Bogdan Mateciuc

Exemple biblice de închinare ortodoxă 

            Una din controversele dintre neoprotestanti si ortodocsi în materie de închinare adusă lui Dumnezeu este legată de cinstirea icoanelor. Această practică, împreună cu alte gesturi ale ortodocsilor, sunt contestate de neoprotestanti, care consideră că ele sunt neconforme cu Scriptura. În viziunea lor, aceste lucruri tin de Sfânta Traditie care ar fi fost adăugată de ortodocsi la Biblie si deci ar trebui respinse.

            Cu totii stim din Biblie că Dumnezeu nu priveste atât la gesturile exterioare, cât la inima omului. Mântuitorul vorbeste în multe locuri despre un anumit contrast dintre o închinare exterioară pioasă si o inimă care e departe de Dumnezeu. În acelasi timp, o închinare exterioară adevărată îsi are originea în inima omului. În articolul de fată doresc să prezint câteva exemple biblice a ceea ce reprezintă în esentă o închinare în spirit ortodox.

            “Si iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui si mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-se si văzând-o, i-a zis: Îndrăzneste, fiică, credinta ta te-a mântuit. Si s-a tămăduit femeia din ceasul acela.” (Mat. 9:20-22)

            În acest prim exemplu Îl avem pe Mântuitor înconjurat de o multime pestrită de ucenici, oameni cucernici si curiosi. Printre ei, o femeie singură, cu o afectiune ce dura de multi ani, încerca să-si facă lor. Ceea ce o motiva pe ea era credinta că dacă se va atinge de haina acelui om despre care se stia că făcea minuni, se va vindeca. Trebuie observat că femeia nu era din rândul ucenicilor, deci nu stia foarte multe despre Iisus asa cum stiau de exemplu apostolii. În plus, afectiunea ei probabil că nici nu îi permitea să se deplaseze foarte mult, deci informatiile ei despre Mântuitor erau numai din auzite. Dacă ar fi încercat să-i întrebe mai întâi pe ucenici despre posibilitatea de a se va vindeca prin atingerea hainei Lui, acestia i-ar fi dat mai degrabă  un răspuns negativ. Până atunci Mântuitorul făcuse El însusi minunile, în deplină cunostintă de cauză. Femeia a ales însă să meargă după credinta ei simplă si astfel s-a vindecat. Încercând să translatăm controversa dintre neoprotestanti si ortodocsi în acel cadru biblic, i-am avea pe primii studiind modelele biblice ale vindecărilor făcute de Mântuitor. Dacă femeia i-ar întreba pe acestia dacă s-ar putea vindeca prin atingerea hainei lui Iisus, acestia i-ar răspunde că nu, pentru că asa ceva nu e “biblic”, nu e potrivit cu ce s-a scris până atunci. Astfel, femeia care tindea să actioneze potrivit cu inima ei ar fi fost oprită din drum pe aceste considerente legate de ce e biblic sau nu sau, de ce e scris sau nu.

            “Si iată era în cetate o femeie păcătoasă si, aflând că [Mântuitorul] sade la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir. Si stând la spate lângă picioarele Lui, plângând a început să ude cu lacrimi picioarele Lui si cu părul capului ei le stergea. Si săruta picioarele Lui si le ungea cu mir.” (Luca 7:37-38)

            Îl avem aici pe Mântuitor într-un cadru mai omogen si totodată mai elevat. În casa fariseului, El stă la masă cu persoane cu o anumită educatie religioasă, cu cunoscători ai legii, persoane care cunosteau bine ce e “biblic” si ce nu. Femeia păcătoasă pătrunde în casa fariseului, aducând cu ea un vas cu mir, Îl caută pe Mântuitor si când Îl găseste, începe să-I plângă la picioare si să-I ungă picioarele cu mir. Revoltati, ucenicii dezaprobă gestul ei, considerând că valorificarea mirului si împărtirea banilor la săraci ar fi reprezentat o utilizare mai bună a mirului. Iisus ia apărarea femeii, explicându-le semnificatia gestului ei. Desigur, în actiunea ei, femeia nu fusese motivată de o astfel de explicatie, cât de durerea din inima ei la întelegerea propriei stări de păcătosenie. Ea se aruncă la picioarele Mântuitorului dintr-un adânc sentiment de pocăintă si I se închină în felul ei prin gestul ungerii cu mir. Un asemenea lucru nu mai fusese întâlnit nici în practică, nici în Scripturi. Dacă facem aceeasi translatie ca în exemplu de mai sus, neoprotestantii ar fi iarăsi îndreptătiti să o oprească pe femeie, acuzând că gestul ei nu e “biblic”. În esentă, în această relatare din Scriptură, Mântuitorul reprezintă viziunea ortodoxă asupra închinării, iar ucenicii pe cea neoprotestantă.

            “Din ce în ce se adăugau cei care credeau în Domnul, multime de bărbati si de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulite si-i puneau pe paturi si pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.” (Fapte 5:14-15)

            În acest exemplu avem deja ceva ce ar putea foarte usor fi catalogat de unii ca fiind magie sau ocult. Dorinta oamenilor după vindecare era atât de mare, încât se depăsiseră de mult limitele a ceea ce era scris până la acea dată si a experientelor anterioare, lumea ajungând să creadă că si cele mai mici apropieri de Apostoli i-ar putea vindeca. Important aici este nu atât comportamentul multimii, cât faptul că avem de-a face cu o credintă si nu cu o credulitate, relatarea existând în Scriptură tocmai pentru că oamenii se vindecau si pe această cale. Erau oare gesturile multimii justificate cumva de Scriptură? Îi învătase Mântuitorul asa ceva? Sigur că nu, dar ca si în exemplele de mai sus, litera scrisă nu putea opri credinta din inima oamenilor. De altfel, litera fiind moartă, ea nu putea si nici nu poate da viata de care au oamenii nevoie.

            “Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite, încât si peste cei ce erau bolnavi se puneau stergare si sorturi purtate de Pavel, si bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieseau din ei.” (Fapte 19:11-12)

            Pasajul acesta contine, asemenea celui anterior, o practică insolită, păstrată însă în Biserica Ortodoxă. În timpul Sfintei Liturghii, oamenii obisnuiesc să astearnă pe jos diferite obiecte vestimentare astfel ca preotul, considerat urmas al Apostolilor, să păsească peste ele. Cei care au credintă în puterea lui Dumnezeu la lucru prin intermediul preotilor se folosesc într-un mod miraculos de aceste obiecte.

            Avem în aceste fragmente din Scriptură patru exemple în care oamenii au o credintă simplă în puterea lui Dumnezeu si se închină lui Dumnezeu printr-un gest pornit din inimă. Înainte de ei nu existau modele si nici indicii pentru asemenea forme. Cu sigurantă ele ar fi dezaprobate astăzi dacă nu ar fi însăsi Scriptura care să le valideze. Ideea care stă la baza lor si a întregii închinări din Biserica Ortodoxă este aceea că omul este liber să se închine potrivit cu pornirea din inimă. Trebuie stiut că multe gesturi din închinarea ortodoxă, cum ar fi sărutatul icoanelor, nu sunt porunci, ci libertăti. Nu trebuie oprit omul să-si exprime iubirea de Dumnezeu si nici fortat să si-o modeleze după “exegeze biblice”. Femeia cu scurgerea de sânge nu cunostea teologie, însă avea acea credintă simplă care mută muntii. Este un sacrilegiu să îi vorbesti unui astfel de om despre cum să se închine lui Dumnezeu.

            O legendă veche spune că pe o insulă din întinsul mării erau o mână de oameni, crestini de religie. La malul insulei trage o corabie având la bord si niste preoti. Întrebati de acestia cum se închină lui Dumnezeu, localnicii răspund că ei ridică mâinile în sus si spun “Doamne, miluieste”. Nu stiau nici crezul si nici Tatăl Nostru. Preotii de pe corabie îi învată aceste lucruri si apoi pleacă mai departe cu corabia. La un moment dat, când corabia era mai departe de mal, unul din localnici începe să strige: “Părinte, părinte, ce venea după ‘Facă-se voia Ta’?” Neauzind răspunsul, localnicul cu pricina începe să alerge pe apă spre corabie. La vederea acestei minuni, preotii renuntă la a-i mai educa pe localnici, spunându-le să se roage asa cum stiau ei mai bine.

            Intentia teologilor neoprotestanti de a impune oamenilor anumite forme de închinare, delimitate rece de mintea umană, este aproape o crimă împotriva dragostei. Nu o poti opri pe mamă să sărute fotografia fiului plecat departe si nici pe fiică să sărute fotografia mamei decedate. Închinându-se în fata icoanei, crestinul ortodox se închină lui Dumnezeu potrivit cu chemarea din inima lui. La fel, un lucru apartinut unei persoane duhovnicesti care a decedat, este păstrat cu grijă peste ani. În fata unor astfel de gesturi, Mântuitorul stie că ele sunt o slavă adusă lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui în oameni, o închinare adresată lui Dumnezeu.

            Este superficial să-i multumesc unui om care mi-a făcut un serviciu important spunându-i un ‘Mersi’ din vârful buzelor. Un ‘Multumesc mult’, însotit eventual de o strângere de mână si un zâmbet sincer, sunt mult mai credibile. În ceea ce-L priveste pe Dumnezeu, o închinare limitată doar la a spune cu buzele ‘Te iubesc, Doamne’ si a cânta cântări într-un cadru ambiant au, la nivelul inimii, prea putine în comun cu gesturile adânci ale persoanelor din fragmentele biblice de mai sus. Închinarea din cultele neoprotestante poate crea o anume conditionare psihologică ce tine de carne, o încălzire a sângelui, însă ea nu are un miez duhovnicesc. O închinare cu gura poate suna foarte frumos, dar smerirea si inima cu care să mă arunc la picioarele Mântuitorului pot lipsi cu desăvârsire.

            Închinarea din Biserica Ortodoxă este o închinare liberă. Cultele neoprotestante vorbesc mult despre libertatea pe care o oferă ele omului, comparativ cu “formalismul” din Biserica Ortodoxă. După ce m-am întors în Biserica Ortodoxă, mi-am dat seama că numai aici sunt liber să-mi exprim iubirea fată de Dumnezeu asa cum îmi dictează inima. Cum as putea oare să alerg spre Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spre Cel care a făcut atâtea pentru mine, ascultând în acelasi timp explicatiile celor cu pliante si studii biblice în mână?

            Să nu-i oprim pe oameni să iubească.