DESFRAUL – TRADAREA FIDELITATII CONJUGALE

Patima desfranarii, agent distructiv al eului conjugal. Mai inainte de orice, prin desfrau intelegem actul de tradare a fidelitatii conjugale, concretizat in savarsirea faptei ilicite, de catre unul dintre soti sau de amandoi in acelasi timp. Insa, intelegem si "patima distrugatoare"' starea sufletului in care, sfintenia unirii conjugale fiind distrusa, concupiscenta, substanta atractiei erotice, devine obisnuinta. In concupiscenta se cuvine, de asemenea, sa vedem acel amestec de senzatii si atractii care stapaneste pe cineva atunci cand placerea trupeasca sta deasupra ratiunii, pe care o intuneca si o inseala. Devenind o a doua natura a omului si dobandind o autonomie si putere deplina in forul sau launtric, patima transforma integral o persoana intr-un obiect de placere. Invers decat in cazul iubirii, dorinta erotica este atrasa si influentata numai de imaginea sensibila a fapturii indragite. Actele de seductie nu au nimic personal in ele, de aceea consecintele lor sunt grave si se rasfrang puternic atat asupra vietii trupesti, cat si asupra celei sufletesti. Sfantul Ioan Gura de Aur considera ca fascinatia ce o trezeste in oameni patima dcsfranarii este o posedare din partea spiritelor rele.

Un aspect propriu al desfraului, prin care i se descopera caracterul impersonal, stihinic, este insatiabilitatea. Sfantul Vasile Cel Mare il pune in legatura cu mitul "hidrei" cea cu mai multe capete, careia taindu-se unul, alte trei i se ivesc in loc. E paradoxal faptul ca pe masura ce dorinta satisfacuta, in calitatea ei de oarecare energie naturala, slabeste si se preface, nu de putine ori, in dezgust, adica in contrariul ei, tot ea, in schimb, persistand in timp, se arata ca patima funesta, tot mai excesiva si mai nesatioasa. Astfel, desfraul, prin insusi caracterul sau distructiv si nesatios, face dovada faptului ca, desi se afla in antiteza cu iubirea, el nu poate fi inscris in ordinea regnului animal in ordinca lumii cazute, el preda omul dominatiei infinitatii rele a atractiei senzuale, care nu cunoaste nici potolirea, dupa cum nu cunoaste nici un sfarsit. Prin pacatul stramosesc, de la inceputul existentei umane, izvorul vietii insusi este corupt, desi nu total. "Indeosebi prin placerea concupiscentei, firea noastra este antrenata, fara sa-si dea seama, la rau", zice Sfantul Grigorie de Nyssa. Antrenarea actului trupesc al omului la rau, pana ajungc in intregime desfigurat, face ca el sa fie mai mult decat un act comun cu al fiarelor. Fiind un act individual, iar nu personal, este totusi specific uman, ramand pe deplin liber si responsabil. In desfrau, persoana sc afla, intradevar, sub dominatia stihiei impersonale, care apropie lumea umana de cea animala, dar totodata le tine si deosebite. "Scopul tainic al uniunii personale intr-un singur "trup", si un singur "duh" este inaccesibil si irealizabil intr-o stihie impersonala. Tragedia fara iesire a legaturilor impersonale rezida in aceea ca setea dupa unire, cu tot caracterul ci insatiabil, nu duce la procreare ci numai la degradarea persoanei. Numai la infinitatea dezastruosa si nu la vesnicia buna. In desfrau. generata de setea desfatarii, triumfa impersonalul si fragmentarea launtrica, iar nu eul conjugal si procreatia. Personalul nu se poate realiza prin impersonal, dupa cum nici viata prin moarte. Desfraul inseamna intotdeauna pieirea eului conjugal si al nadejdiilor lui.

Voluptatea si moartea sunt unite tainic intre ele prin desfrau. Caci desfraul nu este numai izvorul placerii, ci si al mortii. Prin desfrau se propaga concupiscenta si tot prin el apare si moartea. Preludiul mortii este durerea. Nimeni nu poate sa rupa cercul de fier al pIacerii si al durerii, cum ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul, ca sa ramana numai cu voluptatea. Aceasta inlantuire poate fi insa biruita in Hristos, care ne ofera o iesire din ea in libertatea Sfantului Duh. Ceea ce genereaza voluptatea poarta cu sine moartea. Inainte de moarte, pervertirea trupului si bolile voluptatii patrund in adancul firii, atingand arborele genealogic. Delectarea unirii vinovate este totdeauna o delectare otravita. In ea rezida suferinta sperantei distruse, o tradare a vesniciei celei bune de dragul celei rele, in ea moare ceva fara sa se nasca nimic. Arhaicele manitestari orgiastice erau semnificativ sterile. Cabinetele de planificarc a familiei din zilcle noastrc, sunt scoli ale mortii, oficine ucigatoare de prunci. In adancimile actului afrodisiac impersonal se descopera cooperarea intentionat inconstienta dintre emotia artificial sterila si nimicire sau moarte. Eliberarea sotilor din captivitatea concupiscentei, in cazul nostru, inseamna eliberarea din conditia caderii, ruperea cercului vicios al placerii si durerii in numelc altei legaturi dintre ele. Iesirea lor din infinitatea “patimii distrugatoarc" in spatiul castitatii si al vesniciei. In eul conjugal se afla maxima incordare a energiei umane in masura sa inaugureze aceasta eliberare, iar in iubire este remediul concupiscentei dezunirii si al sterilitatii voluntare. Caci aceste rele din urma nu pot fi in nici un fel suprimate, decat ontologic depasite intr-un alt mod de existenta.

Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan