.

Dar cât de greu este să vorbeşti cuiva pe limba lui. Tinerii au lumea lor, cu „datinile“ ei mereu schimbătoare: muzică, modă, distracţii. Sunt şi lucruri fru moa se, sunt şi lucruri curate în această lume. Dar vrăjmaşul încearcă să le întunece pe toate.

Părinţii nu trebuie să fie nişte inchizitori care să ardă pe rug dorinţele şi bucuriile tinerilor. Tinerii nu sunt roboţi, tinerii au personalitate. Părintele inchizi tor nu va reuşi decât să îşi oblige copiii să se ascun dă de el.

Poate la fel de mult greşesc părinţii care îi lasă pe copii să-şi satisfacă toate poftele. Ca şi cum i-ar arun ca în apă fără să îi înveţe mai întâi să înoate. Co piii s-ar îneca. Lumea îi ispiteşte cu „dulceaţa“ păca te lor ei, contaminându-i apoi cu ele.

Nu e bine ca părinţii să-şi idolatrizeze copiii. Ori ce depăşire a măsurii în dragostea arătată copiilor va trezi în ei orgoliul, iubirea de sine, şi îi va însingura. Când nu se păstrează un anumit echilibru în relaţia părinţi-copii, şi părinţii muncesc ca nişte robi pentru a satisface toate dorinţele răsfăţate ale copiilor, aceas ta nu numai că va denatura relaţia afectivă dintre ei, transformând-o din dragoste binecuvântată de Dum ne zeu în patimă, ci îi va şi transforma pe copii în robi ai acestei lumi materiale, căreia consumismul i-a de ve nit emblemă.

Urmările unei prea mari îngăduinţe faţă de greşe li le copiilor, sub pretextul că sunt necopţi la minte, vor putea fi greu de contracarat în timp. Este greşit să se considere obrăznicia şi neascultarea forme de manifestare a personalităţii. Pentru că dintr-un copil obraznic foarte greu va ieşi un om cuviincios.

Părinţii ideali sunt părinţii care ştiu să pă trundă în lumea copiilor lor, înţelegându-le nă zuinţele, fră mân tările, bucuriile, aspiraţiile şi aju tându-i să deo se bească binele de rău, dându-le toate lămuririle necesare.

Este nevoie de foarte mult discernământ pentru a în ţelege universul în care trăiesc copiii de azi: gălă gie, agitaţie, muzică, petreceri. E uşor să contestăm tot. Să spunem un „Nu“ hotărât fiecărei pagini din sufletul lor. Dar aşa îi pierdem. Nu cu sabie, ci cu mân gâiere să ne apropiem de ei. Cu gingăşie să le mo delăm sufletele. Şi cu multă dragoste.

Vorbindu-le pe limba lor, ei vor înţelege cu vintele noastre. Şi ne vor răspunde. Şi dacă ne-au înţeles cu vin tele, ne vor răspunde aşa cum trebuie.

Fiul risipitor

O pildă evanghelică de mare importanţă pentru orice părinte este pilda fiului risipitor. Nici un părinte nu îşi doreşte să aibă parte de tristeţea tatălui din para bo lă, care şi-a văzut fiul plecând departe de casă. Şi totuşi, în vremurile noastre, în care păcatul s-a extins mai mult ca niciodată, tot mai mulţi tineri merg pe calea fiului risipitor. Trăim parcă „vremurile fiilor risipitori“.

Un părinte devine foarte greu conştient de alune ca rea fiului său. Foarte greu un părinte înfruntă ade vă rul. Tendinţa este de a privi numai superficial că de rile copiilor. De aceea numai pen tru puţini părinţi pilda fiului risipitor îşi desco peră adâncurile. Părinţii văd de obicei că au fii risipitori numai în momentul în care află de nişte păcate care li se par mari (cum ar fi beţia sau desfrânarea).

Dar un tânăr devine fiu risipitor mai ales în mo mentul în care s-a rupt de Dumnezeu şi de Biserică. În momentul în care L-a alungat pe Dumnezeu din viaţa lui. Când a început să considere că tot ce ţine de religie e o poveste frumoasă, dar neadevărată.

Ceea ce îi împiedică pe părinţi să fie obiectivi este propriul lor trecut, pe care nu l-au reconsiderat, de care nu s-au pocăit îndeajuns, de care sunt încă ata şaţi. Cei care s-au pocăit numai superficial văd în fiii lor oglinda propriei lor vieţi şi se gândesc că aşa cum ei înşişi s-au ridicat din pă cate, aşa se vor ridica şi copiii lor.

Sunt cel puţin două greşeli în acest raţio nament: prima este compararea celor două vieţi, fără să se ţină seama de mediile în care s-au manifestat. Una era să cazi în desfrânare acum 50-60 de ani, când desfrâ na rea era considerată o mare patimă de către societatea care avea nişte reguli de comportare şi de vie ţui re mai sănătoase. Şi alta este să cazi azi, când căderea nu mai este considerată cădere, când din ce în ce mai mulţi părinţi sunt de acord cu faptul că e bine ca tinerii să în ceapă viaţa sexuală înainte de nuntă. Azi, când sunt puse în multe locuri reclame pentru mijloace anticoncepţionale, când mass-media este saturată de informaţii privitoare la sexualitatea cea mai vulgară.

E adevărat că şi prin anii ’60–70 au existat miş cări gen hippy, pentru care erau reprezentative sexul „liber“, consumul de droguri, ruperea de tradi ţii. Dar astfel de mişcări s-au lovit de o puternică re zis tenţă din partea societăţii, care le-a tratat ca pe niş te peri culoşi viruşi. Dacă mişcarea hippy ar fi apă rut în zilele noastre, campania de promovare ar fi fost mult mai intensă, ar fi fost mult mai greu de stăvilit. Ba mai mult chiar, mişcarea hippy ar fi fost lăudată şi apreciată ca mişcare ce exprimă cel mai bine aspiraţiile tinerilor contemporani.

A doua greşeală a raţionamentului de mai sus este confundarea unor situaţii asemănătoare. Încerc o lă murire matematică: dacă acum treizeci de ani dintr-o sută de tineri care nu credeau în Dumnezeu, deşi pă rin ţii lor erau credincioşi, un număr de cinci s-au în tors la Biserică, înseamnă că din douăzeci de tineri doar unul s-a întors (şi propor ţia reală este mult mai mică). Fiecare dintre părinţii celor o sută de copii şi-a dorit întoarcerea copiilor săi. Dar numai părinţii celor cinci copii s-au bucurat de aceasta.

Ar fi de dorit ca părinţii care se gândesc că, după ce se vor întina prin diferite patimi, copiii lor se vor în toarce oricum la Dumnezeu, să reflecteze la pro por ţia de mai sus. Nu e de-ajuns să ne bazăm pe şan sa ca fiii risipitori să se întoarcă. Trebuie să le ieşim în întâmpinare.

Pentru părinţii care au impresia unei foarte puternice apropieri a tinerilor de vieţuirea creş tină este po trivit îndemnul de a merge la orice liceu şi de a în tre ba câţi tineri merg duminica la biserică. Răs pun sul este: foarte puţini. Deşi în zilele noastre credinţa creş tină nu mai este prigonită de stat, şi tinerii ar pu tea umple bisericile, prea puţini dintre ei sunt cu ade vărat deschişi pentru o viaţă duhovnicească.

Unii părinţi consideră că pentru îndreptarea copiilor sunt de ajuns rugăciunile, şi chiar şi acele rugăciuni le fac în grabă şi fără zdrobire de inimă.

Dar mesajul Bisericii nu ajunge la copii numai pentru rugăciunile părinţilor. Mântuitorul Hristos nu S-a mulţumit să Se roage Părintelui Ceresc pentru păcătoşi, ci a venit în mijlocul lor şi le-a vorbit. Şi cu vintele Sale pline de putere i-au întors pe mulţi. Pă rinţii trebuie şi să se roage, dar şi să îi sfătuiască cu înţelepciune şi fermitate pe copii.

În zilele noastre, mentalitatea tinerilor este foarte diferită faţă de cea a tinerilor din secolele trecute. Îi poţi ameninţa cu chinurile iadului, cu osânda veş ni că, aceasta nu-i sperie şi nu-i pune pe gânduri decât pe puţini.

Tinerii nu trebuie înfricoşaţi cu astfel de imagini, ci dimpotrivă. Să li se vorbească despre frumu seţile credinţei, despre cum poate Dumnezeu să schimbe şi să împlinească viaţa unui om.

Cum fiul risipitor din parabolă şi-a adus aminte de bunătăţile din casa tatălui său, aşa şi tinerii noştri, când vor înţelege că nu pot găsi în altă parte bunătăţi ca acelea pe care le dă Dumnezeu, vor avea de ce să se întoarcă la Biserică.

Şi aşa cum tatăl din parabolă, înainte să îl pri mească pe fiul său cu braţele deschise, l-a aşteptat cu inima strânsă, aşa trebuie să aştepte orice părinte al că rui fiu sau fiică a luat-o pe calea păcatului. Nu trebuie să existe nici un păcat care să depăşească dra gos tea părinţilor. Nici curvia, nici beţia, nici crima, nici consumul de droguri, nici chiar păcatele împo tri va firii, din ce în ce mai răspândite în zilele noastre.

Dar pe cât de mare trebuie să fie înţelegerea, pe atât de pricepută trebuie să fie mustrarea. Pentru că scopul mustrării nu este ca părintele să-şi facă datoria de a mustra, ci ca cel mustrat să-şi vină în fire. Să nu ne fie teamă să privim adevărul în faţă: dacă tinerii nu se întorc din calea păcatului, îşi pot pierde mântuirea: ei merg spre iad.

Dacă părinţii au ştiut să mustre, dacă au ştiut să sfătuiască, poate că peste ani şi ani, poate chiar când foştii copii vor fi pe patul de moarte, se vor pocăi de păcatele lor. Şi, chiar şi atunci, în ultimul ceas, Dum ne zeu îi va primi.

Lupta pentru întoarcerea copiilor este mare, pentru că păcatele care îi ispitesc îl au în spate pe necuratul diavol. Mare este însă bucuria unui părinte care şi-a întors fiul de pe calea pierzării, câştigându-l pen tru Împărăţia cerurilor.

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocă ieş te decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15,7).

Dumnezeul părinţilor noştri

Cine este Tatăl la care se întorc fiii risipitori? Dumnezeu, pe Care aceşti copii trebuie să Îl cunoască şi să Îl iubească din cea mai fragedă vârstă.

Când copilul îşi formează prima impresie despre lume, este bine ca cel mai important loc să Îl ocupe Dumnezeu. Copilul îşi formează această impresie pu nând unele peste altele, ca pe nişte cuburi, toate cu noş tinţele sale. În mintea lui el face legături ciudate, de neînţeles pentru oamenii mari, şi leagă realităţi diferite.

Încă de când îşi formează acest univers, copilul trebuie să creadă în Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să facă parte dintre primele cunoş tinţe ale unui copil şi să ocupe locul primordial în universul lui. Foar te greu va fi pentru cineva care L-a cunoscut pe Dum ne zeu încă din copi lărie să renunţe la legătura cu El. Pentru un astfel de copil e tot atât de firesc ca lu mea să fie făcută de Dumnezeu pe cât de normal este ca soarele să răsară.

Relaţia unui copil cu Dumnezeu, departe de a fi superficială, este foarte profundă. Atunci când a pri mit o educaţie creştină, copilul ştie că Dumnezeu face totul: El trimite zăpada, El trimite ploaia, El îi apă ră pe părinţi, El îi vindecă pe bolnavi.

Cu trecerea anilor, viaţa religioasă a copilului îşi schim bă manifestările, şi atunci fundamentul care a fost pus are o influenţă capitală.

Părinţii trebuie să vegheze ca legătura copilului cu Dumnezeu să nu se răcească şi să Îi ceară lui Dum ne zeu să îi înveţe cum să îmbogăţească universul creştin al copilului.

Deşi pare prematur, îi este de mare folos copilului să fie obişnuit cu gândul că după această viaţă urmea ză viaţa veşnică. Închipuirea raiului şi a iadului îi im pre sionează foarte mult pe copii, mai ales când sunt mici. Ei trebuie învăţaţi să judece faptele şi după acest criteriu: „Dacă fac ce e bine, mă duc în rai. Dacă nu, mă duc în iad. Dacă îi ascult pe părinţi, merg pe drumul spre rai. Dacă nu, merg spre iad“.

Nu putem cere copiilor să fie perfecţi şi nici să îşi în suşească un mod rigid de a înţelege lumea. Dar putem să îi ajutăm ca modul lor de înţelegere să absoarbă din ce în ce mai mult învăţătura creştină.

Cei mai mulţi copii care se rup de Dumnezeu o fac nu pentru că ar avea un motiv de ordin spiritual, nu din convingere, ci din comoditate. Ei aleg un mod de viaţă căruia Dumnezeu şi preoţii îi stau împotrivă, îi pun piedici. Dumnezeu nu poate să aprobe desfrâul. Şi atunci, simplu: ei renun ţă la credinţa în Dum nezeu. Dum ne zeu de vi ne un fel de balast, şi fuga de El, o eliberare.

Dar copiii pentru care Dumnezeu este centrul vie ţii lor, puţinii copii care sunt cu adevărat creş tini, nu vor renunţa la credinţă. Chiar dacă vor avea căderi, ei nu vor înceta să privească la Dumnezeu şi să se ridice.

Copilul învaţă să Îl cunoască pe Dumnezeu de la părinţii săi. Nu doar prin ceea ce aude, ci mai ales prin ceea ce ve de. Când copilul va vedea că părinţii lui iubesc Bi se ri ca, iubesc casa lui Dumnezeu, atunci o vor iubi şi ei. Iar dacă va vedea că Dumnezeul pă rin ţilor lui este viu pentru ei, că este prezent în vie ţi le lor, atunci co pilul va voi să-L cunoască şi el pe acest Dumnezeu. Co pi lul care simte şi vede că Dum ne zeu lipseşte din viaţa părinţilor lui, fie din ateism, fie printr-o credinţă „căldicică“, mediocră, plină de superstiţii şi de tradiţii po pulare de origine pre creş ti nă, va trece aproape sigur printr-o perioadă de negativism, chiar de re vol tă împotriva lui Dum nezeu. Şi numai pronia cerească îl va putea izbăvi.

Copilul în Biserică

Bucuria unui părinte credincios care îşi vede co piii crescând sub adăpostul Bisericii şi recunoş tinţa lui faţă de Dumnezeu sunt nemărginite. Nu există un loc mai cald, mai plin de mângâiere pentru sufletul omenesc decât Biserica. Şi cu cât mai obişnuiţi sunt copiii cu atmosfera din biserică, cu cât se simt mai „acasă“ atunci când merg la sfintele slujbe, cu atât mai puternică va fi legătura lor cu Dumnezeu când, de-a lungul vieţii lor, vrăjmaşul şi patimile vor încerca să îi biruie.

Prin Taina Sfântului Botez copiii se unesc cu Hris tos şi devin mădulare ale Bisericii. După Botez, prin ungerea cu Sfântul Mir, ei devin temple ale Du hu lui Sfânt.

Încă din pântecele mamei sale, copilul se împăr tă şeşte într-un fel chiar de trăirile religioase ale acesteia. O mamă rugătoare, spovedită şi împărtăşită, îi oferă copilului o anumită stare de linişte, de pace care îi influenţează sufletul, ale cărei roade se vor ve dea încă de la primele mani festări ale pruncului.

Naşterea unui copil este urmată în mod firesc de botez. Unii părinţi se mulţumesc însă cu acest bo tez şi nu-şi dau seama cât este de folositor pentru co pii, chiar când sunt mici, să fie aduşi la biserică. Iar aceas tă concepţie este greşită.

La început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult, copiii trebuie aduşi la biserică pentru a se obişnui cu sfintele slujbe. Şi pentru că sunt curaţi, cât sunt mici se pot împărtăşi des. Câtă vreme minţile lor sunt curate, nu există nici un motiv ca să nu fie împărtă şiţi. Doar că trebuie să stea ne mâncaţi până se împăr tă şesc (excepţie făcând be beluşii care, din pricina fra gilităţii organismului, se pot împărtăşi şi după ce s-au hrănit cu lapte).

Pentru copil, slujba de duminică poate fi mo men tul cel mai frumos al săptămânii. Dacă familia a ştiut să îl apropie de Dumnezeu, slujbele pot fi pentru el o adevărată sărbătoare. Atmosfera din biserică poate fi mai atrăgătoare pentru el decât lumea poveştilor. Vor bindu-le copiilor despre prezenţa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Îngerilor şi a Sfinţilor în Biseri că, legătura lor cu membrii Bisericii nevăzute va de ve ni mai trainică. Deşi nu îi văd cu ochii, îi simt cu ini ma. Adierea cerească se atinge mult mai uşor de inimile lor.

Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt ce le mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Aten ţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului.

Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „ie pu raşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină „ie pu raşul“; nu Paştele. Peste ani şi ani, când vor avea ne voie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“ cu coarne!

Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de aso ci e rea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spi rituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor.

Este foarte bine ca încă de mici copiii să fie în vă ţaţi să se spovedească. De cum au început să cu noas că răul, de cum şi-au întinat minţile cu imaginile ne cu rate oferite de mass-media, de cum au început să mintă, din momentul în care au început să facă di fe ren ţa dintre faptele bune şi faptele rele pe care le să vâr şesc, copiii trebuie să se spovedească.

Chiar dacă unii preoţi nu sunt obişnuiţi să pri meas că copii la scaunul de spovedanie, încetul cu în cetul se vor obişnui. Trebuie schimbată con cepţia po trivit că reia ei nu au ce spovedi. Dacă îi suprave ghea ză mai cu atenţie pe cei mici, vor vedea că au ce spovedi, că aceştia au păcate pentru care să ia dezlegare.

Părinţii nu trebuie să se mulţumească doar cu spovedania care se face „cu clasa“, sau chiar „cu şcoala“ în timpul posturilor. Atunci copiii stau doar câteva cli pe în faţa preotului, şi rare sunt cazurile în care au timp să mărturisească greşelile pe care le-au făcut. Preotul, asaltat de sute de copii care stau în aştepta re, e mai grăbit şi nu are timp să pătrundă în sufletul copilului. Spovedania devine o simplă joacă pentru copilul care îl tot păcăleşte pe preot. Şi consecinţele în timp sunt dureroase. Copiii rămân marcaţi pe via ţă de o astfel de relaţie superficială cu preoţii, relaţie care poate duce la ruperea de Biserică.

O spovedanie făcută cu răbdare, înţelepciune şi dragoste din partea preotului îl face pe copil să înţeleagă că preotul este omul lui Dumnezeu, este cel care îi apropie pe oameni de Cer. În orice relaţie dintre oameni, începutul este foarte important. În astfel de situaţii, cu atât mai mult.

În minţile copiilor se fixează foarte uşor imagi ni le. De aceea îi impresionează icoanele de pe pereţii bisericii, pe care ei le înţeleg ca fiind aşa-nu mita „Evan ghe lie vie“. Mai mult decât ascul ta rea unei predici, poate uneori greoaie pentru ei, pe copii îi poate folosi vederea unei icoane frumoase. Co piii simt aerul de taină al Bisericii, simt îmbră ţi şa rea lui Dumnezeu, şi icoanele tre zesc în ei o emoţie pu ternică. E întâlnirea lor cu lumea cerească.

Este bine şi ca, împreună cu părinţii, copiii să mear gă uneori şi la alte biserici decât la cea parohială. Pentru că noutatea fiecărei biserici, pictura, sluj bele, atmo sfera specifică, toate îl ajută pe copil să nu se plic tisească. E un mod de a înţelege puţin din taina unităţii în diversitate pe care o vădeşte lucrarea harului. E important ca participarea la slujbă să nu devină pentru copil o corvoadă, ceva neplăcut.

Pe pereţii bisericilor copilul îi vede pe Hristos, pe Prea curata Sa Maică, pe Îngeri şi pe Sfinţi. În afara bi sericii de piatră, copilul trebuie să cunoască Bise ri ca Cerească. Pe Maica Domnului care îi acoperă cu sfân tul ei acoperământ pe toţi creştinii. Pe Sfinţii care sunt grabnic ajutători. Pe Sfinţii Îngeri care ne în cetat Îl laudă pe Dumnezeu, şi mai ales pe „Înge ra şul“ primit la Botez, înger care îl păzeşte în fiecare clipă a vieţii.

Când copiii cresc, le este de mare folos să meargă în pelerinaje la mânăstire. Mânăstirile păstrează în ele ceva ce nu se prea mai întâlneşte în lumea noastră de zi cu zi, şi mult se bucură sufletele lor când simt aici mai mult decât oriunde altundeva pacea pe care Mân tui torul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi tuturor creş ti ni lor. Când un copil îndrăgeşte un părinte de la o mânăstire, amintirea lui nu i se va şterge din suflet niciodată. Sau când va ajunge la o icoană făcătoare de minuni, şi va asculta cu nesaţ relatarea minunilor care s-au făcut acolo, va fi mai aproape de Dumnezeu.

Chiar dacă pentru părinţi pelerinajele la mânăstiri implică de cele mai multe ori şi sacrificii materiale, rodul cules este de nepreţuit.

De la cele văzute sau auzite, pictura murală, icoa ne le, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile mona hi lor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufleteas că şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt pă rinţii sau buni cii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă.

Copilul şi Rugăciunea

Rugăciunile pe care le spun copiii, rugăciuni le năs cute din minţile lor, sunt spuse cu credinţă, cu dra goste şi sinceritate şi au în ele multă putere. Co pi lul ştie că Dumnezeu dă ploaie şi de multe ori, la vreme de secetă, el se roagă cu mai multă credinţă de cât oamenii mari ca Dumnezeu să dea ploaie. Une ori minimalizăm cererile din rugăciunile copii lor. Dar privite cu atenţie, aceste rugăciuni ascund con ştiin ţa că Dumnezeu este Cel care poartă de grijă tutu ror, că El dă fiecăruia ceea ce îi este de trebuinţă. Aceste gânduri trebuie păs trate ca o comoară.

Rugăciunile pe care le spune copilul din min tea sa exprimă cel mai bine relaţia pe care o are cu Dumnezeu. După ce le-au vorbit copiilor despre Persoa ne le Sfintei Treimi, despre Maica Domnului, despre îngeri şi sfinţi, părinţii trebuie să îi şi înveţe să „vorbească“ acestora prin rugăciuni ale Tradiţiei bise ri ceşti, prin rugăciuni cu care s-au rugat toate gene raţiile de copii creştini.

Dacă celor mici li se vorbeşte despre îngeri şi sfinţi ca de nişte binefăcători, ca de nişte prieteni ai lor mai mari, ei vor simţi nevoia să comunice cu ei, să li se roage lor.

Copilul poate să aibă un mic canon de rugăciune. În afara rugăciunilor dinainte şi de du pă fiecare ma să, prin care copilul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pen tru mâncarea primită, e de mare folos ca şi rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară să fie spuse în fiecare zi. Până la o anumită vârstă, e bine să spună măcar În geraşul şi Tatăl nostru, iar mai apoi: Doam ne, Doam ne, Ceresc Tată şi Cuvine-se cu adevărat.

Când copilul ştie să citească este bine să fie învă ţat să se aplece câte puţin şi asupra cărţii de rugă ciuni. Când el creşte mai mare, poate fi învă ţat să facă mă tă nii şi închinăciuni. Fără a-l obliga, fără a-l forţa, el trebuie ajutat să se apropie de toate formele de manifestare a evlaviei pe care le-a rânduit Biserica.

Dacă pentru un tânăr a devenit un obicei să spună în fiecare zi anumite rugăciuni, chiar un acatist sau un paraclis, mult mai puţin îl vor răni atacurile pati mi lor şi ale dracilor. Dacă se va în văţa să se roage, sufletul şi trupul său se vor sfinţi şi el va merge cu hotărâre pe calea mântuirii.

Paza gândurilor

Foarte important este ca părintele să îşi ajute co piii să înveţe cum să îşi ferească mintea şi inima de gândurile murdare. Mai ales acum, când vedem şi au zim atâtea şi atâtea lucruri urâte, când păcatul cu ce reşte din ce în ce mai mult teren, copiii trebuie aju taţi să-şi păzească minţile curate.

Pare aproape imposibil, căci nu-i putem izola de tot ceea ce îi contaminează, de la mass-media la stra dă, la şcoală. Şi totuşi vedem şi tineri care caută cu nesaţ sfinţenia, găsesc calea cea strâm tă şi nu se abat de la ea. Deasupra lor stă mâna lui Dumnezeu.

Ce ne revine nouă, părinţilor, să facem pentru ca fiii noştri să reziste în lupta cu ispita? În primul rând să-i punem în situaţia de a se gândi cât mai mult la Dumnezeu şi la cele frumoase ale vieţii. Minţile lor vor respinge atunci ceea ce e rău şi urât.

Să li se explice copiilor că păcatul cu gândul este un păcat, şi nu o simplă joacă. Unii copii păcătuiesc cu gândul, neavând cum să pună în faptă unele rău tăţi, dar când ajung la o vârstă mai mare ei săvârşesc relele pe care le-au gândit atâta vreme.

Se poate observa pe chipul unui copil şi în vocea sa dacă ceva nu este în regulă, dacă o formă a păca tului l-a atins mai mult sau mai puţin. Şi cu cât păca tul e mai mic, cu atât e mai uşor de îndreptat. Părinţii să nu se bizuie pe îndreptarea de la sine a purtării copiilor. Pentru că păcatele au în spate draci care vor să piar dă sufletele copiilor. Şi de la pă cate mici, co piii vor trece la păcate mai mari.

Experienţa de secole a Bisericii arată că mintea pri meşte cel mai uşor păcatul atunci când nu are nici o altă preocupare. De aceea pentru călugări lucrul cu mâi nile, numit rucodelie, este atât de important, căci nu în găduie minţii să hoinărească.

Este recomandat ca părinţii să caute să umple tim pul copiilor lor cu îndeletniciri care să le solicite atenţia şi creativitatea. Îi putem duce în lo curi plăcute, le putem recomanda cărţi pe placul şi pe înţelesul lor, îi putem duce la filme sau la piese de tea tru bune, frumoase (din păcate astfel de spectacole sunt din ce în ce mai rare).

E bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a co lecţiona diferite obiecte, de a face sport (fără a cău ta însă ca performanţele să le devină idoli). Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoa re ale casei. Munca făcută cu măsu ră, înso ţi tă de rugăciune, este de mare folos, în timp ce mun ca fără rugăciune duce la idolatrizarea bunurilor mate ria le. Putem spune că există un demon al muncii exa ge rate care îl împinge pe om la eforturi fără rost pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echi librată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vin decând lenea, egoismul şi cultivând jertfelni cia.

Cea mai bună cale de a-i ajuta pe copii să-şi păs tre ze mintea curată este, aşa după cum arată Tradiţia ortodoxă, deasa rugăciune. Copiii pot fi învăţaţi să zică „Doamne, miluieşte“ cât mai des. Când stau aca să, când merg la şcoală, când ies la plimbare, gura lor să repete tainic rugăciunea. Pentru că prima fază a rugăciunii aceasta este.

Fără să ştie alţi copii, fără să li se pară că fac ceva aparte, sau că sunt mai importanţi decât alţii, dacă ei vor repeta rugăciunea, minţile lor nu vor primi gân du rile rele, gândurile de păcat. Şi, în timp, rugăciu nea lor va deveni din ce în ce mai puternică.

Să nu vă mire recomandarea de a-i îndemna pe copii să se roage cât mai des. Chiar dacă noi, părinţii lor, ne lenevim să facem aceast lucru, să nu-i lipsim pe ei de un asemenea puternic ajutor în lupta cu gândurile.

Educaţia primită acasă

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi do reas că să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dum ne zeu, în educaţia copiilor părinţii sunt rânduiţi de Dum nezeu să deţină rolul principal.

Familia este o mică biserică numai atunci când pă rinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi res ponsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus de spre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câ te va aspecte legate de educaţia creştină.

Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de im por tantă este pentru părin ţii lor legătura cu Dumne zeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat. Dacă vor vedea că în casă se citesc în fiecare seară măcar câteva pagini din Evanghelie sau din altă carte religioa să, se vor obişnui să se hrănească şi ei cu ele. Dacă vor ve dea că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea.

Dacă măcar în timpul posturilor preotul va fi adus să sfinţească locuinţa, copilul va simţi luminarea, curăţenia, noul aer al casei. Manifestările lui vor fi mai liniştite într-o casă în care a fost chemat şi a ve nit Duhul Sfânt, alungând duhurile rele.

Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să co pieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, mode le le pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.

Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un me saj bun, folositor pentru oameni. Dar aproa pe toate mo delele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezi tă să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănă toare, nu o fac de cât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Însă va fi vai de cei care iau Numele lui Dum ne zeu în deşert!

Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de mo dele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fie ca re trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe În suşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apro pia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea per sonalităţii tinerilor. Văzând cum sfin ţii, oa meni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.

Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfin ţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea po veş tilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descri se în vieţile sfinţilor.

Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu.

Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă cura tă, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie. Dar această părere nu corespunde realităţii. În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfâr şitul. Până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine.

E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vie ţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vre mea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.

Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din Româ nia, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai aco lo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a do bân di Împărăţia cerurilor.

Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor. Mai precis, Biserica este singura care poate oferi ade văratele modele.

Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâ ta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovădu i tă renunţarea la dragostea de neam în nu mele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt da tori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii nea mu lui. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.

Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin pute rea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În spe cial sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Bo tez trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos.

Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, mo dei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale cul tu rii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă pri mii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părin ţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.

Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie mo dele pentru copii. Pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de ne ca zuri, de provocări ale vieţii. Şi la multe dintre ele co pilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot.

N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii tră iesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire.

Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care pă rin ţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pen tru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să aler ge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spove da ni ei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvâr şi rea unor fapte importante, este de neînlocuit.

Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dum nezeu putem fi bune modele, putem cu noaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).

Despre credinţa ortodoxă

Orice părinte care vrea mântuirea copiilor săi trebuie să poarte de grijă ca nu cumva vreo învă ţătură rătăcită să le întineze minţile.

Trăim într-o lume în care păgânismul este reîn viat, o lume care se rupe tot mai mult de Hristos, îm bră ţişând idolii din vechime. Tot mai multe secte şi cu rente religioase, inspirate de acelaşi tată al erezii lor, dia volul, îşi fac apariţia. E potrivită pentru acestea imaginea ciupercilor care apar după ploaie. Nu mai că spre deosebire de astfel de ciuperci, dintre care unele sunt otrăvitoare, iar altele sunt bune de mâncat, toate aceste secte sunt otrăvitoare pentru suflet.

Sectanţii ştiu cât este de simplu să înşele un tânăr fără prea mult discernământ, şi copiii noştri sunt pentru ei o pradă uşoară. Tinerii caută noul, caută ex pe rien ţe interesante, fără să fie conştienţi de efec te le acestora. Un tânăr care nu a înţeles mesajul mân tuitor al Bisericii, sau mai exact l-a înţeles su per ficial, va căuta „mântuirea“ în altă parte. De la formele de neoprotestantism cu evan ghelizări pe stadioane, până la guru yoghini care pretind că au atins Absolutul, de la „înţelepţi“ cunoscători ai tradiţiilor ezoterice, până la falşi vindecători. Fiecare dintre aceştia ar vrea să „câş tige“ cât mai multe suflete. Misionarismul lor in sis tent până la agresivitate trădează conlucrarea lor cu diavolul.

Dacă nu am reuşit să-i ajutăm pe copiii noştri să în ţeleagă şi să iubească Biserica – trupul lui Hristos –, vom asista neputincioşi la ruperea lor de dreapta cre dinţă. Dacă ei au crezut în Dumnezeu numai de for mă, dacă numai s-au prefăcut că au credinţă ca să ne mul ţu mească, va veni vremea când această „mulţumire“ se va întoarce împotriva noastră. Să avem grijă ca ei să dobândească o conştiinţă creştină care să stea tare în faţa ispitirilor ce vin de la erezii.

Astăzi vedem pomenite tot mai des pacea, înţe le ge rea şi armonia între credinţe care nu prea au multe ele mente în comun. Astăzi vedem cum se încearcă îndepărtarea Bisericii de învăţăturile Sfinţilor Părinţi care au atacat cu putere rătăcirile din vremea lor. Dacă Sfinţii Părinţi ar trăi în zilele noastre, ei ar tăia în carnea rătăcirilor cu sabia cuvântului pe care le-a dat-o Cel care a venit să aducă nu pacea, ci sabia (Matei 10, 34).

Calea mântuirii este îngustă, nu largă. Când li se va propune copiilor noştri să se îndepărteze de tra di ţia ortodoxă, ei trebuie să ştie că aceasta înseamnă ru perea de calea mântuirii, de Împărăţia cerurilor.

Foarte răspândită este astăzi o formă superficială de trăire creştină: tinerii, neînţelegând spiritul tra di ţio nalist al Bisericii, se rup de ea şi se mulţumesc să creadă „în sinea lor“. Dar atunci când separăm cre din ţa de Trupul lui Hristos, care este Biserica, separăm de fapt credinţa de Hristos Însuşi. O astfel de cre dinţă nu este mântuitoare, ci atrage după ea osânda veşnică.

Încă un aspect care e necesar să fie lămurit este exem plul oferit de părinţi. Câtă vreme părin ţii înşişi do vedesc o anumită superficialitate în relaţia lor cu Bi serica, dacă ei înşişi îmbrăţişează credinţe sau prac tici rătăcite (cum ar fi credinţa în reîncarnare sau în consultarea zodiacului), câtă vreme părinţii înşişi vor şovăi să îşi însuşească poziţia Bisericii faţă de anumite probleme, tinerii îşi vor pune, în mod firesc, mari semne de întrebare.

Este greşit ca tinerii să privească învăţătura Bise ricii ca o sumă de propoziţii pe care, cu sau fără voia lor, credincioşii trebuie să le creadă. Unii tineri, dornici de originalitate, dornici de a nega o tradiţie pe care nu o înţeleg (dar nici nu se ostenesc să o în ţe leagă), întreabă: De ce să credem că adevărul pe care l-a propovăduit Hristos se află în Biserica Ortodoxă, şi nu în altă parte?

Răspunsul pe care trebuie să-l primească este urmă torul: Mântuitorul Hristos a avut o singură via ţă, nu două. O singură învăţătură, nu două. Această învăţătu ră a fost răspândită de Apostolii Săi şi s-a transmis de la aceştia la comunităţile creştine. Apoi în aceste co mu nităţi învăţătura s-a transmis din gene raţie în gene raţie, ajungând la noi fără nici o alterare.

Ceea ce propovăduieşte Biserica este chiar învăţătura mântuitoare a lui Hristos care este Calea, Ade vă rul şi Viaţa. Nu există nici o dogmă care să nu se în temeieze pe această învăţătură. Pentru un credincios toate învăţăturile bisericeşti au o legătură tainică şi nu conţin în ele nimic forţat, nimic nepotrivit.

Nu este de ajuns ca tinerii să se apropie de Biseri că doar pentru că au fost botezaţi în cre dinţa orto doxă. Formalismul de genul acesta va da naştere în timp la îndepărtarea lor de Biserică.

Deşi uneori este destul de greu ca tinerii să pri cea pă că Biserica este trupul mistic al Mântuitorului Hristos, cu răbdare îi puteţi câştiga. Pentru că Însuşi Mirele Bisericii vă va da putere pentru aceasta.

Prietenii şi influenţa lor

Pentru orice tânăr prietenii reprezintă, după cum nu este greu de observat, o a doua familie. Dacă un copil nu are cum să îşi aleagă părinţii, în schimb pri e tenii şi-i alege. De aceea încrederea pe care le-o acor dă este mare, iar afecţiunea pe care le-o poartă este pro fundă. Prietenii sunt cei cu care îşi împarte via ţa, sunt punc te le lui de sprijin, sunt cei alături de care creşte.

Din păcate, pe cât de strânsă poate fi o prietenie, pe atât de mult rău poate face copiilor noştri una ne potrivită. Universul tinerilor de astăzi este foarte di ferit de cel de pe vremea când noi, părinţii, eram de vârsta lor.

Astăzi destrăbălarea care stă pe un soclu de aur îmbracă o sumedenie de forme. De la desfrânare, be ţie, până la violenţă, păcatul oferă o gamă largă de ofer te pentru tineri. Aceste patimi nu se autoprezintă ca valori negative. Nu se arată ca şi cum ar fi respin gătoare, ci ca şi cum ele ar fi ade văratele valori. Un tânăr care nu bea şi nu fu mează este considerat lipsit de personalitate, un tânăr care nu întreţine raporturi sexuale cu prietena lui este considerat anormal.

Diavolii îmbracă veşminte atrăgătoare şi ies în în tâmpinarea tinerilor. De cele mai multe ori uneltele dia volilor sunt falşii prieteni. Aceştia duc o lup tă de du rată pentru distrugerea virtuţilor celor care încă le mai au. Ei au o sete nebună de a nimici orice rezis ten ţă din partea celor care iubesc curăţia şi duc o luptă de durată, care de obicei se termină cu înfrângerea tine rilor virtuoşi, singuri în faţa mulţimii celorlalţi.

Este adevărat că există şi prietenii folositoare, în care comuniunea a rodit aşa cum trebuie, dar ele sunt din ce în ce mai rare în zilele noastre.

Ziarele sunt pline de ştiri, care de care mai dure roa se, despre ce urmări triste au unele „prietenii“. Pă rinţii trebuie să fie conştienţi că dacă nu se interesează de anturajul copiilor lor, o educaţie îndelunga tă se poate transforma în amintire în numai câteva zile. Pentru că puţini tineri au curajul de a fi altfel decât prietenii lor.

Avem datoria de a-i ajuta pe copii să îşi aleagă pri etenii. Dacă, de exemplu, cât sunt mici, în locul în care se joacă sunt mulţi copii prost crescuţi, trebuie să facem efortul de a-i duce în locuri unde îşi pot face altfel de prieteni, într-un parc sau unde conside răm că este mai bine pentru ei.

Copiii simt nevoia să îşi consume energia, simt ne voia să se joace. Practicarea unui sport este cât se poa te de binevenită. Anticul dicton „minte sănătoasă în corp să nă tos“ este valabil şi astăzi. Sportul nu numai că dez voltă în copii abilităţile fizice şi le întăreşte să nătatea, ci ajută şi dezvoltării lor psihice. Câtă vre me nu este practicat în exces, câtă vreme performan ţa nu devine din pasiune patimă, nimic nu este îngrijorător.

Părinţii au datoria de a încuraja aptitudinile pe care le observă la copiii lor şi astfel, dându-le o preocupare, îi ajută să îşi găsească şi prieteni pe măsură. Talentul în domeniul artelor plastice sau al muzicii se află printre înzestrările care pot fi puse în valoare.

Cel mai important mediu pentru copiii noştri îl con stituie şcoala. În şcoli sunt tot mai puţine clasele în care profesorii intră cu plăcere. Apar tot mai mulţi copii problemă, copii care chiulesc pentru că nu îi interesează şcoala, copii care sunt modele negative pentru ceilalţi. Ei sunt colegii copiilor noştri.

În licee situaţia este şi mai tristă. Liceele riscă să devină din instituţii de învăţământ locuri viciate. Une ori tinerii reuşesc să îşi ascundă viciile faţă de pă rinţii lor vreme îndelungată, şi părinţii observă că de rile lor prea târziu. A început să ia proporţii până şi consumul de droguri. Cât de repede se schimbă lu cru rile... Au fost de ajuns câţiva ani pentru ca un pă cat despre care înainte se ştia numai din filme să se răspândească cu o viteză alarmantă. Majoritatea copiilor care se droghează nu sunt conştienţi de efectele grave ale consumului de droguri.

Mulţi părinţi nu îşi dau seama că situaţia este din ce în ce mai gravă, şi este foarte greu ca cineva să atragă atenţia asupra tuturor aspectelor acestei situaţii.

Există şi excepţii, există şi tineri cu viaţă cu rată, ti neri binecuvântaţi de Dumnezeu. Dar nu mărul lor este prea mic pentru a putea rămâne indiferenţi la pericole.

Foloasele învăţăturii

Din păcate, şcoala reprezintă un pericol pentru edu caţia copiilor noştri nu numai datorită influenţei negative a colegilor.

Un subiect care se trece de obicei cu vederea este ra portul dintre învăţătura pe care o primeşte copilul de la profesor şi învăţătura Bisericii.

Majoritatea părinţilor creştini, din lipsă de timp sau din comoditate, nu îşi manifestă interesul faţă de ceea ce învaţă copiii la şcoală. Important este să în ve ţe şi să ia note mari. Dar cum poate un părinte să ceară co pi lu lui să înveţe şi să ia note mari la toate ma teriile, in diferent de ceea ce i se predă, când, de exem plu, la ora de biologie i se spune că omul se tra ge din maimuţă? (marea majoritate a profesorilor de biologie susţin ipo teza darwinistă, pe care copiii o învaţă).

Ceea ce învaţă copilul la ora de biologie îl tulbură foarte mult. Pe de o parte el crede că tot ce învaţă la şcoală e adevărat, pe de altă parte, acest „adevăr“ in tră în contradicţie cu adevărul pe care îl propovădu ieş te Biserica.

La ora de istorie se deformează adevărul, iar la ora de literatură se răstoarnă adevărata scară a valorilor (iar literatura creştină este aproape exclusă). Procesul de învăţământ are anumite puncte slabe, anu mi te zone tulburi. Mai ales în ultimii ani, o dată cu modificarea programelor de învăţă mânt, asistăm par că la un proces de alienare în masă. În numele apro pi e rii de stan dardele inter naţionale, nivelul de pre gă tire al ele vilor scade cu o viteză îngrijorătoare, şcoa la ris când să-şi reducă prea mult standardele. Dar nu este locul să insistăm aici asupra acestui aspect.

Mulţi profesori nu se sfiesc să spună elevilor că ceea ce învaţă Biserica este depăşit, că ştiinţa a făcut noi şi noi descoperiri care contrazic învă ţătura creş ti nă. Omul ar avea două alternative: ori să rămână în chistat în concepţii învechite, care nu au nici un fundament, ori să îmbrăţişeze ultimele descoperiri ale ştiinţei şi să-şi modifice credinţa în funcţie de aceste descoperiri. Tinerii, în faţa unei astfel de alegeri, pre feră să îşi modifice cunoştinţele religioase. To tuşi, greşeala mare nu este a lor, ci a profesorilor care i-au pus în faţa unei astfel de opţiuni.

Nici o descoperire ştiinţifică nu are cum să intre în contradicţie cu ceea ce învaţă Biserica despre om şi univers. Învăţătura Bisericii intră în contradicţie însă cu concluziile pripite care se trag în urma unor anumite descoperiri ştiinţifice. Concluzii care sunt fără reţinere propagate ca adevăruri.

E adevărat, sunt situaţii în care ştiinţa se loveşte de anumite concepţii înrădăcinate în minţile unor cre dincioşi care confundă credinţa cu superstiţiile. Este firesc ca superstiţiile să fie demascate, minciuna să fie vădită. Dar de la demascarea unei superstiţii până la confundarea superstiţiilor cu credinţa este un drum lung (de altfel preoţii înşişi încearcă să-i con vin gă pe credincioşi să renunţe la super stiţii).

Părinţii trebuie să încerce să-i ajute pe copii ca din tot ce învaţă la şcoală să observe şi să res pingă ceea ce intră în contradicţie cu învăţătura Bisericii. Chiar cu riscul de a lua note slabe, ei nu trebuie să pri mească tot ceea ce învaţă de la profesori. Este de pre ferat chiar ca ei să nu se aplece asupra cunoş tin ţelor greşite, pentru că ispita raţiunii îi va îndemna să pună pe cântar exemple şi explicaţii cărora nu prea au cum să le sesizeze falsitatea.

Trebuie să spunem câteva lucruri şi despre ora de religie, care pentru mulţi elevi este ora cea mai în dră gită. Mare plată vor avea de la Dumnezeu dascălii care predau copiilor religia cu dragoste, cu pricepe re, cu dăruire. Dintre toţi profesorii, mai ales cel de re ligie trebuie să fie un model pentru elevi. Misiunea lui se aseamănă într-un fel cu cea a preotului. De multe ori, pentru copii profesorul de religie este mai apropiat decât preotul însuşi. Sunt mulţi profesori pen tru care predarea religiei nu este o simplă me se rie, un mijloc de a câştiga bani, ci o reală vocaţie. O vo caţie de a-i duce pe copii spre Hristos.

Dar, în afară de cei buni, mai sunt şi profesori care predau religia fără dragoste, fără a fi conşti enţi de misiunea lor. Pentru elevii unor astfel de profesori ora de religie este plictisitoare, şi ei nu sunt atenţi. Grave sunt situaţiile în care profesorul de religie vor beş te urât sau fumează în faţa elevilor, devenind pri lej de sminteală pentru aceştia. Nu vom judeca aici astfel de profesori. Ci vom încerca să vedem care sunt greutăţile pe care le întâmpină un profesor în pre darea religiei, greu tăţi care au consecinţe directe asupra creşterii copiilor noştri.

Prima problemă este timpul prea scurt rezervat re li giei faţă de celelalte materii. Având de transmis o cantitate mare de informaţii folositoare pentru copii, profesorul trebuie să parcurgă în mare grabă o sumedenie de subiecte, riscând să nu se încadreze altfel în timpul stabilit. Părinţii ar trebui să lămu rească acasă cu răbdare tot ceea ce i-a rămas copilului neclar la şcoa lă, şi chiar să îl înveţe lucruri noi.

A doua problemă o constituie chiar programa de religie, în care repartizarea subiectelor nu este cea mai po tri vită. Programa conţine prea multe teme din istoria Bi sericii, şi prea puţine din vieţile sfin ţilor, de exemplu. Acest fapt riscă să transforme ora de reli gie într-o oră obişnuită. Dar rolul acestei ore este de a-i orienta pe copii în viaţa religi oasă, şi nu doar de a le comunica anumite cunoş tinţe.

Nu este bine să se confunde ora de religie cu o oră obişnuită, în care copiii învaţă mecanic pentru a obţine note mari. Scopul orei de religie este de a-i face pe copii mai frumoşi sufleteşte, şi de aceea procesul asimilării cunoştinţelor trebuie să se facă foarte delicat. Un părinte trebuie să fie mai mulţumit atunci când ora de religie îl schimbă pe copil în bine, decât atunci când a luat note maxime dar cunoştinţele nu i-au atins inima.

Un ultim aspect asupra căruia ne oprim este pier de rea contactului dintre profesor şi elevi, ase mănă toa re pierderii contactului dintre părinţi şi copii. Profesorul vorbeşte elevilor fără să cu noască proble mele, frământările şi căderile lor. Mai ales în clasele mai mari, profesorului îi este destul de greu să îi cunoască pe cei cărora li se adresează. O lecţie pe care o predă identic la două clase, una „mai bună“ şi alta „mai slabă“, îşi va pierde din puterea de a modela caracterele.

În cazul în care profesorul de religie nu se pricepe, sau nu poate, să ajungă la sufletele copiilor, grija cu care părinţii se apropie de universul religios al acestora trebuie să fie mai mare, ca nu cumva, din cauza unor neputinţe omeneşti, copiii să se rupă de Biserică.

Icoana vorbitoare a fiarei

Între diferitele moduri de pervertire a tinerilor, un loc de frunte îi revine mass-mediei. Mijloacele de in for mare în masă au devenit mijloace de intoxicare a oamenilor, de rupere a lor de valorile reale, în nume le unor valori imaginare.

Televizorul ocupă un loc important în vieţile oa me nilor, şi funcţia lui se schimbă pe neobserva te. Dacă la început vizionarea programelor de televi zi une implica o anumită îmbogăţire a cunoştinţelor cul turale, astăzi vizionarea lor s-a transformat într-o dependenţă faţă de lumea ecranului, care are ca efect anihilarea per sonalităţii privitorilor, şi nu îmbogăţi rea acesteia.

Televizorul a fost numit de unii Părinţi du hovni ceşti „icoana fiarei“. Chiar dacă această denumire pare exagerată, în spatele ei se ascunde mult adevăr. Încercând să atragem atenţia asupra urmărilor negati ve ale vizionării îndelungate a programelor de tele vi ziune asupra tinerilor, va fi evident că nici oamenii ma turi nu se pot sustrage acesteia. Este clar că nu mai în măsura în care părinţii dovedesc discernă mânt în „relaţia cu televizorul“, copiii vor putea să se ferească de plasele întinse de magica lume a ecranului.

Descoperirile tehnico-ştiinţifice nu au nimic rău în sine, dar din modul în care sunt folosite se poate observa dacă ele au fost sau nu bine făcătoare pentru omenire. Când Nobel a descoperit dinamita, care l-a făcut celebru, el a crezut că prin aceasta va aduce un bine omenirii, şi mare a fost decepţia lui când a vă zut că s-a înşelat. Într-un fel, televizorul este tot un fel de dinamită: în loc să contribuie la culturalizarea oa menilor, la educarea lor, el este un factor de pervertire a valorilor.

Este uşor să-i privim cu ironie pe cei care trag sem nale de alarmă asupra efectelor consumului imaginilor TV. Ni se pare că ei nu sunt con ştienţi de câte lucruri interesante pot fi văzute, de la imaginile despre lumea animalelor şi până la ulti me le des co pe riri ştiinţifice, de la cele mai recente ştiri până la re latările despre cele mai vechi credinţe religioase. În lipsa unei perspective duhovniceşti în pri vin ţa televizorului, acesta apare doar ca folositor.

S-a observat că randamentul la învăţătură al tine ri lor este invers proporţional cu timpul petrecut de aceş tia în faţa televizorului: cu cât tinerii au stat mai multe ore pe zi în faţa ecranului, cu atât a scăzut capacitatea lor de asimilare a cunoştinţelor.

De obicei tinerii se uită foarte puţin la emisiuni culturale. Dar chiar şi cei care privesc astfel de emisiuni riscă să cadă în ispita de a supraevalua valoarea televizorului. Considerându-l o sursă sigură de informaţii, ei nu îşi dau seama că în privinţa anumitor su biecte ştiinţifice prezentarea este deformată. Ca şi la şcoală, atunci când se explică într-un mod aparent sa vant treptele evoluţiei de la maimuţă la om, tinerii se lasă înşelaţi, având tendinţa de a crede aproape tot ce li se „explică“.

Marea majoritate a tinerilor se uită la televizor mai ales la filme. Lumea filmului, de la filmele de la cinematograf până la filmele pe bandă video, sau la cele vizionate prin reţeaua internet, este aceeaşi lu me înşelătoare.

Pentru cei mai mulţi tineri, ca şi pentru oame nii ma turi de altfel, această lume paralelă, imaginară, fără obligaţii, este o lume ideală. Este lumea în care ai acces la o mulţime de „bunătăţi“. Dar această lu me este exact lumea care va modela mai apoi viaţa personală, viaţa de zi cu zi.

Din perspectivă duhovnicească, lumea filmului este spaţiul cel mai potrivit pentru păcătuirea cu gândul. Chiar dacă nu toate filmele au sec venţe erotice, majoritatea includ scene de tandreţe care îi stârnesc pe privitori. Nu numai vizionarea filmelor pornogra fi ce duce la păcătuirea cu gândul, ci chiar filmele cu „nevinovate“ momente de apropiere trupească. Ceea ce pentru un adult este doar puţin vătămător, pentru un tânăr poate fi cu mult mai mult.

Dacă la începutul cinematografului exista o cenzură foarte strictă, care mergea până la fixarea nu mă ru lui maxim de secunde admis într-o sec venţă cu un sărut, astăzi nu mai există aproape nici o cenzură. Oamenii s-au obişnuit să vadă cum personajele de pe ecran trec de la sărut la alte forme mai intime de manifestare a „dragostei“. Ne-am obişnuit cu o „normalitate“ anormală.

Televizorul întinează minţile tinerilor. Ei intră în vârtejul patimilor fără să-şi dea seama. Dacă imediat după vizionarea primelor secvenţe erotice orice tânăr ar cădea în păcatul desfrânării, efectul ar fi mai uşor de sesizat, dar modul în care lucrează păcatul este altul: multă vreme tinerii se vor mulţumi doar să se „îndulcească“ prin imagi nile pe care le văd, fără a-şi da seama că sunt înşelaţi de diavol. Şi poate că abia după luni sau chiar ani de zile în care sămânţa păca tului a crescut în inimile lor ei vor păcătui şi cu trupul.

Acesta este principalul motiv pentru care televi zo rul poate fi numit „icoana fiarei“: prin el se des chi de poarta celor mai grele păcate, făcute mai întâi cu gândul, iar mai apoi cu fapta. Violenţa prezentă la cote ridicate în şcoli aici îşi are originea. Copiii văd că e demn de ad mi rat cel puternic, cel care se impune prin forţă. Şi simt la rândul lor nevoia să se impună prin agresivitate.

Influenţa televizorului asupra psihicului tinerilor este foarte mare. Dacă la oamenii maturi dependenţa de televizor a ajuns să fie tratată ca o veritabilă boală psihică, la tineri ea este privită deocamdată cu o în gă duinţă nefirească.

De fapt, este dependenţa faţă de o lume fără Dum nezeu. Telespectatorii intră în pielea actorilor, încep să gândească aşa cum gândesc actorii, încep să intuiască replicile acestora. Încetul cu încetul se scu fun dă într-o lume în care de Dumnezeu nimeni nu are nevoie. Sau în care, chiar dacă este invocat „dumne zeu“, acest dumnezeu nu are aproape nimic în co mun cu Dumnezeul pe Care Îl propovăduieşte Bise ri ca, cu Dumnezeul părinţilor noştri. Mare greşeală fac părinţii care nu iau în serios efectele privitului la televizor. Pentru că păcatul se răspândeşte cu o pute re din ce în ce mai mare, năvălind chiar şi asupra copiilor mici. Cât de nevinovate apar desenele animate clasice faţă de desenele animate de astăzi, dintre care unele sunt atât de pline de violenţă, încât ceea ce le deosebeşte de filmele de acţiune este doar modul de prezentare. Dar scenariul poate fi acelaşi.

O altă mare greşeală fac părinţii atunci când îşi lasă copiii să urmărească ştirile ca să ştie ce se mai petrece în lume, pentru că între ştiri despre catastrofe naturale şi sărbători ale unor popoare copiii văd şi imagini cu femei violate, tineri abuzaţi sexual, sau altele asemenea.

Folosim referirea la păcatele sexuale mai ales pen tru că este utilă în atragerea atenţiei. Sunt mai greu de observat multe alte păcate la care în deamnă lumea ecranului, de la iubirea narcisistă de sine, până la mân drie sau la falsitate în relaţiile cu semenii. Păcate care pot fi trecute cu vederea de cei care le săvârşesc. Ba uneori sunt considerate chiar virtuţi.

Foarte rare, emisiunile cu caracter religios apar şi ele pe micul ecran. Părinţii trebuie să fie vigilenţi şi cu astfel de emisiuni. Pentru că în afara celor în care apar duhovnici renumiţi, în care este explicată dreapta credinţă, sunt şi emisiuni în care mesajul Bisericii este prezentat deformat. În care se pune accentul mai mult pe importanţa apropierii dintre religii decât pe specificul acestora.

Hristos nu a venit ca să împace diferitele credinţe religioase. Sfinţii Apostoli nu au încercat să ames te ce învăţătura creştină cu ideile păgâne ale celor pe care îi converteau. Sfinţii Părinţi de la Sinoadele Ecu me ni ce nu s-au sfătuit cum să armonizeze cuvântul Scrip turii cu ereziile, ci dim potrivă.

Toată tradiţia Bisericii arată că nu deformând cre din ţa creştină pentru a o apropia de alte religii vom dobândi Împărăţia cerurilor, ci numai păs trând în întregime învăţătura lui Hristos, care s-a dovedit a fi lumii acesteia piatră de poticnire.

Nu putem nega faptul că mediul social s-a schimbat, că trăim într-o lume în care tehnica a evoluat enorm. Însă multe descoperiri au avut şi efecte de o nocivitate greu de apreciat acum, dar pe care viitorul o va vădi. Reţeaua computerizată de internet oferă în acelaşi timp accesul la cele mai noi apariţii editoriale, dar şi la cele mai destrăbălate imagini porno gra fi ce. E de ajuns să apeşi pe un buton, şi cunoşti ce vrei despre orice păcat.

În aceste condiţii, sfatul de a interzice cu asprime co piilor să se uite la televizor ar fi cel mai po trivit. Dar copiii vor avea tentaţia fructului oprit, şi tot vor găsi un mod de a se uita. Un sfat pentru reducerea efec tului privitului la televizor este ace la ca părinţii să fie atenţi la programele pe care le urmăresc ei în şişi, ca nu cumva să se vateme şi pe ei, şi pe copiii lor. Părinţii să aibă mare grijă ce fel de programe urmăresc copiii lor.

Acest îndemn este valabil şi în ceea ce pri veşte căr ţile, ziarele şi revistele. Oferta de infor maţie este uriaşă. Astăzi tot mai puţini tineri citesc cărţi de va loa re. Cei mai mulţi se mulţumesc cu citirea presei. Dacă îi vom lipsi pe copiii noştri de marele folos al citirii unor cărţi bune (şi prin cărţi bune nu înţelegem neapărat pe cele scrise cu talent literar, ci pe acelea al căror mesaj este folositor), pierderea va fi mare.

Atât în cazul privitului la televizor, cât şi al ci ti tu lui şi al vizionării diferitelor spectacole, cel mai im por tant lucru este ca tinerii să aibă discer nământ. Discernământul este dar al Duhului Sfânt şi nu se dobândeşte într-o zi sau două. Dar prin rugăciune în delungată, sub atenta supraveghere a părinţilor, tine rii pot învăţa să deosebească ce anume îi foloseşte du hovniceşte şi ce anume le dăunează.

Dacă nu-i putem opri să se uite la televizor, cum nu-i putem opri să citească, îi putem ajuta să aleagă să se împărtăşească numai din ceea ce îi îmbogă ţeşte, evitând prea multele ispite.

Sfântul Vasile cel Mare, în binecunoscutul său Cu vânt către tineri, adresându-se celor din vremea sa îi îndemna nu să respingă operele în ţelepţilor din antichitatea păgână, ci să culeagă ca albina de pe flori tot polenul din scrierile acelora.

Aceasta ar trebui să fie atitudinea tinerilor tari în cre dinţă faţă de orice formă de răspândire a cul turii: nu să dea înapoi, ci să aibă curajul de a culege tot ce este bun. Spre deosebire însă de tinerii creştini din vre mea Sfântului Vasile, care Îl iubeau pe Dumne zeu şi care pentru viaţa lor curată dobândeau discer nământ du hov nicesc, tinerii din vre mea de astăzi, a căror legătură cu Biserica este superficială, riscă foar te mult atunci când încearcă să separe binele de rău fără să se gândească în delung. Riscă să confunde binele cu răul.

Idolul desfrâului

Fără să îşi dea seama, o mare parte din tinerii de astăzi se închină unuia dintre idolii popoarelor pă gâ ne: necuratul idol al desfrâului.

Desfrâul este căutat, desfrâul este găsit. Chiar dacă nu i se mai înalţă rugăciuni, în schimb cinstirea lui e foarte răspândită.

Una dintre obsesiile generaţiei de astăzi este des tră bălarea. Tinerii vor „să facă dragoste“, să îşi ma ni feste sentimentele cu ajutorul trupului. Dar ceea ce înţeleg ei prin „dragoste“ nu are aproape nimic în co mun cu dragostea adevărată. Cuvântul însuşi a fost per vertit. Dragostea curată dintre un soţ şi soţia sa este cu totul altceva.

Tinerii cresc în mentalitatea că dragostea se îm pli neşte numai prin unire trupească, iar Taina nunţii nu e de fapt decât pierderea libertăţii. Dacă „faci dra goste“ cu persoana iubită este destul, nu mai ai de ce să te căsătoreşti.

Dacă am putea să filmăm o zi din viaţa unui tânăr obişnuit, pentru care desfrânarea nu apare ca o pati mă, ci ca un mod de comunicare, şi am proiecta-o cu cincizeci de ani în urmă unor tineri, aceştia ar rămâ ne foar te surprinşi de modul în care a „evoluat“ păcatul.

Insistăm asupra ideii că schimbarea poziţiei de pe care este văzut desfrâul influenţează automat vieţile privitorilor. În momentul în care pă catul nu mai este considerat păcat, totul este permis.

Educaţia sexuală se răspândeşte în şcoli şi în li cee. Tinerii învaţă că „împreunarea trupească este o necesitate fiziologică şi, ca orice necesitate, trebuie satisfăcută“. Sau că „masturbarea este un mijloc co mod de eliminare a surplusului de se creţii din orga ne le genitale“. Tinerii încep viaţa sexuală pentru a-şi satisface aceste „necesităţi biologice“. Nu vom insis ta asupra păcatului masturbării (căruia în trecut i se spunea „curvie cu diavolul“), deşi propaganda care i se face are „succes la public“ (o mare greşeală este ca pă rinţii să nu atragă atenţia asupra urmărilor acestui păcat şi, sfiindu-se să stea de vorbă cu copiii lor, îi lipsesc de un necesar semnal de alarmă).

Tinerii simt nevoia de comunicare şi cred că „fă când“ dragoste împlinesc o relaţie afectivă. Dar dra gos tea trupească în afara familiei, oricât de curată şi de nevinovată ar părea unora, este păcat. Statisticile re cente au arătat că marea majoritate a tinerilor încep viaţa sexuală înainte de căsătorie. Din acest mo tiv unii dintre tinerii care vor să trăiască aproape de Dum nezeu se întreabă dacă se poate rezista ispitei păcatului.

Bineînţeles că da, şi mare va fi cununa tinerilor care şi-au păzit fecioria nespurcată. Fecioria nu este doar un mit, aşa cum susţin iubitorii de desfrâu. Fe cio ria este starea rânduită de Dumnezeu tinerilor care nu s-au căsătorit.

Dar fecioria nu presupune doar aspectul fiziolo gic. Fecioria cere tinerilor nu doar ca până la nuntă să nu facă dragoste, ci mai mult chiar, să se ferească de în tinarea prin mângâieri pătimaşe. Astfel de mân gâ ieri murdăresc sufletul, şi sunt prima etapă pre gă ti toare a împreunării trupeşti. Este bine ca tinerii să fie preveniţi asupra faptului că astfel de atingeri care înfierbântă trupul nu ră mân fără ecou. După câtăva vreme, împreunarea trupească va veni de la sine.

Între multe anormalităţi la care asistăm astăzi este aşa-numita „căsătorie de probă“. Tinerii tră iesc îm pre ună fără să fie cununaţi. Se spune că e mai bine să se cunoască şi trupeşte înainte de nuntă, ca nu cum va să aibă după aceea neplăceri şi să se despartă. Dar aceasta este o mare înşelare.

Sute de ani familiile creştine au luat fiinţă din oa meni curaţi la suflet şi la trup, care nu şi-au pus îna in tea nunţii problema „potrivirii sexuale“. Şi Dum ne zeu i-a ajutat ca între ei să fie armonie deplină, şi toată viaţa lor a fost binecuvântată.

Tinerii de astăzi, invocând că e bine să se cu noas că şi trupeşte înainte de nuntă, cad în păcat. Şi apoi, descoperind nepotriviri sau apărând neîn ţelegeri, se des part. Nu aşa se ajunge la împlinire.

Părinţii trebuie să îşi crească fiii astfel încât la vre mea potrivită să-şi întemeieze o familie în care să poată cunoaşte dragostea şi bucuria. E bine ca ei să ducă grija aceasta, dar nu în sensul că noua familie ar trebui să corespundă tuturor exigenţelor părinţilor, ci ca aceasta să fie pe placul lui Dumnezeu.

În afara referirilor la păcatul desfrânării băr batului cu femeia, nu putem să nu ne oprim aici asupra fenomenului de răspândire a minorităţilor sexuale (de homosexuali, lesbiene). Deşi ca ce tăţeni ai unei ţări care pare dornică de integrare europeană ar trebui să manifestăm toleranţă dusă la extrem faţă de aceştia şi nu am avea voie să protestăm contra păcatelor îm po triva firii, totuşi trebuie să fim conştienţi şi să afirmăm că astfel de păcate sunt porţi deschise spre iad. Ca fii ai Părin telui Ceresc ştim că desfrânaţii nu vor intra în Împărăţia cerurilor.

E bine să îi sfătuim pe tinerii noştri ca nu numai să se ferească de aceste păcate, ci, la rândul lor, să atragă atenţia prietenilor sau colegilor lor care se scaldă în astfel de necurăţii că nimic nu poate face omul pe ascuns, fără să fie văzut de Dumnezeu.

Pedagogia creştină şi scopul vieţii

Scopul vieţii noastre trebuie să fie mântuirea. Tot ceea ce facem, totul să se măsoare în funcţie de aceasta: dacă ne apropiem sau nu de Dumnezeu. Pedagogia creş tină este pedagogia mântuirii, a purtării crucii cu credinţa învierii. Părinţii care lucrează pentru propria lor mântuire, devenind creştini adevăraţi, nu au ne voie de altă ştiinţă pedagogică decât de aceea de a face din copii oameni asemenea lor în toate cele bune.

Ajutorul Bisericii Cereşti, al Maicii Domnului, al Sfinţilor şi al Îngerilor este cel mai puternic ajutor pen tru părinţii drept-credincioşi. Aceştia trebuie să fo losească toate momentele prielnice pentru a se apro pia de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi. Dacă trec pe lângă o biserică în care sunt părticele din sfinte moaş te, să nu se lenevească să intre şi să se roage. Dacă pot ajun ge la o mânăstire, să facă acest efort, şi binefacerile vor fi mari. Dacă aici vor putea vorbi cu vreun călugăr îmbunătăţit, să facă aceasta fără şovăială. Pentru fiecare stră danie, Dumnezeu va răsplăti înmulţit.

Aşa cum orice părinte merge la doctor atunci când este bolnav, aşa ar trebui să meargă şi la preotul duhovnic ori de câte ori bolnav îi este sufletul, sau ori de câte ori are nevoie de sfaturi pentru călăuzirea fii lor săi. În situaţii limită, în care părinţii s-au dove dit neputincioşi, sfatul primit de la preot a dus la evi tarea unor păcate de care tinerii erau aproape.

Sunt multe căderile în care pot nimeri tinerii. Dar multe sunt şi căile de îndreptare. Părinţii trebuie să se roage mult, cu frângere de inimă, pentru mântui rea fiilor lor.

La Înfricoşătoarea Judecată fiecare părinte va da socoteală pentru modul în care a purtat grijă de fiii săi. Să nu ne fie teamă că fiii noştri vor fi prea „bise ricoşi“ dacă îi vom învăţa să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu. Să nu ne fie teamă că, dacă nu se vor îm părtăşi de mici din plăcerile vieţii, vor fi incapabili să reziste în această lume plină de răutăţi şi de ne ca zuri. Singura posibilitate de a rezista este tocmai de a trăi sub acoperământul sfin ţeniei. Să nu le fim pie di că copiilor noştri pe calea slujirii lui Hristos.

Dacă vom trăi cu evlavie şi ne vom creşte copiii în frică de Dumnezeu, vom dobândi bu nătăţile cele veşnice.

Şi pe noi şi pe fiii noştri ne aşteaptă Împărăţia ce ru ri lor. Ne aşteaptă Mântuitorul Hristos încon jurat de cetele îngereşti şi de Soborul tuturor Sfin ţilor.

Doamne, Dumnezeul nostru, Care Te-ai întrupat din Sfânta Fecioară Maria, binecu vân tea ză-ne pe noi, pe toţi părinţii dreptcre dincioşi şi pe copiii noştri, miluindu-ne după mare mila Ta. Tu eşti virtutea noastră, Tu eşti scăparea noastră şi izbăvitorul nostru! Ajută-ne să trecem biruitori de ispitele care ne în conjoară, ca să ajungem îm pre ună în Împă răţia cerurilor şi să ne bucurăm cu toţi Îngerii şi Sfinţii de frumuseţile cele veş nice. Amin!

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!

Despre parabola
celor doi orbi

Cuvânt despre modelele pe care le oferim copiilor

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi, să încercăm să dăm răspuns unei întrebări puse de dumnezeiescul Vasile cel Mare unui anume fel de părinţi din vremea sa: „Cum îi veţi creş te pe copiii voştri în rânduială, când voi înşivă duceţi o viaţă fără rânduială?“

Răspunsul la această întrebare este de foarte mare importanţă pentru părinţii creştini din zilele noastre. Încă de la început vom spune că, dacă pe vremea Sfântului Vasile nimeni nu s-ar fi gândit să dea un răspuns acestei întrebări, căci era de la sine înţeles că cine vrea să îşi crească copiii în rânduială trebuie să trăiască el însuşi o viaţă curată, astăzi lucrurile stau cu totul altfel.

Vom căuta mai întâi să vedem care este motivul pentru care nu puţini părinţi îşi pun o asemenea întrebare. Şi nu este greu să răspundem: din dragoste pentru copiii lor.

Adică părinţii aceia, ştiindu-şi păcatele, ştiindu-şi căderile, îşi doresc pentru copiii lor o altfel de viaţă. Viaţa de păcat nu este o viaţă de plăcere continuă, ci este o viaţă în care durerea şi întristarea se regăsesc cu prisosinţă. Părinţii, nemulţumiţi de viaţa păcătoa să pe care o duc, au puterea să recunoască faptul că suferinţele lor se datorează îndepărtării de Dumnezeu. Şi vor ca urmaşii lor să nu repete aceeaşi greşeală. Este ca şi cum părinţii ar suferi de o boală, dar nu vor ca fiii lor să o moştenească. Este ceva rău în această dorinţă? Nu, evident că nu.

Dacă părinţii despre care vorbim nu ar asculta glasul inimii, glas care le cere să aibă grijă de propriii copii, situaţia ar fi tristă. Dacă părinţii ar fi atât de tare prinşi în lanţurile diavolului, încât nici măcar pen tru copiii lor să nu dorească o viaţă mai curată, atunci acei părinţi nici măcar nu ar mai putea fi nu miţi părinţi. Ar trebui născocit un cuvânt nou pentru ei.

Dar câtă vreme părinţii ascultă acest glas, lucru ri le pot fi îndreptate.

Trebuie să precizăm totuşi şi ce anume înţelegem prin părintele care nu vrea să îşi pună viaţa în rându ia lă. Este părintele care, fiind biruit de una sau mai multe patimi, refuză să se lupte cu ele. Spune că îi este greu să renunţe la ele, că îi este imposibil să facă acest pas.

Să ne oprim puţin asupra acestui părinte. Să ne gân dim chiar la un exemplu precis: un tată beţiv. Un tată care după ce bea, e gata să îi bată pe toţi ai casei. Un tată care în clipele în care este treaz are puterea să recunoască faptul că băutura îi este stăpân. Un tată care nu vrea ca urmaşii săi să o ia pe drumuri greşite.

Ce fel de călăuză în viaţa duhovnicească poate fi un astfel de părinte? Să presupunem că el nu şi-ar cheltui toţi banii pe băutură. Şi că în fiecare lună ar cumpăra cele mai interesante cărţi religioase pentru copiii săi. Că ar merge în cu ei în pelerinaje la mănăstiri. Credeţi oare că un astfel de tată îşi împlineşte da to ria de pă rinte? Nu ne stă nouă în putere să jude căm cum are Dumnezeu grijă de copiii unor astfel de părinţi, dar nu e greu să observăm că de cele mai mul te ori exem plul părinţilor este mai puternic decât orice altceva. Copiilor tatălui beţiv le va fi foarte greu să creadă mai mult sfaturilor date de acesta de cât comportamentului său.

Este într-adevăr uşor să observi cât de anormal este comportamentul tatălui la care am făcut referire. Până şi ceilalţi părinţi care trăiesc în alte patimi observă aceasta. Şi fiecare dintre ei îşi spune în lui că păcatul său este mai mic. Un soţ care îşi înşală nevasta va găsi uşor argumente pentru a dovedi că păcatul său este mai mic decât păcatul beţivului. În egală măsură însă, beţivul îşi spune că păcatul său este mai mic de cât al preacurvarului. Fiecare consideră că păcatul său este mai mic decât celelalte păcate.

Să vedem însă în ce măsură un soţ care îşi înşală soţia este un tată mai bun decât beţivul de care am vorbit. Nimeni din familie nu îi ştie patima. Poate nu mai soţia bănuieşte ceva. Copiii nu sunt bătuţi, ci au parte de o oarecare linişte. Chiar dacă această si tuaţie pare mai bună decât cea dintâi, mai ales pentru faptul că aici nu au loc manifestările violente din primul caz, totuşi în timp roadele se fac văzute. Vine vremea când copiii nu se mai lasă înşelaţi de apa ren ţe. Vine vremea în care tatăl nu va mai reuşi să as cun dă faptul că viaţa lui religioasă este superficială şi falsă. Co piii vor vedea că tatăl lor nu se împărtă şeş te cu Prea curatele Taine. Vor înţelege că tatăl lor duce o via ţă din care Hristos lipseşte.

Ce e de făcut? Să se împărtăşească tatăl numai de ochii copiilor? Nu. Pentru că ar atrage asupra sa osân da dumnezeiască. Totuşi, ce e de făcut? Oare chiar să nu fie nici o portiţă? Oare chiar să nu existe nici o posibilitate de „compromis“?

Vedem cum oamenii caută astfel de compromi suri. Cu toate acestea, experienţa Bisericii spune că ni mic nu îi influenţează mai mult pe copii decât exem plul părinţilor. Aşa a lăsat Dumnezeu. Aşa este firesc.

Să observăm că parabola celor doi orbi se potri veş te foarte bine în acest caz: părintele orb încearcă să îşi convingă copilul că vede. Copilul, orb fiind şi el, îşi va da seama că a fost minţit abia în clipa în care cade în prăpastie.

Să încercăm acum să vedem ce poate face un pă rinte care nu vrea să îşi pună viaţa în rânduială, dar care a înţeles că drumul pe care merge este un drum prin care face rău nu numai propriei persoane, ci şi copiilor săi.

Momentul este foarte delicat. De-o parte stau pa ti mile. De cealaltă stă Hristos. Până acum a ales pati mile. Dar acum îşi dă seama că alegerea sa înseamnă căderea copiilor. Înţelege cât de strâns legate sunt exemplul său şi formarea copiilor pe care îi are. Înţe le ge că la întrebarea pusă de Sfântul Vasile cel Mare răspunsul e unul singur: părinţii care duc o viaţă de păcat nu au nici o posibilitate de a-şi ajuta copiii să ducă o viaţă cuviincioasă. Da, iubiţilor: orbul nu poa te fi călăuză pentru un alt orb; ci are el însuşi ne voie de cineva care vede pentru a afla cum să meargă pe drumul cel bun.

Luaţi aminte, voi, care sunteţi părinţi! Nu vă mai minţiţi pe voi înşivă: nu există nici o posibilitate de a vă călăuzi copiii pe drumul cel bun câtă vreme voi înşivă nu mergeţi pe acest drum.

Cele două alternative pe care le are părintele de care aminteam mai înainte sunt clare: poate să trăias că în aceleaşi păcate, şi să nu ţină cont de copii; sau poate să se ridice, mai ales datorită dragostei pe care le-o poartă copiilor. Un astfel de părinte e asemenea lu cră to rilor veniţi în ceasul al unsprezecelea. Dar Hris tos îl pri meşte. Hristos e cel care nu numai că, luându-l de mână, îi arată drumul cel bun, ci îl şi vindecă de orbire. Nu după mult timp, ridicându-se din cădere, el va simţi asupra sa binecuvântarea cerească. Îşi va da seama că trebuia să se ridice nu numai de dragul copiilor săi, ci pentru a merge pe calea mântuirii.

Părintele care nu s-a ridicat din cădere nici atunci când a înţeles că prin căderea sa le face rău şi urma şi lor săi este un părinte mai rău decât animalele. E ca un cerb care îţi lasă puii în colţii lupilor, în loc să îi apere. Şi ce face? Pentru că este mustrat de conştiin ţă, încearcă să găsească tot felul de justificări: „poate că Dumnezeu, în marea Sa dragoste de oameni, va găsi cum să îi mântuiască pe copiii mei. Dacă are grijă de făpturile Sale, are grijă şi de ei. Din moment ce îi iubeşte mai mult decât îi iubesc eu, nu se poate să îi lase să se piardă...“

O astfel de justificare este greşită. Chiar dacă pă rin tele spune că îşi iubeşte copiii, o astfel de dra gos te, lipsită de jertfelnicie, este moartă. Da, Domnul îi poate ajuta pe copii. Dar copiii, văzând cum părinţii preferă păcatul virtuţii, vor face la fel. Dragostea pe care Dumnezeu o poartă copiilor nu anulează libertatea copiilor de a alege răul. Libertatea este un dar pe care Dumnezeu nu îl retrage nici măcar atunci când este folosit cum nu trebuie. Chiar dacă în unele cazuri, foarte rare de altfel, Dum nezeu reuşeşte să îi păstreze curaţi pe copiii care cresc în astfel de familii, în marea majoritate a cazu rilor copiii aleg să îşi urmeze părinţii în cele rele.

O altă justificare des întâlnită este următoarea: „Doamne, Tu ştii patimile mele, Tu ştii că am vrut să mă ridic din cădere, dar diavolul mi-a stat împotrivă şi nu m-am putut ridica. Chiar dacă eu rămân în mo cirlă, te rog ai grijă de copiii mei“.

Oricât de sinceră ar fi o astfel de rugăciune, pentru că de cele mai multe ori e spusă de oameni care nu numai că se mint pe ei înşişi , dar au chiar îndrăz nea la de a-L minţi pe Însuşi Dumnezeu, aceas tă ru gă ciune nu este ascultată. De ce? Pentru că omul nu vrea să se ridice. A vrut o dată sau de două ori, şi nu a reuşit. Dar nu a reuşit nu pentru că diavo lul a fost prea puternic, ci pentru că voinţa sa a fost prea slabă. Dar chiar dacă nu a reuşit să se ridice de la primele încercări, omul nu ar fi trebuit să cedeze. Cedând, a făcut pe plac diavolului.

Este grav când ajungem să Îl minţim pe Dumnezeu. Oricât de adânc am fi căzuţi într-o patimă, Dum nezeu abia aşteaptă să ne ridicăm. El ne dă tot sprijinul de care avem nevoie. Deci atunci când cineva încearcă să spună că nu mai are putere să se ridice din cădere, având ca justificare primele încercări ne reu şite, nu face altceva de cât să nege ajutorul dumnezeiesc.

Să vorbim acum despre părinţii care au puterea de a se ridica. Despre cei care duc viaţă în rânduială nu vom vorbi acum, ci doar îi vom lăuda şi îi vom încuraja să meargă mai departe pe drumul pe care au pornit. Dumnezeu le va da plată veşnică pentru nevoin ţele lor.

Părinţii care se ridică din păcat numai ca să nu le fie rău fiilor arată prin aceasta cât de mult îşi iu besc copiii. Dumnezeu le-a dat acest dar al dragos tei. Şi tot Dumnezeu îi ajută să se ridice.

Prea puţini se ridică din păcat într-o clipă. Lupta cu o patimă cu care ne-am obişnuit poate dura uneori luni sau chiar ani de zile. Dar părinţii nu sunt singuri. Cu ei este Hristos.

Există părinţi care se luptă cu o patimă de multă vreme, şi totuşi nu au ajuns la liman. Ei nu au nevoie să li se atragă atenţia asupra faptului că orice cădere a lor are repercusiuni şi asupra copiilor. Ei vor să biruie patima mai ales pentru a asculta poruncile lui Hristos. Ce se întâmplă oare cu copiii unor astfel de părinţi?

Prin harul dumnezeiesc copiii înţeleg lupta părin ţi lor. Îşi văd părinţii ca pe nişte ostaşi aflaţi pe câmpul de luptă. Şi copiii se folosesc văzând cum părin ţii lor nu se dau bătuţi, ci după fiecare înfrângere se ridică din nou.

Ar trebui să vorbim puţin şi despre familia în care unul dintre părinţi e pe drumul cel bun, dar celălalt nu. Celălalt duce o viaţă de păcat, trăieşte departe de Bi serică. În familie este o tensiune pe care o simt copiii. Părintele care duce lupta cea bună, de cele mai mul te ori mama, suferă văzând cum celălalt le dă copiilor un exemplu negativ. Suferinţa unor astfel de mame ajunge uneori să se transforme în disperare şi în dez nădejde. Li se pare că tot ceea ce zidesc ele este dă râ mat de taţii care duc o viaţă dezordonată.

E momentul să ne întrebăm: ce rost mai au efortu rile lor când piedicile sunt atât de mari? Nu ar fi bine să renunţe la lupta lor, şi să înţeleagă că răul fă cut de soţi este mai mare decât binele pe care îl pot face ele?

Să presupunem că ar fi aşa. Să presupunem că ar fi mai bine ca ele să renunţe, şi că ele chiar renunţă. Le-ar fi oare durerea mai mică? Nu. Dimpotrivă. Su fle tele lor ar sângera în continuare. Ele ar asista ne pu tincioase la pervertirea treptată a copiilor.

Observăm deci că renunţarea la luptă nu aduce nimic bun.

Acum este momentul să vorbim despre rostul lup tei acestor mame. Copiii văd şi exemplul negativ al tatălui, dar văd şi lupta martirică dusă de mamă. Prin harul dumnezeiesc copiii încep să înţeleagă ceea ce se petrece în familia lor. Înţeleg că unul dintre părinţi trăieşte pentru Dumnezeu, iar celălalt, pentru pro prii le patimi. În minţile lor se duce o luptă, nu ştiu pe care să îl urmeze.

O părere superficială ar fi că faptele celor doi pă rinţi stau pe un cântar nevăzut. Şi copiii le aleg pe cele care atârnă mai greu. Dar nu trebuie să trecem cu vederea puterea dumnezeiască ce vine în ajutorul părinţilor care merg pe drumul cel bun. Această pu tere luminează minţile copiilor şi îi ajută să aleagă ceea ce este bine.

Dumnezeu este Drept Judecător, dar este un Jude că tor pentru care mila este mult mai de preţ decât drep tatea. Dumnezeu, văzând jertfa părintelui cre din cios, îl va feri pe copil. Sau, în cazul în care totuşi co pilul o va lua pe drumuri greşite, el va avea vie în min te pilda părintelui său credincios. Şi, mai devre me sau mai târziu, această pildă îşi va arăta roadele. În faţa vreunui necaz, sau a unui alt eveniment neaş tep tat, copilul de altădată va simţi nevoia unui ajutor pe care această lume nu i-l poate da. Şi atunci îşi va aduce aminte de Dumnezeu, de Cel care vine în aju to rul celor care Îl cheamă cu zdrobire de inimă. Îşi va aduce aminte de Doctorul care a vindecat nu numai pe cei orbi trupeşte, ci şi pe cei orbi duhovniceşte.

Să ne ferească Bunul Dumnezeu să ajungem sau să fim ca orbii din parabolă. Iar dacă totuşi suntem ca ei, să picure în inimile noastre mirul pocăinţei. Să ne dea gândul cel bun ca să ne ridicăm din cădere.

Şi dacă nu suntem ca acei orbi, să luăm aminte ca nu cumva să ne lăsăm cuprinşi de mândrie. Nu cum va să fim ca fariseul care îl judeca pe vameş, dar prin mândria sa era mai păcătos decât el. Mai bine să ne smerim, să ne cunoaştem neputinţele şi să ne dăm sea ma că am fi putut fi călăuze mai bune pentru co piii noştri. Să ne dăm seama că, deşi nu suntem orbi, ve de rea noastră este slăbită din cauza căderilor noastre. Şi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne însănătoşească.

Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să ne creştem copiii aşa cum se cuvine, fără a fi pentru ei prilej de po ticnire sau de sminteală. Fie ca Dumnezeu să ne în tărească la fiecare pas al vieţii noastre, şi să ne că lăuzească până la capătul drumului pe calea mântuirii! Amin.

Despre neînţelegerile
dintre părinţi Şi copii

Cuvânt despre pacea lui Hristos

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi, să ne aducem aminte cuvântul Evangheliei care spune: „N-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui“ (Matei 10, 35).

Cuvinte grele, cuvinte dure. Fiul Omului care a ve nit să-l mântuiască pe cel pierdut rosteşte cu vinte care par a nu avea nimic în comun cu învăţătura de a iubi nu numai aproapele, ci şi pe vrăjmaş.

Cei lipsiţi de credinţă au găsit între paginile Sfin tei Scripturi mai multe versete care i-au ajutat să îşi justifice necredinţa. Versetul de mai sus este unul din tre acestea.

Nici un întemeietor de religie nu a susţinut idei atât de ciudate. Cum să desparţi o familie? În nume le cărei credinţe se poate separa un părinte de fiii săi?

Iată subiectul principal al cuvântului de astăzi. Vom încerca să arătăm nu numai că vorbele Mântui to rului sunt pline de dragoste, ci chiar că sunt dovada supremă a dragostei pe care a arătat-o faţă de pă rinţi şi de copii. Că dacă din cuvântările Sale ar fi lipsit aceas tă idee, ar fi fost mult mai greu pentru creş tinii care trăiesc în lume să meargă pe calea mântuirii.

Mai întâi să vedem în ce context au fost spuse cu vintele despre despărţirea tatălui de fiul său. Contex tul este lămuritor. Hristos le vorbea Sfinţilor Apos toli, trimiţându-i să propovăduiască dreapta credinţă.

Hristos a spus că a adus nu pacea, ci sabia. Să ob ser văm înainte de orice care au fost roadele sabiei pe care a adus-o Hristos: omul a învăţat să meargă pe ca lea mântuirii, respectarea poruncilor dumneze ieşti a încetat să mai fie doar formală, omul a do bândit dragoste faţă de semenii săi.

În toată istoria Bisericii nu găsim nici măcar un sin gur exemplu de om care să îşi fi dispreţuit casni cii pentru a împlini vreo poruncă dumnezeiască. Iar dacă totuşi au existat astfel de oameni, au fost oa meni cu mintea vătămată.

Şi atunci la ce anume se referea Hristos când a spus că va despărţi pe tată de fiul său?

Se referea la faptul că, din lucrarea vrăjmaşului, vor fi familii ai căror membri, fie ei părinţi sau copii, se vor îndepărta de poruncile Evangheliei.

Vedem astăzi din ce în ce mai multe astfel de fa mi lii. Ca să nu spunem că decăderea este atât de ma re, încât există familii în care nu sunt tensiuni toc mai pentru că nimeni nu mai vrea să ducă lup ta cea bună. Familii care merg cu pas hotărât pe calea pierzaniei. În ele nu mai este nici un suflet care să îşi pună pro ble ma mântuirii sufletului. Numai pa timi, numai iu bi re de sine, numai egoism. Dar acolo nu există neînţelegeri. Domneşte o li niş te superficială, a cărei sursă este tocmai hotărârea de a duce o viaţă de necredinţă. Părinţii îşi cresc copiii fără să le arate cerul. Sunt ca nişte păsări de curte care se feresc să se uite în jur. Şi unul dintre lucrurile cu care se mândresc este tocmai armonia care îi înconjoară. Au ne voie să se mândrească deoarece viaţa lor, fiind lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu, este o viaţă stear pă. Este o viaţă tristă. Iar patimile îi îm pie dică să vadă lumina care le-ar putea schimba ini mile. Şi stau în întuneric.

Ne-am putea întreba de ce diavolul, tatăl dezbi nă rii, nu îşi bagă coada în astfel de familii. Răspunsul e simplu: diavolul intervine atunci când oamenii vor să meargă pe calea mântuirii. Când ei merg de bună voie pe calea pierzaniei, diavolul nu se implică. Stă şi îi admiră cum îşi fac rău singuri.

Care este problema principală a unei astfel de fa milii? Pacea care domneşte în ea nu este o pace care să ducă la mântuire. Ce lipseşte dintr-o astfel de fa mi lie? Lipseşte alarma, lipseşte vocea proorocească a celui ce spune: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Îm pă ră ţia cerurilor“ (Matei 3,2). Adică lipseşte tocmai sa bia lui Hristos.

Căci Hristos a venit să nimicească pacea acestei lumi, pace care închidea inima omului, pacea fariseică, pacea celor iubitori de sine.

El a venit să ne înveţe să cunoaştem pacea cea adevărată, pace care nu se va lua de la cei credincioşi în vecii vecilor. „Pace vouă!“ (Luca 24, 36), acestea au fost primele cuvinte pe care le-a spus Hristos că tre Apostoli după Înviere. Să căutăm această pace, şi găsind-o, vom afla poarta Împărăţiei cerurilor.

După ce am înţeles diferenţa dintre pacea acestei lumi şi pacea pe care a adus-o Hristos să revenim la ideea de la începutul acestui cuvânt. Domnul păcii des parte pe fiu de tatăl său. Aceasta se întâmplă nu mai atunci când unul dintre cei doi se îndepărtează de drumul cel bun. Dacă nu i-ar despărţi, ar însemna că pune deasupra celor duhovniceşti pacea lumii acesteia.

Să vedem acum în ce constă această despărţire. Este nevoie de foarte multă înţelepciune pentru a nu confunda despărţirea cerută de Hristos cu despărţirea pe care o vrea diavolul.

În cuvântul de astăzi ne vom referi la cazurile în care copiii sunt cei care s-au îndepărtat de Hristos. După prigoana comunistă, când unii copii s-au apro piat de credinţă, deşi părinţii lor erau necredincioşi, întâlnim cazuri în care tinerii sunt cei care trebuie să stea departe de influenţele negative pe care le pri mesc de la părinţi. Părinţi care îi îndeamnă să se dis tre ze, să îşi risipească tinereţea în plăceri trupeşti. To tuşi, pentru a nu lungi cuvântul, nu ne vom referi acum la această situaţie tristă.

Aşa cum am mai spus, vom vorbi numai despre cazurile în care părinţii văd cum copiii lor o iau pe dru muri greşite. Despărţirea pe care o cere Hristos este despărţirea de toate uscăturile care îşi fac loc în sufletul copiilor, de toate patimile şi obiceiurile păcătoase.

În cuvintele Mântuitorului nu a fost nimic inutil, nu a fost nimic fără rost. Dacă ar fi fost de la sine înţeles că părinţii vor şti să se rupă de copiii lor, în sensul cerut de Evanghelie, poate că nu ni s-ar mai fi atras atenţia asupra acestui lucru.

Să încercăm să găsim câteva exemple din care să vedem cum părinţii calcă acest cuvânt al Mântuitorului.

Un copil se joacă pe calculator de la o vârstă foar te fragedă. Tatăl lui e foarte mândru de performan ţe le „intelectuale“ ale odraslei. Nici nu se gândeşte că fiul său îşi vatămă mintea, ci, dimpotrivă, se joacă chiar şi el cu fiul său. Crede că aşa îi arată dragoste. Şi în fiecare zi, una sau mai multe ore, copilul se joacă pe calculator sub privirile blânde ale tatălui. Se ştie că jocurile pe calculator au un impact negativ asupra psihicului uman. Dar aceasta nu îl interesează pe tată. El vrea să-i satisfacă toate dorinţele copilului. Şi, cum jocul pe calculator este cea mai mare bu cu rie a micuţului, tatăl nu i-o poate refuza.

Alt copil îşi doreşte tot timpul prăjituri. Pentru a nu-l întrista, pentru a-i arăta dragostea lor, părinţii îi satisfac această plăcere. Copilul mănâncă în fiecare zi câteva prăjituri. Când nu i se face pe plac, face scan dal. De la un moment dat nici nu se mai pune pro blema de a-i face o bucurie copilului, totul a devenit obiş nuit: prăjiturile i se cumpără pentru a nu se ajun ge la ţipete.

Alt copil îşi doreşte noi şi noi jucării. Ce e rău în asta? Cum vede o jucărie într-o vitrină, începe să plângă după ea. Şi nu se opreşte decât atunci când ţine în mână jucăria dorită. Părinţii fac uneori mari sacrificii pentru a o cumpăra, renunţă chiar la mâncare numai pentru a avea bani să îi facă copilului încă o surpriză. Nu e asta dragoste, să renunţi la tine pentru copil?

Să dăm acum două exemple de copii mai mari, de tineri care tocmai au intrat la facultate.

Primul e foarte încântat de cunoştinţele sale şi de forţa sa intelectuală. Şi consideră că e momentul să îşi aleagă un traseu spiritual. Încearcă să citească cât mai mult despre marile religii, despre misterele care ne înconjoară. Este fascinat de ele. Pentru a nu-i ştir bi libertatea, părinţii nu se implică în viaţa spirituală a copilului. „Doar e mare, să se înveţe să discearnă binele de rău.“ Ba mai mult, încetul cu încetul chiar şi părinţii devin interesaţi de rătăcirile de care este preocupat tânărul. Să zicem că e vorba de feno me ne le paranormale. Părinţii află o sumedenie de lucruri interesan te. Nu e nevoie să le creadă. Sunt lucruri care au avut loc pur şi simplu. Şi explicaţiile date sunt atât de clare, încât părinţilor le este teamă că ar deveni ridicoli dacă nu ar ţine seama de astfel de manifestări. Şi, încet-încet, părinţii înşişi se îndepărtează de învă ţă tura Bisericii pentru a primi învă ţă turile cu care s-a hrănit mai întâi tânărul. „Şi dacă totuşi adevărul era în Biserică?“, iată o întrebare pe care de obicei nu şi-o pun. Pur şi simplu pentru că nu sunt con şti enţi de faptul că au părăsit Biserica. Părăsind învă ţă turile ortodoxe au ieşit din Biserică. Chiar dacă nu a avut loc o lepădare formală, totuşi ei s-au îndepărtat de Trupul lui Hristos. Cu acest preţ au plătit dorinţa de a nu fi vrut să îşi supere copiii.

Mai facem referire la un singur caz; puţin mai delicat, dar care nu poate fi trecut cu vederea de către părinţii care sunt sinceri cu ei înşişi.

Cazul acesta este mai rar nu deoarece tinerii ar că dea foarte rar într-o astfel de greşeală, ci numai de oarece părinţii află foarte rar despre ea. Ne referim la păcatul masturbării, păcat în care, statistic vor bind, cad foarte mulţi tineri. Poate numai socio logii, me di cii şi duhovnicii ştiu cât de des cad tinerii în acest păcat.

Pe cât de mare este procentul tinerilor care săvâr şesc acest păcat cu efecte negative nu numai asupra sufletului, ci şi asupra trupului, pe atât de mic este nu mă rul părinţilor care află despre aceasta. E de la sine înţeles că nici un tânăr nu se poate lăuda cu acest obicei în faţa părinţilor.

Astăzi au apărut materiale mincinoase despre avan tajele medicale ale masturbării la tineri, unde se pre zintă cu argumente false ideea că acest lucru îm bu nătăţeşte viaţa psihică prin reducerea stresului. Su biectul este lămurit în cele mai diferite reviste. Şi cu cât mai mare este propaganda făcută acestui pă cat, cu atât mai rare sunt ecourile celor care sunt de opinie diferită. Cu atât mai rar se aud vocile celor care, doctori sau preoţi fiind, ar trebui să nu lase min ciuna să se întindă.

Ne referim deci la cazul în care, aflând de la fiul său că se masturbează, părintele acceptă şi justificarea: „Ce să fac, decât să cad în curvie...“ „Da, zic părinţii, mai bine să îşi facă numai lui rău, decât să facă şi altora...“ Problema este că o astfel de poziţie vatămă copi lul. Dacă i se pare că are de ales între două păcate, atunci este respinsă posibilitatea de a nu păcătui.

Să vedem unde greşesc astfel de părinţi în cazul despre care vorbim. Dacă în loc să înţeleagă că situ a ţia este gravă, ei se mulţumesc să găsească justifi cări pentru păcatele copiilor, se vor obişnui cu aceas tă atitudine. Şi cu cât păcatele tinerilor vor fi mai mari, cu atât şi orbirea părinţilor va fi mai mare. Ei vor încerca să îşi compare copiii cu alţi copii mai păcătoşi decât ai lor. Viciile propriilor copii sunt trecute cu vederea şi din cauza mândriei. Cum să ai tăria să recunoşti că fiul tău greşeşte? Ar însemna să accepţi că nu ai ştiut să te ocupi de el aşa cum trebuie.

Să încercăm să analizăm, chiar şi în treacăt, felul în care ar fi trebuit să se poarte părinţii în toate aceste situaţii.

Atunci când copilul se juca pe calculator, ei ar fi trebuit să înţeleagă că acest lucru nu îi face deloc bine. În loc să îl încurajeze să ajungă la cine ştie ce recorduri de îndemâ na re, ar fi trebuit să îi atragă atenţia spre alte moduri de petrecere a timpului liber.

Părinţii care dau banii pe prea multe jucării sau prea multe prăjituri îşi învaţă copiii să fie iubitori de sine şi egoişti. Copilul care se lăcomeşte la prăjituri va fi peste ani de zile un om care va dispreţui postul. Co pilul care e obişnuit să i se cumpere tot ceea ce vrea va cere peste ani de zile bani pentru distracţii pătimaşe. Iar dacă nu îi va primi, va căuta să îi fure. Fiind învăţat să i se satisfacă orice plăcere, nu va accepta ideea că e ceva ce nu e cazul să aibă. Se vede numai pe sine, şi de aceea nu vrea să ţină cont de nimeni altcineva.

Părinţii unor astfel de copii ar trebui să ştie când e cazul să le facă pe plac copiilor, şi când ar trebui să nu le asculte cererile. Chiar dacă se ajunge la ţipete şi la alte manifestări de acest gen, părinţii nu trebuie să se lase impresionaţi. Ba mai mult chiar, părinţii trebuie să îi dezveţe pe copii să reacţioneze astfel. Vom vorbi imediat şi de spre mijlocul prin care pot fi potoliţi.

Dar mai întâi să ne referim la ultimele două ca zuri. Nu numai că nu ar fi trebuit ca părinţii să se lase in flu enţaţi de rătăcirile fiilor lor, ci ar fi trebuit să cultive în inimile acestora dragostea faţă de în vă ţă turile Bisericii. Şi atunci când ar fi văzut că fiii lor se îndepărtează de Biserică, ar fi trebuit să încerce să îi aducă pe drumul cel bun. Iar în cazul în care nu ar fi avut argumente pentru a sta împotriva ideilor ră tă cite de care s-au molipsit copiii lor, ar fi trebuit să se sfătuiască cu un preot care cunoaşte bine rătăcirile din zilele noastre. Pentru că aceste rătăciri sunt atât de diversificate, încât un creştin fără pregătire teologică nu va putea să le stea împotrivă.

În privinţa căderii în păcatul masturbării, părintele care află de căderea fiului său va trebui să înţeleagă cât de grea este cursa în care a căzut acesta. Dacă păcatul nu e făcut de multă vreme, adică dacă nu a devenit obişnuinţă, ridicarea va fi mai uşoară. Dar dacă s-a ajuns la obişnuinţă, ridicarea va fi mult mai grea. Există un reflex biologic care e foarte greu de în fruntat. Un părinte care îşi ameninţă fiul că dacă mai face aşa ceva îl va pedepsi groaznic nu obţine nimic. Poate numai faptul că fiul va căuta să ascundă această cădere şi să spună că s-a ridicat numai pentru a scăpa de pedeapsă. Părintele ar trebui nu să îl ameninţe, ci să îi explice cât de important este ca pă catul să fie lepădat. Părintele ar trebui să îl îndru me pe fiu la spovedanie. Iar în cazul în care fiul nu vrea să se spovedească, părintele trebuie să arate multă răbdare, ca nu cumva, fiind prea moralist, să rişte să se îndepărteze de fiul său.

Această răbdare trebuie dovedită indiferent în ce păcate ar cădea copiii. Dacă părintele este prea insistent, dacă nu ţine seama de faptul că ridicarea din că de re este un proces foarte sensibil care necesită mul tă delicateţe duhovnicească, fiul nu va putea să vadă dragostea de care e înconjurat, ci va simţi numai răceala mustrării. Şi se va simţi chiar dispreţuit.

Nici o poruncă dumnezeiască nu ne cere să îi dispreţuim pe păcătoşi. Nici un verset evanghelic nu ne îndeamnă să renunţăm să îi iubim pe cei care au căzut. Oricât de mare e căderea celor de lângă noi, trebuie să îi iubim. Or, iubirea este îndelung-răbdă toa re. Iubirea nu cade, asta ne învaţă Evanghelia.

Părinţii care spun că nu îşi mai iubesc copiii pentru că aceştia sunt prea păcătoşi arată că nu i-au iubit cu iubirea pe care o cere Hristos. Chiar dacă această iubire are momente în care sca de, totuşi prin harul dumnezeiesc ea îşi recapătă forţa. Cu nici un chip părinţii nu trebuie să se lase bi ru iţi de duhul diavolesc care îi îndeamnă să nu mai ţină seama de copiii lor. Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Copiii uitaţi de părinţi în vremea educaţiei îi uită la rândul lor pe aceştia după vremea educaţiei“. Acesta nu e răul cel mai mare. Răul cel mai mare este că după vremea edu caţiei Îl uită pe Dumnezeu şi se îndepărtează de calea mântuirii.

Care e totuşi linia pe care trebuie să meargă pă rin ţii pentru a-şi creşte copiii aşa cum se cuvine?

Sfântul Filaret al Moscovei spunea că „în educa ţie nu se cere nici moliciune de prisos, nici aspri me, ci se cere chibzuinţă. Un povăţuitor înfuriat nu povă ţuieşte, ci înfurie“. Iar Sfântul Ambrozie al Medio la nului învăţa: „pogorământul, dreptatea şi iubirea pot şi trebuie să se unească laolaltă. Rănile se spală cu vin şi se tămăduiesc cu untdelemn. Aşa e şi în educaţie: pogorământul trebuie unit cu asprimea“.

Puţini părinţi ştiu să păstreze acest echilibru: unii sunt prea îngăduitori, alţii prea aspri.

Cei care sunt blânzi consideră că nu e creştineşte să-i baţi pe copii. Să vedem însă ce spune Sfânta Scrip tură despre acest lucru. În Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah găsim scris că „Cel ce îl iubeşte pe fiul său îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el“ (30, 1). Iar din Pildele lui Solomon aflăm că „cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme“ (Pilde 13,24). Şi tot acolo scrie: „Nu cruţa pe feciorul tău de pe deapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăţia morţii“ (Pilde 23, 13-14). Ne arată Sfânta Scriptură pentru ce trebuie să ştim să ne pedepsim copiii: pentru a-i scăpa de îm pă răţia morţii, adică de iad.

Vreme de sute de ani părinţii creştini şi-au bătut copiii atunci când a fost nevoie. Bătaia dată la vremea potrivită nu i-a făcut mai răi, ci, dimpotrivă, le-a fost medicament.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dacă-l vezi pe copil greşind, pedepseşte-l, uneori cu o privire se veră, alteori cu cuvinte muşcătoare, uneori răsfaţă-l şi fă-i făgăduinţe. Nu-l lovi încontinuu, nici nu-l obiş nui să fie pedepsit aşa, căci dacă se învaţă să fie pe dep sit încontinuu, se va învăţa să le dispreţuiască, iar învăţând să le dispreţuiască, s-ar răsturna toate“. Părinţii trebuie să dovedească o răbdare eroică une ori. Dacă îşi învaţă copiii cu bătaia, bătaia nu va mai avea nici un efect. Va deveni obişnuinţă. Trebuie mult discernământ de fiecare dată când copiii greşesc.

Ce să spunem despre părinţii care sunt prea aspri cu copiii lor numai pentru că sunt biruiţi de patima mâniei? Au necazuri în viaţa de zi cu zi, şi nu găsesc alt mijloc de a se răcori decât bătându-şi copiii pentru cele mai neînsemnate motive. O astfel de bă ta ie nu numai că nu le este de folos copiilor, ci chiar le face rău. Nu numai trupeşte, că durerea trece re pe de, ci sufleteşte. Copiii îşi împietresc inimile, şi ră mân pentru mulţi ani marcaţi de duritatea de care au avut parte. Căci nu avem dreptul să ne lovim copiii nu mai ca să scăpăm de tensiunea pe care am strâns-o.

Singura situaţie în care grupările care ocrotesc co pi lul au dreptate să protesteze faţă de durităţile pă rin ţilor sunt acestea: copiii loviţi fără mă sură, loviţi nu spre mustrare, ci spre mu tilare, am putea spune; taţi beţivi şi mame fără suflet care se răzbună pe co pii pentru toate neca zu rile de care au parte. Să îi fe rească Dumnezeu pe copii de astfel de părinţi!

Ar mai trebui spus un singur lucru: că trebuie să ţinem seama şi de vremurile în care trăim. În prima parte a secolului nostru, într-unul din satele noastre, se putea vedea următoarea scenă: cum afla că fiul său s-a dus la cârciumă, tatăl venea cu biciul şi îl bătea, făcându-l de râsul satului. Fiul primea bătaia fără să protesteze. Deşi era mai puternic decât tatăl său, nu îndrăznea să ridice mâna asupra lui. Pentru că dacă ar fi făcut aşa ceva, ar fi fost de ocara între gului sat: s-ar fi condamnat la o formă de exil în propriul sat.

Fără a fi de acord cu modul în care tatăl încerca atunci să îşi convingă fiul să renunţe la patima băuturii, observăm că dacă un părinte şi-ar lovi fiul pentru aşa ceva, ar risca să ia o bătaie soră cu moartea. În zilele noastre există nu numai părinţi care îşi maltratează copiii, ci şi părinţi maltrataţi de fiii lor. Oare de ce astfel de cazuri nu sunt studiate cu aceeaşi grijă? Nu putem spune.

Oricum, câtă vreme copiii sunt mici, bătaia e „ruptă din rai“. Când copiii au crescut, părinţii trebuie să gă seas că un alt mod de a-i pedepsi. Bătaia nu mai este po trivită. Trebuie găsite pedepse care, chiar dacă nu sunt mai dureroase fizic, sunt mai dureroase sufleteşte.

Ca să nu mai lungim cuvântul, va trebui să spu nem că părinţii de astăzi, împreună cu duhovnicii lor, trebuie să găsească metoda cea mai potrivită pen tru a-şi educa copiii cum e mai bine. Trebuie să găsească soluţia pentru a ajunge la inimile lor şi pentru a reuşi să depăşească tensiunile care pot apărea.

Pornind pe acest drum, să nu uite că greşelile sunt fireşti, şi de o parte şi de cealaltă. Adică şi părinţii gre şesc uneori, când sunt prea aspri sau prea îngăduitori cu copiii, şi copiii greşesc de multe, de foarte multe ori. Nu mai e nevoie să spunem în ce situaţii.

Să ne ajute Atotputernicul Dumnezeu să facem cât mai puţine greşeli, şi unii şi alţii. Să ne ajute Bu nul Dumnezeu să mergem pe calea mântuirii. Şi să trăim purtând în inimile noastre pacea pe care a venit să o aducă Hristos! Amin.

Despre greutăţile
creŞterii copiilor

Cuvânt către soţii creştini

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Una dintre cele mai importante probleme cu care se întâlnesc părinţii de astăzi este următoarea: din mo ment ce este atât de greu să creşti un copil, oare câţi copii ar fi bine să aibă o familie, astfel încât să îm pace porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi...“ (Facere 1, 28), cu greutăţile materiale?

Înainte de a încerca să dăm un răspuns, să consta tăm un fapt evident: cele mai multe familii de creş tini ortodocşi au doar doi copii. A fost nevoie de precizarea: creştini ortodocşi deoarece sectanţii, care se consideră totuşi creştini, înţeleg să nu se abată de la rostul familiei şi au mai mulţi copii. Ar trebui să ne fie ruşine de faptul că aceştia, deşi sunt lipsiţi de cu noaş terea Sfintei Tradiţii, sunt mai „tradiţionalişti“ decât ortodocşii în această privinţă.

Să observăm totuşi că până acum un veac familiile ortodoxe aveau un număr mare de copii. Şapte, zece sau chiar mai mulţi.

„Da, dar aveau cu ce să îi hrănească...“

Această afirmaţie este rostită ca un refren de către părinţii care încearcă să îşi justifice o scădere arătându-i cu degetul pe cei de un cuget cu ei.

Dar această afirmaţie este mincinoasă. Puţine au fost clipele în istorie în care creştinii ortodocşi au avut parte de linişte. La început, prigoane peste prigoane, mai apoi, războaie şi alte necazuri. Citind o carte de istorie, nu este greu să observăm că momentele de bu nă stare materială nu au constituit decât excepţii. Sau, mai bine zis, aproape întotdeauna a existat o clasă con ducătoare, care a trăit bine, şi marea majoritate, care a dus-o greu.

Deci nu putem spune că aceasta este cauza pentru care creştinii de astăzi se feresc să aibă mai mulţi co pii, nu sărăcia este cauza. Ci împuţinarea credin ţei. Trebuie privite lucrurile în faţă. Oamenii de astăzi nu mai au credinţă, mulţi au rămas creştini numai cu nu mele. Fără să generalizăm, putem observa un raport direct între credinţa părinţilor şi numărul de copii pe care îi au. Puţini copii, adică unul, doi, credinţă puţină.

De unde tragem linia, de unde începem să consi de răm că sunt mulţi, de la trei sau de la cinci? Iată o întrebare bună pentru teologii iezuiţi. Cine poate da răspuns unei asemenea întrebări? Nimeni. De fapt, se poate da tocmai răspunsul că nimeni nu poate stabili aceasta. Fiecare familie are caracteristici unice şi de aceea a stabili un număr fix drept bun, să zicem cinci copii, înseamnă a încerca să ştirbeşti taina familiei.

Dar dacă nu putem stabili un număr fix, totuşi pu tem preciza care este criteriul după care recunoaştem familiile care merg pe drumul cel bun de celelalte. Şi vom spune că familiile în care soţii fac dragoste fără să se păzească ca nu cumva femeia să nu rămână însărcinată sunt, din acest punct de vedere, pe drumul firesc şi binecuvântat de Dumnezeu. Şi vom mai spune că cei care aduc diferite justificări pentru a face altfel merg pe un drum greşit.

Să lămurim puţin ce înseamnă din punct de vede re creştin „a face dragoste“. Lămurire extrem de im por tantă pentru orice familie creştină. În familiile care trăiesc departe de Biserică soţii care fac dra gos te încearcă să îşi împărtăşească unul altuia dragostea pătimaşă, dragoste care stă sub semnul disperării că o dată cu moartea fizică va dispărea.

Într-o familie creştină soţii îşi dăruiesc unul altuia dragoste, o dragoste ce stă sub binecuvântarea lui Dum nezeu. Soţii ştiu că dragostea lor nu trece o dată cu trecerea timpului, dragostea lor este veşnică. Chiar dacă atunci când vor învia, oamenii „vor fi ca îngerii din ceruri“ (Marcu 12, 25), aceasta înseamnă că oa me nii nu vor mai simţi atracţia pătimaşă faţă de persoanele de sex opus. Că trupurile înviate nu vor mai fi folosite la împreunarea firească dintre soţ şi soţie. Atunci dragostea se va manifesta într-un alt mod, mai înalt. Dar între soţi va rămâne o legătură foarte strânsă. Dragostea lor, pecetluită prin Taina Cununiei, va dăinui în vecii vecilor.

Tocmai pentru ca dragostea dintre soţi să fie o dragoste binecuvântată de Dumnezeu, rodul ei sunt pruncii. Pruncii sunt dovada vie că dragostea a rodit, că a fost întreagă.

Soţii care refuză ca dragostea lor să rodească, spu nând că nu sunt pregătiţi pentru aceasta, nu au înţeles ce înseamnă familia creştină. Să încercăm o definiţie, riscantă, ca multe alte definiţii: „Familia este mica biserică în care un bărbat şi o femeie îşi unesc vieţile pentru ca prin dragostea pe care şi-o poar tă unul altuia să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii şi pentru ca dragostea lor să devină roditoare“. Nu degeaba în rugăciunile de la Cununie pre o tul se roagă ca Dumnezeu să îi învrednicească pe miri de urmaşi.

Ar fi bine ca cei care vor să se căsătorească, dar nu vor să aibă copii să îl roage pe preot să nu îi mai tor tu reze cu rugăciuni: „Să te înmulţeşti ca Re becca...“! Cum ar fi ca cineva să aibă sinceritatea de a-l ru ga pe preot: „Părinte, nu vă mai osteniţi, săriţi peste ru găciunile cu facerea de copii, că noi avem alte gânduri...“?!

Părintele ar spune, aşa cum e firesc, că slujba nu poate fi scurtată. Dar problema este că nu numai sluj ba, nici măcar familia însăşi nu ar fi normal să fie ciuntită. O familie în care soţii nu vor să aibă urmaşi, sau se mulţumesc cu unul sau doi copii, este o familie incompletă. Se renunţă tocmai la ceea ce este pro priu unei familii pentru a sta sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

„Dar ce, e mai bine să facem mulţi copii, şi din cauza problemelor apărute să fie în familie o atmosferă de tensiune permanentă? Oare asta vrea Dumnezeu, să avem în casă o grădiniţă, chiar dacă pentru asta vom renunţa la linişte şi înţelegere?“

Nu, Dumnezeu nu vrea ca familia să fie un sălaş al neînţelegerii. Totuşi, întrebarea de mai sus sună cam aşa: „Oare nu ar fi mai bine ca până la vârsta că sătoriei tinerii, şi în mod special băieţii, să înceapă via ţa sexuală? Oare Dumnezeu vrea ca ei să ajungă la probleme psihice, cum au ajuns unii? Sau este în gă duitor şi ţine cont de maturizarea lor trupească?“ La o asemenea întrebare orice părinte creştin ar trebui să răspundă astfel: „Copiii noştri nu trebuie comparaţi cu cei care, neştiind să îşi păzească mintea, au ajuns la complicaţii psihice. Copiii noştri trebuie com paraţi cu cei care, ducând lupta cea bună împo tri va patimilor şi a poftelor, au primit cununa înfrâ nă rii, şi au ajuns în faţa altarului curaţi“.

Nu trebuie să ne comparăm cu cei aflaţi în situaţii anormale, ci trebuie să ne comparăm cu cei care merg pe calea mântuirii.

În concluzie, la întrebarea: „Vrea Dumnezeu ca familia să fie o grădiniţă în care să domnească tensiunea?“, răspunsul este simplu: „Nu, Dumnezeu vrea ca familia să fie locul în care, indiferent cât de mulţi copii ar veni pe lume, să domnească liniştea şi dragostea“.

Ce vom spune deci? Că familiile în care sunt mulţi copii sunt mai sporite duhovniceşte decât cele cu puţini copii?

Nu putem generaliza, aşa cum am mai spus, sunt şi familii în care, deşi sunt mulţi copii, părinţii nu ştiu să creeze o atmosferă de linişte. Totuşi, câtă vre me ei au respectat poruncile lui Dumnezeu şi nu s-au ferit să facă mai mulţi copii, deşi erau conştienţi de greutăţile pe care le vor întâmpina, ei sunt mai cre din cioşi decât părinţii care, crescând în linişte un co pil sau doi, nu vor să mai aibă alţii. Aceştia din urmă îşi pun nădejdea mai mult în propriile puteri decât în Dumnezeu.

Asta nu vor oamenii să înţeleagă, că Dumnezeu este Cel care ne poartă de grijă, nouă şi copiilor noş tri. Că fiecărui copil care vine pe lume, Dumnezeu îi trimite toate cele de trebuinţă.

Să vorbim puţin despre acest aspect. Vedem că unii părinţi se întristează văzând cum uneori nu au nici măcar bani pentru medicamentele copiilor, sau pen tru haine, sau mâncare. Situaţia este grea, într-ade văr. Dar niciodată Dumnezeu nu trimite mai puţini bani decât este nevoie. Întotdeauna trimite toate cele de trebu in ţă. Despre aceasta dau mărturie tocmai familiile care, foarte sărace fiind, ştiu să Îi mulţumească lui Dumne zeu că le dă putere să depăşească orice necaz.

Oare Dumnezeu este sărac, oare nu avea prin cine să trimită bani pentru medicamente? Ba da. El a în gă duit însă ca robii Săi să treacă prin această grea încercare tocmai pentru a-şi arăta credinţa, şi pentru a fi vrednici de cunună.

„Dumnezeu niciodată nu ne-a lăsat“, spun astfel de părinţi, deşi sărăcia îi apasă. Muncesc până cad din picioare, dar nu se lasă. Încearcă să facă totul pen tru a fi bine. Şi pentru credinţa lor, copiii le cresc ca nişte îngeraşi. Chiar dacă nu au haine frumoase ca ale celorlalţi, chiar dacă nu au atât de multe cărţi, ba chiar dacă se simt uneori arătaţi cu degetul, şi ochi şo rii lor se umplu de lacrimi, aceşti îngeraşi cresc apă raţi de mâna dumnezeiască. Ei nu au habar de distracţiile celorlalţi, care cheltuiesc bani cu uşu rin ţă. Dar nici aceştia nu au habar de mângâierile cu care Dumnezeu îi odihneşte pe copiii care duc viaţa mai sărăcăcioasă, dar mult mai curată.

Când un părinte spune că Dumnezeu nu îi trimite tot ceea ce este de trebuinţă pentru creşterea copiilor, nu ţine cont de trei lucruri: că de multe ori lucruri care par absolut necesare nu sunt deloc aşa, că în une le cazuri Dumnezeu îngăduie să fie încercată cre din ţa părinţilor, şi că alteori lipsurile sunt răsplata unor păcate mai mari sau mai mici.

Când părinţii consideră necesare lucruri care nu sunt astfel, ori o fac dintr-o greşeală greu de observat, ori, de cele mai multe ori, pentru că vor ca odras le le lor să se bucure de cât mai multe bunătăţi. Aici nu mai este vorba de grija de a asigura cele ne cesare, ci de dorinţa lacomă ca odrasla să fie cât mai în velită în bunătăţi. Nu rareori se confundă nevoia reală cu o nevoie artificială.

Copilului îi trebuie de exemplu o căciuliţă de iar nă. „Of, de ce nu are Dumnezeu grijă de băiatul meu, că nu am bani pentru căciuliţă de blană“, se plânge mama, fără să vadă că băiatului i-ar fi fost cald şi cu o căciuliţă de lână, mult mai ieftină. Şi pentru care Dumnezeu a trimis de fapt bani. „Nu, vreau ca fiul meu să fie îmbrăcat cât mai elegant, să se vadă că nu e orice copil...“, se plânge mama.

Dumnezeu aude destul de des astfel de obiecţii. Nu puţini sunt părinţii cârtitori. Aceştia ar trebui să înţeleagă că din cuvintele Mântuitorului au lipsit lau de le la adresa răsfăţului, a capriciilor şi a lipsei de mă sură. Ar trebui să înţeleagă că dacă nu ştiu să se fo losească cu chibzuinţă de cele trimise de Dumne zeu, s-ar putea să fie lipsiţi de ele.

Pe cât este de firesc ca un părinte să îşi dorească pentru fiii săi să fie apăraţi de frig, pe atât de ne fi resc este ca el să îi şi indice lui Dumnezeu care este magazinul de la care să fie cumpărate astfel de hai ne. Dumnezeu nu numai că nu ascultă cererile ne cum pătate ale părinţilor, ci, din dragoste, le stă îm po tri vă. Iar atunci când părinţii observă cum, ca prin miracol, întotdeauna se găsesc bani pentru a-şi răsfăţa odraslele, ar fi bine să îşi dea seama că nu e vor ba de un ajutor de la Dumnezeu, ci de o sponsorizare de la cel care e foarte darnic atunci când împinge su fletele pe panta pierzaniei.

Cât despre părinţii care ştiu să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru mila pe care o revarsă asupra lor, care ştiu să se bucure de cele mai modeste daruri pe care le pot face copiilor, ei au inimile pline de bucu rie sfântă. Şi chiar dacă uneori par copleşiţi de întris ta re sau chiar de deznădejde, Însuşi Domnul le aco pe ră inimile cu pacea Sa.

Ne-am referit la familiile mai sărace. Cât despre părinţii cu o stare materială bună, care nu vor şi alţi copii alături de primul, lucrurile sunt clare. Chiar dacă merg la biserică, chiar dacă pos tesc, ei nu merg pe calea mântuirii. Ei calcă în pi cioare rostul familiei. Schimbă credinţa după cum le place şi se păcă lesc singuri. Ei nu se pot împărtăşi cu Preacuratele Taine ale lui Hristos.

Chiar dacă în zilele noastre unii preoţi mai tineri dau dezlegare la împărtăşanie în astfel de cazuri, o ast fel de împărtăşanie este spre osândă. Nici un preot nu poate împărtăşi un păcătos care nu vrea să con şti en tizeze şi să pă ră sească păcatul. Aşa cum nu poate împărtăşi un beţiv care nu vrea să divorţeze de sticlă, tot aşa nu poa te împărtăşi un părinte care se fereşte să facă copii.

Numai în cazul în care beţivul duce o luptă grea îm potriva patimii care îl apasă, şi de fiecare dată când cade se ridică, părintele duhovnicesc ar putea să se gândeas că dacă nu cumva ar fi bine să îl îm păr tă şească. Şi, în cazuri foarte foarte rare, îl împăr tă şeş te. Şi din fap tul că omul renunţă la patimă se vede că împăr tă şania nu i-a fost spre osândă.

Tot aşa preotul, în cazuri foarte rare, îi poate îm păr tăşi pe părinţii care au înţeles că este mare păcat să se ferească să aibă copii. Acceptarea acestui lucru nu este deloc simplă. Pentru că schimbă foarte profund viaţa unui cuplu. De aceea în unele cazuri, nu după multă vreme, părinţii revin la starea anterioară. Se vede de aici că obişnuinţa contracepţiei s-a înti pă rit în sufletele lor ca o patimă. Şi de fapt, chiar dacă nu intră în lista clasică a patimilor, este o ramificaţie deloc neglijabilă a patimii desfrâului. Nu e vorba de desfrâul obişnuit, dar tot o formă de desfrâu este.

De ce? Tocmai pentru că unirea trupească dintre soţi este lipsită de rodire. Moment în care această unire îşi pierde curăţia, devine întinată, pătimaşă. De ce mai fac dragoste soţii dacă nu vor să mai aibă co pii? Ori pentru plăcere trupească, ori pentru a-şi ară ta o formă de iubire care alungă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Să amintim aici o formă de înşelare: soţii aud sau citesc despre familie ca şi chip al Sfintei Treimi. Fa mi lia, mica biserică, oglindeşte comuniunea dintre per soanele dumnezeieşti. „Dacă avem un copil în seam nă că este de ajuns. Suntem o mică biserică. Mergem pe drumul cel drept.“

Nu este deloc aşa. Familia cu un copil este chip al Sfintei Treimi numai atunci când, deşi părinţii şi-au do rit şi alţi copii, Dumnezeu nu le-a ascultat rugă ciu nea. Când părinţii s-au ferit să mai aibă copii, s-au ferit şi de a avea familia ca mică biserică. A tunci au ales de bunăvoie un alt mod de viaţă decât cel pe care îl cere de la ei Dumnezeu.

Chiar dacă în zilele noastre au apărut anumiţi teo logi care încearcă să justifice faptul că păzirea de a nu mai face copii nu este un păcat, astfel de cugetători nu vor să ţină seama de experienţa Bisericii Ortodoxe. Chiar dacă ei înşişi fac acest păcat, aceasta nu înseamnă că trebuie să îi găsească justificări. Păcatul tot păcat rămâne, oricum am încerca să îl muşamali zăm. Şi atunci când, în loc să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne dăruiască îndreptare, noi încercăm să Îl păcălim prin justificarea păcatului, nu numai că nu vom primi iertare, ci păcatul nostru mult mai mare va fi.

Nu trebuie să încercăm să modificăm învăţătura creştină după pofta inimii noastre, ci trebuie să modificăm viaţa noastră astfel încât să fie în armonie cu învăţătura creştină. Aşa ne-a poruncit Dumnezeu. Nu ne-a spus că putem modifica poruncile Sale astfel încât să nu ne fie greu să le ţinem. Ci ne-a spus că oricine încearcă să îşi câştige sufletul îl va pierde. Adică cine găseşte de cuviinţă să modifice predaniile Bisericii, şi să găsească noi căi de mântuire, se va pierde.

S-ar putea spune să aceasta nu este o dogmă, şi deci se poate trece cu vederea. Dar cei care fac astfel de afirmaţii uită că de fapt nici una dintre poruncile Bi sericii nu este dogmă. Cei care păstrează cu rigu rozitate dogmele, adică dreapta-credinţă, dar calcă în picioare poruncile, adică dreapta-trăire, merg cu si guranţă pe calea pierzaniei. Dogmele nu mântuiesc pe nimeni. Numai cei care, păstrând cu sfinţenie dog mele, duc o viaţă creştinească, numai aceia se vor mântui.

Să vorbim acum despre soţii care nu pot să facă copii. Chiar dacă s-au rugat ani de zile, Dumnezeu nu i-a ajutat să aibă copii. Poate fi considerată o astfel de familie mică biserică? Sau nu?

Vedem în istoria Bisericii că, atunci când Dumne zeu nu i-a binecuvântat cu copii, creştinii nu au con si derat aceasta un blestem. Ci au încercat să dea roa dă duhovnicească în alt fel: ori hrănind săracii, ori îngrijind bolnavii, ori trăind o viaţă de aspră nevo in ţă. Unii se duceau la mănăstire. Alţii, nesimţind che mare pentru aceasta, trăiau ca fraţii. Înţelegând că nu pot avea copii, au renunţat la dragostea trupească, firească între soţ şi soţie.

O astfel de hotărâre poate părea nebunească soţi lor de astăzi, care consideră că centrul vieţii de familie sunt plăcerile de care au parte în patul conjugal. Pentru aceşti soţi nu numai nevoinţa înfrânării de la dragostea trupească pare nebunie, ci şi orice altă for mă de înfrânare. Postul, de exemplu, este considerat potrivnic sănătăţii, şi de aceea nu este ţinut.

Revenind la soţii care nu pot avea copii, deşi ni meni nu le poate impune să ţină o înfrânare care este peste măsura lor, totuşi e bine ca ei să încerce să în toar că neputinţa lor în binecuvântare. Cel mai uşor pot face acest lucru înfiind copii orfani.

Trebuie spus că nici această înfiere nu trebuie fă cu tă la întâmplare. Părinţii trebuie să se roage mult îna in te de a face acest pas. Şi să se sfătuiască cu părintele lor duhovnic. Înfierea unui copil este o fap tă bu nă, dar care trebuie făcută cu multă grijă. Pentru că este foar te de li cat modul în care un copil, care din punct de vedere trupesc nu are nimic în comun cu cei care îl înfiază, învaţă să primească şi să le dăru ias că aces tora dragoste.

Biserica a rânduit ca la o înfiere preotul să citeas că o rugăciune specială. Momentul este de mare im por tanţă pentru Biserică. Un copil „al nimănui“ devi ne un copil al unor părinţi creştini. Are loc un eve niment absolut deosebit.

Femeia nu a născut trupeşte, dar a născut sufle teş te. Adică a fost mamă pentru copiii pe care i-a primit în grijă. Şi de multe ori astfel de mame jertfelnice au parte de mai multă dragoste de la copiii lor decât mamele naturale.

Să mai amintim că dacă o femeie nu mai poate ră mâne însărcinată, în urma prea multelor avorturi pe care le-a făcut mai înainte, atunci neputinţa ei este o pedeapsă de la Dumnezeu. După ce a ucis atâţia prunci, înainte de a îi naşte, ajunge să simtă lipsa dra gostei celor pe care i-a lipsit de viaţă. Nu a fost numai vina ei, a fost şi vina bărbatului care a îndemnat-o să lepede pruncii. Dar, tot aşa, nici pedeapsa nu este numai a ei. Soţul suferă, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, durerea că nu are urmaşi.

Pentru că am amintit puţin despre acest păcat în gro zitor care este pruncuciderea, ar fi bine să amin tim şi despre situaţiile în care femeia este obligată de bărbat să avorteze. Să zicem că este vorba de o ma mă care are doi copii, şi pe care soţul o ameninţă că dacă nu renunţă la sarcină va renunţa el la familie.

Pe cât este de clar că un astfel de subiect nu este prea plăcut urechilor, pe atât de clar este şi faptul că, din moment ce nu puţin femei sunt puse într-o astfel de situaţie, subiectul trebuie lămurit.

Când o mamă are de ales între viaţa pruncului pe care îl poartă şi liniştea familiei, are de ales între Hris tos şi diavol. Mai bine să îşi crească copiii singură decât să fie criminală. Dacă se gândeşte că mai bine omoară pruncul din pântece pentru a avea mai multă grijă de ceilalţi copii, şi pentru a nu-i lăsa fără tată, greşeşte mult. Nu va avea parte de liniştea do ri tă. Sângele pruncului va striga. Osânda dumne ze ias că va veni peste familie. Poate nu imediat, poate abia peste ani de zile, dar fărădelegea va fi pedepsită.

Şi dacă mama păstrează sarcina, iar soţul o pără seş te, vina nu este a mamei, ci numai a tatălui. Ma ma s-a temut mai mult de Dumnezeu decât de oa meni, şi şi-a purtat crucea cu demnitate. Chiar dacă îşi va creşte copiii în mari greutăţi şi lipsuri, totuşi când vor creşte mai mari aceştia îi vor înţelege mar ti riul. Pentru că martiriu este să faci voia lui Dumne zeu în situaţii atât de grele.

O altfel de situaţie delicată este atunci când soţul este cel care nu vrea ca soţia lui să rămână însărcinată, şi pentru ca nu cumva să fie păcălit de soţie are el grijă să nu se ajungă la sarcină. O mică paranteză: cât de nepotrivit este cuvântul „grijă“ când ne refe rim la lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Ar trebui găsit un alt cuvânt.

Ce are de făcut soţia în astfel de situaţii? Are de ales între a face voia soţului şi a nu păcătui. Ce este mai bine? Cel mai bine este să ceară sfat du hov ni cu lui. Şi duhovnicul o va pregăti să ducă o lup tă de ani de zile cu soţul ei. Adică să îi facă pe plac, ca să nu se ajungă la despărţire, situaţie mult mai gra vă, dar să nu accepte în inima ei compromisul ca pe ceva firesc.

Să nu se mulţumească a-şi bucura soţul întristându-L pe Dumnezeu. Ci, cu multă răbdare, să îl lămu reas că ce mare este greşeala pe care o fac. Şi dacă în inima soţului există puţină dragoste, după ani sau luni de zile va renunţa să îşi mai supere soţia. Va înţelege cât de mult ar bucura-o faptul că lucrurile intră pe un făgaş normal.

Cu o precizare: singura situaţie în care duhovni cul ar putea fi înţelegător, pentru evitarea divorţului, este atunci când nu se ajunge sub nici o formă la avort. Toţi medicii creştini afirmă că o parte dintre me todele de prevenire a sarcinii, metode care au par te de o reclamă foarte bogată, nu evită sarcina, ci o ucid imediat după ce apare. Deci, neintrând în cu noş tinţele preotului un asemenea subiect, nu e fi resc să i se ceară îngăduinţa pentru săvârşirea unor cri me mai puţin evidente.

Să revenim puţin la starea firească, în care părinţii au câţi copii le dă Dumnezeu.

Dacă ne gândim că soţii creştini ţin în cursul anului patru posturi mai lungi şi în fiecare săptămână pos turi mai scurte, dacă ne gândim deci la soţii care păs trează înfrânarea recomandată de Biserică, vom în ţelege că automat se reduce numărul zilelor în care pot face copii. Deci nimeni nu trebuie să se sperie gândindu-se că va trece de la un bebeluş la altul. Dum nezeu rânduieşte când vin copiii. Şi chiar dacă ar veni câte unul în fiecare an, deşi astfel de situaţii sunt foarte rare, tot de la Dumnezeu ar veni.

Ne vom referi acum la încă un singur aspect al pro blemei pe care o avem în faţă. Şi vom spune că, atunci când într-o familie sunt copii mulţi, e mare şi dragostea lor.

Când părinţii au un singur copil, chiar dacă îi satis fac toate poftele, nu îi vor putea da bucuria de a şti să îşi deschidă sufletul. Egoismul se va întinde ca o plagă în sufletul lui. Şi cu cât vor încerca mai mult părinţii să îi umple golul pe care îl aduce egoismul, cu cât vor încerca să gonească singurătatea prin ne nu mărate surprize şi cadouri, cu atât copilul va fi mai închis în el.

Un copil singur la părinţi va cunoaşte foarte greu ce înseamnă dăruirea creştină, ce înseamnă dragos tea de aproapele. Va fi nevoie de o luptă duhov ni ceas că foarte lungă şi foarte grea pentru ca din inima lui să fie alungate toate rănile lăsate de iubirea de sine.

Atunci când sunt numai doi copii, multă vreme în tre ei va fi o tensiune provocată de temerea că fie care va trebui să împartă cu celălalt ceea ce are. Deşi situaţia este mai bună decât în cazul amintit mai îna inte, deoarece acum copilul înţelege că şi fratelui i se cuvine atenţie, totuşi are loc o anumită luptă pentru întâietate în faţa părinţilor.

Atunci când într-o familie sunt mai mulţi copii, chiar dacă în familia respectivă sunt multe greutăţi materiale, sunt şi multe bucurii. Nu e nevoie de justificări pentru aceasta. Aşa a lăsat Dumnezeu. Numai ca părinţii să îşi crească pruncii pe calea dreptei cre dinţe. Căci dacă s-ar mulţumi să îi facă, spunând că prin aceasta şi-au făcut datoria de părinţi, nu sunt cu mult mai buni decât cei care nu vor să aibă copii.

Dar câte familii de acest gen cunoaştem? Puţine, foarte puţine. Ştiu chiar că sunt unii care cred că astfel de familii nici nu există. Că sunt doar un model imposibil de pus în practică.

V-aş întreba însă dacă numărul monahilor care duc viaţă de sfinţenie este mare. Dacă numărul creş ti nilor despre care considerăm că duc viaţă sfântă este mare.

În cazul în care ne dăm seama că trăim nişte vremuri de mari ispite, vremuri despre care au profeţit pă rinţii din vechime că vor fi vremuri de moleşeală şi de trândăvie duhovnicească, vom înţelege că pu ţini sunt cei care, în lume sau în mănăstire, merg pe ca lea sfinţeniei.

Vom spune imediat că familiile model sunt rare, foarte rare. Numărul lor este la fel de mare cu cel al mo nahilor care duc viaţă sporită.

Şi totuşi, câtă vreme Dumnezeu va ţine lumea, ea nu va fi lipsită de sfinţi. Sfârşitul sfinţeniei înseamnă sfârşitul lumii.

Dar, vor spune unii, ne este greu să avem ca mo del o familie sfântă. Mai bine să găsim un model mai apropiat de măsura noastră.

O astfel de poziţie este specifică celor care nu vor să înţeleagă că nu există o altă cale de urmat pentru dobândirea mântuirii decât sfinţenia.

Dacă oamenii s-ar fi putut mântui fără să meargă pe calea cea îngustă a sfinţeniei, atunci Hristos nu ar mai fi mers pe această cale. Hristos nu ar mai fi mu rit pe cruce.

Să luăm aminte! Nu avem voie să părăsim calea mântuirii pe care ne-o arată Biserica, pentru a merge pe calea pe care o arată cine ştie ce filosof mincinos al zilelor noastre.

Dacă ne-am fi putut mântui fără cruce, atunci Dom nul ne-ar fi învăţat El însuşi această cale. Şi poa te că, din dragoste pentru noi, ar fi mers chiar El pe ea, ca să nu ne fie teamă că ajungem în prăpastie.

Dar fără cruce nu există Înviere! Sunt cuvinte pe care le ştim, dar pe care ne este foarte greu să le ţinem.

Şi dacă vrem să ajungem la Înviere, să ne bucu răm de lumina Învierii, atunci să avem curajul de a duce lupta cea bună.

Cei care suntem în lume, să trăim ca şi cum nu am fi ai lumii. Gândul nostru să fie la Hristos.

Să ne creştem copiii cu credinţă şi înţelepciune, să îi creştem cu dragoste şi cu răbdare, astfel încât la Judecata ce ne aşteaptă pe toţi să primim netrecătoarea cunună a mântuirii! Amin.

Despre legătura
dintre naŞi Şi fini

Cuvânt la botezul unui prunc

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi pentru a lua parte la slujba botezului unui prunc.

Emoţia este mare. A părinţilor, a naşilor şi a tu tu ror celor de faţă. Mare este şi emoţia şi bucuria preotului care a botezat pruncul. Cât despre ceea ce a simţit copilul în clipa în care a intrat în Biserică, în clipa în care a devenit membru al Trupului lui Hristos, nu ne este nouă a vorbi. Mare taină este aceasta!

Dar este momentul să vorbim puţin despre acest co pil şi despre cel care a primit a-i fi sprijin duhov ni cesc pe calea mântuirii, adică despre naşul său. Deşi se obişnuieşte să se considere că amândoi naşii au aceeaşi responsabilitate, de fapt rolul mai important este cel al persoanei de acelaşi sex cu cel bote zat, în cazul de faţă al naşului. Naşul a spus lepădă rile, el a rostit Crezul. El şi-a asumat rolul de călăuză a pruncului. Dacă am fi asistat la botezul unei fetiţe, aceleaşi lucruri ar fi fost valabile pentru naşă. Ori cum, după cum este de la sine înţeles, naşii se ocupă împreună, nu separat, de finii lor.

Vom vedea imediat de ce am făcut totuşi această diferenţiere.

Dar mai întâi să vedem ce implică un botez. Naşii cheltuiesc bani, încearcă să facă după slujbă o petrecere de pomină, şi să le facă finilor daruri cât mai scumpe. Şi pentru că micuţii nu prea sunt capabili să aprecieze cum se cuvine dărnicia naşilor, de multe ori această dărnicie se manifestă printr-o sumă mare de bani oferită părinţilor.

„Vai, dar nu trebuia să vă deranjaţi!“

„Nu face nimic, e plăcerea noastră, doar pentru asta suntem naşi.“

Cuvintele acestea nu se învechesc, ci, dimpotrivă, devin din ce în ce mai actuale. Mai apropiate de mo dul în care omul zilelor noastre înţelege credinţa creştină.

Cu cât e masa mai bogată, cu cât este băutura mai multă, cu atât botezul este mai reuşit. „L-am împăcat şi pe Dumnezeu, ne-am simţit şi noi bine“, zic de obicei naşii. Şi, nu rareori, băutura prisoseşte atât de mult, încât unii dintre meseni pleacă la casele lor de-abia ţinându-se pe picioare.

„Doar odată e botezul lui Costel, sau al Anei, lasă-mă să mă simt bine!“, îi spune naşul naşei care îi atrage atenţia asupra faptului că de la prea multă băutură i se va face rău.

Nu e o noutate pentru nimeni că unii înţeleg bo te zul doar ca pe o distracţie pentru trup. Şi, mai ales, pentru pântece. Că sunt unii care, deşi beau cu măsu ră, mănâncă până li se face rău.

Poate că unii dintre cei de faţă se miră auzind cum, la acest moment de bucurie, cineva vor beşte despre lucruri mai puţin frumoase. Dar vor besc tocmai pentru că naşul m-a rugat să fac aceasta. Şi dacă stau să mă gândesc, e momentul cel mai potrivit pentru a cugeta asupra măreţiei Tainei Sfântului Botez şi a modului în care diavolul se răzbună pentru faptul că încă un prunc a devenit membru al Bisericii.

Să mă ierte cei care vor considera acest cuvânt prea dur, şi să mă creadă că nu sunt eu de vină pentru faptul că atrag atenţia asupra unor aspecte neplăcute. Mi-ar fi plăcut ca ele să nu existe. Dar din mo ment ce ele există, ar fi o greşeală să le ignorăm.

Să revenim la masa de la botez. Dintre cei care se lasă ameţiţi de băutură, naşul este cel care de obicei se simte mai îndreptăţit să bea mult. Se simte în centrul atenţiei. Şi este. Nu de multe ori în viaţă este ci neva naş. Unii sunt o singură dată în toată viaţa lor. Şi atunci, caută să trăiască la maximum aceste cli pe. Cel mai simplu mod de a te bucura de ceva este să te bucuri într-un mod pătimaş. Şi naşul, nu de pu ţine ori, caută acest mod. Finuţul doarme de obicei într-o altă cameră, nefiind în stare să participe la os păţ şi nici să îşi dea seama că lucrurile o iau pe un făgaş greşit.

De ce? Pentru că, dacă am asemăna botezul cu ziua de naştere, şi botezul tocmai naştere duhov ni ceas că este, sărbătoritul este finul, şi nu naşul. Este ziua de naştere a finului, nu a naşului.

De aceea nu este firesc ca imediat după termi na rea slujbei religioase finul să treacă pe un plan se cun dar. El trebuie să rămână în centrul atenţiei. Bine, şi atunci ce să facem, să ţinem pruncul lângă noi la masă? Nu e vorba de aşa ceva. Fiind mic, va adormi destul de repede. Slujba l-a solicitat prea tare şi de aceea îl va fura somnul.

Să ne întrebăm: Ce am putea face pentru ca pruncul să rămână în centrul atenţiei? Să punem o masă mai sărăcăcioasă? Să lăsăm copilul să doarmă în faţa mesenilor, pentru ca mesenii să fie nevoiţi să vor bească în şoaptă? Nu. O astfel de soluţie ar fi superficială.

Atunci, ce e de făcut? Iată o întrebare foarte grea, cum grele sunt toate întrebările privitoare la viaţa creştină.

Vom părăsi pentru câteva clipe răspunsul la aceas tă întrebare pentru a da glas unei alte posibile întrebări pe care şi-ar putea-o pune cineva dintre cei pre zenţi: „Şi deci la petrecerea de după botez nu e voie să dansăm? O să fie ca la înmormântare.“

În primul rând ar trebui să spunem că masa de după botez ar trebui să fie nu petrecere, ci agapă. Adi că masă a dragostei, masă a comuniunii sufle teşti. Ar trebui să fie o astfel de masă încât, dacă într-o clipă Dumnezeu ar muta masa cu tot cu me seni înăuntrul unei biserici, nici unul dintre invitaţi nu s-ar simţi întristat. Ar trebui să fie o masă a dragostei, în care să se simtă prezenţa lui Hristos.

„Şi o să fie ca la înmormântare?“

Nu, bineînţeles că nu. Poate numai dacă cineva dintre meseni nu este botezat, sau socoteşte credinţa o prostie, ar putea fi trist văzând cum pruncul a intrat în rândul creştinilor. Cum a fost îngropat pentru lu mea aceasta de desfrâu şi de păcat, şi cum a înviat pen tru Hristos. Dar nu cred să existe oameni cu o ini mă atât de împietrită, încât să se întristeze că un copil a intrat în Biserică.

Botezul este moment de bucurie creştinească. Vrea cineva să danseze? Da, asta o ştim cu certitudine. Tocmai pentru faptul că la multe mese de după botez se dansează.

Să încercăm să vedem cum şi dacă e firesc să se danseze la astfel de ocazii. Există muzică pentru astfel de prilejuri? Există dansuri care să ne ajute să ne manifestăm bucuria duhovnicească? Precum ştiţi, nu.

Şi atunci, de ce se dansează la unele mese care ar trebui să stea sub semnul lui Hristos?

Pentru că oamenii vor să se simtă bine, vor să se distreze, şi atunci transformă masa aceasta într-un prilej de a petrece. Oamenii caută cu disperare mo men te în care să evadeze din greutăţile vieţii de zi cu zi. Viaţa este grea, şi parcă din ce în ce mai grea. Să căutăm să îi înţelegem pe cei care, apăsaţi de grijile materiale, abia aşteaptă să evadeze. Abia aşteaptă să mai respire un pic. Abia aşteaptă să se distreze.

Şi botezul le oferă un astfel de prilej. E de ajuns să fie câţiva oameni cu bună dispoziţie care să vrea să danseze, că în câteva clipe agapa s-a transformat în petrecere, sau chiar în bairam. Cuvântul acesta turcesc, bairam, este reprezentativ pentru modul în care ştiu să se bucure unii creştini astăzi. Se bucură ca şi turcii sau ca alţi păgâni.

Problema este cei care vor să meargă la un bairam nu se gândesc că, dacă transformă agapa într-un bairam, păcatul lor este foarte mare. Pentru că aşa îi vor face rău copilului. De ce? Pentru că taie aripile du hovniceşti ale naşului. După botez naşul ar trebui să fie ca un preot după hirotonie. Răspunderea pri mită este foarte mare. Şi un bairam nu numai că nu îl ajută pe naş să îşi ia în serios responsabilitatea, ci dim potrivă. Îl ajută să uite că a luat asupra sa crucea grea a năşitului. Îl ajută să înţeleagă greşit năşitul.

Ca să nu lungim cuvântul pierzându-ne în detalii, mai spunem o dată doar că agapa trebuie să rămână agapă. Şi că mare păcat au cei care confundă agapele cu bairamurile.

Nu, agapa de după botez nu este parastas, nu stăm cu sufletele cernite. Decât o masă fariseică, în care toţi au masca evlaviei, dar din inimile lor cucernice lip seşte dragostea şi bucuria, mai bine o masă a va me şilor, cu muzică şi dans.

Decât o masă a celor care, asemenea unor sec tanţi, repetă din gură numai psalmi şi pericope evan ghe lice, dar au inimile pustii, mai bine o masă a ce lor care râd şi glumesc fără măsură.

Dar noi nu cu fariseii trebuie să ne comparăm, şi nici cu sectanţii. Noi trebuie să trăim ca nişte creştini adevăraţi.

Aşa că ar trebui să preferăm o masă de la care să lipsească dansul, dar să fie prezentă dragostea. Să lipsească beţivii, dar să nu lipsească băutura. Adică vi nul să se bea cu măsură. Aici este graniţa dintre bu curiile lăsate de Dumnezeu şi patimi. Vinul veseleşte inima omului, asta o ştim cu toţi. Dar toţi ştim că peste o limită o înveseleşte definitiv, ajungându-se la be ţie. Să avem grijă să păstrăm în toate buna cuviinţă.

Am vorbit cam multe despre masa de la botez, aşa că vom intra direct în miezul problemei. Vom vor bi despre asemănările dintre naşul de la botez şi naşul de la călugărie.

De ce oare credeţi că se foloseşte acelaşi cuvânt pentru două situaţii care par atât de diferite, năşia de la botez cu cea de la călugărie? Să fie oare lipsiţi de imaginaţie cei care au statornicit graiul bisericesc? Nu, în nici un caz.

Ci pentru că, aşa cum naşul de la călugărie îl ia sub mantia sa pe cel care depune voturile monahale, şi luându-l sub mantie se angajează să îi fie model de viaţă duhovnicească, tot aşa naşul ar trebui să se pre gătească să fie model pentru cel botezat.

Observăm o diferenţă care pare foarte mare. Din clipa în care un părinte a luat pe cineva sub mantie, din acea clipă îi devine model. În cazul botezului unui prunc, acesta este prea mic pentru a-şi da seama dacă naşul îi este sau nu un model bun.

Abia peste zece ani sau chiar mai mult copilul îşi va putea da seama dacă naşul îi este sau nu model du hovnicesc. În primii ani de copilărie venirea naşu lui este percepută ca un moment de primire a daru ri lor. Şi este frumos ca, după posibilităţi, naşii să le facă daruri copiilor.

Esenţial este însă ca naşii să fie preocupaţi de creşterea duhovnicească a finilor.

Ştiţi că înaintea unui examen sunt tineri care nu pot dormi din cauza emoţiei. Dar aţi auzit pe cineva că nu a putut dormi în noaptea de dinainte de a de ve ni naş? Că cineva s-a frământat din cauza responsa bilităţii pe care şi-o asumă?

Nu. Pentru că lumea de astăzi a reuşit să schimbe rolul naşului în viaţa finului. Bineînţeles că acest pro ces a durat multă vreme, că nu era de ajuns un sin gur deceniu pentru ca lucrurile să se schimbe. Dia volul a lucrat treptat, încet-încet, astfel încât să nu fie descoperit.

Aşa încât pare oarecum firească reacţia unui naş care, auzind învăţătura Bisericii despre acest su biect, să încerce să se justifice: „Nu am ştiut exact cât de mare răspundere mi-am asumat. Eu m-am gândit mai ales la partea materială, şi Dumnezeu ştie că i-am făcut mult bine finului meu.“

Numai că mai important este aspectul spiritual. Na şul nu mai poate da înapoi, nu mai are cum să renunţe la faptul că este naş. Şi nici nu trebuie să re nunţe. Ci trebuie să înveţe să fie naş. Aceasta presu pu ne în principal două direcţii: trebuie să înveţe să tră iască creştineşte şi să aibă priceperea de a fi călă uză pentru fin.

Nimeni nu poate spune că a atins desăvârşirea, nimeni nu poate spune că a ajuns la capătul drumului. De aceea nimeni nu poate spune că nu mai are ce învăţa în viaţa creştină. Tot aşa, nimeni nu poate spu ne că este un învăţător desăvârşit. Cine spune aşa ceva ori se minte, ori este înşelat de draci.

Aş spune că dacă în fiecare zi ar trebui ca drept cre dincioşii să pună început bun mântuirii, cu atât mai mult în momentul în care un creştin devine naş ar trebui să pună început bun.

Începutul bun nu se pune nici prin dans şi nici prin beţie. Începutul bun se pune prin rugăciune.

Puţini îşi doresc de fapt să fie naşi vrednici. Puţini au idee despre însuşirile pe care trebuie să le aibă un naş. E ca la nuntă. Dacă mirii şi-au ales naşii gândindu-se la avantaje materiale, în momentul în care se lo vesc de problemele pe care le întâlneşte în mod firesc o tânără familie creştină, se vor simţi singuri. Na şii care nu duc o viaţă creştină nu vor fi în stare să le dea sfaturile de care au nevoie. Totuşi, din lipsă de smerenie, ei nu îşi vor recunoaşte neputinţele, ci vor fi dispuşi să dea sfaturi izvorâte din propria lor trăi re. Astfel de sfaturi nu au nimic în comun cu sfatu ri le de care aveau nevoie tinerii. Experienţa creştină nu se poate mima. Tinerii vor înţelege destul de repede greşeala fă cu tă. Dar va fi prea târziu, naşii nu se mai pot schimba.

Acelaşi lucru se întâmplă cu naşii de botez. Chiar dacă mai târziu, nepriceperea lor tot va ieşi la iveală.

Cât de trist este pentru un tânăr creştin să înţeleagă că părinţii săi i-au ales drept naş nu un om, ci un sac cu bani. De cele mai multe ori chiar un săcu leţ, numai cu bani să fie. Cât de mare este durerea lui când înţelege că a fost asemănat cu un cântar de eva luat robi ai banului. Părinţii au vândut rolul de naşi pe lucruri fără preţ.

Cum să mai creadă un astfel de tânăr că cele du hov niceşti sunt mai preţioase decât cele lumeşti?

„Bine că tinerii nu îşi pun astfel de probleme“, s-ar putea zice. Nu e bine, e rău, că dacă şi le-ar pune, ar găsi şi răspunsul la ele. Înţelegând cât de mare nevoie au de modelul pe care ar trebui să îl ofere naşii, tinerii nu vor şovăi să caute astfel de modele.

Tinerii ai căror naşi nu duc o viaţă creştinească nu sunt predestinaţi pierzaniei. Dumnezeu îi iubeşte şi vrea mântuirea lor. Ei nu au nici o vină că naşii lor nu sunt mai evlavioşi.

Putem spune că atunci când au părinţi creştini, tinerii nu mai au nevoie de alte modele. Dar nu este aşa. Dacă ar fi fost aşa, atunci Biserica ar fi rânduit ca părinţii înşişi să fie şi naşi.

Nu ne este nouă cu putinţă să înţelegem de ce pă rinţii nu sunt şi naşi. Totuşi putem încerca să ne dăm un răspuns. Viaţa duhovnicească presupune li ber tate. În orice familie există anumite tensiuni între genera ţii. Sau cel puţin diferenţe fireşti între modul de a în ţelege viaţa, deosebiri explicabile prin diferenţa de vâr stă, care implică o diferenţă de experienţă şi o di fe renţă de atitudine.

Tinerii sunt obişnuiţi cu părinţii pe care îi văd în fiecare zi, cărora le văd nu numai virtuţile, ci şi ne pu tinţele. Şi de aceea nu sunt capabili întotdeauna să îi aprecieze aşa cum se cuvine.

De aceea ar fi normal să se deschidă mult mai uşor faţă de persoana lăsată de Dumnezeu tocmai pentru a oferi sprijin sufletesc. Naşul ar trebui să fie preocupat de sporirea duhovnicească a finului.

Nu neglijăm deloc rolul părinţilor. Este evident că pentru copii, mai ales când sunt de vârste mici, pă rin ţii sunt un model mult mai apropiat decât naşii. Îna in te de a înţelege ce înseamnă a avea naş, copilul îşi vede părinţii. Într-un fel, părinţii sunt primii naşi ai copilului lor.

Cu trecerea timpului însă, copiii simt nevoia unei anumite independenţe faţă de părinţi. Acum este mo mentul cel mai prielnic pentru ca naşii să îşi ia în serios rolul de prieteni. Dar nu de prieteni care ştiu numai să îşi ducă finii la pescuit sau la plimbare. Ci de prieteni faţă de care copiii îşi deschid sufletele.

Ce se poate face când aceşti prieteni, aceşti în dru mători, nu cunosc drumul pe care vor să îi călău zeas că pe fini? E vorba despre situaţiile în care naşul ales nu este botezat în credinţa ortodoxă. Această po ziţie, de a fi naş fără a fi creştin ortodox, este ab sur dă. Unii profită de faptul că preoţii nu întreabă de fiecare dată dacă naşii sunt ortodocşi, şi strecoară naşi contrafăcuţi. Câtă vreme cineva nu este ortodox, nu poate năşi prunc de această credinţă. Nu poţi fi profesor de tenis dacă nu ştii decât fotbal. Şi invers. Copilul trebuie să aibă un model duhovnicesc în na şul său. Şi ce model poate fi cineva care stă departe de Sfintele Taine, ci neva care nu face parte din Bise rica dreptmăritoare?

Aveţi foarte mare grijă când alegeţi naşii pentru copiii voştri. A vorbi despre rolul naşilor în viaţa spi rituală a finilor pare ciudat oamenilor care nu vin prea des la biserică. Este ca şi cum ai vorbi despre inorogi sau despre extratereştri. Sau despre Feţi Fru moşi şi Ilene Cosânzene.

Nu există cărţi despre acest subiect. Şi chiar dacă ci neva s-ar apuca să scrie, o astfel de carte nu s-ar bu cura de o primire prea bună. De ce? Pentru că oa menii nu vor să îşi schimbe modul de a înţelege viaţa. Oamenii au ajuns la un mod de a înţelege cre dinţa creştină, care are foarte puţine lucruri comune cu cre din ţa creştinilor de acum un veac. Oamenii nu vor să audă de povăţuire duhovnicească, de modele, de nevoinţă.

Unii şi-au făcut din credinţa creştină un fel de idol. Înţelegând-o după placul lor. Şi asta se vede foar te bine din relaţia naş-fin, aşa cum se trăieşte de obicei.

Trebuie să spunem însă, spre binele copiilor şi al naşilor care vor să meargă pe calea mântuirii, că lu crurile ar trebui aşezate într-un anumit mod.

Se poate obiecta că poate Biserica a greşit atunci când a rânduit ca la botez să fie nevoie de naşi. Poate că năşitul e doar o practică socială care corespunde unor forme de convieţuire ce nu mai sunt actuale as tăzi. Dăm un singur argument, invocat în acest sens: „Din moment ce tinerii de astăzi păcătuiesc mult mai mult decât tinerii de acum un secol, şi păcatele lor nu sunt cunoscute de nimeni, poate numai de duhov nic, cum ar mai putea naşii să îşi îndeplinească rolul de călăuze, neavând habar de căderile finilor?“

Un asemenea argument nu ţine seama de faptul că tocmai acesta este rolul naşilor: să îi înveţe pe fini cum să meargă pe drumul cel bun, cum să nu facă păcatele pe care le fac ceilalţi tineri. Şi cu cât gene raţiile care vin vor fi mai aplecate spre desfrâu, cu atât rolul naşilor va fi mai mare.

În privinţa raportului cu duhovnicul, nu au cum să apară situaţii încordate. Ei nu îşi împart aceleaşi atri buţii. Naşul nu are cum să substituie rolul duhov ni cu lui. El nu are puterea de a da iertare de păcate.

Totuşi, în unele cazuri duhovnicul poate suplini lipsa naşului. Sau, mai precis, lipsa duhovnicească a naşului. Numai că timpul este foarte scurt şi de aceea preoţii nu pot avea pentru fiecare tânăr mo men tele de deschidere sufletească pe care ar fi normal să le aibă naşii.

Iar cei care se întreabă dacă nu cumva în vremurile în care trăim ar fi bine să modelăm predaniile Bisericii după mersul societăţii, şi să renunţăm la idei secundare, cum ar fi povăţuirea pe care naşii trebuie să o dea finilor, ar trebui să înţeleagă un lucru: nimic din ceea ce învaţă Biserica nu ţine de o epocă sau de alta. Ceea ce a învăţat Hristos, ceea ce au pro po văduit Sfinţii Apostoli şi au învăţat Sfinţii Pă rinţi nu poate anula nimeni niciodată.

Am lungit cam mult acest cuvânt. Dar cum să nu îl lungim când vorbim despre ceva atât de important?

Nu cred că este totuşi cazul să mai amintim acum de diferitele superstiţii care se păstrează cu mul tă „sfinţenie“. Vom observa totuşi că diavolul nu pu tea pierde ocazia de a-şi îndeplini rolul de pervertitor al sufletelor. Aşa cum la marile sărbători creştine asis tăm la o sumedenie de manifestări ale credinţelor păgâne, manifestări a căror origine diavolească este greu de sesizat de omul obişnuit, tot aşa cu ocazia bo tezului asistăm la ceremonii specifice.

Ceremonii asemănătoare au loc cu ocazia „tăierii moţului“ de către naşi, când pruncul împlineşte vâr sta de un an. Cea mai cunoscută este cea prin care prun cul este pus să aleagă de pe o tavă diferite obi ec te. Şi în funcţie de ceea ce alege, i se spune ce va fi în viitor. Este de la sine înţeles că de pe această tavă nu lipseşte crucea. Dar acest amănunt nu schimbă situaţia. Crucea nu lipseşte nici din practica vrăjitoarelor de astăzi. Crucea nu are cum să sfinţească lu crarea diavolului. Chiar dacă pare nevinovat, obi ce iul de a pune copilul să aleagă este un lucru păgânesc, un lucru de ocară. Iar dacă naşii sau părinţii spun că fac acest lucru numai în joacă, e bine să ştim că atunci când avem de-a face cu lucrurile drăceşti, regula jocului nu o stabilim noi, ci diavolul care vrea să ne piardă.

Tot acum ar trebui vorbit despre numele pe care naşii împreună cu părinţii îl aleg pentru prunc. În ultimul secol a apărut o modă de a da copiilor nume luate din cărţi sau din filme, şi care nu au nici o legătură cu numele din sinaxare. O astfel de alegere este greşită. Un băiat pe care îl cheamă Elvis, de exemplu, va căuta să se asemene cântăreţului al cărui nume îl poartă, şi nu vreunui sfânt care l-ar ocroti în mod deosebit. Chiar dacă părinţii mai pun la botez şi un nume creştin, ca să nu se supere părintele, ei nu vor striga copilul decât cu celălalt nume. Ar trebui ca preoţii să nu accepte să dea pruncilor alte nume de cât cele din sinaxare. De aceea, atunci când unii pă rinţi se bucură că l-au convins pe preot să dea prun cului un nume necreştin, ar trebui să înţeleagă că bu curia lor va avea roade neplăcute.

Şi ştiţi doar că până acum un secol copiii nu pri meau la botez decât un singur nume. Aşa este tra di ţia creştină. În cazul în care din prea multă dragoste faţă de doi sfinţi îi punem copilului ambele nume ale acestora, va trebui să ştim că ne asumăm un mod de înţelegere a credinţei diferit de cel tradiţional. Şi râv na prea mare duce la mândrie şi apoi la cădere.

Acum, după ce am luat aminte la Sfânta Taină a Botezului, să luăm aminte la marea responsabilitate pe care o avem gândindu-ne că între noi a mai apă rut un suflet creştin. Să cugetăm la pilda pe care o vom oferi acestui prunc.

Vrem sau nu, va creşte între noi. Se va lovi de slă bi ciunile şi neputinţele noastre. Ar fi bine să vadă în noi fraţi ai săi în Hristos, fraţi mai mari care îi ara tă dragoste şi înţelegere.

Putem spune că pentru acest copil parohia va fi adunarea celor care, fără a-i fi naşi în adevăratul sens al cuvântului, îi vor fi naşi prin faptul că îi vor fi exemple pe drumul credinţei.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim pilde vrednice acestui prunc care a primit harul Botezului. Să îi dea Dumnezeu sănătate sufletească şi trupească, pen tru a face toate cele bune până la sfârşitul vieţii sale! Amin.

Scrisoare către o mamă
al cărei copil merge
pe drumuri greŞite

Iubită soră în Hristos, nu ne cunoaştem şi nici nu ne vom cunoaşte vreodată,

Îndrăznesc a-ţi spune „iubită soră“ pentru simplul fapt că, citind aceste rânduri, vii în întâmpinarea do rin ţei mele de a te ajuta. Suntem fraţi în Hristos, şi aceas ta îmi dă curajul de a-ţi scrie. Aceasta nu este o scrisoare savantă, cu cugetări strălucite sau cu citate bine alese. Nu, este o scrisoare foarte simplă, dar o scri soare scrisă din inimă.

Sunt pe deplin conştient că rândurile mele nu vor putea aduce o schimbare profundă în viaţa ta. Dar nici nu urmăresc acest lucru care este peste puterile mele. Încerc doar să îţi întind o mână de ajutor gân din du-mă că, spunându-ţi anumite lucruri sau doar re petându-ţi lucruri pe care le ştii deja, tu vei înţele ge că, deşi sfaturile mele nu sunt iscusite, deşi nu ţi se potrivesc în totalitate, pun totuşi în evidenţă un lucru real: tu trebuie să îţi schimbi puţin atitu di nea faţă de copil. Şi sper că vei şti singură ce anu me este de îndreptat.

Încep prin a explica care este cauza care m-a de ter minat să scriu această scrisoare: durerea pe care am simţit-o atunci când, fiind profesor de religie la o şcoală generală, una dintre elevele din clasa la care eram diriginte a luat-o pe calea desfrâului. Îţi voi scrie mai jos despre ce a fost vorba.

Te previn de la început că îţi scriu având doar ex pe rienţa pe care o dă predarea religiei, şi legătura vie cu copiii. Poate totuşi copilul tău a trecut de vârsta liceului. Am avut ocazia să fiu profesor de religie şi la o şcoală postliceală, unde am avut şi eleve trecute de treizeci de ani.

A fost pentru mine o perioadă interesantă. Câteva eleve, şovăind să meargă să se spovedească, mi-au destăinuit câteva dintre problemele lor sufleteşti. Ne fiind duhovnic, mi-a fost destul de greu să nu mă smin tesc de ceea ce am auzit. Dar încercam să le fiu cât mai aproape, pentru a le risipi rezerva pe care o aveau faţă de trăirea creştină. Destul de repede mi-am dat seama că un mirean nu poate face faţă în tre bărilor pe care le puneau în timpul pauzelor, iar uneori chiar şi în timpul orelor. Dumnezeu a rânduit ca în locul meu să vină să le predea religia un preot care poate face faţă problemelor ce i se ridică.

Oricum, timpul petrecut lângă eleve atât de mari (băieţi erau puţini, doi-trei într-o clasă) m-a ajutat să cunosc puţin din sufletul lor şi să înţeleg câteva dintre cauzele care le-au ţinut departe de Biserică.

Îţi voi scrie şi despre aceste cauze. Acum îţi spun un lucru: pe cât de tare te frământă durerea că fiul tău sau fiica ta merg pe un drum greşit, pe atât de bine este că tu ştii cum stau lucrurile. (Ştii, îmi este mai uşor să îţi scriu gândindu-mă că ai fi mama unei fete. Sper să nu îţi fie greu să îţi dai seama unde anu me era nevoie de o anumită nuanţare, dacă ai nu fată, ci băiat. Şi îţi scriu ca şi cum tristeţea ta ar fi provo ca tă doar de ea, nu şi de ceilalţi copii ai tăi.)

Vestea că fiica ta a luat-o pe un drum greşit te-a şocat puternic. E firesc acest lucru. Dar, din moment ce l-ai aflat, înseamnă că lucrurile pot fi îndreptate.

Nu am cum să ştiu nimic despre tine şi nici de spre ea. De aceea te rog încearcă să aplici la cazul vostru exemplele pe care le dau eu. Îţi voi scrie ca şi cum fiica ta ar fi căzut în păcatul desfrâului. Poate că a căzut în păcate mai mici sau mai mari. Dar îţi scriu despre desfrâu, pentru că în lumea de astăzi puţine fete ştiu să îşi păstreze curăţia trupească.

Îţi voi spune ce s-a întâmplat cu eleva care mi-a produs cel mai mare şoc din perioada în care am fost profesor. Nu e bine să îţi spun numele ei, să zicem că o chema Raluca.

Venise de curând în şcoala noastră, fiind mutată din cauza faptului că era un copil problemă, având o formă de epilepsie. Nu au mai acceptat-o la şcoala la care învăţase în anul anterior, pretextându-se că lo cuia departe de şcoală.

Venind la noi, imediat copiii au început să îmi spună că fata face prostii cu ţiganii de lângă şcoală. Am vorbit cu ea, dar, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că, deşi era îndemnată să facă prostii, nu a făcut. Că totul este bârfă.

Mama fetei a venit la şcoală şi a vorbit cu mine despre acest subiect: „Staţi liniştită, doamnă, dacă s-ar întâmpla ceva aş afla imediat!“, i-am spus ma mei, convins să totul e minciună.

Încercam să am grijă ca fata să aibă cât mai pu ţine necazuri. Când venea la mine să se plângă că iar a bătut-o vreo elevă mai mare, mă duceam şi încercam să o conving pe fata aceea să nu mai răspundă la provocările Ralucăi.

Stăteam de multe ori de vorbă în pauze, şi eram convins că am reuşit să fiu aproape de sufletul ei. Până când, într-o zi am intrat în clasă, la o oră la care elevii mei terminaseră orele de curs. Am auzit nişte voci aprin se. Nici când am deschis uşa nu s-au po to lit. În clasă, Raluca, înconjurată de vreo cinci golănaşi din şcoală. Unul dintre ei o ameninţa: „Fă, dacă zici că te-am lăsat gravidă, te omor cu mâna mea“.

Scena m-a şocat. Puştiul se credea în filme. Chiar şi de faţă cu mine făcea pe durul cu ea, deşi erau de vârste apropiate. Vreo două minute i-am mai lăsat să se certe, fiind mirat de faptul că nici nu mă luau în seamă.

Apoi am luat-o de mână pe Raluca şi am scos-o pe hol:

„Cum s-a întâmplat?“

„M-au dus în spatele şcolii şi m-au violat.“

Am intrat în clasă foarte mâhnit:

„M-aţi dezamăgit tare. Degeaba v-am predat religia. Să vă bateţi joc de săraca fată... De ce aţi violat-o?“

Pe Raluca o lăsasem pe hol să se liniştească din plâns.

„Ea a vrut, nu am forţat-o. De ce a venit cu noi până în Militari (adică în partea cealaltă a Capitalei)?“

Am adus-o pe fată în clasă, vrând să aflu cine minte.

„Auzi, ei zic că ai plecat de bunăvoie cu ei. Cine are dreptate?“

Raluca şi-a schimbat expresia feţei şi mi-a zis cu o satisfacţie aproape diabolică:

„Ştiţi ceva, mama ştie că fac prostii...“

Am simţit că intru în pământ de ruşine. De fiecare dată când mama ei mă suna, îi spuneam ce năzbâtii a mai făcut fiica ei, dar îi spuneam că sunt convins că încă e cuminte. Nu mi-am dat seama că femeia avea o voce destul de reţinută. Ştia mai bine decât mine care este situaţia.

După ce m-am mutat cu catedra la şcoala postli ce ală, am aflat că în clasa a şaptea Raluca a născut. M-am întristat tare gândindu-mă că, dacă aş fi fost un profesor mai priceput, aş fi ajutat-o să nu cadă în păcatul desfrâului.

Se poate spune că nu e vina mea. Că e a părinţilor ei care au lăsat-o să fie crescută de bunici şi au pierdut-o din mână. Debarasându-se de un copil bolnav pentru a se bucura de viaţă, nu au avut parte nici de bucurie, şi nici de dragostea copilului lor.

Dar nu e numai vina părinţilor, e a tuturor celor care nu am ştiut să ne ocupăm mai bine de Raluca. Şi lucrul acesta mi-a stat ca o greutate pe suflet multă vreme.

Raluca, nefiind un copil normal, a căzut în desfrâu foarte uşor. Dar oare ce se poate spune despre fetele care cad de bunăvoie, fiind în deplinătatea fa cultăţilor mintale?

Eu am fost mirat citind odată într-un ziar că, fiind duse elevele unei clase de liceu la control ginecolo gic (nu mai ţin minte din ce motiv, dar controlul fu se se cerut de poliţiştii care cercetau un caz special), s-a constatat că numai trei fete din clasa respectivă mai erau fecioare. Chiar dacă nu s-a făcut public nu me le celorlalte, totuşi mă întreb oare cum s-au simţit părinţii acelor fete. Una este când ştii că sunt fete de liceu care au început viaţa sexuală, şi alta când ştii că în clasa în care învaţă fiica ta sunt numai trei fecioare.

Ştiu că nu se poate generaliza situaţia, că sunt licee în care sunt multe fete cuminţi. Dar ştiu şi că desfrâul în rândul tinerilor este din ce în ce mai mare şi nu se poate compara deloc cu cel de acum două zeci-treizeci de ani.

Nu este greu de observat că libertatea pentru care au murit atâţia tineri în 1989 nu are nimic în comun cu libertatea pe care o vor tinerii de astăzi. Pentru ei revolta anticomunistă a avut drept efect deschiderea spre valorile îndoielnice ale Occidentului. Ce vor ti ne rii de astăzi? Petreceri, desfrâu, patimi.

Vrem nu vrem, drumul pe care merg tinerii de as tăzi este un drum greşit. Abia acum se culeg roadele prigoanei comuniste. Adică diavolul a lovit treptat. Mai întâi a lovit în credincioşi. Ateismul s-a răspândit ca o lepră. Şi acum, tinerii atei de altădată au devenit părinţi. Iar copiii lor sunt crescuţi departe de Biserică.

Sunt puţini tineri în biserici. După ce în ultimii ani s-a început predarea religiei şi în şcoli, şi în licee, prin parohii s-a simţit un aer proaspăt: au apă rut ti nerii. Înainte de 1989 rar mai vedeai vreun tânăr du mi nica la slujbă. Tinerii erau chemaţi de multe ori la diferite acţiuni organizate de şcoală, de exemplu la muncă patriotică.

Apariţia tinerilor la slujbe a fost considerată un fapt providenţial. Dar nu s-a ţinut seama de numărul mic al tinerilor care duc viaţă creştină. Deşi nu este potrivit să facem statistici aproximative, cred că nici măcar a zecea parte dintre elevi nu merg la biserică.

Şi atunci, în mod firesc, inimile lor se lasă pătate de noroiul patimilor. Locul lui Hristos este luat de o muzică ameţitoare, de dansuri pătimaşe şi de dorinţa exagerată de a nu ţine seama de nici o constrângere.

Ce să facem, să negăm realitatea? Ar fi un nonsens.

Principalul motiv pentru care cred că tinerii stau departe de Biserică – dacă facem abstracţie de faptul că diavolul este cel care îi ţine departe de Hristos –, este că tinerii nu înţeleg ce legătură ar putea avea pro pria lor viaţă cu Biserica.

Faptul că nu a existat o continuitate între gene raţii, că în comunism nu au mai fost tineri care să ducă o viaţă duhovnicească, are ca urmare indirectă convingerea tinerilor de astăzi că viaţa creştină e bună pentru oameni mari, doar pentru cei mai în vârstă. Con sideră că tinereţea nu are vreo legătură cu credin ţa. În sufletul lor mulţi cred în Dumnezeu, dar în acelaşi timp afirmă că o viaţă de evlavie le-ar sugruma ela nul tinereţii.

E interesant în ce constă acest elan. Dacă prin ela nul tinereţii înţelegem dorinţa de senzaţii tari, dorin ţa de a nu ţine seama de nici o barieră morală, atunci într-adevăr evlavia sugrumă un astfel de elan. Dar dacă tinereţea înseamnă prietenie, dacă înseamnă în credere în ceilalţi, dacă înseamnă dorinţa de a învăţa să duci o viaţă curată, atunci evlavia nu mai poate fi considerată un ghimpe.

Tinerii nu vor să aibă obsesia păcatului. Nu vor ca faptele lor să fie judecate după criterii exterioare. Şi atunci, fug de Dumnezeu. Şi se ascund de El cât pot de bine. Dumnezeu îi vede însă, şi Se mâhneşte.

Aici ar trebui să intervină părinţii. Să le explice co piilor că nu există o perioadă a vieţii pe care Făcătorul cerului şi al pământului să nu o poată înfrumuseţa.

Viaţa tinerilor creştini nu este o viaţă plicticoasă. Aşa le apare numai celor care înţeleg prin viaţă frumoasă o viaţă pătimaşă. Cum să îi placă unui tânăr care se droghează să meargă la biserică?

Dar cum să îi explici unui tânăr cât de mult îl poa te îmbogăţi credinţa creştină? Când prietenii lui sunt de cu totul altă părere, acest lucru este foarte greu. Cei mai mulţi dintre tineri nu au puterea de a alege altfel decât prietenii lor. Originalitatea pe care o caută cu disperare tinerii ar trebui să fie o origina litate plasa tă într-un interval precis. Graniţele acesteia sunt cu min ţenia şi curăţia sufletească.

Să nu te superi că ocolesc oarecum subiectul scri sorii, adică modul în care ţi-ai putea ajuta fiica să se ridice din cădere. Cred că e bine să înţelegi mentalitatea tinerilor de astăzi. A încerca să îţi cunoşti co pilul refuzând să îi vezi şi pe cei de lângă el e o în cer care cu foarte mici şanse de reuşită.

Trebuie să înţelegem foarte bine momentul în care trăim, să înţelegem care sunt punctele de reper de care se poate folosi fiica ta. Dacă am trăi acum două sute de ani, ar fi simplu. Ar avea destule prietene în jurul ei care să aibă dorinţa de a duce o viaţă curată. Dar nu putem da timpul înapoi. Ci trebuie să ştim să ne trăim credinţa, oricât de mare ar fi pă ca tele celorlalţi.

Fata ta nu prea are modele în jurul ei. Căderea ei a venit oarecum firesc. Nu caut să îi iau apărarea. Caut doar să îţi explic că nu există vreo alternativă la viaţa duhovnicească, în afară de păcat.

Ştiu că sunt unii care, biruiţi de diavolul mândriei şi al iubirii de sine, duc o viaţă în care idolatrizează morala, şi afirmă că nu contează în ce crezi, contează numai să fii moral. Dar, chiar dacă păcatul lor nu este la fel de evident ca celelalte păcate, totuşi sufletele lor sunt pustii.

Fiica ta nu a căzut prima, şi nici ultima. A căzut pentru că aceasta este moda. Aşa „dă bine“. Cu cât un tânăr vrea să îşi păstreze curăţia sufletească, cu atât este mai luat în râs de ceilalţi.

De ce insist asupra mediului în care trăieşte? Oare ca să îmi exprim acordul cu gestul ei necugetat? Ca să fim obiectivi, cred că ar trebui să acceptăm faptul că alunecarea pe panta desfrâului nu mai este un fapt spontan. Înainte un băiat trebuia să spe cu leze situaţia pentru ca fata să îi pice în braţe. As tăzi fetele aşteaptă momentul căderii cu multă nerăbdare. Când se simt pregătite, cad.

Trăim într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai răi unul cu altul. O lume în care tinerii se simt din ce în ce mai trecuţi cu vederea de părinţii prea ocu paţi cu propria viaţă. Tinerii sunt sătui de relaţiile artificiale şi de conformismele pe care le văd la oa menii mari. Şi caută o altfel de relaţie. Au impresia că dragostea lor curată poate birui orice bariere.

Ei nu caută desfrâul ca pe ceva murdar, ca pe ceva întunecat. De altfel ei nici nu consideră că trăiesc în desfrâu. Ci că trăiesc într-un mod de viaţă pe care pă rinţii lor nu îl pot înţelege pentru că sunt tributari unor tradiţii învechite.

Ei vor să se exprime, şi se află într-o criză de identitate. Pentru ei oamenii mari sunt oamenii care nu au ştiut să înţeleagă viaţa. Credinţa lor este privită ca ceva artificial.

Tinerii nu vor să înţeleagă că nu se poate confunda credinţa creştină cu credincioşii. Ei se smintesc de lucruri minore pe care le află despre preoţi sau despre credincioşi, şi nu vor să audă de credinţă.

Au ajuns chiar să considere că cele descrise de Vieţile Sfinţilor sunt exagerări. Nu puteau să se de cla re nemulţumiţi de ceea ce citeau, nu puteau găsi cusururi sfinţilor. Şi, ca să nu se lase biruiţi de fru mu seţea vieţilor acestora, au găsit explicaţia: „exa ge rări, simple exagerări.“

Cred că ţi-am scris destule despre mentalitatea ti nerilor de astăzi. Sper că îţi dai seama că, dacă se va ridica din cădere, fiica ta tot între aceiaşi tineri va trăi. Colegii de şcoală sau de facultate nu se vor schim ba. Dacă se va schimba ea, va trebui să dea do vadă de un eroism extraordinar pentru a le rezista.

Încearcă să înţelegi cât de greu i-ar fi să se ridice. Alte mame în locul tău ar fi foarte înţelegătoare, şi nu s-ar amesteca în viaţa ei. Alte mame ar trece cu vede rea această cădere, mulţumindu-se să spună că nu pot fi zbiri cu fetele lor.

Tu nu eşti ca ele. Tu ştii că fata ta merge spre iad. Păcatul acesta înseamnă moarte, moarte spirituală. Oricât ar încerca societatea modernă să coafeze dife ritele pa timi, ele rămân patimi. Nu se pot transforma în virtuţi.

Trei lucruri îţi rămân de făcut: primul este să te rogi cât mai mult pentru întoarcerea ei. Să te rogi Mântui to rului, să te rogi Maicii Domnului şi Sfinţilor la care ai evlavie. Ştiai şi tu aceasta, nu îţi spun ceva nou.

Al doilea lucru este să fii cât mai aproape de su fle tul ei. Păcatul nu împlineşte. Oricât de tare ar atrage-o desfătările trupeşti, totuşi sunt momente de mâh nire, momente în care iese la iveală mizeria pe care patima o aduce în suflet. Încearcă să nu pierzi aceste mo men te. Încearcă să îi dai tu sprijinul de care are nevoie. Şi, în timp, ai mari şanse să o ajuţi să îşi revină. Şi nu cumva să crezi că dacă ai reuşit să o duci să se spo vedească, ai rezolvat totul. Trebuie să ai multă grijă când alegi preotul la care se va spovedi. Spovedania va fi ex trem de im por tantă pentru viitorul ei. Dar după spovedanie va reveni în aceeaşi lume. Nu este uşor să îţi schimbi prietenii sau felul de a te relaxa. Or, scopul nu este numai de a o con vin ge ca, periodic, ea să se spovedească ia răşi. Im por tant este să o ajuţi să guste din bucuria pe care o dă viaţa în Hristos.

La aceasta o vor ajuta extrem de mult cărţile du hov niceşti. Rupe-ţi de la gură pentru a-i cumpăra aces te cărţi. Dacă nu ai bani pentru ele, rabdă tu foa mea ca să îi saturi ei foamea sufletească.

Ştiu că e cam greu cuvântul acesta, dar nu am cum să îl îndulcesc decât spunându-ţi că foamea îţi va fi spre bucurie. Asta e pentru noi învăţătură de aur: „dăm voinţă, luăm putere!“. Ne jertfim pentru copiii noştri, le va fi bine.

Nu e nevoie de o jertfă exagerată, care să te slă beas că atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Dar e ne voie de jertfă.

Să nu te superi pe mine că îţi vorbesc despre jertfă. E foarte uşor să le vorbeşti altora despre ceea ce tu nu faci. Dar crede-mă că încerc şi eu să fac ceea ce îţi recomand ţie.

Şi ai mare grijă ce cărţi duhovniceşti îi cumperi. Dacă îi cumperi numai Filocalii, s-ar putea să ră mâ nă necitite. Cumpără-i cărţi pe care să le citească: vieţi de sfinţi, culegeri de minuni dumnezeieşti, cărţi care să o apropie de calea credinţei. Şi ajută-o să înţeleagă ceea ce nu îi este clar.

Ar fi bine să mergi împreună cu ea la moaştele Sfinţilor sau chiar pe la mănăstiri. Asta o va ajuta mult.

Dar trebuie să înţelegi că libertatea ei nu va de pin de niciodată numai de tine. Ea va rămâne liberă să aleagă între bine şi rău. Şi să nu te descurajezi dacă vezi că, după ani de aşteptare, ea nu s-a schimbat.

Du în tăcere crucea răbdării (acesta e al treilea lucru care ţi-a rămas de făcut). Şi aşteaptă ajutorul dumnezeiesc. Poate că, peste ani şi ani, poate chiar după ce tu vei părăsi lumea aceasta, ea îşi va reveni.

Nu Îi pune lui Dumnezeu termene, că nu îţi este de folos. Ci fii tu o mamă creştină, şi Dumnezeu va vedea nevoinţa ta.

Ce greu este să fii mamă creştină în zilele noastre... Une ori e o formă de mucenicie...

Fac o paranteză. Am la tine o mare rugăminte. Cred că îţi dai seama că dacă fata ta ar fi fost îm păr tă şită cât mai des cât era mică, altfel ar fi crescut. De aceea te rog încearcă să îi sfătuieşti pe părinţii care au copii mici să îi împărtăşească oricât de des. Chiar dacă nu este uşor pentru micuţi să stea nemâncaţi până la ora la care se împărtăşesc credincioşii, le este de folos să aştepte. Şi când sunt bolnavi, pă rin te le îi poate îm păr tăşi chiar înainte să săvârşească Sfân ta Liturghie.

Şi, mai cu seamă, spune-le să îşi ducă în fiecare săptămână copiii la biserică. Chiar dacă este greu, chiar dacă este obositor, chiar dacă unii oameni sunt deranjaţi de prezenţa uneori gălăgioasă a copiilor. Dar nu avem ce face. Dacă vrem ca bisericile să nu se golească trebuie să îi obişnuim pe copii cu sfintele slujbe. Chiar dacă nu rezistă toată slujba, să îi obiş nu im să reziste din ce în ce mai mult.

Şi părinţii, când au timp, după-amiezele de exemplu, să îşi ducă copiii să vadă biserici, să sărute icoa nele. Pe copii îi fascinează acest lucru.

Învaţă-i să se roage cu copiii lor şi dimineaţa, şi seara. Şi învaţă-i tot ceea ce crezi că le este spre fo los duhovnicesc.

Fă-i să înţeleagă că oricât de frumoşi ar fi copiii, dacă nu sunt crescuţi aproape de Biserică se vor veşteji repede.

„Cine îi lipseşte pe copii de Biserică, acela îi lip seş te de Dumnezeu şi de orice fericire“, spunea pă rin tele I. Tolmacev. Preasfinţitul Teofan, episcop de Vladimir, învăţa: „Neglijarea copiilor este cel mai mare păcat şi zace în el cea mai mare nelegiuire“. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Părinţii vor fi pe depsiţi nu numai pentru păcatele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, dacă nu îi educă în duhul evlaviei“.

Dar oare nu vor fi răsplătiţi şi pentru virtuţile lor, dacă s-au ostenit să îi crească aşa cum trebuie? Vor fi răsplătiţi, şi nu numai ei, ci toţi cei care i-au ajutat la aceasta.

Dar de ce să fac eu aşa ceva, cine sunt eu să fac această misiune creştină? Eşti o mamă care vrei ajutor ceresc pentru fiica ta. Nu îţi dai seama că ajutându-i tu pe alţii Dumnezeu îţi va socoti acesta ca jertfă? Nu e vorba de un schimb. Nu ne târguim cu Dumnezeu. Dar văzând jertfa ta, Dumnezeu o va primi ca pe o rugăciune.

Acum te rog să mă ierţi, dar voi întrerupe scrisoa rea cam brusc. Cam acestea au fost lucrurile pe care am vrut să ţi le scriu.

Poate ai fi preferat ca sfârşitul să fie mai palpitant, şi citindu-l să poţi exclama: „O, ce scrisoare interesantă...“

Dar nu de aceasta ţi-am scris, ca să consum hârtia. Ci pentru a veni în întâmpinarea durerii tale şi a încerca să o liniştesc puţin.

Nu îţi spun că mă rog pentru tine. Nu ştiu dacă te-ar ajuta cu ceva. Dar îţi aduc aminte că şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru fata ta se roagă în fie ca re zi mii de preoţi şi de călugări. La fiecare ectenie la care sunt pomeniţi credincioşii, suntem pomeniţi şi noi. Să credem că rugăciunile Bisericii ne ajută. Să ne punem nădejdea în ajutorul dumnezeiesc şi să mer gem pe calea mântuirii.

Hristos a Înviat ca noi să scăpăm din ghearele pă ca tului, ale durerii şi ale morţii.

Doamne-ajută!

Danion