Cauzele aparitiei spiritului apostatic în opera lui Ion Creangă

Partea I

1. Evenimente istorice care au precedat si însotit activitatea lui Creangă

Pentru a cerceta cauzele pătrunderii în lucrările lui Creangă a pronuntatului spirit apostatic, mai întâi de toate trebuie să însiruim evenimentele ce au precedat si însotit activitatea acestuia. Acestea au avut o importantă hotărâtoare în declansarea si stimularea activitătii antireligioase a scriitorului.

Când, după îndelungă vreme de subjugare fanariotă, în 1821 izbucneste marea răscoală a grecilor împotriva turcilor, în Tările Românesti începe răscoala lui Tudor Vladimirescu, mai întâi împotriva Imperiului Otoman, dar mai apoi si împotriva grecilor fanarioti. Încununându-se cu succes, Valahia si Moldova capătă dreptul de a alege domnitori locali, astfel scăpând definitiv de dominatia fanariotă. Începe o puternică miscare natională cu introducerea limbii române în toate sferele de activitate, inclusiv în Biserică, provocând în ea unele tulburări. Asa “elevii scolii de pe lângă mănăstirea Trei-Ierarhi din Iasi, sub influenta ideilor nationaliste, au cerut de la egumen ca slujba să se săvârsească în limba română. Când egumenul le-a refuzat aceasta, atunci s-a început bătaie între elevi si servitorii egumenului. Poporul a stat de partea elevilor si astfel s-a izbutit ca, măcar partial, serviciul divin să se săvârsească în româneste”.

Începe intensificarea învătămîntului national. “Însă, nelimitându-se la învătămîntul din patrie, mase de tineri români s-au îndreptat pentru consolidarea studiilor spre străinătate - Viena, Paris, Roma, Berlin, unde au început să cunoască civilizatia apuseană; iar influenta acestei civilizatii asupra lor era tot mai mare, căci precedenta perioadă fanariotă s-a prezentat ca o imagine nemângâiată a ântunericului spiritual si a sărăciei materiale. Din nefericire, contactul cu Vestul si pasiunea pentru el a fost fatală pentru tinerii români, precum si pentru întreaga Românie. Din cauza nepregătirii românilor pentru însusirea roadelor civilizatiei europene, aceasta le-a otrăvit sufletele, miscându-i de pe tăria vechilor traditii istorice, i-a îndreptat pe calea imitării oarbe a străinului, atât după traditii cât si credintă, Vest eterodox. Românii au descoperit că ei sunt urmasii vechilor romani, o schijă a Vestului aruncată de soartă în Răsărit, de care acum doreau în orice chip să se despartă si să se întoarcă spre centrul lor firesc. Deosebit de frumos era în ochii tineretului român idealul tuturor popoarelor latine si a întregii Europe - poporul francez; de aici deosebita si puternica pasiune pentru tot ce este frantuzesc: mode, cărti, maniere, limbă etc. După întoarcerea din străinătate, căpătând studii superioare, românii au ocupat în patrie locuri înalte si privilegiate în administratie, justitie si scoală, comunicând pasiunea lor pentru Apus si restului românilor, turnând otrava apuseană prin toată tara, în afară de tăranii simpli de la tară, care, ce-i drept, continuau să rămînă în nestiintă, dar si în supunerea maicii lor - Biserica. Rezultatul acestor pasiuni pentru ideile apusene a fost acea miscare periculoasă, care s-a manifestat cu o ură aproape fanatică a intelectualitătii împotriva Ortodoxiei, care a primit de acum numele de “cultură fanariotă”. Si acum România poate că e unica tară din lume unde religia istorică, care a educat atâtea generatii si a adus, fără îndoială, servicii enorme nationalitătii românesti, pe care, nu o dată, a salvat-o de subjugarea si turcă, si apuseană, a devenit obiectul urii bolnăvicioase si a prigonirilor furioase”.

Toate aceste valuri ridicate împotriva Bisericii aveau să crească după anularea protectoratului Rusiei din 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris, care, fiind tară ortodoxă, mentinea câtusi de putin Biserica în stare mai bună. Anularea protectoratului Rusiei din Principate a fost întâmpinată cu entuziasm de partidul national al renasterii României, оmpreună cu care se bucura si Apusul protestanto-catolic.

În 1859 Principatele s-au unit într-un singur stat, alegându-si ca domnitor al noului stat pe colonelul Alexandru Cuza, înflăcăratul nationalist si unionist, cel mai strălucit reprezentant al miscării contra regimului fanariot.

Cuza era, indiscutabil, un om talentat, cu studii făcute în Germania - la Postdam si München. Însă aceasta a avut o influentă negativă asupra lui, determinându-l să se ridice contra Ortodoxiei, înfăptuind acele păgubitoare reforme în Biserica Ortodoxă Română: secularizrea averilor mănăstiresti si supunerea Bisericii statului după dobândirea autocefaliei.

Cel mai mult însă a suferit Biserica de pe urma celei de a doua reforme, căci “întru totul supunând Biserica jurisdictiei sale, domnitorul Cuza cu conducătorii de atunci - nationalistii, aveau intentia să meargă mai departe. Înjosind, ruinând si supunând Biserica strictei supravegheri, ca pe o institutie ce nu se conformează cu ideologia oficială. Ei au intentionat în locul “culturii fanariote” să-i dea României o altă credintă - apuseană”.

În afară de aceasta, situatia Bisericii era agravată chiar de clerici, care, pe lângă intelectuali, au fost prinsi si ei de miscarea natională. “În chestiunea unirii celor două principate într-unul singur si în general în lucrările partidului national-liberal clericii aveau cea mai vie participare”. Astfel, prin îndeletnicirea cu treburile politice, aderând la diferite partide cu scopul de a ocupa functii importante în ele, clericii păcătuiau foarte mult, dăunând Bisericii.

În genere, reformele bisericesti ale lui Cuza, care a supus definitiv clerul român puterii laice, s-au răsfrânt destul de păgubitor si asupra moralitătii lui. În functiile de stat erau numite persoane nedemne, căci ministrul cultelor se conducea în alegerea candidatului la catedra episcopală de principii argirofile, oferind catedra celui ce dădea mai multi bani.

Aceste circumstante au favorizat cresterea simoniei în proportii îngrozitoare. Dar nu păcătuia doar ierarhia superioară, ci si clericii, care, fiind influentati de curentele nationaliste “îsi permiteau deschisa si neobrăzata batjocură nu numai asupra obiceiurilor, dar si asupra dogmelor bisericesti”.

Folosindu-se de toate acestea, nationalistii au pornit contra Ortodoxiei, considerată “cultură fanariotă”, o întreagă campanie. “Fanariotii au devenit obiectul derâderii chiar pe scenele teatrale, unor astfel de batjocuri au fost supusi călugării si monahismul în general, se vorbea chiar despre distrugerea completă a monahismului. Contra episcopilor si călugărilor se străduiau să-i înarmeze si pe preotii de mir. Despre călugări se vorbea până si în Parlament, că ei ar trebui să se retragă în pustii si acolo să se roage pentru păcătosul neam omenesc. În scopul limitării si slăbirii monahismului au fost emise reguli bisericesti, conform cărora călugări puteau deveni bărbati cu vârsta de peste 60 de ani si femei de peste 40 de ani, dar mai tineri de aceste vârste să fie primiti doar ologii. Între preotii de mir s-a format chiar un complot contra călugărilor si episcopilor. Apăreau ziare ce-si aveau scopul de a ponegri întreaga orânduire bisericească”.

2. Răsfrângerea evenimentelor istorice asupra lui Ion Creangă

Părăsind satul moldovenesc de la munte si venind pentru continuarea studiilor “teologice” la Socola, Ion al lui Stefan a Petrei se ciocneste în capitala Moldovei - Iasi de o nouă atmosferă, până atunci necunoscută lui, manifestată printr-un contrast izbitor dintre sărăcia norodului simplu si luxul nemărginit, pătruns de curând, al boierimii “în genere înstrăinate, vorbind mai mult frantuzeste, ori măcar greceste. Când cu vreo trei ani înainte de descălecarea lui Creangă la Iasi, Saint-Marc Girardin vizita principatele, el rămânea uimit de luxul nebun, trecând în carete pe ulite de sat, de saloanele în care toată lumea vorbea frantuzeste si în care numai robii tigani, tolăniti pe jos, prin anticamere, aminteau francezului că se află lângă Bahlui”. Tot acest anturaj în care nimerise, era străin pentru el si de aceea se tinea de partea tărănească a orasului, cu crâsme si ciubotari, ce-i aminteau de Fălticenii ce-i lăsase în urmă.

Însă după absolvirea seminarului cu certificatul cursului inferior de patru ani, “se petrecuse un eveniment care hotărâse soarta Iasului si indirect poate si a lui Creangă. Prin unirea principatelor, domnul Alexandru Cuza asezându-se la Bucuresti, marea boierime si oricine voieste a juca un rol în viata politică, aleargă în capitala Principatelor Unite... Mosierii când nu stau la tară, pleacă acum de-a dreptul la Bucuresti, ocolind Iasul, unde se lasă în goluri elemente de la tară si alt val de străini. Viata culturală si chiar veleitatea de lux si aristocratia nu scăzu numaidecât, ba, dimpotrivă, pentru câtva timp părură sporite. Noul stat crea scoli si institutii si clasa dăscălească lua locul boierimii salonarde. Curând se va întemeia aici “Junimea” cu membri din aristocratia mai măruntă si intelectuală si cu foarte multi profesori”, la care mai târziu va adera si Creangă, iar faptul va însemna o cotitură în viata lui de la calea dreaptă si o sursă a tuturor “bazaconiilor” sale de prin publicatiile vremii, pe care le făcea îndemnat de membrii societătii.

După căsătoria pripită, încheiată fără nici un suport sentimental, având drept unic motiv “îndeplinirea formalitătii premergătoare hirotoniei” si după intrarea în cler se reîntoarce la Iasi “tocmai în clipa în care începea era profesorilor si a noii burghezii liberale”, care, desigur, era instruită în Apus si cu ideile respective. “Acum un tăran ca el îsi găseste în oras semeni printre popi, învătători, profesori iar sălile de curs deschise oricui tin locul saloanelor în care n-ar fi putut intra”.

Tot în această perioadă, Creangă, care fiind mândru de originea sa tărănească si nationalist cumplit, este influentat si el de acele slăbiciuni boieresti si pentru pătrunderea mai trainică în societatea mai înaltă, sau în vederea continuării în alt chip a studiilor, căci “înscrierile lui pe la diferite scoli vin dintr-o plăcere de cetătean de clasă nouă de a intra peste tot si de a se simti om”, se apucă de limba franceză. Astfel “îsi cumpărase în ianuarie 1859 un “Abecedair pour la jeunesse” si o mică gramatică franceză”, neajungând însă să descopere până la sfârsitul vietii tainele limbii franceze. La începutul carierii sale “bonjuriste”, fiind “încântat de initiere, iscălea în glumă Le diacre Creangue”.

Dornic de studii sau căutând un alt mijloc de câstig, afară de slujba diaconească care i se părea mizerabilă, se înscrie în 1864 la “Institutul pedagogic de la Trisfetite din Iasi”, care pregătea institutori pentru clasele primare, paralel cu care frecventează si scoala normală, la care fusese chiar premiat. În acelasi an la 7 mai este numit “probabil cu recomandarea lui Maiorescu însusi”, institutor la clasa întâi a scolii de la Trei Ierarhi. Toate acestea: “premierea la scoala normală, diaconia si institoratul în Iasi însemnau pentru feciorul lui Stefan a Petrei din Humulesti o izbândă negândită. De aceea, în toată această epocă el e un om vesel, fără astâmpăr, muscător si chiar coltos, plin de sentimentul valorii sale”.

Acelasi sentiment îl împinge pe Creangă, ca si pe multi clerici ai timpului său, să se îndeletnicească cu ceea ce nu trebuia. Astfel “existenta a trebuit să-i pară de acum... pe deplin statornicită. Ca diacon putea s-ajungă popă, dar si fără popie, dacă i s-ar fi urât”, (ceea ce s-a si întоmplat), “ar fi rămas cu rostul institutoratului. Socotindu-se liber, diaconul gândi că se cuvenea de aici înainte să facă si politică, să contribuie si la viata statului cu acel bun-simt cu care îsi ducea el propria familie si clasă”.

Debutul politic al diaconului are loc îndată ce la 11/23 februarie 1866 primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, fusese silit să abdice, fată de care Creangă, în anecdota sa “Ioan Roată si Vodă-Cuza”, exprimă dragostea “pentru figura luminoasă a lui Cuza-Vodă, înfătisat ca o legendară întruchipare a dreptătii”. Această înlăturare a stîrnit în Iasi o mică conspiratie separatistă îndreptată contra ideii necesitătii aducerii unui domn străin, sustinută de majoritatea spiritelor tării. Printre răsculati era chiar mitropolitul Calinic Miclescu, care contagiase cu ideile sale si pe multi clerici subordonati lui, printre care era si Creangă. Răscoala a sfârsit cu insucces si la domnie vine un domnitor străin, atât după nationalitate, cât si după credintă, Carol I.

Toate aceste aventuri politice nu-l astâmpără pe Creangă, care “începe să facă “politicale” în tabăra asa-zisei “fractiuni libere si independente”, care s-a unit mai apoi cu partidul liberal si care era adânc xenofobă si antisemită.

În acelasi an, fiind mari lupte electorale pentru alegerea cele dintâi Camere ale domnitorului Carol, Creangă este întâlnit printre fractionisti, care făceau propagandă la întruniri. Pentru firea sa vorbăreată si muscătoare, precum si “pentru barba si părul lui deschis, de un blond albicios”, i s-a stârnit lui Creangă porecla de “popa smântână” printre partida opozitionistă. “Gazeta de Iasi” - organ al societătii “Junimea”, ce se constituia ca o reactiune împotriva liberalismului separatist si cu tendinte revolutionare, pe care îl sustinea si Creangă, arată cu intentie de umor că: “Când vorbea acesta (Creangă), se înflăcăra auditoriul cumplit: toti perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul când avea cuvântul părintele, luau fără autorizatie cuvântul cu totii...”. Aceste rânduri ne arată că toată strădania diaconului de a contribui si el la viata statului ducea numai la neorânduieli si la pierderea demnitătii sale clericale, cât si a întregii tagme din care făcea parte, în ochii multimii.

Însă toate aceste aparente manifestări pro-ecclesiale ale diaconului Creangă, desi însotite de unele activităti care nu se împăcau cu slujirea bisericească, se risipesc atunci când acesta e părăsit de sotia sa Elena. Această foarte supărătoare întâmplare, care pe dreptate i se întâmplase, datorită moralitătii lui scăzute, căci “el împărtăsea filosofia lui mos Nichifor Cotcariul că: “femeia nebătută e ca moara neferecată” si fără îndoială că voi să-si ferece muierea nelalocul ei, cum făceau gospodarii la Humulesti. Iar asta îi tăie deplin calea spre preotie, din care nădăjduia să aibe o bună întretinere materială.

Pierzând nădejdea de a mai fi preot si nedorind să rămână la conditia umilă de diacon, hotărî ca prin mari scandaluri să se răzbune contra preotilor si călugărilor, care în mare parte erau încă de origine greacă, fiindcă acestia îi pricinuiseră pe parcursul carierei sale clericale “necazuri”. Si acum o putea face deschis, căci si plecarea Elenei pe nedrept o lega de un călugăr de la Golia. De acum Creangă “socoti că a venit timpul de a deveni un spirit critic al Bisericii, împotmolite în forme vechi, contrare bunului său simt. Se zice că desi foarte bun cântăret si cu rânduială la slujbă, n-avea tragere de inimă la diaconie si se simtea apăsat de potcap, de coadă si de rantie, că nu voia să meargă la înmormântări, botezuri, cununii. Se mai spune c-ar fi fost “ateu din suflet”, criticând formele “desarte” ale Bisericii si punând la îndoială existenta lui Dumnezeu. Ateu Creangă nu putea să fie, pentru că-l împiedica “bunul-simt”, care spune că orice trebuie să aibă un făptuitor... Dacă nu era ateu, nu era totusi nici mistic, fiindcă tăranul în genere este îndoit asupra deschiderii pe pământ a Dumnezeirii si nu amestecă cerul cu Biserica. Dumnezeu acolo unde este citeste în inimile dreptilor si nu osândeste un om numai fiindcă nu merge la Biserică de dragul popii”. Si numai pentru a arăta protestul său, Creangă a făcut acele fapte regretabile, cum au fost tunderea părului, frecventarea teatrului, tragerea cu pusca în ciorile de pe turlele albe ale bisericii “ale căror pene negre îi desteptau prin asociatie stolul negru al călugărilor lăsati asupra Bisericii Române”, care au silit pe superiori să-l scoată din rândul clericilor si din serviciul institutoratului, prin interventii la ministerul instructiunii si al cultelor, având ca scop doar linistirea diaconului si curmarea batjocurei aduse de el Bisericii. Însă Creangă nu se astâmpără; îsi ia amantă si deschide un debit de tutun, iar mai târziu, descoperindu-si talentul de scriitor, pe deplin îl va folosi în scopul de a murdări cele sfinte si de a împărtăsi si altora ura sa pentru Biserică si religie.

Deci, văzând aceste nuante din viata lui Creangă, ajuns în noua societate română, construită numaidecât după modelul celei apusene, cu usurintă se poate presupune că doar acest spirit protestatar, provenit din Apus si strecurat în Tările Române, dublat de o mândrie natională exagerată si sentimentul lăuntric al superioritătii sale, au putut determina si pricinui directia apostatică resimtită în opera crengiană.

(Va urma)