Tunelul de lumină

- Pozitia ortodoxă privind relatările celor care au supravietuit mortii clinice -

(Articol realizat pe baza foilor misionare de la Biserica Acoperământul Maicii Domnului, Los Angeles, S.U.A.)

O estimare a povestirilor contemporane despre viata de după moarte

După familiarizarea cu cărtile contemporane despre viata de dincolo de moarte cititorul îsi creează impresia că moarte nu este deloc înfricosătoare, că pe omul trecut în “cealaltă” lume îl asteaptă automat senzatii plăcute de pace, bucurie si petrecere în atotiubitoarea si atotiertătoarea Lumină; că din acest motiv nu este nici o diferentă între drepti si păcătosi, credinciosi si necredinciosi. Această situatie i-a făcut pe unii gânditori crestini să se pună în gardă si să se îndoiască în privinta acestui gen de literatură. Au început să se întrebe: “Nu sunt oare aceste viziuni ale luminii o ispită a diavolului, îndreptată împotriva trezviei crestinilor? - Trăieste cum vrei, oricum vei ajunge în rai”.

Din acest motiv, cercetătorii John Ankenberg si John Weldon se exprimă negativ fată de toată literatura despre stările premergătoare mortii, văzând în ea simple trucuri oculte. Totusi, o cercetare atentă a povestirilor contemporane ale oamenilor ce au supravietuit mortii clinice duce la concluzia că majoritatea dintre ei au avut vedenii autentice si nu înselări ale diavolului. Problema principală constă nu în vedeniile premergătoare mortii, ci în interpretarea lor de către medicii si psihiatrii care sunt departe de crestinism.

În primul rând, departe gândul că toti care mor temporar se învrednicesc să vadă Lumina. Noi am amintit deja despre cercetările minutioase ale doctorului Ring, din care se vede clar că numai un procent mic dintre oamenii care au supravietuit mortii se învrednicesc să vadă Lumina. Doctorul Maurice Rawlings, care personal a reanimat multi muribunzi, sustine că, comparativ vorbind, acelasi număr de oameni văd întuneric si groază câti văd Lumină. Această părere o împărtăseste si doctorul Charles Garfield, cercetător principal în domeniul stărilor premergătoare mortii. El scrie: “Nu fiecare om moare cu moarte plăcută si linistită... Printre pacientii anchetati de mine cam tot atâtia au retrăit stări neplăcute (întâlniri cu făpturi demonice) câti au trăit stări plăcute. Însă unii dintre ei au retrăit ambele stări”.

Există temeiuri pentru a presupune că multi oameni, uneori constient, iar uneori inconstient nu vorbesc despre stările lor neplăcute din vedenii. După părerea doctorului Rawlings, unele vedenii pot fi atât de îngrozitoare încât subconstientul oamenilor care le-au văzut sterge aceste imagini în mod automat din memorie. În cartea sa, doctorul Rawlings prezintă cazuri de astfel de amnezie. Psihiatrii care tratează oameni care au trecut în copilărie prin traume sufletesti majore (de exemplu violuri sau bătăi) stiu despre acest mod selectiv de uitare. În afară de asta, oamenii care au retrăit vedenii luminoase vor povesti cu mai mare plăcere despre ele decât oamenii ce au retrăit vedenii groaznice. Căci ceea ce vede omul “acolo” trebuie să corespundă cu ceea ce a meritat el prin viata sa dreaptă sau păcătoasă. În acest fel, doi factori favorizează relatarea unilaterală: a) procesul amneziei selective si b) dorinta de a nu răspândi lucruri nefavorabile despre sine.

Karl Osis mărturiseste că în cazul cercetării problemei mortii printre hindusi s-a constatat că la moarte cam o treime retrăiesc groază, depresii si mare neliniste la arătarea lui “yamduts” – îngerul hindus al mortii si alti monstri din cealaltă lume.

Evident că religia hindusă cu misticismul său păgân poate contribui la apropierea omului de fortele întunericului de dincolo, ceea ce se manifestă mai târziu în vedeniile îngrozitoare de dinaintea mortii.

Din literatura patristică noi stim că înselarea diavolului constituie un pericol real. Apostolul Pavel avertizează că “satana poate lua chip de înger luminos” (2 Cor. 11, 14).

Totodată, diavolul nu are putere să însele pe oricine, când vrea si cum vrea: actiunile lui sunt limitate de Dumnezeu. Dacă omul este mândru si doreste să vadă ceva suprafiresc, minuni, de care nu se învrednicesc ceilalti oameni, atunci pe el îl paste pericolul să primească demonul drept înger. În domeniul duhovniciei această stare se numeste “înselare”. Pericolul de a cădea în înselare amenintă pe fratii de mănăstire care procedează după mintea lor, pe nevoitorii satisfăcuti de sine (călugări dar si mireni, care postesc sau fac alte nevoite, fără dreaptă judecată si îndrumător), pe “proorocii” mincinosi si vindecători, precum si pe oamenii care practică o mistică nesănătoasă, cum ar fi: meditatia transcedentală, yoga, spiritismul, ocultismul, medicina bioenergetică s.a. Din povestirile oamenilor care au supravietuit mortii clinice nu se vede că ei s-ar fi îndeletnicit cu vreuna dintre acestea. În majoritatea cazurilor ei sunt oameni obisnuiti, care din cauza uneia sau altei boli fizice au murit, dar datorită stăruintei medicilor si a posibilitătilor medicinei actuale au fost reanimati. Ei nu au asteptat nici o vedenie suprafirească si ceea ce li s-a dat lor să vadă, evident, a fost lucrarea milei lui Dumnezeu, ca ei să aibă o atitudine mai demnă fată de viata lor. E greu să ne împăcăm cu gândul că Domnul a îngăduit satanei să-i însele pe acesti nenorociti, neiscusiti în viata duhovnicească. În afară de asta, conform povestirilor adunate de doctorul Morse, aceeasi Lumină au văzut-o multi copii, care datorită puritătii lor si nevinovătiei se află sub acoperământul Celui de Sus.

În cărtile ortodoxe despre viata de după moarte există povestiri despre ivirea demonilor în fata muribunzilor si despre trecerea sufletului prin faza “vămilor”. Dar tot din aceste cărti se vede că demonii încep să sperie sufletul abia după ce vine îngerul-păzitor si începe să-l conducă pe calea ce duce la Prestolul Dumnezeiesc. În afară de asta, în prezenta îngerului, demonii sunt nevoiti să se prezinte cu înfătisarea lor adevărată, respingătoare.

În ceea ce priveste descrierile Luminii făcute de contemporani, rămâne întrebarea, cum să le împăcăm cu relatările crestine traditionale. În literatura ortodoxă împărătia Luminii se descrie în functie de apropierea de Cer, în timp ce în literatura contemporană oamenii au văzut Lumina înainte de a trece granita tainică ce separă lumea de dincolo de lumea noastră. Noi credem că oamenii care au avut parte de moarte clinică încă nu au fost în adevăratul rai sau iad, ci numai au contemplat si au presimtit acele stări. Atunci când îngerii se arătau sfintilor, ei iradiau lumină, pe Tabor apostolii au văzut Lumina necreată, chiar dacă fizic se aflau încă în această lume. Dumnezeu prin mila Sa descoperă această Lumină minunată tocmai pentru trezirea la o viată mai bună. Întâlnirea cu această lumină negresit aduce sentimentul de bucurie si pace nepământească. Lumina diavolului, dimpotrivă, aduce cu sine sentimentul unei nelinisti confuze. Ea inspiră omului sentimentul superioritătii, promite întelepciune, dar în ea nu e dragoste. Aceasta e o lumină rece.

La cele spuse trebuie să adăugăm că “derularea” vietii, pe care acesti oameni au retrăit-o în timpul întâlnirii cu Lumina, când ei au fost pusi să-si estimeze moral faptele lor, cât si corectarea modului de viată care a urmat – toate acestea ne îndeamnă să credem că vedeniile lor a Luminii au fost vedenii bune si nu înselare. Căci “după roadele lor îi veti cunoaste”. Pentru că diavolul încearcă să-l înstrăineze pe om de Dumnezeu, e posibil ca el să îi ajute pe oameni să devină mai credinciosi si mai buni?

Cu toate acestea, în plan mai amplu omul credincios trebuie să fie foarte precaut cu toate vedeniile si experientele mistice. Astfel, în legătură cu aparitia unui mare număr de cazuri de înviere a oamenilor după moartea clinică, unii medici si psihiatri au propus să formeze o nouă ramură a stiintei despre suflet si viata de după moarte. Nu este nici o îndoială că mărturiile despre ceea ce au văzut sufletele în lumea “cealaltă” pot fi oricând comparate, studiate si sistematizate. Dar trebuie să întelegem că în acest caz misiunea medicilor si psihiatrilor se reduce la o simplă compilare a unor cazuri individuale. Si pentru că noi, cei vii, suntem rupti de relatia directă cu lumea spirituală, nu există posibilitatea programării si a controlului stărilor post-mortem în genul experientelor de laborator.

Totodată nu trebuie să uităm că viata omului se află în mâinile lui Dumnezeu. Doar El hotărăste atât momentul mortii, cât si soarta sufletului după despărtirea lui de trup. De aceea, încercarea de a realiza experimente în acest domeniu intră în conflict cu voia lui Dumnezeu si îl pune pe experimentator în relatie cu duhurile căzute de dincolo. Drept rezultat, mărturiile adunate de el vor fi mincinoase iar concluziile false. Ieromonahul american Serafim (Rose) scrie despre aceasta în felul următor: “Multi dintre cercetătorii contemporani recunosc sau cel putin au o atitudine de simpatie pentru învătătura ocultă în domeniul stărilor extracorporale pentru simplul motiv că ea se întemeiază pe experiment, care stă la temelia stiintei. Dar experimentarea în lumea materială se deosebeste esential de “experimentarea” în domeniul stărilor extracorporale. În lumea materială obiectele si legile studiate sunt moral neutre si de aceea pot fi analizate obiectiv si verificate de altii. În cazul dat obiectele studiate sunt ascunse oamenilor, foarte greu de surprins si frecvent manifestă o vointă proprie cu scopul de a-l amăgi pe cercetător” (Sufletul după moarte). Aceasta are loc pentru că sfera lumii spirituale apropiate de noi este plină de fiinte constient rele, demoni, care sunt specialisti în domeniul înselării. Ei cu mare plăcere vor lua parte la tot felul de experimente, dându-le directia corespunzătoare.

De aceea avertismentul ieromonahului Serafim trebuie să-l primim cu seriozitate. Astfel, în zilele noastre un sir de cercetători pornind de la cazuri concrete de moarte clinică au trecut la experiente personale în ceea ce priveste stările extracorporale. Nefiind condusi de învătătura ortodoxă si experienta milenară a Bisericii Ortodoxe, ei au purces să studieze stările corpului “astral” si au nimerit în mrejele ocultismului. Din nefericire aceasta s-a întâmplat si cu doctorul Moody, cu psihiatrul E. Kubler-Toss si altii. Dr. Moody, de exemplu, după ce a scris trei cărti pretioase cu date autentice, a început să experimenteze după retetele teosofiei si meditatiei transcedentale. Nu demult el a editat pe această temă o carte intitulată “Întoarcerea” (Coming Back) în care prezintă deliruri tipic hinduiste despre reîncarnare.

Mărturii ale sinucigasilor

În timp ce sufletele oamenilor morti pe cale firească încearcă în cealaltă lume usurare si chiar bucurie, sufletele sinucigasilor, dimpotrivă, nimerind în lumea cealaltă încearcă confuzie si suferintă. Un specialist în domeniul sinuciderilor a exprimat aceasta prin următoarea frază foarte exactă: “Dacă părăsiti viata cu sufletul zbuciumat, atunci si în cealaltă lume veti trece cu sufletul zbuciumat”. Sinucigasii îsi pun capăt zilelor cu gândul “să termine cu toate” si când colo, dincolo totul abia începe pentru ei.

Iată câteva povestiri contemporane care ilustrează starea de dincolo a sinucigasilor. Un bărbat care-si iubea mult sotia si-a curmat zilele atunci când ea a murit. El spera astfel să se unească cu ea pentru totdeauna. Dar s-a dovedit a fi chiar invers. Când medicul a reusit să-l reanimeze el a povestit: “Nimerisem în cu totul altă parte decât sotia mea... Acela era un loc îngrozitor... Am realizat imediat că am comis o gravă greseală”.

Unii dintre sinucigasii reîntorsi la viată descriau că după moarte ei nimereau într-un fel de temnită si simteau că vor rămâne acolo un timp foarte lung. Ei constientizau că aceasta le este pedeapsa pentru încălcarea legii stabilite, potrivit căreia fiecare om trebuie să suporte anumite suferinte. Aruncând samovolnic povara prevăzută pentru ei, în cealaltă lume ei trebuia să poarte si mai mult.

Un bărbat care a supravietuit mortii clinice povestea: “Atunci când am nimerit acolo am înteles că două lucruri sunt absolut interzise: să te ucizi pe tine si să ucizi un alt om. Dacă eu m-as fi hotărât să-mi pun capăt zilelor, aceasta ar fi însemnat să-I arunc în fată lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi de viată pe un alt om – ar însemna să încalci planul lui Dumnezeu pentru el”.

Impresia generală a medicilor-reanimatologi este următoarea – sinuciderea se pedepseste foarte aspru. Doctorul Bruce Greyson, psihiatru la sectia de urgentă de pe lângă Universitatea din Konegen, după ce a studiat temeinic această problemă, afirmă că nimeni din cei ce au supravietuit mortii clinice nu mai vrea să-si grăbească sfârsitul. Cu toate că lumea de dincolo este incomparabil mai bună decât a noastră, viata de aici are o însemnătate foarte mare de pregătire. Numai Dumnezeu hotărăste când este omul suficient de matur pentru vesnicie.

Bewerly, în vârstă de 47 de ani, povestea cât e de fericită că a rămas în viată. În copilărie ea a suferise multe de la părintii ei, care zilnic îsi băteau joc de ea. Fiind acum în vârstă, ea nu putea să povestească fără emotii despre copilăria ei. Odată, la vîrsta de 7 ani, fiind foarte supărată din pricina părintilor, ea s-a aruncat cu capul în jos si si-a spart capul de ciment. În timpul mortii clinice sufletul ei a văzut copii cunoscuti care îi înconjurau corpul neînsufletit. Deodată, în jurul lui Bewerly a strălucit o lumină orbitoare, din care un glas necunoscut i-a zis: “Ai făcut o greseală. Viata nu-ti apartine tie si trebuie să te întorci”. La aceasta Bewerly a reprosat: “Dar nimeni nu mă iubeste si nimeni nu vrea să aibă grijă de mine”. “Nu este adevărat, a răspuns vocea, nici în viitor nu se va îngriji nimeni de tine. De aceea învată-te să te îngrijesti singură”. După aceste cuvinte Bewerly a văzut în jurul său zăpadă si un copac uscat. Dar, deodată, nu se stie de unde, a adiat o căldură, zăpada s-a topit si crengile uscate ale copacului s-au acoperit de frunze si mere coapte. Apropiindu-se de copac, ea a început să rupă mere si să le mănânce cu plăcere. Atunci a înteles că precum în natură, asa si în viată există perioade de iarnă si vară, care alcătuiesc un întreg în planul Creatorului. Când Bewerly si-a revenit, ea a început să aibă o nouă atitudine fată de viată. Ajungând mare, ea s-a căsătorit, a avut copii si a fost fericită.

Chiar dacă experienta zilnică ne arată că moartea este partea fatală a fiecărui om si o lege a naturii, totusi Sfânta Scriptură învată că la început moartea nu intra în planul lui Dumnezeu pentru om. Moartea nu este o normă stabilită de Dumnezeu, ci mai degrabă abaterea de la ea si o mare tragedie. Cartea Facerii povesteste că moartea a pătruns în natura noastră drept urmare a încălcării poruncii lui Dumnezeu de către primii oameni. Conform Bibliei, scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost de a readuce omului viata vesnică pe care o pierduse acesta. Aici nu e vorba de nemurirea sufletului, pentru că el prin natura sa nu e supus distrugerii, ci chiar de nemurirea omului în ansamblu, compus din suflet si trup. Restabilirea unitătii dintre suflet si trup trebuie să se realizeze concomitent pentru toti oamenii la învierea de obste a mortilor.

În unele religii si sisteme filosofice (de exemplu în hinduism si stoicism) există ideea că principalul în om este sufletul, iar trupul este doar un ambalaj provizoriu în care se dezvoltă sufletul. Când sufletul atinge nivelul spiritual cunoscut, trupul nu mai este necesar si el trebuie aruncat ca pe o haină purtată. Eliberându-se de trup, sufletul se ridică pe o treaptă superioară a existentei. Credinta crestină nu împărtăseste această conceptie despre natura umană. Acordând prioritate începutului spiritual din om, ea vede în el o fiintă bivalentă, compusă din elemente ce se completează reciproc: spiritual si material. Există si fiinte necorporale simple, cum ar fi îngerii si demonii. Dar omul are o altă configuratie si destinatie. Datorită trupului natura sa nu numai că este mai complicată, ci si mai bogată. Unirea dintre trup si suflet, hotărâtă de Dumnezeu, este o unire pe vecie.

Atunci când după moarte sufletul părăseste trupul său, el nimereste în conditii vitrege pentru sine. Într-adevăr, el nu este chemat să existe ca nălucă si-i este greu să se adapteze la noile si nefirestile pentru el conditii. Iată de ce, pentru o anulare desăvârsită a urmărilor distrugătoare ale păcatului, Dumnezeu a binevoit să-i învieze pe oamenii creati de El. Aceasta se va întâmpla la a doua venire a Mîntuitorului, atunci când la cuvîntul Lui atotputernic sufletul fiecărui om se va întoarce în trupul său nou si reabilitat. Trebuie să repetăm că el nu va intra într-un nou învelis, ci se va uni anume cu trupul pe care l-a avut înainte, doar că nou si etern, adaptat pentru noile conditii de existentă.

În ceea ce priveste starea temporară a sufletului din momentul despărtirii lui de trup si până la ziua învierii de obste Sfânta Scriptură ne învată că sufletul continuă să trăiască, să simtă si să gândească. Dumnezeu “nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor, pentru că la El toti sunt vii” - a zis Hristos (Mt. 22, 32; Ecc. 12, 7).

Moartea, fiind o despărtire temporară de trup, în Sfânta Scriptură este numită ba mutare, ba despărtire, ba adormire (2 Pet. 1, 15; Fil. 1, 23; 2 Tim. 4, 6; FA 13, 36).

Evident că cuvântul adormire (somn) nu se referă la suflet, ci la trup, care după moarte parcă s-ar odihni de muncile sale. Sufletul însă, despărtindu-se de trup, îsi continuă viata constientă ca si mai înainte.

Valabilitatea acestei afirmatii se vede si din pilda Mântuitorului despre bogatul si Lazăr (Lc. 16) si din minunea de pe Tabor. În primul caz, bogatul din iad si Avraam din rai discutau posibilitatea de a trimite sufletul lui Lazăr pe pământ la fratii bogatului ca să-i ferească de iad. În al doilea caz, proorocii Moise si Ilie, care au trăit cu mult înainte de Hristos, discută cu Domnul despre patimile viitoare. Mai mult, Hristos le-a spus iudeilor că Avraam a văzut venirea Lui, evident din rai, si că s-a bucurat (In. 8, 56).

Această frază n-ar fi avut nici un sens dacă sufletul lui Avraam s-ar fi aflat într-o stare de inconstientă, asa cum învată unii sectanti despre viata sufletului după moarte. Cartea Apocalipsei povesteste în mod figurat despre cum reactionează sufletele dreptilor din Cer la evenimentele ce se petrec pe pământ (Ap. 5-9).

Toate aceste pasaje din Scriptură ne învată să credem că activitatea sufletului cu adevărat continuă si după despărtirea lui de trup.

Totodată Scriptura învată că după moarte Dumnezeu hotăreste pentru suflet locul unde va petrece o vreme, în functie de ce a meritat trăind în trup: raiul sau iadul. Repartizarea într-unul din aceste locuri sau stări se hotărăste prin asa-numita judecată “individuală”. Judecata individuală trebuie deosebită de judecata “de obste” ce va avea loc la sfârsitul lumii. Despre judecata individuală Scriptura ne învată: “Că lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârsitului, să dea omului după căile lui” (Sir. 11, 28).

Si în continuare: “Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata”, evident, cea individuală (Evr. 9, 27).

Avem motive să presupunem că în faza incipientă de după moarte, atunci când sufletul pentru prima oară nimereste în conditii cu totul noi pentru el, are nevoie de ajutorul si călăuzirea îngerului său păzitor. Asa, de exemplu, în pilda cu bogatul si Lazăr se povesteste că îngerii au luat sufletul lui Lazăr si l-au dus la Cer. Potrivit învătăturii Mântuitorului, îngerii se îngrijesc de “acestia mici” - de copii (în sens figurat si direct).

Despre starea sufletului până la învierea de obste Biserica Ortodoxă învată astfel: “Credem că sufletele mortilor se veselesc sau se chinuie după faptele lor. Despărtindu-se de trup, ele în aceeasi clipă trec sau la bucurie sau la tristete si suferintă. Totusi, nu simt nici fericire desăvîrsită, nici chinuire desăvârsită, pentru că fericirea desăvârsită sau chinuirea desăvârsită fiecare o va primi după învierea de obste, când sufletul se va uni cu trupul în care a trăit în dreptate sau în păcat” (Epistola patriarhilor orientali despre credinta ortodoxă, art. 18.).

În acest mod, Biserica Ortodoxă deosebeste două stări ale sufletului în lumea de dincolo: una pentru drepti, alta pentru păcătosi - raiul si iadul. Ea nu recunoaste învătătura romano-catolică despre starea de mijloc din purgatoriu, deoarece în Sfânta Scriptură nu este nici o indicatie asupra vreunei stări de mijloc. Totodată, Biserica învată că, în anumite conditii, suferintele păcătosilor în iad pot fi curmate prin rugăciunile pentru ei si prin faptele bune săvârsite în amintirea lor. De aici si obiceiul de a da pomelnice la Liturghie cu numele viilor si mortilor.