Taina Căsătoriei în lumina Traditiei Ortodoxe si a Bisericii Nedespărtite

de Părintele FRANÇOIS MEAN

Despre autor

Născut la 4 ianuarie 1945 într-o familie de medici de origine protestantă, François Mean s-a întâlnit cu Biserica Ortodoxă la vârsta de 17 ani. După ce a participat timp de trei ani la Sfânta Liturghie, el a fost primit în Biserica Catolică-Ortodoxă a Frantei de Monseniorul Jean de Saint Denis. Ajuns lector în comunitatea ortodoxă elvetiană din Lausanne, tânărul a urmat cursurile Institutului Saint-Denis ca auditor, aprofundând neîncetat credinta ortodoxă. În 1949, Monseniorul Jean a binecuvântat căsătoria sa cu Catherine, care a urmat acelasi drum al Ortodoxiei. Perechea are acum trei copii, Ciril, Sofia si Justine, în vârstă de 19, 17 si 14 ani. După ce a prezentat cu succes un memoriu cu privire la „teologia apofatică la Sfântul Grigore Palama si teologia negativă la Plotin”, François Mean a devenit diacon în 1973, apoi preot în 1980, hirotonit de Monseniorul Germain de Saint Denis. Părintele François Mean este de atunci co-titular al parohiei ortodoxe Saint-Maire (această parohie este plasată deopotrivă sub protectia Sfântului Grigore Palama si a Sfântului Maire, primul episcop al Lausannei în secolul al Vl-lea). În ceea ce priveste viata civilă, François Mean este medic licentiat si doctor în medicină al Facultătii din Lausanne. Având o formatie de specialist după sase ani de studii clinice, el are o functie cu normă întreagă si s-a devotat în special în mai multe domenii: boli contagioase, virusologie si vaccinuri, dependenta de alcool, medicina în întreprinderi si invaliditatea în firmele mari.

Itinerar spiritual: La vârsta de 16 ani, François Mean urmează cu pasiune perioada de catehism reformat si „confirmă angajamentul botezului său”. L-a avut ca pastor pe Jacques Mentbonnex, un „om al Sfintelor Scripturi”, si va păstra contacte profunde si legături de prietenie cu acesta din urmă până la moartea sa. Pastorul acesta descoperise la elevul său un spirit „metafizic” (astăzi s-ar spune mai curând „metaistoric”), împletit cu o credintă sinceră. Tânărul nu putea să accepte despărtirea Bisericilor, aceasta fiind în contradictie cu ceea ce citea în Evanghelie. Biserica lui Hristos cea adevărată trebuia, în ochii lui, să fie în măsură să-i primească pe toti credinciosii, despărtirea Bisericilor neputându-si găsi justificarea în deosebirile de temperament sau de natură între credinciosii crestini. Acesta l-a determinat să cerceteze si celelalte biserici (biserica luterană, anglicană, catolică) „din setea de a găsi o mai mare universalitate si plenitudine”. El a intrat în legătură cu Biserica Ortodoxă datorită unui prieten. Acest contact a fost imediat decisiv. Actiunea Harului îi era perceptibilă în această Biserică mai mult decât oriunde până atunci. Biserica aceasta avea să devină, în ciuda tuturor dificultătilor, Biserica sa. În acea perioadă veneau de la Paris preoti în fiecare lună, apoi tot din cincisprezece în cincisprezece zile. Perioada aceasta a fost foarte bogată si rodnică, iar preotii care aveau cu totii personalităti diferite îi vorbeau aceeasi limbă, la fel de profundă: a fost o adevărată revelatie. Părintele Eugraf Kovalevsky (Monseniorul Jean), viitorul episcop primat al Bisericii Catolice-Ortodoxe, îi vizita si el pe credinciosii din Lausanne si veghea asupra sufletelor care-i erau încredintate. Adeziunea tânărului nu a luat nici o clipă forma respingerii bisericii protestante, însă împărtăsirea experientei religioase era dificilă ca urmare a decalajului născut în descoperirea Traditiei. El se regăsea acum singur în fata chemării lui Dumnezeu. Prota o Theos! Loialitatea fată de chemarea primită altă dată în sânul bisericii protestante, reînnoită acum prin puterea si lumina Bisericii Ortodoxe, îl împingea mereu înainte. Chemarea aceasta era purtătoarea unei exigente. Părintele François Mean se consideră un simplu preot de provincie, el nu vrea să vadă în itinerarul său ceva exceptional: „Toti credinciosii din jurul nostru au cunoscut experiente asemănătoare; ei scriu cu viata lor istoria Ortodoxiei occidentale”. Totusi, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, libertatea noastră constă în a face ceea ce depinde de noi !

Potrivit spuselor lui Hristos care reprezintă a doua facere a Omului, intimitatea primei perechi bărbat-femeie si comuniunea cu Dumnezeu apare ca fiind scopul creării Omului după chipul lui Dumnezeu. Căsătoria este astfel mistică în ea însăsi. Pentru sot, femeia apare în chip ontologic ca fiind cea din fata chipului său, cineva asemenea lui, mostenitoare împreună cu el a Harului, împărtăsind cu el constiinta si răspunderea spirituală a uniunii conjugale, „cea de-a doua autoritate”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cea care îl îndreaptă când el se înseală, îl încurajează, îl ajută si se bucură împreună cu el atunci când el are dreptate si e întru adevăr. În textele Părintilor regăsim afirmarea notiunii caracterului de unicitate a harismelor reciproce a sotului si sotiei, iar nu supunerea lor, fiecare din soti fiind în căutarea propriei sale măsuri de sfintenie. Unitatea trupească înseamnă o singură fiintă de comuniune, un singur suflet, un singur duh. Căsătoria crestină este o vocatie după exemplul căii monahismului.

Căsătoria, Taină a iubirii

Căsătoria este o Mare Taină a Bisericii Ortodoxe. Orice Taină este o actiune sfântă prin care, sub simbol vizibil, le este comunicat credinciosilor Harul invizibil al Domnului (Enciclica Patriarhilor Orientali). La celebrarea liturgică prin care bărbatul este unit cu femeia, Dumnezeu comunică un har necreat menit să le desăvârsească unirea conjugală. Această putere sau har din Ceruri, pe care ei sunt chemati să-l hrănească în sânul Bisericii, taină a lumii care va să vină, îi va însoti pe soti de-a lungul întregii lor vieti si chiar dincolo de moarte (exaltarea fidelitătii printr-o consacrare eclesială specifică, mai profundă pentru cel care supravietuieste celuilalt). Semnul vizibil este consimtământul liber al logodnicilor, manifestat din punct de vedere eclesial în Dumnezeiasca Liturghie si prin simbolurile care-i introduc pe logodnici în realitatea deplină a uniunii lor conjugale. Harul invizibil este transformarea iubirii omenesti în iubire desăvârsită, încununarea regească a sotilor în dragostea lor. După cum spun Părintii Bisericii, experienta vietii conjugale este eclesială si, asemenea vietii monastice, este altoită pe întemeierea Împărătiei întru Biserică si îsi scoate forta din participarea la Sfintele Taine. Căsătoria este astfel de esentă euharistică. Uniunea bărbatului si a femeii îsi găseste originea în darul lui Dumnezeu, desăvârsirea si împlinirea sa în Dumnezeu.

„Biserica uneste, Euharistia confirmă, binecuvântarea pecetluieste.” (Tertulian)

„Tatăl binecuvântează, Fiul încoronează, Duhul Sfânt sfinteste si desăvârseste.” (Liturghia coptă ortodoxă)

Se găsesc în Liturghiile Bisericii vechi a Orientului si Occidentului (Liturghia galilor) nouă rituri propriu-zise al căror ansamblu alcătuieste celebrarea nuntii: (1) Ritul logodnei acasă sau la intrarea în biserică: făgăduintele reciproce solemne, semnul crucii făcut pe frunte cu inelul logodnicului si al logodnicei si Traditia de schimbare a inelelor; unirea flăcării lumânărilor personale într-o singură flacără, (2) Unirea mâinilor drepte acoperite de patrafirul preotului – care este legătura cu iubirea dumnezeiască si aminteste de a doua povestire a Facerii (citată si de Tertulian si de Sfântul Grigore de Nazianz), (3) Ritul Sfântului Văl (mirii sunt acoperiti cu vălul potirului) si Sărutul Păcii schimbat în spatele Sfântului Văl, (4) Binecuvântarea mirilor, (5) Împărtăsirea cu Trupul si Sângele Domnului din potir, care pecetluieste căsătoria, (6) Ritul potirului si al vietii comune, (7) Încoronarea mirilor, (8) Drumul vietii: mirii, într-un „dans” liturgic circular, înconjoară de trei ori Evanghelia asezată pe o masă, întărind astfel vointa lor de înrădăcinare constientă în Sfânta Scriptură[2], (9) Ultimul rit este cel constituit de Epistola căsătoriei: Efeseni 5:22,23 si Evanghelia după Sfântul Ioan 2:1-11.

De-a lungul istoriei, celebrarea căsătoriei a suferit unele scurtări. Numai Biserica Ortodoxă a păstrat toate elementele, desi împărtăsirea euharistică traditională nu se mai face în general în cursul Sfintei Liturghii (Codexul sinaitic 973), ci sub forma pre-sfintirii (despărtirea Tainei căsătoriei de Dumnezeiasca Liturghie are drept motivare cauze faptice de disciplină în raport cu Comuniunea euharistică)[3]. Biserica latină, influentată de dreptul roman al căsătoriei si de opiniile Sfântului Augustin, privilegiind consimtământul reciproc, a redus în 1614 ritul căsătoriei în vigoare până atunci la vechile rugăciuni de Logodnă, confirmând importanta acordată în teologia sa a tainelor doar angajamentului contractual, întemeind căsătoria potrivit doctrinei sale (P. Journel); însă, paradoxal, ea a păstrat obiceiul răspândit de a înscrie căsătoria în liturghia completă. Reforma urmează în general acelasi punct de vedere, lăsând în fapt mai multă libertate de interpretare sotilor.

Institutia paradisiacă. Sfintenia căsătoriei

În cursul istoriei umanitătii, nici institutia parasidiacă a căsătoriei si nici sfintenia ei nu au fost cu totul distruse, ci doar rănite. Orice căsătorie e plină de potentialitatea originii sale. La început Dumnezeu a răspândit în inimile bărbatului si a femeii o putere de atractie pentru ca ceea ce a fost despărtit să regăsească drumul de unire săvârsită în diversitate, realizând imaginea unirii Bisericii cu Mântuitorul ei, această mare Taină a prefigurării căsătoriei revelată de Sfântul Pavel. „Tu desparti pentru a uni si unesti pentru a înmulti” (ritul căsătoriei). Această energie vitală, care poartă numele de elan si căutare iubitoare a ceea ce este complementar si a ceea ce lipseste, este o nevointă către cucerirea celuilalt. Există o înrudire profundă între dragostea conjugală si iubirea oricărui om pentru Creatorul său, o identitate între angajamentul sotilor într-o viată nouă întru Domnul si convertirea unui om care-l urmează pe Hristos. În întelesul literal, orice dependentă a logodnicilor fată de familia lor trebuie să fie depăsită, ori această emancipare necesară este înteleasă asemenea si în ce priveste orice ereditate neasumată, căci în limba ebraică notiunea de filiatie e mult mai largă decât cea cuprinzând legăturile de sânge si are un înteles figurat mult mai vast. Fată în fată cu Dumnezeu în rugăciune, cu sfintii (prin icoană) si cu aproapele (în iubire), crestinul tinde spre desăvârsirea ipostasurilor umane ale fiilor lui Dumnezeu prin har. Căsătoria este un loc privilegiat al desăvârsirii persoanelor libere ale logodnicilor prin legătura unică a dragostei lor. Sfântul Ioan Gură de Aur compară întâlnirea ucenicilor din Emaus cu Hristos cu prima întâlnire a logodnicilor care se recunosc iconic în legătura lor vesnică si voită de Dumnezeu (referintă la perechile ilustre din Vechiul Testament). Căutarea dragostei reciproce de către logodnici, care apare mai ales în dăruirea de sine către fiinta iubită, este oglindirea căutării fundamentale pe care o continuă orice fiintă omenească – si în ciuda multor ocoluri – pentru a regăsi Împărătia bucuriei si a comuniunii cu Dumnezeul cel viu. Dragostea devine o formă de har pentru a depăsi starea de păcat întâlnită deseori în izolarea egocentrică. Acest foc este Taina căsătoriei, „care-si poartă îndeplinirea în ea însăsi si care nu poate fi descrisă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „Săgetile ei sunt săgeti de foc si flacăra ei ca fulgerul din cer” (Cântarea Cântărilor 8:6). Căsătoria îsi găseste întregul înteles când este săvârsită întru Domnul, pentru că orice dragoste adevărată este participarea la Singura Iubire revărsată, cea a Treimii pentru creatură (iubire kenotică sau jertfitoare). Dragostea conjugală este o fortă de agape firesc sfintită si avându-si începutul în Dumnezeu.

Există o a treia etapă a iubirii întru Domnul dezvăluită de Hristos si despre care vorbeste Evanghelia după Sfântul Ioan. „Precum m-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneti în iubirea Mea. Mai mare dragoste decât aceasta, să-si pună cineva viata pentru prietenii săi, nu este” spune Hristos. Intimitatea spirituală în primul rând a ucenicilor cu Hristos, această stare de prietenie împărtăsită se revarsă în dragostea fratilor întru credintă si mai ales în dragostea sotului, primul dintre frati. Această formă supremă a dragostei de care cei căsătoriti au parte în Biserică depăseste dragostea trupească si dragostea agapică, aducând deodată si sfintenia personală, constructie comună a castitătii conjugale, cucerire a virginitătii spirituale. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când bărbatul si femeia se unesc întru căsătorie, ei nu alcătuiesc o imagine a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu Însusi. Harul, care este prezenta lui Dumnezeu în această pereche, este cel de-al treilea participant care dăruie bucuria si pacea desăvârsind astfel o treime: Adam, Eva, Dumnezeu. Unitatea perechii în diversitatea persoanelor este unul din adevărurile vietii eclesiale si conjugale, tot astfel cum unitatea în multiplu este expresia dogmei trinitare”.

Astăzi, când ascendenta celui rău rămâne în parte în firea omenească, numai Harul Domnului împreună cu vointa sotilor este în măsură să îndeplinească iubirea desăvârsită. În Cana Galileii Hristos a redat căsătoriei frumusetea si lumina sa dintâi. Taina căsătoriei este un dar anume pe care Dumnezeu îl face umanitătii pentru a frânge întoarcerea spre sine si izolarea omului depărtat de Dumnezeu, o chemare de a merge în prezenta Lui, în timpul zilelor vietii pământesti, asemenea primei perechi din Paradis. Este o unire purificată fără nici o rezervă mintală sau fizică si încoronată prin puterea energiilor dumnezeiesti. Bunul samaritean îsi dezvăluie astfel prezenta activă în sânul perechii si prin actele Bisericii sale. Din acest motiv căsătoria este o Taină.