O părere ortodoxă despre clonare

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf. Tihon, Moscova)

Traducere din limba rusă de ierodiacon Savatie

 

În discutiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocsilor: oameni absolut necredinciosi, necrestini declarati, se pronuntă împotriva clonării. Noi am observat cu nedumerire că acele grupe cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeasi linie cu noi. Cine din ortodocsi ar fi putut să vadă un aliat în congresul american sau în presedintele Clinton? Dar uite că si ei s-au pronuntat împotriva clonării oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurătoare. Dar mirarea este o reactie emotională. Însă, în ortodoxie, se obisnuieste a gândi asupra reactiilor proprii, asupra motivelor actiunilor si sentimentelor personale. Dacă noi, în această problemă, ne-am dovedit a fi împreună cu necrestinii, ce înseamnă asta?

Reflexele partinice se revoltă: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu dusmanul tău, înseamnă că ai gresit ceva. Însă aici, de acum, e treaba ratiunii si a constiintei să spui acestor reflexe: “taci!” Nu merită să te certi cu tabla înmultirii, chiar dacă cu ea e de acord cel mai înrăit dusman al tău. Lumea oamenilor e foarte complicată. Si în această lume, noi nu avem dusmani absoluti. Nu există oameni cu care noi să ne contrazicem absolut în toate. Contrazicându-ne în ceva, noi avem păreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur: “Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însă cu toti oamenii, noi avem multe în comun”.

Înseamnă că nu pe tine trebuie să te condamni pentru neatentia în urma căreia, dintr-o dată, te-ai dovedit solidar cu oponentii tăi traditionali, ci să te bucuri pentru aceea că ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Si aici apare întrebarea: motivele pentru care crestinii ortodocsi se feresc de experimentele clonării sunt strict bisericesti sau nu? Noi ne pronuntăm împotriva clonării deoarece această activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar crestinismului ortodox, ceea ce deosebeste conceptia noastră de conceptia celorlalti oameni ne obligă să fim împotriva clonării sau poate că argumentele noastre, dacă e să ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleasi pe care le înaintează oamenii altor credinte si convingeri?

Eu cred că merită să ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonării. Se stie că atât în Rusia, cât si în alte tări, cea mai mare prăpastie între Biserică si “societatea civilă” se iveste anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le tratează evident (si spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile constiintei de masă. În constiinta de masă, e foarte adânc înrădăcinat stereotipul potrivit căruia “Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai să nu ne amăgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în constiinta oamenilor nebisericesti, opinia sustinută de Biserică să devină de la asta mai autoritară si mai acceptabilă. Dimpotrivă, în constiinta multor oameni, problemele legate de viata sexuală se rezolvă mai degrabă printr-o reactie inversă celei bisericesti: “Ei, dacă până si călugării ăstia care nu înteleg nimic în dragoste si plăcere ne spun să ne ferim de asta, cu atât mai mult merită să încerci!” Înseamnă că noi trebuie să înaintăm argumente care să fie întelese nu numai pentru oamenii care acceptă întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente întelese pentru “cei din afară”. Eu cred că e de folos a specifica oamenilor că noi avem aceleasi motive împotriva clonării ca si voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim să pătrundem într-o sferă despre care cunoastem foarte putin. Câstigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdată neobservat pentru noi? O dată noi “am făcut-o”. Nouă “ne-a mers” în acea joacă pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. După mărturiile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu stiau dacă reactia atomică provocată de ei va avea un efect local limitat sau, odată începută descompunerea atomică, va înghiti materie la nesfârsit, si până la urmă va nimici toată substanta vie din jur, va nimici Pământul, tot Universul… Atunci nouă ne-a mers. Sub lopata noastră îndrăzneată, nu s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare există garantia că în locul unde sapă astăzi biologii nu este o astfel de mină? Analogia cu fizicienii atomisti ne ajută să exprimăm si a doua temere a noastră. Unde e garantia că din clonare nu se poate face o “bombă biologică”? Unde e garantia că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza această practică pentru producerea unei noi rase umane care să corespundă mai bine închipuirilor lor despre alegătorul ideal? Oare nu vor creste laboratoarele pentru clonare niste "iliescieni" si "pedeserei" ("eltinoizi" si "ziuganoizi", în original) docili?

În al treilea rând, cum vor arăta relatiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toti vor recunoaste clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arăta noi în ochii lor? Mai pe scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor si juristilor să o rezolve: “Ce este omul”? Când începe si când se termină viata omenească? (problema avorturilor si a eutanasiilor); Ce îl face pe om să fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).

În al patrulea rând, se va declansa oare instinctul matern la femeie, dacă ea nu va trece prin purtarea sarcinii si nasterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil? În general, aceste argumente se pronuntă în jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul si cine anume detine aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonării, care să fie specific crestine? Deocamdată eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigătele emotionale de felul că crearea omului de către om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, si de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingătoare. La urma urmei, la început si lumina a apărut după voia dumnezeiescului “să fie!” Acum însă, crearea luminii e accesibilă si oamenilor, si noi nu vedem nimic blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului statiei electrice.

Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinară povestită de Antoine de Saint-Exupery în romanul “Citadela”: “Trăia pe lume un alchimist, el voia să descopere taina vietii. Si s-a întâmplat asa încât cu ajutorul resorturilor, el a reusit să obtină un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experienta, au amestecat prafurile si aliajele, au aprins focul sub resort si au obtinut încă un bot viu. Ei au plecat strigând tare că taina vietii nu mai este taină, că viata este o urmare firească a cauzelor si efectelor, influentele pe care le suportă prin încălzire elementele lipsite de viată. Logicienii, ca întotdeauna, au înteles totul de minune. Ei n-au înteles că natura creatului si natura creării nu seamănă între ele, puterea creativă, epuizându-se, nu lasă urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandonează creatia sa si creatia intră sub stăpânirea logicii. Si eu m-am îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. “Unde ai văzut tu ceva nou?- a întrebat el – viata a dat nastere vietii. Noua viată a apărut datorită alchimistului, iar alchimistul, din câte stiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se si cădea, creatorul dispare si ne lasă nouă creatia”.

Dacă savantul cu ratiunea sa creează viata, asta nicidecum nu înseamnă că pentru crearea vietii nu e nevoie de minte. Dacă omul poate crea viata, înseamnă că el, într-adevăr, poartă în sine chipul propriului său Creator. Eu sunt convins că orice performante ale stiintei nu fac decât să-L proslăvească pe Creatorul ratiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să aud si următorul argument specific “teologic” împotriva clonării: aceasta va fi o nastere fără dureri, si prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferinte în timpul nasterii pentru păcatul originar. Dar pedeapsa pentru păcat a fost triplă: nerodirea pământului, care va rodi doar “spini si pălămidă”; greutatea muncii (“în sudoarea fruntii tale”) si chinurile nasterii. La drept vorbind, cu toate aceste urmări ale păcatului originar, munca omenească luptă de mult si cu destulă eficientă, iar Biserica nu l-a condamnat niciodată pentru asta. Dacă ar fi să întelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui să condamnăm munca amelioratorilor (cum de îndrăznesc să îmbunătătească pământul blestemat de Domnul!). Va trebui să condamnam orice progres tehnico-stiintific, orice inventii care usurează munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice, inventarea rotii, a morii si a plugului). Va trebui să-i dăm anatemei pe anesteziologi, care usurează suferintele femeii din timpul nasterii.

Rezultatul principal al păcatului originar nu stă deloc în durerea venirii omului pe lume, ci în durerea plecării lui din ea. După cuvintele cuviosului Marcu Ascetul, de la protopărintele nostru, “noi am mostenit nu păcatul lui Adam, ci moartea provenită din el… Pentru că nu se putea ca noi, care am provenit din morti, să fim vii”.

Dacă rodul păcatului primordial ar fi constat anume în suferinta nasterii, atunci noi ar fi trebuit să acceptăm dogma catolică despre imaculata conceptie a Fecioarei Maria. Căci doar nu numai catolicii, ci si ortodocsii consideră că nasterea lui Iisus din Maria a fost fără dureri. Dar catolicii văd în aceasta dovada faptului că Maria era de acum sustrasă actiunii păcatului originar. Ortodocsii însă nu văd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în esentă, anulează necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume si unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul că noi nu confundăm urmările particulare pământesti ale păcatului originar cu acea catastrofă principală pe care el a provocat-o în relatiile noastre cu Viata, adică cu Dumnezeu.

În general, în reactia lumii catolice împotriva clonării se contine cu mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridică o gravă problemă teologică: oare vor mosteni păcatul originar oamenii apăruti pe lume fără actul sexual, iar dacă se va mosteni, în ce chip se va transmite acesta? Chestiunea constă în faptul că din timpul lui Augustin, catolicii consideră că păcatul originar se transmite prin actul zămislirii, deoarece de actul zămislirii se leagă o oarecare “plăcere necuvenită”. Nunta e permisă, si zămislirea la fel. Dar, după cuvintele scriitorului crestin latin din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o desfrânare acceptată”. În desfătarea erotică, sotii îsi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de altul, îl uită pe Dumnezeu, si prin această fisură, în plodul zămislit de ei, pătrunde un fel de “stricăciune”…

Dar unde e plăcerea originilor acelei vieti care a fost obtinută printr-o operatie asupra unei celule somatice obisnuite? Aparitia acestei celule primare e legată mai degrabă de neplăceri. Cum dar se va transmite aici “păcatul originar”? Omul zămislit fără plăcere si fără împreunare, după logica augustină, se dovedeste a fi în afara puterii păcatului originar.

Ortodoxia însă nu vede aici o problemă. Biologia mai degrabă întăreste vechea noastră convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt într-adevăr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile să se separe la nesfârsit si să nu moară, în cazul în care în mediul exterior nu există piedici pentru aceasta. Înseamnă că viata noastră e limitată nu de natura noastră, ci de conditiile în care trăim (în care noi ne-am aruncat prin căderea în păcat). Dar, deoarece celula luată pentru clonare si fiinta crescută din ea oricum vor vietui în lumea noastră cazută, suflarea mortalitătii “originare”, vai, oricum o va cuprinde. Si nu biologii, ci doar Cel Care El singur detine nemurirea poate apăra viata noastră de moarte sau să ne întoarcă în ea… Asa că clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxă a păcatului originar. Mai degrabă e invers, discutiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu catolicismul si augustinismul.

În parte, e posibilă o analiză a întrebării prin ce anume se transmite “păcatul originar”: se petrece asta “din initiativa” părintilor, care, zămislind copilul, îi transmit împătimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este zămislit, ci pur si simplu pentru că el păseste în lumea noastră bolnavă? În orice caz, enuntul Sinodului din Cartagina din 252 (“Să nu se interzică botezul copilului care, abia născut, nu a păcătuit cu nimic, în afară de faptul că, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima mortii vechi prin însăsi nasterea sa”) admite o interpretare dublă.

Încă o întrebare o constituie si aceasta: va fi oare om fiinta clonată? În scrierile bisericesti, uneori e exprimată părerea cum că sufletul copilului se contine în sământa tatălui (teoria tradutionistă). Potrivit ei, încă în sământa lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toti am fost în Adam atunci când el a gresit si de aceea si noi suntem părtasi la acel păcat… Prin urmare, copilul care îsi are originea nu în sământa tatălui, ci de la celula somatică a acestuia, nu va avea suflet.

Dar si acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de ortodoxie. În conceptia ortodoxă, sufletul omului, personalitatea lui se creează de către Dumnezeu. Părintii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema constă aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul să unească cu embrionul, obtinut în rezultatul clonării, sufletul omenesc? Pentru că aceasta e o problemă de vointă a lui Dumnezeu, nu putem avea un răspuns anticipat. Si extrem de îndrăzneată este fapta unui oarecare preot care a refuzat să boteze un copil despre care părintii au spus că el a fost “conceput în eprubetă” (preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-si nedumerirea, la “Rojdestvenskie citenia” 1998, din Moscova). Cred că si în cazul clonelor, Biserica va insista pentru a-i recunoaste ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezmembrarea lor în “piese de schimb”) si îi va boteza si îi va împărtăsi pe acesti micuti.

Această problemă, cât n-ar părea de straniu, de acum e rezolvată de traditia bisericească. În “Trebnicul” Sf. Petru Movilă, există rânduiala “Despre botezul celor asemenea cu animalele si a altor ciudătenii născute”. În el găsim prescris: “Dacă vreun monstru sau o oarecare ciudătenie se va întâmpla să se nască din femeie, dar nu va avea chip de om, să nu se boteze. Dar dacă faptul se va pune la îndoială, să se boteze cu o conditie: Dacă acesta este om, se botează robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui s.a.m.d.”. În genere, pentru Biserică e caracteristic să se insiste asupra faptului că granitele clasei fiintelor numite om să se lărgească. Pentru conceptia laică, dimpotrivă, e caracteristică tendinta spre îngustarea limitelor existentei umane (copiii în pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatoză nu sunt oameni, copiii născuti fără creier nu sunt oameni, copiii afectati de boala lui Daun la fel…). Asa că si în cazul clonării, nu merită să mergem împotriva traditiei bisericesti si să rezolvăm negativ întrebarea dacă sunt sau nu oameni aceste “ciudătenii”.

Mai există în scrierile bisericesti precautii împotriva activismului care depăseste limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explică ostilitatea ortodoxiei în fata clonării. Dar dacă ar fi să folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui să interzicem să se mai ardă în biserici lumânări de parafină (această substantă nu a existat în “lumea creată de Dumnezeu” până la aparitia chimiei omenesti), să se toarne vazilină în candele, să se poarte haine sintetice, să se coacă anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) si, în genere, să interzicem traiul în lumea culturii. Lumea “noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omenească) este mediul nostru de viată inevitabil. Si aici e foarte greu de hotărât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastră reformatoare” si ce nu. În orice caz, interdictia de a schimba lumea si chiar omul nu se sustine (numai dacă noi nu vrem să anulăm medicina ca atare). Pot fi puse în discutie doar scopul si urmările interventiei noastre. În încheiere, vreau să atrag atentia că goana nesăbuită după argumente teologice împotriva clonării poate da rezultate neasteptate. Cât n-ar părea de straniu, clonarea este înfăptuirea unei scheme prezente în literatura ascetică. În orice caz, în scoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea că omul, până la cădere, era capabil de o înmultire în afara sexualitătii, o înmultire a neamului său care să nu fie legată de plăcerea trupească.

Altă problemă este că adeptii clonării sustin această idee, desigur, nu din simpatie pentru extremitătile ascetice. Visul lor nu este înmultirea fără excitarea sexuală, ci jocurile erotice lipsite de complicatiile graviditătii si ale nasterii. Dar aceasta iarăsi este o problemă de o posibilă utilizare socială a clonării, si nu o problemă de atitudine fată de clonare ca atare.

Asadar, după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învătăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, si de aceea ar fi mai înteleaptă si mai morală abtinerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar să-i ajut pe oamenii bisericesti să poarte discutii referitoare la clonare, să-i ajut în alegerea acelor argumente care să nu fie trase de păr, care să nu fie criptocatolice si care să fie întelese de oamenii neîmbisericiti. Iarăsi repet: noi suntem împotriva clonării. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru că ne apărăm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul că suntem pur si simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonării sunt aceleasi ca si la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleasi cu ale oamenilor necredinciosi. Unele se vor dovedi că circulă nu numai la noi, ci si în mediul altor traditii religioase. Dar argumente serioase, care să fie specific crestine, eu încă nu am reusit să găsesc. Nu trebuie să ne rusinăm de asta. Dimpotrivă, faptul merită evidentiat: căci si asa se depun nu putine eforturi de către oponentii nostri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor “luditi”, reactionari, dusmani dintotdeauna ai stiintei. De aceea e cazul să subliniem: lupta noastră nu este împotriva stiintei. Noi pur si simplu vrem ca folosirea performantelor stiintei să fie omenească sau deloc.