Petru Mateciuc

Reproduc acest material ca un omagiu adus bunicului meu, un om pe care nu am avut ocazia să-l cunosc cu adevărat. Materialul a fost îngrijit de fiica autorului, Lica Slonovschi. (Bogdan Mateciuc)

Satul Răuseni din tinutul Botosani se întinde pe un vast ses, cuprins între dealul Hârlăului la vest, dealul Călărasilor la est, iar pe marginea dinspre est curge Jijia, udând satele Pogorăsti, Glăvănesti si Stolniceni, serpuind pe sub dealul Andrieseni, spre sud.

De altfel, satul Răuseni este format din trei sate: Comândăresti, Răuseni si Slobozia, unite între ele, că nu stii de unde începe unul si unde se sfârseste altul.

De la sud spre nord satul este străbătut prin mijloc de calea ferată Iasi – Dorohoi, construită în anul 1896. La 4 km. spre sud se află gara Rediu, care apartine, ca si satul Rediu, de judetul Iasi. Tot de judetul Iasi apartine si satul Andrieseni, care se află pe dealul din apropiere. Drumul principal care vine din Răuseni si trece spre Slobozia întâlneste calea ferată pomenită mai sus. Aici, cantonul de cale ferată străjuieste ca un punct de control atât al trenurilor ce vin sau pleacă spre Iasi, cât si al putinelor cărute sau si si mai putinelor automobile ce trec prin sat.

A doua casă de la canton spre Slobozia, acoperită cu stuf, alcătuită dintr-o cameră cu tindă si o cămară ce înjumătăteste tinda, saltă putin deasupra vârfurilor porumbului ce umple o grădină mare, mai bine de jumătate de hectar. Spre cantonul de cale ferată mos Dumitru Bădărău, de care ne desparte un sir de salcâmi înalti si drepti, iar spre Slobozia mos Neculai Adam sunt vecinii nostri.

În ogradă, dinaintea casei, două crâsnice de prins peste stau răsturnate cu plasele în sus, pentru uscat la soare. Aproape de cele două crâsnice, un băietel ca de sapte ani se joacă în nisipul ud, făcând cu palmele musuroaie tuguiate, însirate la distante egale unul de altul. În lungul acestui sir de musuroaie sunt puse bucăti de stuf înfipte în pământ, având întinse si legate de vârf două fire de ată, care presupune linia telefonică cu stâlpii respectivi. O fântână făcută cu mâinile si o casă îngrădită cu fire de mătură de grădină, o cărare ce duce la fântână, precum si o roată dintată cu care se pot lăsa urme pe nisipul ud, sunt toate jucăriile din care acest băietel strânge nebănuite bucurii solitare.

Mamă nu mai are de când nu împlinise încă doi ani, tata este dus pe front împreună cu fratele cel mai mare, un al doilea frate este la mănăstirea Cozancea, un al treilea frate este la Iasi la bădia Tache, o soră este tot pe la Iasi, iar altă soră este dusă prin sat pe undeva. Arsita soarelui a uscat iarba de pe câmpul de peste drum, iar aerul joacă în valuri la suprafata pământului.

Un automobil trece pe drum dinspre Slobozia spre calea ferată, lăsând în urmă-i un nor de praf si urme ca de nasturi însirati într-o linie perfectă. Bâzâitul unui avion de război se aude la o mare înăltime, trecând spre nord, de unde din când în când se aud bubuituri de tun.

Toate acestea îl distrag prea putin de la jocurile sale pe băietelul care, pentru a-si potoli foamea, strânge câteva prune verzi si le mănâncă tacticos, aruncând sâmburii albi peste frunzele late ale porumbului, sub care se adăposteste de dogoarea soarelui. În cele din urmă se hotărăste să mai facă un control să vadă dacă n-a mai rămas vreo pară în părul “lui bădita Stefan”, cel din coltul din fata casei, sau în cel al “lui bădita Gheorghe” de la coltul prispei din spatele casei, pentru a-si întregi meniul, si asa destul de sărăcăcios.

Tata avea obiceiul ca să sădească pentru fiecare băiat câte un pom mai deosebit în grădină. Se considerau pomi mai deosebiti perii, căci visini si pruni erau destui în grădina tatii, dar perii, mai gingasi, o duceau mai greu în acest pământ hleios si sărăturos, iar brumele de toamnă timpurie sau primăvară târzie făceau foarte multe victime printre pomii roditori. Câteva pere mici, pietrose, ascunse către vârful perilor nu scapă ochilor ageri. Sunt totusi foarte gustoase, mai ales că visinele s-au terminat demult; ele făceau cu cinste parte din hrana curentă împreună cu mămăliga rece si mai ales că “masa” o luam în copac, atârnat între crengile visinilor.

Trenuri mărfare, încărcate cu soldati rusi, trec mereu în susul si în josul liniei ferate. Ele sunt asteptate cu mare bucurie de droaiele de copii care alergă pe lângă ele si cărora soldatii rusi le aruncă bucătele de zahăr.

În sat a venit si a fost cantonat Regimentul 11 Artilerie. În grădină au fost trase tunuri si chesoane. Caii au fost adăpostiti în sure si pe sub copaci. Ostasii îsi văd de treburi pe la chesoane, sterg tunurile, spală rufele si se despăduchesc. Este o mare forfotă pe drum si prin întreg satul: adunări, comenzi, marsuri, exercitii.

Nu trece mult si băietelul cade bolnav de tifos exantematic. Atentia soldatilor cantonati în casă este îndreptată spre micul bolnav, căruia îi aduc pâine, cafea cu lapte, zahăr. Toate rămân însă neatinse.

De pe frontul de la Mărăsesti vin vesti înfricosătoare. Tata si bădita Stefan sunt acolo. Din ce în ce mai multe femei poartă doliu pentru cei rămasi pe câmpul de luptă. Vine si tata acasă, bolnav grav, aducând vestea că bădita a rămas pe acolo si nu va mai veni. Nu peste mult timp, si tata trece în rândul celor drepti, alături de fiul său cel mai mare, cu care a luptat pe front împotriva nemtilor. Într-o dimineată, intrând cu sora mea Ileana în mica odăită din tindă, l-am găsit întins pe laita de lângă fereastră, cu capul spre usă, cu mâna dreaptă întinsă spre mijlocul casei, fără suflare.

Toamna vine pe neasteptate si scoala din sat îsi deschide portile pentru cei înscrisi a urma cursurile. În singura sală de clasă vreo patru bănci lungi sunt întesate de copii. Se scrie pe genunchi. Câtiva hojmalăi mai mari, netunsi, bat cu vergile în catedră ca să mai potolească hărmălaia de glasuri, din cauza căreia nu se mai aude nimic nici în cer nici în pământ. Cei din clasa întâi au tăblite de scris, cu ramă de lemn pe margini. Câtiva au venit cu ele sparte la scoală, din cauza încăierărilor de pe drum.

Profesorul Ionescu cel bătrân apare în pragul usii, dar de abia se vede în norul de praf care pluteste până în tavanul clasei si asa destul de mică pentru marele număr de copii din toate clasele. Se face o tăcere de mormânt, fiecare copil rămânând pe locul unde l-a apucat vremea. Ce lectii s-au făcut, nu-mi mai amintesc, atât pot tine minte că în prezenta profesorului nimeni nu scotea un sunet, parcă si respiratia era oprită.

După vreo lună de zile de la deschiderea scolii, absentele încep să se îndesească, ploile si frigul împiedicând pe multi copii dezbrăcati si desculti să mai vină la scoală.

Prin noiembrie vine bădia Tache Ravliuc de la Iasi, spunând sorei Ileana că vrea să mă ia cu el la Iasi. Plânsetele si împotrivirea ei au avut darul ca treburile să rămână tot asa ca până atunci.

Iarna soseste parcă mai devreme; în casă la noi fumul nu se mai termină, iar strujenii cu care se face focul sunt înghesuiti peste tot: în “cămară” si pe sub paturile puse cap la cap, în coltul rămas liber dinspre unicul geam ceva mai mare decât o palmă întinsă si care a fost pus acolo în perete odată pentru totdeauna, fără ramă.

Iesind de la scoală cu prietenul meu cel mai bun, Trută Doru, o raită pe la baltă unde gheata este îmbietoare este plănuită chiar din poarta scolii. Balta nu este prea departe în spatele casei, asa că sora mea nu avea prea mult de asteptat. Sloiurile scoase cu toporul pentru a face “produhuri” de adăpat vitele sunt bune mijloace de tras pe gheată: unul din copii se asează pe sloi, iar celălalt îl împinge de la spate, făcându-i un vânt puternic înainte. Trută Doru, mai vânjos, mă împinge de zor cu sloiul pe care eram asezat. Spre maluri însă, gheata fiind mai subtire, face ca la un moment dat să se rupă împrejur, iar sloiul împreună cu mine să dispară de pe suprafata ghetii, dedesubt. Trută, speriat, o ia la fugă spre sat, tipând. Cu mare greutate si după numeroase frământări ale apei si mâlului, ca printr-o minune, părăsit de prietenul meu, am iesit deasupra ghetii, înfricosat de moarte. Alergând spre casă, pantalonii ca si hăinuta până aproape de gât se făcuseră ca de tablă din cauza gerului, destul de aspru chiar la începutul iernii. Acasă, sora Ileana pregătise mămăligută cu ceva untură si brânză, asteptându-l pe “scoler” să vină la mâncare. Când m-a văzut la usă fosnind în costumul meu înghetat, de-abia trăgându-mi răsuflarea, mai-mai să lesine de frică. Grabnic, toate foantele au aterizat sub pat, iar exploratorul băltilor înghetate, în pielea goală, a fost împins după sobă să se încălzească. În mintea fragedă, amintiri din vara ce a plecat îsi fac loc într-o aromeală plăcută, ce cuprinde întreaga fiintă.

Drumul de astă-vară la Rânghilesti, la mătusa Catinca a lui Dumitru Zaharia, care era paznic la via boierului, de unde cu un sân plin de mere si nuci am venit acasă. Cât pe ce să rămân fără darurile mătusii, din cauza unor băieti care iesiseră din pădurea Rânghilestilor si s-au luat după mine să mă pojovăiască. Iuteala picioarelor a fost însă salvatoare. Tot asa clar îmi trece prin minte dugheana lipovanului din Slobozia, al cărui vizitator obisnuit eram si de unde totdeauna plecam cu mâinile încărcate cu bunătăti: bomboane, smochine, roscove si turtă-dulce, pe care lipoveanul mi le îndesa cu dăruire, ca fiind cel mai bun si istet prieten al copiilor săi Milean si Vavil, cu care mă jucam deseori.

Sinele de cale ferată, între care îmi găseam de multe ori locul de joacă împreună cu alti copii, izbind cu putere o piatră mai mare între altele mai mici, precum amnarul de cremene. Odată, luat de jocul acesta al cremenii, pe un vânt destul de puternic n-am observat că dinspre canton venea abia auzit trenul de care m-am ferit în ultima clipă, ajungând fulgerător în afara liniilor, lângă terasament, cu o bucată de cărbune aruncată cu ciudă de pe locomotivă de către mecanic.

Via lui Tuchilus, pe dealul din fata satului, cu cirese dulci, cu struguri negri si boabe mari, de unde sora mea Ileana aducea câte o poală de asteptate îndulciri.

Movila retezată de pe dealul din fata satului, deasupra viei lui Tuchilus, unde sunt comori de aur îngropate la adâncimi mari, în poloboace fără număr. Odată, pe înserat, pe prispa casei la mătusa Profira a lui Dumitru Bădărău, vecinul nostru dinspre canton, pe când bătrâna îmi căuta în cap, am văzut cu ochii mei deasupra movilei ridicându-se o flacără, ca si cum ar fi fost soarele. S-a ridicat de câteva ori luminând movila si dealurile dimprejur, după care totul a fost cuprins de întuneric. Mătusa Profira a continuat firul povestirii: o cucoană bogată si hrăpăreată a pus să se scoată această comoară, tocmind multi oameni si juruindu-le acestora mare răsplată dacă vor reusi să scoată la lumină întreaga comoară. Acestia au săpat până au dat de butoaiele cu aur, le-au legat cu lanturi groase de fier la care au înjugat cu tânjale mari, boi, câte douăsprezece perechi la un butoi. Treaba mergea bine, oamenii îndemnau boii care se opinteau din răsputeri si butoaiele cu aur au ajuns aproape de gura gropii. Cucoana, văzând butoaiele cu aur, n-a mai vrut să răsplătească munca oamenilor. Atunci lanturile s-au rupt în bucăti si comoara s-a dus în fundul pământului. De atunci, din când în când apare câte o asemenea flacără din adânc, amintind de existenta comorii si de răutatea cucoanei.

Crâsnicele din fata casei, pe care oamenii le cereau pentru a prinde peste din Jijia sau de la baltă, de când tata era pe front, de pe urma cărora mai cădeau câtiva chitici să se prăjească în tigaia de schijă cu trei picioare, aducând o mare bucurie celor doi orfani, care acum nu mai aveau nici un sprijin.

Streasina casei si a surii, în stuful cărora niste insecte asemănătoare albinelor îsi adunau păstură dulce pentru cresterea larvelor. Pânda îndelungată a locului unde se băgau aceste insecte ducea la descoperirea stufului care era scos cu mare grijă, despicat si lins cu mare plăcere de “mierea dulce” adunată acolo în despărtituri numeroase.

Ceasul de buzunar al lui bădita Gheorghe de la mănăstirea Cozancea cu cadranul frumos ornat, cu cifrele asezate pe câte un disc strălucitor de culoare albastră, însemnat cu litere mari de tipar “ROSKOPF PATENT” era o mare atractie pentru mine. Stătea într-un cui atârnat de perete si-mi atâta curiozitatea. Într-o zi, pregătind un cui turtit în formă de surubelnită, pe geamul din cămară, în razele puternice ale soarelui, am început să însir una lângă alta piesele ceasornicului. Ce de rotite zimtate! Ce tare este arcul închis în cutia rotundă cu zimti pe margine! Numai că noaptea vine si bădita Gheorghe pe care îl trimisese un călugăr de acolo de la mănăstire să aducă ceasul pe care probabil că-l tocmise. Ia ceasul din cui, dacă-l mai poti lua, bădită Gheorghe! O mamă de bătaie de la puternicul frate din mănăstire si amenintarea că “ dacă nu-l faci la loc, te fac si pe tine cum l-ai făcut pe nevinovatul ceas”, pun pe gânduri pe năstrusnicul ceasornicar. Au urmat zile întregi de chin până când totul a fost pus la loc si ceasul si-a reluat tic-tacul constiincios din cui. Bădita Gheorghe l-a luat cu dânsul si nu s-au mai văzut multă vreme nici ceas, nici frate cu frate.

Casa bătrânească, în care s-a născut bunica, situată în apropierea cimitirului, era cea mai veche casă din sat. Se spune că această casă a fost făcută “cu lemn de pe loc”, adică cu lemnul din pădurea care era pe acele locuri cu sute de ani în urmă. Porumbeii, cu care mă jucam si cărora le dădeam seminte din palmă aici dinaintea casei, de se strângeau roată împrejurul meu.

Movila “Turda” de lângă Comândăresti pe malul Jijiei, făcută de mâna oamenilor de pe aici. Se spune că acolo au îngropat un urias. Are forma unui om si se întinde lângă Jijia. Unii spun că aici ar fi fost o luptă si ar fi fost omorât un domnitor al tării. Astă-vară când a venit fratele Toma de la Iasi, elev la scoala primară, fugeam de-mi scăpărau picioarele ca să ajung sapca lui cu cozoroc si învelită pe deasupra cu musama strălucitoare, pe care o arunca de-a dura spre Jijia si pe care nu vroiam cu nici un chip s-o scape în apă de pe malul abrupt al râului.

Peste câteva zile a venit din nou bădia Tache de la Iasi. De astă-dată am plecat împreună, luând cu noi si o traistă cu făină. Era prin 1919. În gara Rediu forfotă de lume. Femei, mosnegi, soldati, într-o continuă tălăzuire în asteptarea trenului dinspre Dorohoi. Trenul soseste aproape de seară, având aspectul unui urias ciorchine călător, de care s-au prins, cum au putut, oameni peste tot: pe scări, pe deasupra vagoanelor, printre vagoane, pe tampoane, ba si pe tenderul locomotivei. Stau agătati cu mâinile înclestate de frig si nu se miscă deloc, ca si cum aceasta le-ar aduce suprema fericire, ultima sperantă a vietii fiind acest tren.

Odată cu oprirea în statie începe un vacarm înspăimântător: multimea de pe peronul gării se îmbulzeste spre tren, apucându-se de cei care se tin agătati, se urcă pe scări, pe deasupra vagoanelor, pe scările locomotivei, care scoate, parcă de ciudă, un fum gros de cărbuni si păcură ce acoperă din când în când tumultul de lume.

Bădia Tache mă salută frumusel si mă împinge în vagon printr-un geam spart, ajungând deasupra altor oameni care stau claie în vagon, într-o amestecătură de-a dreptul înfricosătoare. Cel putin acestia sunt la adăpost de infernul vântului de afară, ca si de furia locomotivei care aruncă valuri de fum în urmă acoperind cu un strat subtire de negreată pe cei de pe scări si de deasupra vagoanelor. De aceasta nu sunt scutiti nici cei din vagoane, întrucât vagoanele nu mai au sticlă la geamuri. Înaintea mea, aproape adormind de amorteala frigului, se perindă amintiri rămase în urma plecării pe acest drum pentru cine stie câtă vreme, spre o tintă necunoscută.

Aproape de ziuă, după lungi opriri prin cele câteva statii, trenul ajunge la Iasi. Gara este plină de lume, care aleargă încoace si încolo. De-a lungul liniei ferate, prin apa si noroiul amestecat cu zăpadă, după ce am cotit pe lângă "REGIA MONOPOLURILOR STATULUI”, o fabrică mare din cosurile căreia, ridicate până la mare înăltime, iesea un fum gros si negru.

Tata Margareta (după numele de fată – Arăpasu, verisoara actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) împreună cu fratele Toma ne fac primirea, în timp ce doi copilasi se uită curiosi la mine. Unul din ei se tine strâns de fusta mamei, iar celălalt leagănă cu o mână pe un altul din leagănul de lângă si care plânge furios, vrând si el să ne facă în acest fel urarea de “bun sosit”. Mâinile si picioarele ne sunt înghetate, dar în casa pe care am umplut-o e cald si miroase plăcut a mâncare de cartofi. Camera are lungimea unui pat obisnuit si lătimea doar atât cât încape soba cu vatră si plită, dinaintea căreia se află o usă ce dă în altă cameră.

Întâlnirea a durat putin, după care, fiecare a luat câte un loc pe lângă masă si am putut mânca cea mai bună mâncare din lume: mămăligută cu mâncărică de cartofi fierti într-o zeamă cu gust de ceapă prăjită si cu bulion pe deasupra.

După putin timp, bădia Tache a plecat la serviciu în niste haine unsuroase, cu o sapcă pe cap ce strălucea de păcură si ulei, iar copii au rămas pe lângă tata Margareta, care nu mai stia cui să-i intre în voie mai întâi. Au urmat câteva dispozitii de lucru date lui Toma, care, luându-si fratele proaspăt venit la Iasi a trecut într-o încăpere alăturată. De aici a luat o beschie de tăiat lemne, au coborât pe scara de lemn din dosul casei, intrând într-o magazie unde se tineau diferite obiecte gospodăresti, cu misiunea dată de tăiere a lemnelor.

Casa în care locuia bădia Tache se afla pe strada Abrahamfi nr. 4 – o stradă ce coboară din strada Toma Cozma – colt cu stradela Ionescu, al cărei număr 10, îl purta pe peretele dinspre strada Păcurari. Nu departe, mai la deal se află si biserica Toma Cozma. Proprietarul casei, “Domnu’ Carol”, brutar de meserie, neamt în vârstă, bocănea toată ziua în poloboace si se învârtea într-un noian de geluituri, cărora noi le mai spuneam strujituri, foarte bune la aprins focul. Madam Carol, sotia dogarului, era o femeie mică de statură, subtirică, vorbea stricat româneste, dar foarte bună gospodină si bună la inimă.

Seara, bădia Tache n-a venit acasă; ceilalti s-au aciuat la culcare, iar cei doi frati, având asternut o blană de oaie, pe jos lângă usă, înveliti cu o cergă cu pătrătele albe si negre. cojocina pe care dormeau cei doi era destul de moale, dar parcă tot se simteau scândurile dusumelii de dedesubt.

Când Toma pleca la scoală, treburile pe care acesta le făcea când era acasă, au fost trecute asupra fratelui său mai mic, care, ochi si urechi, căuta să le îndeplinească întocmai: spălatul dusumelelor până se făceau galbene, despicatul lemnelor în magazia de jos, câte o căldare sau două de apă aduse de la haznaua din strada Toma Cozma, colt cu strada Belvedere, sau de la haznaua din coltul gardului de la biserică; legănatul copilului mic si schimbarea lenjeriei imediate atunci când mama copilului nu era acasă, precum si spălarea schimburilor si punerea lor la uscat. Unele cumpărături de la dugheana din stradă, fie la coltul din strada Toma Cozma, de la domnu’ Patrichi, sau de la dugheana din strada păcurari de la domnu’ Moise, un bătrân evreu cu o barbă lungă si albă, ce se apropia de brâul acestuia. Preferat era domnu’ Moise, care totdeauna însotea cumpărătura cu o bomboană, o roscovă sau o bucătică de turtă-dulce care erau ale cumpărătorului prichindel. Pâinea se dădea la brutărie, pe cartelă, după numărul persoanelor ce compuneau fiecare familie. Pentru a avea pâinea însă, trebuia să fii la brutărie cu mult înainte de a se face ziuă. Si multă lume se aduna pentru a fi acolo atunci când se scotea pâinea din cuptor. Pentru a fi cât mai aproape de oblonul unde se distribuia pâinea, mă strecuram printre picioarele celor care sosiseră deja; mă încălzeam printre ei si-mi era bine. Cu pâinea mă încălzeam în drum spre casă si mai ciupeam “ciuciuletii” pe care-i scoteam cu mare grijă din cele două părti ale “dublei” de pâine. Acasă ajuns, “dubla” de pâine neagră lua locul său pe coltul hornului de deasupra plitei, toti copii se uitau la ea cu mare dorintă de a avea o bucătică, dar nimeni nu îndrăznea să se atingă de ea, până când tata Margareta, luând marele cutit de bucătărie, tăia pentru fiecare, oficiind aceasta ca la o mare solemnitate.

În ajunul sărbătorilor sau sâmbăta se făcea curătenie în “odaie”, cealaltă cameră unde nu locuia nimeni, dar în care se păstra o ordine desăvârsită. Vopsită pe jos, trebuia să fie stearsă cu un amestec de ulei si gaz pe sub pat; de asemenea, tăbliile “crivatului” cu picioare de fier ca si picioarele mesei si ale scaunelor trebuiau să strălucească precum oglinda. Această operatie îmi era rezervată mie si o îndeplineam cu multă plăcere, pentru că în această “odaie”, bădia Tache studia cărti si schite, lângă care era o locomotivă sectionată, pentru care eu aveam o deosebită atractie. Aici bădia Tache îsi pregătea examenul pentru functia de mecanic de locomotivă. Tot aici, pe o măsută, se afla la loc de cinste un gramofon cu plăci si cu o pâlnie mare, galbenă, din metal. Această pâlnie o lustruiam cu o pastă dintr-o cutie ovală pe care scria: AMOR. Îmi făceam de lucru pe sub pat atunci când bădia Tache punea plăci la gramofon pentru a asculta muzică; mă uitam cum învârtea manivela si cum aseza cu atentie acul cu diafragma pe placă.

Primăvara cu soarele căldut a scos si pe cei patru copii afară în ogradă, unde “domnu´ Carol mesterea poloboace. Toti urmăreau cu atentie roboteala mesterului până sosea Toma de la scoală si tata Margareta de pe unde era dusă după treburi. Curtea, în pantă, era despărtită de grădina cu pomi înfloriti, iar în marginea din vale a grădinii se afla sipotelul, un fir de apă ce curgea printr-o teavă de fier. Dincolo de sipotel urca la deal o altă grădină cu pomi înfloriti. Apa sipotelului îsi făcea loc la vale, trecând pe lângă scoala primară de fete “Petru Poni” din strada Păcurari. Peste drum de scoala “Petru Poni” era (si este) fabrica de bere “Zimbru” iar mai departe se vedea sesul Bahluiului, iar mai departe, la orizont, Dealul Miroslava. Era un aer cald, albinele zburau cu iuteală pentru a-si strânge nectarul din flori. Pe sârma din curte stăteau întinse la soare lenjeriile spălate de doamna Vărzaru, o altă familie din curte. Domnul Vărzaru era sergent de stradă. Scund, mustăcios, în mantaua lui cu două siruri de nasturi mari si galbeni, totdeauna lustruiti, era cel mai respectat personaj din mahala. Când domnul Vărzaru venea dimineata de la serviciul de noapte, toată lumea stia că trebuie să se odihnească, de aceea linistea se asternea peste împrejurimi. Domnul Vărzaru avea un fiu de aceeasi vârstă cu Toma si amândoi urmau clasa a patra la scoala primară de băieti nr. 1 “Carol I” din strada Toma Cozma, lângă Liceul Internat. Mai avea si o domnisoară foarte frumoasă care, probabil, era la liceu si care ne iubea foarte mult, dezmierdându-ne pe toti deopotrivă. Toma era foarte bun prieten cu Mitică, fiul lui domnu’ Vărzaru. Toti trei umblam cu uratul de Anul Nou sau cu steaua în zilele de Crăciun până la Bobotează. Jocurile noastre împreună cu alti copii de prin vecini erau foarte plăcute si tineau până când cei de acasă ne chemau la masă. Loc de joacă era destul pe toloaca de lângă gardul casei. Aici se înăltau zmeie făcute din hârtie albastră sau roz cu corzi de la storurile ferestrelor si cu zbârnâitori duble, iar vântul le urca până când ele aproape nu se mai vedeau. Către seară se înăltau zmeie din hârtie subtire si fără coadă, sau câte un balon, tot din hârtie subtire, care avea înăuntru o lumânare aprinsă. Cu mingi făcute din cârpe, împletite cu sfoară, tesute în ochiuri se organizau jocuri ca: poarca, tica în doi, tica în patru, mingea la fugă; altii jucau cu nasturi la gard sau la palmă, ori la bortă; altii jucau “pichisul” cu lopătica sau alergări la deal si la vale spre scoala “Petru Poni”.

De pe dealul nostru se vedea toată panorama Bahluiului, strada Păcurari cu cele nouă mori mari: “Diamant” si “Frouchtonari ” din capătul Păcurarilor. Nu existau certuri si cu atât mai putin bătăi între copii, iar de înjurături nu se pomenea, cu toate că nici unul dintre părintii lor nu erau mai mult decât mici slujbasi. Tatăl lui Mitică – vecinul (din ogradă era sergent de stradă; Jorjică Popescu din coltul de la deal avea două surori mai mari, iar tatăl său era grefier la tribunal; Mihăilescu de lângă Jorjică Popescu era functionar la postă, iar fratii Cărare nu aveau părinti si stăteau cu o bunică de-a lor pe strada Abrahamfi. Numai Neculai Aslan era cu câtiva ani mai mare ca noi si ne lua apărarea atunci când unii cu sănii din alt cartier dădeau peste noi în timpul iernii.

Merele si agudele din grădina lui “madam Carol” ne făceau cu ochiul, dar numai de pe crengile ce treceau peste gard cădeau pradă cârligelor pofticiosilor copii; în rest nimeni nu intra sau nici nu se putea concepe ca cineva din noi s-ar putea urca în pomii din grădină, cu toate că “madam Carol” nu păzea grădina niciodată. “Madam Carol”, proprietăreasa era nemtoaică, foarte iubitoare de copii, dar ei nu aveau. Pentru o căldare cu apă adusă de la hazna, răsplata era o cească mare de cafea cu lapte si două felii de pâine neagră. Amestecând cuvinte nemtesti cu altele românesti, convorbirea ei cu mine se desfăsura într-o atmosferă foarte plăcută. Aceste convorbiri au avut darul ca unele cuvinte românesti să fie folosite mai mult de nemtoaică, iar multe cuvinte nemtesti să fie învătate de mine.

La întretăierea străzii Abrahamfi cu stradela Ionescu, în colt, un stâlp înalt, de care era agătat un bec ale cărui fire asezate în sus si în jos, dădeau o lumină slabă, rosiatică. Spre deosebire de aceste becuri chioare, care aveau rolul doar să arate sfios că pe acolo este o stradă oarecare, pe strada Păcurari luminau multe globuri mari, ovale, în care sfârâiau toată noaptea niste bucăti de cărbune cu arc voltaic. Aceste lampioane erau coborâte si ridicate cu sârmă pe un scripete atârnat sus, iar un anume lucrător venea seara să le aprindă si dimineata să le stingă. Lampioanele erau si ele asezate la o distantă destul de mare unul de altul. Seara urmăream, după aprinsul lor cât de repede ajunge lucrătorul de la un stâlp la altul. În total, pe strada Păcurari erau nouă lampioane până la biserica Sfânta Treime din capătul străzii Păcurari. Putine străzi erau luminate, iar în rest, întunericul era la el acasă în orasul Iasi, deoarece lipsa de gaz de iluminat din timpul războiului era ceva obisnuit, iar uzina de electricitate a orasului cu cele două motoare “DIESEL” si patru masini cu abur de abia puteau face fată iluminatului orasului si oamenii în miscare a celor câteva tramvaie.

Când bădia Tache venea acasă de la slujba lui de fochist de locomotivă (căreia i se mai spunea si slujbă de focar), cerea să i se dea raportul despre tot ce s-a întâmplat în lipsa lui si cum si-a îndeplinit fiecare treaba la care a fost pus. Seara spunea povesti, anecdote din Th. Sperantia, mângâia pe fetita cea mică si adormeam cu totii în acea strâmtă încăpere cu un gemulet ce da în grădina vecinului si prin care luna îsi furisa sfios privirea uneori.

Începutul verii aduce o mare tristete: terminând clasa a patra, Toma îsi pune cufărul pe umăr cu cele ce avea de-ale lui, sărută mâna tatei Margareta si o porneste spre gară, acasă la Răuseni cu Tropotel si fratele mai mic în urmă. Dar nu face decât câtiva pasi si tata Margareta, ghicind intentia mezinului, îi taie calea cu mâna din cerdac si-l face să se întoarcă înapoi.

Toată vara a trecut pe neobservate, întrucât treburile s-au înmultit simtitor. Toamna vine însă cu o noutate: înscrierea si frecventarea cursurilor scolii primare de lângă Liceul Internat, în clasa întâi.

Ordinea în clasă în timpul lectiilor era desăvârsită. Doamna învătătoare Natalia Mitru, sotia inspectorului general, Ion Mitru, de o prestantă si bunătate impresionantă, la sfârsitul clase întâi mi-a pus pe cap o coronită de garoafe, obtinând premiul întâi. La sfârsitul clasei a doua, de asemenea, tot o coronită de garoafe si o carte pentru premiul întâi, tot de doamna Mitru mi-au fost date.

În vara următoare clasei a doua, premiantul cade victimă malariei, cu internare la spital în stare gravă. Cu un cearsaf în spate, mă plimbam prin salon pe la paturile bolnavilor întrebându-i pe fiecare “cum se mai simte?”. Sora medicală m-a găsit si m-a condus la patul meu pe care nu l-am părăsit multă vreme. Fratele meu, Ghedeon, care între timp fusese trimis la mănăstirea Cetătuia de lângă Iasi pentru canonizarea în gradul de preot, face o vizită la noi, ocazie cu care tata Margareta roagă pe cucernicul ca să fiu luat la mănăstire pentru ca “să-mi mai citească”, poate îmi vor trece frigurile malarice.

La mănăstirea Cetătuia stăteam în aceeasi chilie cu fratele meu, pe o laită asternută cu fân proaspăt. Organizarea interioară a cimului preotesc de aici prevedea activităti precise: ore de cetanie, ore de muncă pe pământul mănăstirii, ore de slujbă cu participarea tuturor în biserică, apoi masa în comun la “trapeză” si apoi plecarea fiecăruia la chilia lui pentru a continua citirea cărtilor sfinte. În această chilie am învătat să citesc la perfectie Psaltirea, Minei-iurile, Octoihul, Ceaslovul, toate cu litere slavone.

Staretul mănăstirii mă iubea foarte mult, dându-mi si mie o muncă specifică: paza viei mănăstirii. În foisorul din mijlocul viei, cu o puscă de război si încărcătoare de câte cinci cartuse cu gloante de plumb, ajunsesem s-o mânuiesc destul de bine si să trag cu ea în sus, de răsunau văile de primprejur. Priveam de sus la călugării care-si ridicau capul de la sapele cu care prăseau si-si îndreptau privirile spre mijlocul viei. Într-o zi m-am suit în clopotnita mănăstirii pe grinda cea mai de sus si, cu smoala strânsă pe o surcică lată de pe clopote, cu litere mari de tipar, am scris numele paznicului de vie ce eram acolo, pentru pomenirea lui în vecii vecilor. (Adi si cu Lica, cei doi copii ai autorului, au apucat să vadă pe o grindă a clopotnitei mănăstirii inscriptia Petru Mateciuc 1921, scrisă cu litere mari negre). Unii călugări bătrâni si cu deosebire staretul mă trimeteau să le aduc câte un cofăiel de apă bună de la izvorul de la poalele dealului, lângă cantonul de cale ferată. Pentru fiecare cofăiel primeam câte un leu de hârtie. împăturiti într-o cutiută, i-am dat pe toti tatei Margareta când s-a apropiat timpul de scoală si am venit iarăsi acasă.

Malarie n-am mai avut. Ori aerul de acolo, aer de cuviosenie, ori chinina si tratamentul din spital m-au lecuit definitiv. Zidurile ce împrejmuiau mănăstirea erau intacte; s-au mai păstrat numai trei părti din cele patru laturi. Latura dinspre sud se prăbusise la vale si nu s-a mai refăcut. (În prezent sunt refăcute.)

Aveam o deosebită plăcere să mă joc în caleasca fostului domnitor al Moldovei, Duca Vodă, ctitorul mănăstirii, mirându-mă de mărimea rotilor, masivitatea arcurilor si admirând stema Moldovei pictată măiestrit pe cele două usi laterale. Călugării îmi povesteau că de acolo în jos coboară un tunel subteran de piatră ce ajunge pe sub Bahlui până în inima orasului Iasi.

Toamna am început iarăsi scoala, de astă dată fiind în clasa a treia si având ca institutor pe regretatul Costică Andriescu, dascăl desăvârsit. Nu prea înalt de statură, cu cârja vesnic la dânsul, pe care o balansa mergând sau ducând-o pe mână, nu stătea departe de scoală. Cu mustătile groase, cu lantul de aur la ceas, care trecea de la un buzunar al jiletcii la celălalt, cu o figură totdeauna binevoitoare dar serioasă, avea grijă de noi ca să învătăm lectiile totdeauna si să fim cuminti. Ne învăta cântece pe care le stiu si acum. Locuia pe strada Toma Cozma la nr. 16, peste drum de biserică. Avea un singur fiu, pe domnu’ Ionel, care mai târziu a fost un remarcabil profesor de matematici la Liceul National. Domnul nostru institutor avea un frate, preot la Biserica Banu. Preotul avea o casă plină de copii, băieti si fete. La recomandarea făcută preotului de către învătătorul meu, veneam în fiecare dimineată si însoteam la scoala noastră pe un fiu al preotului, care nu prea putea să meargă singur din cauza unui defect la picior. Până se pregătea băiatul, preoteasa mă ospăta totdeauna în bucătărie cu ce credea ea că mi-ar prinde mai bine. De mare încredere mă bucuram si din partea învătătorului meu. În recreatia mare făceam drumul mai mult zburând în tălpile goale până în strada Lăpusneanu, de unde aduceam pe un bon de mână o jumătate de kilogram de cremvursti de la mezelăria Noach. Până suna clopotelul de intrare în clasă, eram înapoi cu pachetul.

Colegi de clasă aveam si pe unii mai cu stare la părinti: tatăl lui Urdea era profesor, tatăl lui Nimereanu era doctor, tatăl lui Iacobovici – colegul meu de bancă – era angrosist de vinuri, tatăl lui Ghimpu era inspector la gară, tatăl lui Jorj Popescu era functionar la tribunal. Toti acestia aveau ghiozdane, cărti si rechizite. Eu nu aveam cărti ci abia câteva caiete, dar învătam lectiile pe cărtile colegilor în timp ce ei se jucau, sau când se întâmpla să nu vină profesorul nostru la clasă, căci acesta era si revizor scolar al judetului Vaslui. Un timp mai îndelungat n-a venit la scoală si am făcut lectii cu unul tânăr, pe nume Podoleanu. Acesta era mai aprig, ne croia cu varga din te-miri-ce, dar cânta cu noi de nu ne întrecea nimeni.

În clasă răspundeam foarte bine la lectii, fapt care m-a ridicat în ochii multor colegi cu părinti mai avuti. Acestia se strângeau roată lângă mine si îi ajutam la unele obiecte, făcându-mi surprize cu prăjituri, mere sau nuci. Unul dintre colegi, pe nume Alexandrescu Gheorghe, îmi făcea poze din creion. El a ajuns mai târziu profesor de limba latină.

Curtea scolii era destul de încăpătoare pentru a cuprinde zbenguiala copiilor din cele patru clase. Erau si profesori mai aspri la unele clase ca Zamvel, Zaharia. Acestia nu aveau niciodată un zâmbet pentru copii. Director al scolii era Lascăr Mătăsaru, om foarte serios, avea abecedare si cărti de geografie scrise de dânsul.

Lucrurile mergeau foarte bine atâta timp cât eram la scoală. Când ieseam însă, pe drumul spre casă îmi făceam planurile pentru celelalte treburi care mă asteptau. Apa era cam departe atât la cismeaua din strada Toma Cozma, la bodega lui Cavaleru, cât si la cea din coltul gardului bisericii. Si doar apă se consuma mereu în casă: spălatul pe jos era zilnic, spălatul rufelor si al lenjururilor mai mititele se îndesise căci tata Margareta mai adusese pe lume încă o fetită.

De la o vreme am rărit-o cu adusul apei de la Cavaleru, mutându-mă definitiv la cismeaua din coltul gardului bisericii. În celălalt colt al străzii la numărul 45 locuia un fost inspector scolar pe nume Constantin Musteată, la familia căruia se afla în serviciu sora mea mai mare, Elisaveta. Bucătăria si sufrageria era în curte, mai la vale de casa stăpânilor. Aici, sora mea pregătea masa si locuia în bucătărie. Când ajungeam cu căldarea aproape de biserică, un tipăt-semnal ascutit din gât era auzit de sora mea, care scotea capul peste gard, îmi deschidea portita si mă făcea nevăzut în casă, căci stăpânii luaseră masa. Aici mă astepta mâncarea căldută, căci acasă se terminase apa tocmai la acest ceas.

Iarna a venit mult asteptată, căci sanie îmi făcusem si eu din niste scânduri pe care cu greu le-am putut strânge ca să nu mi le pună pe foc ceilalti copii din casă, al căror număr era acum de patru, iar eu al cincilea, mai mare între ei. Când era duminică sau sărbătoare, aveam tot timpul să fac toate treburile, multe la număr din casă, dar si să mă trag cu sania. Locuri de tras cu sania erau multe: pe stradela Ionescu de la biserică la vale, pe strada Scoalei, pe cealaltă parte a gardului bisericii până în strada Păcurari, pe strada Turcu în continuare pe strada Toma Cozma, pe strada Comănescu pe lângă Liceul Internat. Erau si unii mai mari care aveau bob-uri si la care ne uitam cu mare admiratie căci aveau volan ca la automobil, frâne de mână, nu ca la săniile noastre pe care le opream sau le cârmuiam din călcâie (si ele destul de tocite).

Încheierea anului scolar mi-a adus iarăsi o coronită de flori si premiul întâi. Venise Circul Kludski si se instalase pe locul viran de lângă biserica Prapa-Doamna, aproape de Cofetăria Tufli. Bădia Tache, care acum învăta si se pregătea pentru examenul de mecanic, m-a dat pe seama unuia dintre oamenii circului. Acesta îmi încredinta un număr de bucăti de rahat, o tabla si câteva pahare. Mă plimbam printre spectatorii circului si făceam vânzare în timpul pauzelor, iar în timpul programului eram si eu un spectator fără parale. Câte n-am văzut la circ! Giumbuslucuri, dresaje de animale, maimute pe biciclete, tumbe de ursi, cai dresati, acrobatii si câte si mai câte! După circul Kludski a venit Circul Sidoli, la care am continuat “slujba”. S-a dus si acesta, iar de la o vreme, pe locul respectiv au început să se facă o serie de săpături pentru o clădire care s-a numit “Fundatia”. Rămăsesem fără “slujbă” si doar până la deschiderea scolii mai era încă multă vreme. Noroc că bădia Tache, care acum luase examenul de mecanic de locomotivă si-si luase locomotiva în primire, m-a dat la patronul care se ocupa cu vânzarea ziarelor din orasul Iasi. Acesta era Toma Nistorică si avea asociat pe altul cu numele de “domnu’ Gheorghe”, un oltean pripăsit pe aici.

Am luat în primire chioscul de ziare ce se afla la coltul străzii Manolescu cu strada Păcurari, la halta de tramvai. Avea lacăt acest chiosc, oblon în fată si-mi aduceam singur ziarele de la “centrala” din Piata Unirii, lângă restaurantul “Bragadiru”. Aici, “domnu’ Nistorică” sau celălalt îmi număra dimineata ziarele, le trecea pe o listă alături de alti “chioscari”, îmi făcea totalul pe care trebuia să-l încasez, iar seara mă prezentam cu banii. Toată ziua eram în chiosc, vindeam cu mare atentie “marfa” si încasam banii, numărând si restul. Dimineata când plecau oamenii la serviciu, eram cu chioscul deschis. Atunci îmi era cel mai drag! Ziarele si revistele timpului pe care le aveam în chiosc si din care pe unele le băteam în tinte mici afară ca să fie văzute, le citeam cu netulburată liniste. Erau reviste ca “Lumea copiilor”, “Dimineata copiilor”, “Sherlock Holmes” si ziare ca “Universul”, “Dimineata”, “Adevărul literar si artistic”, “Rampa”, “Opinia”, “Lumea”, “Evenimentul”. Ultimele trei ziare apăreau la Iasi. Într-o seară, la predarea banilor, m-a apucat o ploaie torentială, iar patronii m-au oprit să dorm pe niste paie în subsolul restaurantului. Mai erau acolo si alti băieti întinsi pe paie si sforăind la întrecere. Acest locusor l-am folosit si în alte dăti scutindu-mă să mai fac drumul noaptea pe strada păcurari până acasă.

Din cauza gurii lui “bogate” si pentru că purta si un nume ce suna nu tocmai plăcut sefilor săi, bădia Tache este dat afară din slujbă, acuzat fiind de “bolsevism”. Fusese o grevă la depoul CFR si de aceea au fost înlăturati din serviciu toti cei care au vociferat si au manifestat împotriva Directiei Depoului. Bădia Tache s-a apucat de negustorie cu ouă. Aduna lăzi cu ouă de pe la Răuseni sau din alte părti si le transporta la Bucuresti unde aveau un pret mai bun. Într-una din călătoriile sale m-a luat si pe mine cu trenul, dar n-a plătit bilet pentru clasă, ci ne-am ascuns amândoi într-o parte a vagonului de postă, unde de obicei erau transportati câinii. Într-o gară, aproape de Galati, oamenii de peron ne-au observat în cusca de câini si s-au adunat acolo, făcând mare haz. Am fost scosi de acolo, dar, ca să nu plătim biletul, ne-am suit pe vagoane, deasupra. Între Galati si Brăila am văzut pentru prima dată cum iesea fumul de la un vapor, iar bădia Tache a cumpărat un harbuz si o pâine, din care ne-am ospătat cu poftă amândoi. Ajunsi la Bucuresti, am transportat lăzile cu ouă în piata Obor, bădia Tache plecând după alte afaceri prin Bucuresti, mă lasă pe mine să vând ouăle. Cât ai clipi din ochi am fost înconjurat de o sumedenie de olteni, care mai de care oferindu-mi câte doi bani pentru fiecare ou. Eu aveam ordinul să vând cu câte 20 de bani un ou si de aceea am început a tipa si a plânge de frică. Lucrurile s-au lămurit mai apoi, când a venit bădia Tache, făcând mare haz cu oltenii pe seama mea, căci acestia spuneau doi bani la 20 de bani, iar eu întelesesem ca la scoală la ora de matematică.

A venit si toamna. Eu eram în clasa a patra, făceam lectiile tot cu domnu’ Andriescu, dar bădia Tache tot fără slujbă era. Mai făcuse între timp ceva negustorie cu porci, dar probabil că nu obtinuse mare lucru. Si-a găsit o nouă slujbă la Teatrul National, controlor de bilete la usa de intrare. Mi-a găsit si mie o slujbă tot acolo: la bufetul din lojă spălam paharele si serveam spectatorii cu apă proaspătă de la robinet, în timp ce doamna vânzătoare nu mai prididea cu vânzarea dulciurilor, bomboanelor, prăjiturilor. Din când în când, doamna mă trimetea sus la bufetul galeriei unde era patronul, pentru a aduce marfă ce consta din prăjituri, rahat, diferite bomboane de ciocolată dintre care unele cu lichior. Drumul de la galerie până la lojă era o delectare. În cutiile deschise, “marfa” era foarte îmbietoare, dar bucătile erau numărate si trecute în listă. Unele “lucruri” sau prelungiri de ciocolată de pe prăjituri nu era frumos să le vadă spectatorii, de aceea prăjiturile ajungeau frumos fasonate în mâna doamnei, iar praful de zahăr din cutiile cu rahat nu mai ajungea la destinatie, că doar acesta nu se vindea spectatorilor. Toată iarna si până la închiderea stagiunii eram un sârguincios diriguitor al paharelor în timpul pauzelor.

Frumusetea cea mai de pret era însă după stingerea luminilor în sală. Fără să fiu auzit nici de cea mai fină ureche, intram în prima lojă, de unde participam cu toată fiinta mea alături de artistii de pe scenă, plângând cu ei si veselindu-mă de asemenea. Piesele “Baba Hârca”, “Fântâna Blanduziei”, “Hamlet”, “Othello”, “Răzvan si Vidra”, “Vicleniile lui Scapin”, “Hotii” de Schiller si altele ca “Machbeth”, “Coana Chirita” erau de acum stiute de mine în bună măsură atunci când se închidea stagiunea.

Sala în care învătam noi cei din clasa a patra era acum la etaj, cu geamurile spre gară. De aici se vedea tot sesul Bahluiului, gara, dealurile de la Miroslava, casele din împrejurimi. În cursul acestui an am putut vedea trei incendii care au distrus fabrica de bomboane “Dacia” din strada Zugravilor, moara “Diamant” si moara Fruchtman. Pompierii, care aveau cazarma mai la deal de scoala noastră, pe cealaltă parte a străzii Pojarniciei, cu sacalele de fier la care erau înhămati câte patru cai si într-un trâmbitat straniu de goarnă de alarmă, ocoleau scoala noastră si alergau în goană la locul cu pricina. Când s-a aprins fabrica de bomboane “Dacia” din strada Zugravi, nici un elev n-a mai rămas la scoală. Toti au dat “ajutor” la strâns bomboanele care erau azvârlite cu lăzi si cutii în stradă.

Al patrulea an de scoală l-am terminat de asemenea tot cu premiul întâi si cu felicitări din partea nu numai a învătătorului, ci si a directorului scolii, Lascăr Matasaru. Cei patru ani de scoală la Iasi au fost încheiati cu succese deosebite. Acest lucru a atras atentia învătătorului Andriescu si în mod exceptional a directorului scolii noastre. Într-o bună zi îl văd pe domnu’ Andriescu venind acasă la noi. După o discutie destul de îndelungată cu tata Margareta, din care am înteles că trebuie să mă dea “la scoală mai departe”, domnu’ a plecat. Peste câteva zile, tata Margareta m-a luat de mână si m-a dus la mătusa Tinca, sora dreaptă mai mică a mamei mele, spunându-i acesteia că ea de abia poate să-si hrănească gurile copiilor ei si nu poate să mă mai tină si pe mine “într-o scoală mai departe”. Mătusa Tinca stătea în strada Morilor, avea o fată, pe Eleonora, învătătoare în satul Larga-Jijia si o altă fată, Mărioara, elevă în Scoala Normală de fete “Mihail Sturza” din Iasi. Mosul Ion era functionar în gara Socola, ca magazioner. Mătusa Tinca a răspuns scurt: “Lasă-l, fată, la mine!”.

O nouă tutelă, o altă casă, o altă atmosferă. Mătusa Tinca, foarte gospodină, avea două camere si stătea cu chirie la madam Iordăchescu. Proprietăreasa era singură, femeie în vârstă, locuia singură în una din cele patru camere, iar în cea de a patra cameră locuia o altă familie din trei persoane: Todirită Juglan, sotia lui si o fetită pe nume Curelaru Maria, probabil a sotiei sale din prima căsătorie. Sotia lui Todirită era casnică, corpolentă si guralivă, iar el era ceferist, controlor de bilete la trenurile de persoane. Fata, Maricica, se pregătea să intre la liceu.

Am luat în primire paravanul de pe latura casei, în care avea o plită si cele necesare pentru pregătirea mâncării, vasele de bucătărie si lemnele, diferite obiecte de gospodărie. Am fost pus imediat la curent cu treburile ce le am de făcut si viata a intrat în normal. Fiind în vacantă si având în vedere că eu apărusem ca o problemă serioasă în casă, Eleonora, care-si adusese de la Larga-Jijia doi elevi pentru preparat, m-a inclus si pe mine la preparatie pentru admiterea într-o scoală. S-a interesat ea pe unde stia si într-o bună zi m-a prezentat pentru înscriere la Scoala Normală “Vasile Lupu” din dealul Copoului, unde secretara era prietenă cu Eleonora.

Timp de două săptămâni, preparatiile celor trei prozeliti au mers strună. “Preparanzii” mai făceau si treabă în gospodărie: spălatul pe jos în camere si în cerdac, tăiatul lemnelor pentru cei doi băieti, iar fata se ocupa mai mult de spălatul vaselor în bucătăria din paravan.

Problema cea mai grea pentru mine era lipsa “trusoului”, a cărui listă a fost dată de scoală, la înscriere. Se cereau acolo o sumă de obiecte de lenjerie de corp si de pat, din care eu nu aveam deloc. Dar de noroc să nu se plângă omul niciodată! Soseste tata Margareta cu un pachet mare, voluminos, continând lenjerie si alte obiecte necesare la internat, precum: cearsafuri albe din olandină, fete de pernă si servete de masă din “damasc”, prosoape plusate, batiste si prosoape, precum si lenjerie de corp. părintii colegilor mei din clasa a patra au făcut o colectă frumoasă pentru înzestrarea mea cu cele necesare. Adăugând la acestea o pătură groasă si un mindir nou din partea familiei mătusii Tinca, eram tare cu problema materială. Rămânea cealaltă, de care depindea intrarea mea la internat. La concurs am reusit al 23-lea din cei patru sute de înscrisi si optzeci de admisi. Îmi amintesc de lucrarea scrisă cu dictare din bucata “Bunica” de Barbu Stefănescu-Delavrancea: “O văz ca prin vis. O văz asa cum era. Naltă, uscătivă si cu buza de sus în dinti de pieptene…”

Scoala din dealul Copoului era străjuită de o mare de verdeată. Aleea de castani de la intrare îti inspira o atitudine solemnă, care te însotea oriunde te-ai fi dus: în sălile de clasă, în laboratoare, pe coridoare, pe aleile care o înconjurau. Plantatiile de pomi pe spalieri, viile, florăria, uzina de curent electric si încălzire, brutăria si toate anexele gospodăresti îti inspirau un respect deosebit, pentru că totul însemna munca depusă de cei care au clădit-o aici în mijlocul naturii.

Organizarea învătământului era bazată pe o disciplină severă, totul având caracterul unui mecanism ce functionează perfect. Corpul didactic, format din profesori cu o temeinică pregătire profesională si o înaltă constiintă pentru pregătirea viitorilor învătători ai satelor inspira tuturor celor ce învătau aici o deplină constiinciozitate în îndeplinirea obligatiilor de scolar.

În clasa întâia de liceu am făcut cunostintă cu profesorii: Ghibănescu Gheorghe la limba română, Mihai Botez la matematici, Constantin V. Oescu la stiintele naturii, Mihai Bantas la limba franceză, Mihai Barbu la violină, Adrian Schiller la lucrări de mână, Dumitru Crudu la caligrafie si desen. Eram asezati în pupitre cu capac, înăuntrul cărora fiecare avea asezate, în ordine desăvârsită, toate cărtile, caietele si celelalte lucruri necesare învătatului. La fiecare oră de curs, soneriile de pe coridoare si clopotul din pătratul mare, dădeau semnalul începerii muncii scolare. Masa se servea în sufrageria curată, cu mesele având fata de marmură, încăpând deodată toti elevii, în număr de 560. În recreatii ne petreceam timpul liber în pătratul mare în timpul frumos si pe coridoare în timpul ploios sau iarna. Dormitoarele erau toate la etaj, fiecare clasă separat. În timpul noptii, o gardă formată din trei elevi din clase diferite, umbla prin dormitoare pentru a supraveghea ca elevii să se odihnească. La fiecare trei ore se schimba garda, cu semnarea listei de gardă de către un elev din ultima clasă. În fiecare sâmbătă după amiază se primeau lenjerii curate de la “garderobă”, o sală mare cu rafturi si numerele matricole ale elevilor. Sâmbăta seara, pe rând, elevii claselor făceau baia obligatorie la aburi, apă caldă si bazin.

Duminica dimineata elevii luau parte la slujba religioasă în capela din apropierea intrării la poarta scolii, după care se servea masa în sufragerie. La masa întâia luau loc numai sefii de clasă, care erau serviti primii. Aici era seful internatului împreună cu sefii claselor subalterne. După masă, învoire în oras până seara, pe bază de bilet de voie semnat de pedagogul de serviciu. Cei care întârziau nu mai ieseau în oras duminica următoare. Aproape în fiecare duminică seara se dădeau serbări scolare în sala de gimnastică, cu program organizat pe clase, sub conducerea unui pedagog al clasei sau a sefilor de meditatie. Acestia erau numiti dintre elevii mai merituosi din clasele a cincia si a sasea. În alte duminici se dădea spectacol de cinematograf în sala de mese. Scoala avea cinematograf la care rulau filme cu caracter stiintific, călătorii, descoperiri geografice. Cei care nu ieseau în oras, puteau citi cărti de la biblioteca scolii, care avea foarte multe cărti din toate domeniile. Acesti elevi puteau să-si mai repete lectiile pentru a doua zi sau zilele următoare. În fiecare seară după ce se servea masa, în pătratul mare al scolii, elevii cântau din viori si se încingeau sârbe si alte jocuri nationale sau moderne.

La ora 19 toti elevii intrau la meditatia de seară, unde-si pregăteau lectiile, iar la ora 21, în pătratul mare, cu clasele aliniate se făcea apelul. Seful internatului făcea apelul la clasele de absolvire. Alte activităti, impuse de împrejurări, aveau loc pe clase: curătatul cartofilor la bucătărie, curătenia generală împrejurul internatului, deszăpezirea autobuzului care aducea profesorii din oras, precum si curătirea de zăpadă a pătratului mare. Coridoarele si scările pentru etaj, din mozaic ornamentat, erau curătate de personalul de serviciu angajat, de obicei femei. Mecanicul uzinei, domnu’ Ionescu avea grijă ca toate clasele si coridoarele să aibă lumină, să fie încălzite caloriferele, să fie apă caldă la spălătorie, să functioneze spălătoarele de la dormitoare.

Dimineata la ora 5 clopotul suna desteptarea, apoi fiecare îsi aranja patul, îsi lustruia încăltămintea. Urma apoi meditatia de dimineată timp de o oră, apoi gustarea, si la ora opt începeau cursurile. Profesorii, cu catalogul sub brat, îsi făceau aparitia si până la amiază totul era dominat de o atmosferă de muncă încordată si o disciplină ireprosabilă. Mi-amintesc cu deosebire de profesorii: Crudu Dumitru de la caligrafie si desen, de o elegantă iesită din comun, cu haine turnate, guler Take Ionescu la gât si papion negru, mustată răsucită în sus, ochii sclipitori, vioi si negri. Avea o mână fermecată. Modelul făcut pe caiet îti sugera imitarea lui fără greseală. “Bastonata“ era porecla pe care elevii i-o atribuiseră, dar cu deplin temei, pentru că exemplul său de bun pedagog ne-a rămas în minte si acum.

Alt profesor, Mihai Bantas, la franceză, era mult simpatizat. Insistenta cu care ne învăta modul de pronuntare a diferitelor nuante în limba franceză, feluritele melodii cu care însotea bucătile de citire din manual, precum si gingăsia cu care trata pe fiecare elev în parte însotind cu o privire caldă a ochilor lui albastri, făcea din obiectul său de predare lectii foarte atractive.

Iulian Rick, profesor de geografie, călătorea cu noi pe hărtile geografice în toate continentele si nu exista nici un elev care să nu-si fi desenat hărtile pe caiet sau să nu-si fi învătat cu sârguintă lectiile.

Adrian Schiller, profesor de lucrări cu caracter practic, a sădit adânc în sufletele elevilor săi simtul constiinciozitătii si al exactitătii în procesul muncii practice si cel al lucrărilor artistice la: aplicatii pe hârtie colorată, sculptură, pirogravură, împletituri din sfoară si rafia, lemnărie, legătorie de cărti, confectionarea periilor de haine si de ghete, lustruitul mobilei. Cu o mobilitate remarcabilă, îl vedeai peste tot, îndrumând si corectând.

Si ceilalti profesori se bucurau de respectul cuvenit, însă cel mai de temut era Mihai Botez, profesorul de matematici. Nu era problemă pe care să n-o rezolvăm mai întâi cu dânsul în clasă, dar desigur că nu totdeauna în munca individuală, după plecarea profesorului, se obtineau aceleasi rezultate. La ascultarea la tablă trebuia să te tii bine pe picioare, altfel te apuca un tremur inexplicabil.

La terminarea cursurilor clasei întâia de liceu am luat premiul întâi si un pachet de cărti.

Sala de gimnastică era dotată cu toate aparatele necesare pentru cultivarea unor deprinderi necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor fizice: paralele, prăjini metalice, scări, frânghii, greutăti, inele, trapeze. La orele de gimnastică la aparate, putini erau cei care mă întreceau la cătărări pe prăjină, frânghii sau scară fixă. Orele de gimnastică la aparate alternau cu exercitii de ordine, fugă sau aruncarea la tintă. Si aici, ca si la aparate, obtineam rezultate excelente, profesorul Gheorghiu Corneliu fiind foarte multumit de noi. Au fost introduse apoi formatiile de piramide, jocul cu mingea la oină, formându-se o echipă de oină din care făceam parte si eu, cu care am câstigat multe concursuri organizate în confruntarea cu alte scoli din oras si pe întreaga Moldovă.

Orele de muzică vocală si instrumentală erau asteptate cu multă plăcere. Profesorii Baciu Constantin si Mihai Barbu îsi dădeau tot interesul ca noi să ne putem însusi nu numai latura tehnică ci si cea artistică pentru viitor. În sala de muzică, pentru pregătirea corurilor, profesorul Baciu Constantin avea un pian, de la care dirija corul pe opt voci. Era deprins ca la una din părti să se facă vreo greseală; profesorul se scula de la pian si plesnea peste obraz pe fiecare din rândul întâi al sopranilor, cu câte o palmă. Nu lipseau în acest caz nici unele vorbe mai aspre, care pe noi ne cam băga în răcori. Alteori, enervându-se, trântea capacul de la pian si pleca din sală la cancelarie, după care revenea mai linistit, luând totul de la început. Orele de violină cu Mihai Barbu, pe lângă chiulul pe care-l trăgeau unii învătând acelasi solfegiu pentru notă pentru notă la toate trimestrele, antrenau totusi marea majoritate a elevilor, învătând cu sârguintă bucăti clasice ale unor autori ca: Mozart, Mendelsohn, Beethoven si altii.

Am participat la un festival dat la Teatrul National cu bucăti din repertoriu al autorilor de coruri consacrati, ca si cu bucăti corale ale căror autor era însusi dirijorul si profesorul nostru. Bucăti corale ca: “Sus opincă”, “Frunză verde iarbă neagră”, “Dorul” făceau asistenta să nu mai înceteze cu aplauzele. Cu Mihail Barbu si sub conducerea lui am cântat si am făcut parte din orchestra mare a scolii (simfonică), precum si din orchestra mică, cu care cântam la vioară bucăti mai obisnuite în timpul rulării filmelor în sala de mese, la spectacolele de duminică seara.

Fanfara scolii, sub conducerea profesorului Haas Robert, era faima orasului si totdeauna la defilările din oras, culegeam aplauzele iesenilor. îmbrăcati în costume nationale, încăltati cu opinci si cu negară la pălărie, într-o perfectă cadentă si aliniere, făceam o bună figură reprezentativă.

Lectiile de medicină si igienă pe care le preda doctorul Bălan Nicolae aveau o mare înrâurire asupra constiintelor noastre. Totdeauna venea la lectii cu tratate voluminoase aurite pe margini. Plansele colorate pe care ni le arăta în cursul predării s-au săpat adânc în mintea noastră. Cu deosebire lectiile privitoare la bolile sociale si cele venerice erau punctul forte al explicatiilor sale. Figurile jalnice ale organelor sexuale masculine sau feminine, zdrentuite sau afectate de aceste boli nu s-au sters niciodată. După fiecare iesire în oras, doctorul Bălan făcea vizita medicală si vai de acela care aducea în internat vreo asemenea podoabă. Internarea si infirmeria scolii se făcea la recomandarea medicului si numai pentru cazuri mai grele. În rest, tratamentul medicamentos indicat se făcea ambulatoriu, fără absente de la lectii. Am fost internat la infirmerie într-o iarnă când eram prin clasa a cincia de liceu, cu un furuncul sub barbă; în salonul gol, eram singurul bolnav. Fata infirmierului, elevă la liceu, venea mai des seara să vadă dacă e caldă soba si cum mă simt. În vara anului când trecusem în clasa a patra, colegul meu Reslescu Constantin m-a invitat în vacantă la el acasă, la Borca din judetul Neamt. El avea o soră studentă la facultatea de medicină din Iasi, pe nume Nina. Aceasta îsi adusese o colegă de facultate ca să petreacă vara la Borca, pe Titica Gheorghiu, din Covasna. Pentru că numărul persoanelor la masă se mărise, trebuia mărită si baza de aprovizionare; întrucât acolo, la munte, nu erau alte mijloace mai diversificate pentru hrană, nădejdea era la pestele din Bistrita. Aproape toată ziua pescuiam amândoi, având râme ca nadă sau “muscă” din pene, dar totdeauna veneam cu trăistutele pline cu peste: lipan, mreană sau clean. Podul de beton cu arcade de pe Bistrita, care traversa apa în dreptul Domeniilor Coroanei era pentru noi locul de întrecere la pescuit. Alteori urcam pe pârâul Borca la zmeuris. Fetele culegeau zmeură în cele patru cosuri de mână, iar noi, băietii, pescuiam la păstrăvi, având unditele bine ascunse atunci când treceam prin punctele de control al pădurarilor. Mai mult de jumătate, cosul avea la fund păstrăvi, iar deasupra zmeură. Ne duceam la o altă soră a colegului, căsătorită în alt sat în josul apei, la Dreptu, unde sotul ei era inginer la exploatarea pădurilor de brad, în parchete. Acesta ne-a propus să întrăm în echipa “de măsură” a parchetelor de pe munte, având posibilitatea să câstigăm bani buni. Am acceptat propunerea si peste câteva zile am început munca.

Ca o răsplată a străduintei la învătătură, directorul Scolii Normale, Stefan Bârsănescu, organizează în vara anului când am trecut în clasa a sasea, o excursie mare prin tară, la care luau parte elevii cei mai buni din clasele mari, împreună cu un număr de profesori. Plecând spre Vatra-Dornei cu două vagoane rezervate pentru noi, ne-am oprit pentru a vizita acest oras de munte. Am putut vedea aici statiunea balneo-climaterică, parcul orasului cu un ceas enorm, având cifrele si cadranul construit din flori. Într-o dimineată ne-am îmbarcat pe două plute si am pornit-o pe Bistrita la vale. Diferitele aspecte ale muntilor împăduriti cu brazi, coturile Bistritei unde apa se izbea vijelioasă în maluri, “coltul Acrei”, “Toancele” si alte frumuseti ale naturii au produs asupra noastră o puternică impresie. Către seară am ajuns la Borca, s-au tras si legat plutele la mal. Ceilalti elevi si profesori au fost găzduiti la scoală, iar noi, cei doi prieteni, acasă la acesta din urmă. Ne-a trezit gornistul nostru care suna adunarea la malul Bistritei. Toată ziua, ce-a de a doua, am călătorit cu plutele până la Piatra-Neamt, cârmaciul si dălcăusul fiecărei plute fiind adevărati mesteri în conducerea plutelor, ferindu-ne de pericolul unei eventuale scăpări a cârmei din mână, care ne-ar fi fost fatală. Am luat iarăsi locurile în vagoane si am ajuns pe la amiază pe valea Prahovei, la Sinaia. Am vizitat Castelul Peles cameră cu cameră, oferindu-ne rarităti ce cu greu le-ar fi văzut oricine în alte împrejurări. Monarhul se afla bolnav într-un cort din spatele Castelului Peles. La coborârea spre poartă, am întâlnit pe mostenitorul tronului (Mihai I) călare pe un ponei, cu pălăria moale, albă, însotit de un majordom. Tatăl său era plecat din tară.

Am continuat excursia pe la Buzău si ne-am oprit la Brăila. Aici ne-am îmbarcat pe un vapor si am călătorit pe Dunăre spre Galati si Bechet. Ultima parte a excursiei a fost linia ferată Galati – Bârlad – Iasi.

În toti anii de curs obtinusem premiul întâi, iar acum eram promovat tot primul din clasă, devenind seful de internat al scolii.

Ultimul an de scoală, cu implicatii mai multe si ca materii de studiu specifice profesiei. Directorul scolii, Stefan Bârsănescu, care mă cunostea încă din timpul excursiei ce o făcusem în tară, a chemat un croitor din oras si a dat ordin să mi se facă un costum de elev, ca si în anul trecut. Aveam deci un costum pe măsură ca si în clasa a cincea, cu care puteam spune că mă pot mândri.

Practica pedagogică la scoala de aplicatie era pentru noi activitatea cea mai importantă, pe lângă celelalte obiecte de studiu. Eram peste 60 de elevi în ambele clase a sasea. Viata de internat se schimbase cu mult mai bine datorită ideilor noi cu care venise noul director, pregătit la universitatea din Heidelberg. Vesela de faiantă, îmbunătătirea substantială a hranei elevilor, mărirea numărului de participanti la spectacolele de teatru din oras, participarea elevilor din ultima clasă la cercurile culturale cu învătătorii din judet, au fost numai unele din transformările initiate si puse în aplicare de acest nou director, pe nume “Doctor în filozofie” Stefan Bârsănescu.

Aproape de vacanta de iarnă, pedagogul de serviciu vine în sufragerie cu ordinul ca toti elevii să se tundă cât mai scurt, inclusiv cei din ultima clasă. Acestia au ripostat energic si pedagogul supărat a plecat să raporteze subdirectorului scolii, Ion Costăchescu, faptul că elevii clasei a sasea se opun. Dar, la subdirector, pedagogul a ajuns tuns de către unul din elevii clasei a sasea, pe nume Iacob Ioan. Acesta a fost chemat la cabinet si umplut de sânge în bătaia aplicată de subdirector. S-a produs o învălmăseală mare în rândul elevilor din clasa a sasea, acestia protestând vehement asupra măsurilor luate. Elevul însângerat a fost trimis la infirmerie, urmat de toti elevii claselor a sasea. Situatia luase un aspect dramatic. Directorul scolii, aflând de această nouă întorsătură a lucrurilor, convoacă imediat conferinta profesorilor. După această conferintă-fulger se hotărăste schimbarea directorului si transferarea disciplinară a mea la Craiova si a lui Manole Gheorghe la Constanta, drept pedeapsă că eu nu am intervenit în conflictul cu pedagogul tuns, iar Manole Gheorghe drept capul rebeliunii. Transferarea noastră trebuia să se facă imediat, din acea seară încă trebuia să ne facem bagajele, anuntându-se seful garderobei, Ilade Constantin. Dimineata când m-am dus la cabinetul directorului pentru primirea formelor, în jiltul directorial stătea profesorul de matematici, Mihai Botez, noul director. Acesta, foarte calm, mai mare surpriza, m-a trimis înapoi la clasă să-mi caut de treabă.

Vacanta a trecut, cursurile erau aproape pe sfârsite. Câtiva din colegii mei aveau obiceiul fumatului. Cerându-si voie de la mine ca să se ducă “la pod”, am văzut că nu se mai întorc. Intrigat, m-am dus după ei. La rugămintea unuia care nu terminase tigara încă, am aprins si eu, pentru a-i tine de urât. Pe scară urca pedagogul de serviciu, în pas de pisică. Ne-a prins pe toti în flagrant delict de fumat si ne-a trecut în raportul zilei, pentru pedepsire. De acest lucru si despre urmările lui, am aflat-o mai târziu si am tras consecintele. Situatia la învătătură la sfârsitul clasei a sasea m-a clasificat primul absolvent, dar cu nota 7,87 la purtare. Acest incident a avut urmări si mai apoi, la examenul pentru diploma de capacitate, fiind clasat al doilea cu media 9,25, fată de primul clasat la examenul de diplomă cu media 9,33. (În alte însemnări, care completează cu multe amănunte amintirile din anii de scoală, autorul povesteste că a fost pedepsit prin mutarea la scoala din Craiova. În dimineata plecării, asteptând în holul scolii cu bagajul făcut, a fost anuntat să meargă înapoi în dormitor, căci căzuse guvernul.)

La serbarea de fine de an am primit un pachet mare cu cărti pentru premiul întâi în sunetele fanfarei si în îmbrătisarea fostului meu învătător Costică Andriescu, care s-a adresat asistentei cu cuvintele: “Acesta-i elevul meu!” (Era în anul 1929.)

Astfel s-au încheiat anii de studiu, cu amănunte ce nu le-am putut da în scris, dar care s-au perindat si mi-au înrâurit întreaga fiintă, cu urmări dintre cele mai bune pentru viitor.